Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 249/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(495/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.249 A
Ședința publică de la 16 aprilie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Cristian Olteanu
JUDECĂTOR 2: Cristina Nica
GREFIER - - -
* * * * * * * * *
Pe rol pronunțarea asupra apelurilor declarate de reclamantul și de pârâtul MINISTERUL ECONOMIEI și FINANȚELOR împotriva sentinței civile nr. 1672 din 10.11.2008 pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV- a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL INTERNELOR ȘI REFORMEI ADMINISTRATIVE și MINISTERUL APĂRĂRII NAȚIONALE.
Obiectul cauzei - pretenții.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 09 aprilie 2009, fiind consemnate în cuprinsul încheierii de la acea dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, față de dispozițiile art. 260 din Codul d e procedură civilă și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea cauzei pentru data de 16 aprilie 2009, când a hotărât următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra apelurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 10.12.2003 pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a Civilă sub nr. 4414/2003, reclamantul a chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Administrației și Internelor și Ministerul Apărării Naționale, solicitând, în principal, obligarea Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, singur sau în solidar cu Ministerul Administrației și Internelor, să-i plătească suma de 50.000 Euro în lei la cursul de la data efectuării plății cu titlu de daune morale, iar în subsidiar să oblige în solidar pârâții Ministerul Administrației și Internelor și Ministerul Apărării Naționale să-i plătească suma de mai sus și să oblige Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, respectiv pârâții care vor cădea în pretenții la plata cheltuielilor de judecată.
La data de 14.01.2004, pârâtul Ministerul Administrației și Internelor a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, excepția prescripției și excepția lipsei calității sale procesuale pasive.
La data de 21.01.2004, în temeiul art. 132 alin. 2 pct. 2.pr.civ. reclamantul și-a majorat pretențiile față de pârâți la suma de 100.000 euro, plătibilă în lei la cursul de la data efectuării plății.
La termenul din 21.01.2004, reclamantul a arătat că înțelege să își întemeieze acțiunea pe dispozițiile art. 504-505.pr.pen. în ceea ce privește primul capăt de cerere și pe dispozițiile art. 998 - 999 și 1000 alin. 3 Cod civ.
La data de 18.02.2004 a depus întâmpinare și pârâtul Ministerul Apărării Naționale, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, excepția inadmisibilității și a ridicat și excepția prescripției dreptului la acțiune.
Prin sentința civilă nr. 1009/08.12.2004, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis excepția inadmisibilității acțiunii invocată de Ministerul Administrației și Internelor și a respins ca inadmisibilă acțiunea.
Împotriva acestei sentințe la data de 21.12.2004 a declarat apel reclamantul, care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a IV-a Civilă la 11.02.2005 sub nr. 701/2005 (număr în format nou -).
Prin decizia civilă nr. 349/12.09.2006, Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă a admis apelul, a desființat sentința civilă atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că lipsa motivării, în forma și limitele circumscrise de art. 261 alin. 1.pr.civ. este echivalentă necercetării fondului și atrage, în consecință, trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanței, în condițiile art. 297 alin.1 Cod procedură civilă.
Curtea a mai statuat că, rejudecând cauza, instanța va analiza primul temei invocat, respectiv art. 504 alin. 2 Cod procedură penală, conform cu care "Are dreptul la repararea pagubei și persoana care în cursul procesului penal a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal".
Consecința lipsei ordonanței procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate va fi analizată în raport de susținerile reclamantului privind existența sentinței penale nr. 154 din 01.02.2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (rămasă definitivă prin decizia penală nr. 207/4 iulie 2005 - completul de 9 judecători), prin care Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost reinvestit cu soluționarea plângerii acestuia, în sensul emiterii ordonanței de revocare a măsurii reținerii din noaptea de 21-22 1989.
Necesitatea acestei analize rezidă din dispozițiile art. 504 alin.3 teza a I-a Cod procedură penală, prin care se stipulează că "Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate etc. ".
