Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 239/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (418/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III-A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr.239
Ședința publică de la 14.04.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Rodica Susanu
JUDECĂTOR 2: Ilie Mari -
GREFIER - - -
Pe rol fiind pronunțarea asupra cererii de apel formulată de apelanta - reclamantă, împotriva sentinței civile nr.1646/18.11.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI B, STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR și PRIMĂRIA MUNICIPIULUI B PRIN PRIMARUL GENERAL.
Dezbaterile în fond și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 26.03.2009, fiind consemnate în încheierea de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta când, Curtea, a amânat pronunțarea consecutiv la 02.04.2009, 09.04.2009 și apoi la 14.04.2009, hotărând următoarele:
CURTEA
Asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înaintată la data de 17.12.2008, reclamanta a chemat în judecată pârâții Primăria Municipiului B prin Primarul General și Consiliul Local al Municipiului B, solicitând ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța, pârâții să fie obligați să-i lase în proprietate și posesie imobilul situat în B,-, sector 4, compus din teren în suprafață de 2166 mp.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că este unica moștenitoare a defunctei C (născută ), care a moștenit de la tatăl său, imobilul teren intravilan în suprafață de 2166 mp situat în B,-, sector 4, conform actului de partaj autentificat sub nr-.
În drept au fost invocate dispozițiile art.480 Cod civil, art.481 Cod civil, art.1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană, art.17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.
Prin sentința civilă nr.1646/18.11.2008, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Consiliul Local al Municipiului B și a Statului Român prin Ministerul Economiei, a respins cererea față de acești pârâți ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, a admis excepția inadmisibilității, a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamanta în contradictoriu cu Primăria Municipiului B prin Primar General și Consiliul General al Municipiului
Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut, cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Consiliul Local al Municipiului B și a Statului Român prin Ministerul Economiei, imobilul se afla în proprietatea Municipiului B, situație în care doar acest pârât are legitimare procesuala pasiva.
Cu referire la excepția inadmisibilității, Tribunalul reținut că, în cazul imobilelor naționalizate există dispoziții legale exprese, instituite prin Legea nr. 10/2001, care reglementează atât soarta juridică a titlului de proprietate al pârâtului, respectiv contractul de vânzare - cumpărare încheiat cu statul, cât și instituțiile competente să dispună restituirea și să exercite controlul asupra deciziilor luate și că prin acest act normativ, legiuitorul a înțeles să dea o rezolvare legală situației create prin schimbarea opticii asupra caracterului legal sau nelegal al naționalizării.
S-a apreciat că este indiscutabil că proprietarul se poate adresa și instanței pentru a cere restituirea imobilului de la fostul chiriaș devenit proprietar, însă o asemenea acțiune nu poate fi admisă, deoarece situației de fapt reținute nu îi este aplicabil temeiul de drept invocat, regulile create de practică în temeiul art. 480 cod civil care implica o comparare a titlurilor după un alt criteriu de preferința și anume verificarea titlurilor autorilor părților ceea ce în speță ar fi defavoarea celui care a cumpărat de bună credință în temeiul Legii nr.112/1995 încrezându-se în aparența statului de proprietar, ceea ce ar fi contra opțiunii legiuitorului. Un astfel de caracter îl are și Legea nr.10/2001, care a înțeles să reglementeze toate situațiile juridice în legătură cu regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 în care, din diverse cauze, proprietarii deposedați abuziv nu au intrat în stăpânirea acestora, astfel că după data de 14.02.2001, persoanele îndreptățite la retrocedarea în natură sau prin echivalent au fost obligate să se conformeze condițiilor, procedurii și termenelor stabilite prin acest act normativ sub sancțiunea pierderii dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii sau în echivalent.
Existând două categorii de norme juridice care reglementează aceleași relații sociale, respectiv cele născute în legătură cu dreptul de proprietate, în mod firesc nu se vor mai aplica normele cu caracter general ale Codului civil, ci cele cu caracter special ale Legii nr. 10/2001, care privesc numai regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de stat. Este evident că legea nu reglementează posibilitatea acțiunilor în revendicare în condițiile dreptului comun paralel și în contradicție cu procedura revendicării speciale pe care o prevede expres singura acțiune permisă.
Prin urmare, analizând acțiunea în revendicare formulată de către reclamantă, instanța a constatat că în cazul acestor imobile legea nu mai permite aplicarea regulilor create de literatura de specialitate și de practica judecătorească pornind de la prevederile art. 480 Cod civil privind compararea titlurilor de proprietate invocate de către cele două părți și restituirea imobilului de la posesorul neproprietar, ci a impus folosirea de către fostul proprietar deposedat abuziv numai a procedurii instituite de acest act normativ pentru restituirea efectiva a imobilului sau după caz, pentru stabilirea unor masuri reparatorii prin echivalent.