Cu respectarea dispozițiilor art. 129 alin. 4, 5 și 6 Cod procedură civilă, instanța va analiza și cel de-al doilea temei juridic al acțiunii, respectiv art. 1000 alin.3 Cod civil, care reglementează răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, în strânsă corelare cu art. 7, 9 și 11 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, în vigoare la data de 21-22 1989, căci a fost ratificat de România prin Decretul nr. 212/31 octombrie 1974.
Conform art. 7 din acest pact "Nimeni nu va fi supus torturii și nici unor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante", iar conform art. 9"Orice om are dreptul la libertate și la securitatea persoanei sale. Nimeni nu poate arestat și deținut în mod arbitrar. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa decât pentru motive: legale și în conformitate cu procedura prevăzută de lege (. ). Orice individ care a fost victima unei arestări sau detențiuni ilegale are dreptul la o reparație".
Aceasta întrucât conform art. 3 din același statele părți (printre care și România devenită parte prin ratificare) s-au angajat să dispună "de o cale de recurs efectivă, chiar și atunci când încălcarea unor drepturi recunoscute a fost comisă de persoane acționând în exercițiul funcțiilor lor publice".
În abordarea acestui temei, instanța va avea în vedere și sentința penală nr. 2/10.05.1991 a Curții Supreme de Justiție - Secția Militară, prin care personalități cu funcție de conducere din organele Ministerului d e Interne - Direcția de Militare, Departamentul Securității Statului au fost condamnate pentru infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal și cercetare abuzivă.
Din motivarea acestei hotărâri judecătorești rezultă în fapt că la baza acestor pedepse au stat acțiunile represive din perioada 21-22 1989, când au fost lipsite de libertate un număr de 1245 persoane. Din actele dosarului rezultă că printre aceste persoane se afla și reclamantul.
Totodată, se va avea în vedere că persoanele direct răspunzătoare de cauzarea prejudiciului nu au fost nici până în prezent descoperite, ceea ce prezintă relevanță sub aspectul scurgerii termenului general de prescripție reglementat prin Decretul - Lege nr. 167/1958.
De asemenea, instanța de fond va analiza motivat, în fapt și în drept și celelalte susțineri ale reclamantului cât și ale pârâților, cât și apărările lor.
Împotriva acestei decizii la data de 31.10.2006 a declarat recurs pârâtul Ministerul Apărării, care a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 9.11.2006, iar prin decizia nr. 4555/05.06.2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a anulat recursul și a obligat recurentul-pârât la plata sumei de 300 lei cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant.
După desființare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă sub nr-, la data de 22.05.2008.
Prin sentința civilă nr.1672/10.11.2008, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins excepțiile prescripției, lipsei calității procesuale pasive a pârâților Ministerul Internelor și Reformei Administrative și Ministerul Apărării Naționale și inadmisibilității acțiunii, ca neîntemeiate; a admis în parte acțiunea precizată formulată de reclamantul în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor; a obligat pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Economiei și Finanțelor, să plătească reclamantului echivalentul în lei la data plății al sumei de 5000 euro, cu titlu de daune morale și suma de 300 lei cu titlu de cheltuieli de judecată și a respins acțiunea formulată de reclamantul în contradictoriu cu pârâții Ministerul Internelor și Reformei Administrative și Ministerul Apărării Naționale ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că excepțiile invocate sunt neîntemeiate.
Astfel, problema inadmisibilității a fost dezlegată cu caracter obligatoriu în primul ciclu procesual, când Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins acțiunea ca inadmisibilă, prin sentința civilă nr. 1009/08.12.2004, această hotărâre fiind desființată în calea de atac a apelului, prin decizia civilă nr. 349/12.09.2006, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă.
Instanța de apel a apreciat că acțiunea este admisibilă, prin prisma prevederilor de drept material invocate de reclamant și anume art. 1000 alin. 3 cod civil și dispozițiile Pactului internațional cu privire la drepturile civile și politice - art. 7 și 9.
De asemenea, tribunalul a apreciat neîntemeiată apărarea privind inadmisibilitatea prezentei acțiunii și în raport de împrejurarea că restrângerea dreptului la acțiune întemeiat pe răspunderea statului pentru privarea de libertate în mod nelegal, pentru considerentul inexistenței unui act al procurorului din cele menționate de art. 504 alin. 3 Cod procedură penală, ar lipsi reclamantul de posibilitatea valorificării pe cale judiciară a vătămărilor pretinse ca urmare a eventualelor fapte abuzive comise de agenții statului și care nu pot fi încadrate în dispozițiile stricte ale art. 504 alin. 1 și 2 Cod procedură penală.
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, tribunalul a reținut că în considerentele deciziei instanței de apel s-a reținut că persoanele direct răspunzătoare de cauzarea prejudiciului nu au fost nici până în prezent descoperite, ceea ce împiedică curgerea termenului general de prescripției, reglementat de Decretul - Lege nr.167/1958, astfel că prin prisma acestor dispoziții legale și a constatărilor instanței de apel, excepția a fost găsită neîntemeiată.
Tribunalul a respins și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Ministerul Apărării Naționale și Ministerul Internelor și Reformei Administrative, apreciind că apărările acestora în sensul că nu pot fi ținuți a răspunde pentru faptele ilicite cuprinse în acțiunea reclamantului, deoarece consideră că aceste apărări reprezintă probleme de fond și nu țin de legitimarea procesuală în cauză. Dimpotrivă, prin chemarea lor în judecată în calitate de prepuși ai persoanelor despre care pretinde că au săvârșit faptele ilicite generatoare de prejudiciu, reclamantul a justificat legitimarea procesuală pasivă a celor doi pârâți.
În ceea ce privește fondul cauzei, acțiunea a fost admisă în parte, în limitele și pentru considerentele care urmează:
Potrivit adresei fără număr, eliberate la 14.09.1992 de Procuratura României - Direcția Militare, în dosarul nr. 97/P/1990, reclamantul a fost reținut în noaptea de 21 spre 22 1989, la intersecția străzilor cu B-dul 1948 și încarcerat la Penitenciarul Jilava ca urmare a participării la manifestațiile revoluționare din 1989. Aceeași împrejurare rezultă și din înscrisul depus la dosar, reprezentând tabel cu persoanele încarcerate fără forme legale în Penitenciarul Jilava în perioada 21 - 22.12.1989, eliberat de aceeași instituție, unde reclamantul este menționat la poziția 435.
La fila 13 în același dosar a fost depus certificatul medico-legal nr. 2/15456/23.12.1989, eliberat de Institutul de Medicină Legală B, care atestă că la data eliberării reclamantul prezenta leziuni traumatice ce s-au putut produce prin lovire cu un corp dur în data de 21 spre 22 1989 și care au necesitat 14 - 16 zile de îngrijiri medicale.
Totodată, reclamantului i-a fost recunoscută calitatea de luptător pentru Române din 1989, potrivit Legii nr. 42/1990, după cum rezultă din certificatul nr. 3043/14.04.l992 eliberat pentru Comisia de aplicare a Legii nr. 42/1990.
Prin decizia civilă nr. 531/ A/24.06.2005 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția VII-a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, a fost admisă acțiunea reclamantului în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, care a fost obligat să plătească reclamantului suma de 10.000 Euro în echivalent lei cu titlu de daune morale și 1.000 lei cheltuieli de judecată, reținându-se încălcarea de către Statul Român a dispozițiilor art. 6 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin omisiunea de a rezolva plângerea penală formulată de reclamant pentru reținerea și deținerea sa în perioada în discuție.
Această decizie a fost casată, prin decizia civilă nr. 1132/17.05.2006, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă dispunându-se trimiterea cauzei pentru judecarea fondului la Judecătoria Sectorului 5
Această instanță a reținut că reclamantul a formulat plângere penală pentru infracțiunile de lipsire de libertate în mod ilegal și cercetare abuzivă, plângere ce nu a fost soluționată până la momentul pronunțării acelei decizii, vreme de 15 ani.