Această lege impune deci o procedură administrativă prealabilă, derogatorie, imperativă și obligatorie privind restituirea imobilelor, acesta fiind modul în care legiuitorul Raî nțeles să dea o rezolvare cât mai eficientă cererilor formulate de proprietarii deposedați abuziv.
Nu numai că legea permite proprietarilor deposedați abuziv ale căror imobile au fost înstrăinate în temeiul Legii nr.112/1995 să se adreseze fostelor persoane juridice deținătoare, dar și exclude altă posibilitate legală.
A admite o altă soluție ar însemna că în acest caz legiuitorul a pus la dispoziția proprietarilor două mijloace procedurale de protecție a drepturilor lor: atât o acțiune în restituire întemeiată pe dispozițiile Legii nr.10/2001, care poate fi adresată direct instanței și o procedură administrativă.
Or, singurul caz de suspendare prevăzut este cel legat de introducerea acțiunilor având ca obiect constatarea nulității contractului de vânzare - cumpărare, care se soluționează în prealabil de către instanță, măsurile ce se vor lua ulterior de către unitatea deținătoare în urma notificării adresate de proprietar, în cadrul termenului legal, fiind în funcții de soluția pronunțată.
Scopul legii a fost de a tranșa în sfârșit controversata situație a imobilelor ce fac obiectul său de aplicare într-un termen rezonabil. Or, acțiunea în revendicare, înțeleasă ca fiind un temei de drept, adică un set de reguli de drept comun după care se soluționează cererea de redobândire a posesiei unui imobil, este imprescriptibilă extinctiv.
Instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate, ca și ocrotirea drepturilor concrete și efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobile naționalizate de fostele regimuri comuniste nu este contrară spiritului practicii CEDO (cauza Pincova și Pine contra Republica Cehă), care și în cazul Brumărescu contra României s-a referit la principiul stabilității raporturilor juridice și la nelegalitatea unei măsuri de lipsire formală de dreptul de proprietate recunoscut anterior printr-o hotărâre judecătorească. Or, în cazul de față, dreptul pârâților de a cumpăra imobilul a fost consacrat prin lege, act juridic emis de Parlament, care are aceeași valoare cu dreptul reclamanților.
Împotriva sentinței civile nr.1646/18.11.2008 a formulat apel reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Cererea de apel fost înregistrata pe rolul Curții de Apel București Secția III a Civilă, la data de 23.02.2009.
În dezvoltarea motivelor de apel, apelanta arata că și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art.36 din Constituția României din 1965, art.17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.480 și art.481 Cod civil, și respectiv art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană - ratificată de România prin Legea nr.30/1994, și, totodată, a depus la dosar un extras din jurisprudența în domeniu - respectiv Decizia Curții de Apel București nr.1613/12.09.2006.
Apelanta critică admiterea excepției inadmisibilității acțiunii sale dispusă de către instanța de fond, susținând că nu există nici un impediment în promovarea dreptului dedus judecății în prezenta cauză, câta vreme acțiunea în revendicare, înțeleasă ca fiind un temei de drept, adică un set de reguli de drept comun după care se soluționează cererea de redobândire a posesiei unui imobil, este imprescriptibilă extinctiv.
Cât privește admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, arata apelanta că acesta are calitate procesuala pasiva întrucât în cazul în care se va constata că nu poate fi retrocedata în natura întreaga suprafața de teren, consideră că acest pârât trebuie sa fie obligat la plata unor masuri reparatorii prin echivalent, pentru diferența de teren care va rămâne în proprietatea sa.
Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive Consiliului Local al Municipiului B, precizează faptul că, atât în cererile din data de 17.12.2007 și respectiv 12.03.2008, cât și în cererea de apel din 02.02.2009, din eroare a fost dactilografiata denumirea de "Local" în loc de Consiliul General al Municipiului B cum este corect, mai ales că sediul acestui Consiliu se află la aceeași adresă cu Primăria Municipiului
Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de criticile formulate și de prevederile legale incidente în cauza, curtea constată apelul ca fiind fondat, pentru următoarele considerente:
În ceea ce privește motivul de apel vizând modul de soluționare de către prima instanța excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Consiliul Local al Municipiului B și a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Cu referire la critica apelantei în sensul că justificarea calității procesuale pasive în cauza a pârâtului statul român, este fondată, întrucât în cazul în care se va constata că nu poate fi retrocedată în natură întreaga suprafața de teren, consideră că acest pârât trebuie sa fie obligat la plata unor masuri reparatorii prin echivalent, pentru diferența de teren care va rămâne în proprietatea sa.
Curtea apreciază acesta susținere ca nefondată.
Astfel, potrivit art. 294 din Codul d e procedură civilă, în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sauobiectul cererii de chemare în judecatăși nici nu se pot face alte cereri. Curtea precizează în acest sens că, în actuala reglementare, deși apelul este o cale de atac ce are caracter devolutiv, apelanta reclamantă nu are posibilitatea să valorifice în cadrul apelului, cereri noi, pe care nu le- formulat în fața instanței de fond, în condițiile art. 112 și 132 din Codul d e procedură civilă și cu care aceasta instanța nu au fost învestită legal. Așa fiind, curtea nu poate aprecia asupra modului de soluționare a excepției, decât în limitele impuse de cadrul procesual stabilit de însăși reclamanta, în fata primei instanțe.
Din verificarea conținutul expunerii de motive si din temeiul juridic expres formulat - art.480 Cod Civil al acțiunii civile introductive al cărei titular este reclamanta, rezultă că aceasta, a solicitatexclusiv obligarea pârâților la a- lăsa în deplina proprietate și posesie imobilul teren- situat în B,-, sector 4 - cererea sa fiind întemeiată în drept pe prevederile art. 480-481 din Codul civil, investind în consecință, prima instanța cuacțiune reală, în revendicare acestui imobil.
Curtea retine totodată că literatura juridică a admis în mod constant faptul că revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conserva atât timp cat există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat in patrimoniul revendicantului. Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauza imputabila uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării poate fi convertit intr-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personala, însă se impune a fi subliniat că aceasta convertire nu se poate face ex oficio de către instanța, cunoscut fiind că procesul civil este guvernat de principiul disponibilității.
Într-adevăr, potrivit art. 129 alin. 6 Codul d procedură civilă, " în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății".
În aceste condiții, obiectul pretențiilor deduse judecații fiind clar exprimat, câtă vreme reclamanta deși a beneficiat de asistența juridică calificată a unui avocat, nu a înțeles să investească instanța, eventual cu un capăt de cerere, formulat în subsidiar, prin care să solicite, valorificarea unui drept personal de creanță, în sensul obligării acestui pârât, la plata unor despăgubiri, în sensul susținerilor din apel, în mod corect instanța de fond a procedat exclusiv la cercetarea legitimării procesuale pasive a acestui pârât în raport de obiectul cererii cu care a fost investită. O altă soluție ar fi echivalat cu o încălcare a principiului disponibilității procesului civil, potrivit căruia este la îndemâna părților alegerea mijloacelor procesuale considerate drept adecvate finalității urmărite.
Analizând legalitatea și temeinicia soluției pronunțate de prima instanța în ceea ce privește aceasta excepție, curtea reține că, calitatea de parte într-un proces trebuie să corespundă cu calitatea de titular al dreptului și respectiv a obligației ce formează conținutul raportului juridic de drept material dedus judecății. Astfel, rezultă că dreptul pretins de reclamant trebuie să-și poată obține recunoașterea sau realizarea în contradictoriu cu persoana chemată în judecată, pârâtul fiind necesar să fie partea obligată la o anumită conduită, în raport de dreptul reclamantului.
Din acest punct de vedere, calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între persoana pârâtului și cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecății sau față de care se poate realiza interesul, în cazul situațiilor juridice pentru a căror realizare este obligatorie, calea acțiunii în justiție.
aceste reguli de ordin general, acțiunii deduse judecății - acțiune în revendicare, Curtea constată că, de vreme ce acțiunea în revendicare este acel mijloc procesual prin care se urmărește respectarea dreptului de proprietate, rezultă că atare acțiune în justiție, nu poate fi îndreptată decât împotriva fie a unei persoane care, în raport cu bunul revendicat opune un titlu de proprietate fie a unui posesor neproprietar.
Reclamantul, în calitate de titular al acțiunii, trebuie să justifice atât calitatea procesuală activă cât și calitatea procesuală pasivă a celui pe care îl cheamă în judecată-identitatea între persoana pârâtului și cel despre care se pretinde că este obligat, în raportul juridic dedus judecății - în conformitate cu prev.art.1169 din Codul civil.
Cum din probele administrate în cauză, respectiv din adresa nr. -/10090/2008, eliberata de Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală Serviciul Evidența Proprietății - nu a rezultat, că cei doi pârâți, în raport de care a fost admisa excepția lipsei calității procesuale pasive, au calitate de proprietar al terenului în litigiu - neexistând date în sensul că acesta se află în proprietatea acestor pârâți și nici că cei doi pârâți ar avea calitatea de posesori ai imobilului, rezultă că reclamanta nu justifică îndreptățirea de a introduce cererea de chemare în judecată împotriva celor doi pârâți, motiv pentru care, curtea apreciază că în mod corect fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a acestora.
Ca urmare, nu poate fi apreciată ca fiind fondată nici susținerea recurentei în sensul că excepția lipsei calității procesuale pasive pârâtului Consiliul Local al Municipiului B, ar fi fost incorect soluționata, susținere întemeiată pe săvârșirea unei erori materiale în dactilografierea denumirii acestei părți, în cuprinsul cererilor adresate instanței, fiind evident că în soluționarea acestei excepții, instanța de fond s-a raportat la calitatea de proprietar sau de posesor asupra bunului revendicat, iar nu la aspectele strict formale la care se face trimitere și care, în raport de considerentele la care s-a făcut anterior trimitere, nici nu pot prezenta relevanță în soluționarea acestei critici.
În ceea ce privește critica vizând modul de soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii.
Reclamanta și- configurat exercițiul dreptului de acces la instanța de judecata, in scopul valorificării pretenției sale concrete - recunoașterea pe cale judecătorească a dreptului sau de proprietate asupra imobilului anterior menționat prin formularea unei acțiuni în revendicare-acțiune reală, de drept comun, ale cărei caracteristici, stabilite de o îndelungată și constantă jurisprudență naționala, sunt acelea că ea însoțește, apără și se întemeiază pe însuși dreptul de proprietate.
Potrivit art. 21 din Constituția României, orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, nici o lege neputând îngrădi exercitarea acestui drept.
În același timp, potrivit prevederilor art. 20 alin. 2 din Constituție, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Având în vedere considerentele expuse de prima instanța în aprecierea că întemeiată a excepției inadmisibilității acțiunii reclamantei, respectiv, în ceea ce privește modul de soluționare conflictului dintre legea interna - legea nr. 10/2000 și art. 6 din CEDO, curtea reține statuarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, din decizia în interesul legii, nr. 33, pronunțată în dosarul nr. 60/2007 în ședința din 9 iunie 2008, potrivit cu care adoptarea unei reglementari speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementari anterioare, nu încalcă articolul 6 din Convenție însituația în care calea oferita de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă. Faptul că aceasta cale specială este sau nu una efectivă poate fi constatat printr-o analiza în concret a fiecărei cauze. Prin urmare, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001,în absenta unor prevederi de natura a asigura aplicarea efectivă și concretă a masurilor reparatorii,poate apare conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. 2 din Constituția României, prioritatea normei din Convenție care, fiind ratificata prin Legea nr. 30/18 mai 1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. 2 din legea fundamentala.
Înalta curte a mai reținut că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul sau de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție. Este însănecesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsura legea interna intră în conflict cu Convenția Europeana a Drepturilor Omuluisi daca admiterea acțiunii in revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.
Pentru a răspunde unor astfel de exigente, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a preocupat să verifice, "in lumina ansamblului circumstanțelor cauzei", dacă gradul de acces oferit de legislația naționala, este suficient pentru a asigura persoanei in cauza "dreptul la un tribunal, având in vedere principiul supremației dreptului intr-o societate democratica".
A constatat că accesul la un tribunal, dar numai pentru a se declara inadmisibilă procedura judiciară inițiată de reclamant, prin jocul dispozițiilor legale care au reglementat o anumita instituție de drept-autoritatea de lucru judecat, inadmisibilitatea etc. ori au schimbat competentei instanțelor de judecata în timpul derulării procesului, ori au generat incertitudine jurisprudențiala etc. nu este de natură să respecte imperativele art.6 paragraful 1 din Convenție( Cauza Lungoci, Cauza Caracaș, Cauza Ionescu și, Cauza Zamfirescu, Cauza Crisan, Cauza Beian).În cazul acestor reclamanți s-a reținut că au fost lipsiți de posibilitatea clară și concretă de a avea acces la o instanță care să statueze asupra contestației lor referitoare la drepturi și obligații cu caracter civil.
În Cauza Canciovici împotriva României s-a reținut explicit că refuzul curții de apel respective de a se pronunța asupra temeiniciei cererii reclamantului-în această cauză, procedura în fata ultimei instanțe nu a implicat o apreciere directă și integrală asupra drepturilor cu caracter civil - este contrar dreptului de acces la instanță, astfel cum acesta este garantat de art.21 din Constituție, art.3 din Codul Civil, art.6 alin.1 din Convenție.
Totodată, în cauza Faimblat împotriva României, Curtea Europeană Drepturilor Omului apreciat că limitările implicit acceptate ale dreptului de acces la o instanță,în special în ceea ce privește condițiile de admisibilitate a unei acțiuni, nu îi pot restricționa unui justițiabil accesul liber într-un asemenea mod sau într-o asemenea măsură încât dreptul său de a se adresa unei instanțe judecătorești să fie afectat în însăși esența sa și căastfel de limitări nu sunt compatibile cu prevederile art. 6 & 1 din Convenție decât dacă ele urmăresc un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit. În plus, simplul fapt că partea interesată a avut la dispoziție căi de recurs interne nu satisface exigențele art. 6 & 1: se impune respectarea cerinței ca gradul de acces asigurat de legislația națională să fie suficient pentru a le asigura părților interesate "dreptul la o instanță", având în vedere principiul supremației dreptului într-o societate democratică.Aceasta se întâmplă mai ales atunci când, de exemplu, partea interesată nu a avut acces la o instanță decât pentru a-și vedea acțiunea declarată inadmisibilă prin efectul legii (ibidem).
Curtea constatat că hotărârea judecătorească, prin care acțiunea introdusă de reclamanți a fost respinsă, de către instanțele judecătorești,care au apreciat că reclamanții trebuiau să urmeze procedura prevăzută deLegea nr. 10/2001, reprezintă o ingerință în dreptul de acces al reclamanților la o instanță judecătorească, apreciind că ingerința suferită de reclamanți nu era proporțională, având în vedere diferitele interese ce trebuie puse în balanță, și aceasta din motivele care urmează.
Pentru a statua astfel, Curtea apreciat căse impune verificarea eficienței procedurii instituite de legea nr. 10/2000 în speță.
Având în vedere caracterul obligatoriu al interpretării date de Înalta curte de casație și Justiție și de Curtea Europeana Drepturilor Omului, anterior prezentată, Curtea apreciază că se impunea ca prima instanță să procedeze la a analiza, în concret, în ce măsura aplicarea dispozițiilor generale de drept intern (art.480 si următoarele din Codul Civil, dispoziții generale care au constituit temeiul juridic explicit al acțiunii in revendicare a reclamantelor) - în contextul existentei si a unei legi civile speciale, Legea nr. 10/2001- răspunde exigentelor sistemului de garanții instituit prin art.6 paragraful 1 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului.
În acord cu considerentele expuse anterior, Curtea concluzionează că în mod eronat prima instanța a soluționat procesul în temeiul unei excepții procesuale, peremptorii (dirimantă), care se referă la exercițiul însuși al dreptului la acțiune, analiza efectuată în cauză, prin raportare exclusiv la caracterul special al prevederilor înscrise în legea 10/2000, fiind strict formală, fără a se a pune în discuție fondul dreptului dedus judecății, respectiv caracterul efectiv al procedurii administrative, în raport de circumstanțele concrete ale cauzei și calitatea reclamantei de a fi sau nu deținător al unui bun în sensul celor anterior precizate.
Reținând că în raport de prevederile înscrise în art. 295 Codul d procedură civilă, obiect al apelului nu-l poate forma decât chestiunea admisibilității acțiunii promovată de reclamantă, că reclamanta trebuie să beneficieze de dreptul de acces la judecată, situație care nu poate fi conciliată, pentru considerentele deja arătate, cu admiterea excepției inadmisibilității acțiunii, în aplicarea art. 6 alin. 1 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, și art. 297 Codul d procedură civilă, curtea apreciază că se impune, desființarea sentinței de fond și trimiterea cauzei spre rejudecare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul formulat de apelanta - reclamantă cu domiciliul ales la mandatar în B,-,. 2,. 4,. 135, sector 1, împotriva sentinței civile nr. 1646 din 18 noiembrie 2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți Consiliul General al Municipiului B cu sediul în B,-, sector 5, Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor cu sediul în B,-, sector 5 și Primăria Municipiului B prin Primarul General cu sediul în B,-, sector 5.
Respinge excepția inadmisibilității acțiunii.
Desființează, în parte, sentința primei instanțe și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe - Tribunalul București.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 14 aprilie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
MARI
GREFIER,
Red.
./
6ex./13.05.2009
-3.-
Președinte:Rodica SusanuJudecători:Rodica Susanu, Ilie