În raport de aceste împrejurări, tribunalul consideră dovedită susținerea reclamantului în sensul că în perioada 21-22 1989 fost privat de libertate de autoritățile statale, fiind încarcerat în Penitenciarul Jilava, revenind statului sarcina probei cu privire la caracterul legal al privării de libertate, o asemenea dovadă nefiind administrată în cauză.
Dimpotrivă, în tabelul amintit mai sus cu privire la persoanele încarcerare în perioada amintită în Penitenciarul Jilava se face mențiunea că privarea de libertate a fost realizată "fără forme legale", confirmând în acest fel susținerea reclamantului în sensul că această măsură a fost luată fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la acel moment, care prevedeau obligativitatea emiterii unui mandat pentru reținerea sau arestarea preventivă a unei persoane de către organele de urmărire penală competente.
Tribunalul a reținut astfel aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 504 Cod procedură penală, ce dau dreptul reclamantului la repararea prejudiciului suferit prin privarea de libertate în mod nelegal.
În ceea ce privește persoanele ținute a răspunde pentru acest prejudiciu, a constatat că în cauză nu au fost administrate probatorii apte a dovedi că privarea de libertate în mod nelegal s-a săvârșit de către persoane care aveau calitatea de prepuși ai pârâtelor Ministerul Apărării Naționale și Ministerul Internelor și Reformei Administrative.
Este adevărat că se poate ajunge pe cale de deducție logică la concluzia că încarcerarea în penitenciarul Jilavaa reclamantului nu putea fi făcută decât de angajați ai acestor două ministere pârâte, însă din punct de vedere probatoriu într-un proces civil raționamentul trebuie să fie unul inductiv, în sensul că nu se poate reține răspunderea în calitate de comitent a unei instituții câtă vreme persoanele despre care se pretinde că au săvârșit fapta ilicită și că sunt prepușii celui chemat în judecată nu au fost identificate.
De altfel, aceasta a fost și rațiunea reglementării pe cale specială a răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate prin condamnarea pe nedrept sau privarea ori restrângerea de libertate în mod nelegal, impunându-se ca autoritatea statală să răspundă pentru astfel de prejudicii, urmând ca statul să aibă la dispoziție acțiunea în regres împotriva celor ce se fac vinovați de încălcarea dreptului cetățenesc la libertate personală.
În aceste condiții, tribunalul a apreciat că singurul pârât a cărui răspundere poate fi angajată în prezenta cauză este Statul Român, reprezentat de Ministerul Economiei și Finanțelor potrivit art. 506 alin. 3 și art. 505 alin. 4 Cod procedură penală, respingând ca neîntemeiată acțiunea față de ceilalți doi pârâți.
Analizând îndeplinirea în cauză a celorlalte condiții ale răspunderii, respectiv existența și întinderea prejudiciului, tribunalul a constatat că în raport de criteriile speciale prevăzute de art. 505 alin. 1 Cod procedură penală, se impune a avea în vedere pe de o parte, durata scurtă a privării de libertate (aproximativ 24 de ore), dar și contextul istoric și social în care fapta a fost săvârșită de către agenții statului, impactul psihologic major suferit de persoanele încarcerate ca urmare a manifestărilor publice petrecute în timpul evenimentelor din 21-22.12.1989, cu raportare directă la situația concretă în sensul că reclamantului nu i-a fost imputată la niciun moment săvârșirea unei fapte ilicite sau încălcarea vreunei reguli de conviețuire socială, astfel că rezultă cu evidentă prejudiciul moral suferit de acesta.
În consecința acestor considerații, tribunalul a apreciat drept întemeiată în parte acțiunea reclamantului, în sensul că prejudiciul suferit a primit o satisfacție echitabilă prin acordarea despăgubirilor în cuantum de 5.000 Euro în echivalent lei, urmând ca pârâtul Statul Român să fie obligat la plata acestei sume.
Împotriva acestei hotărâri judecătorești, la data de 16.02.2009, a declarat apel pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie la 05.03.2009.
În motivare, a arătat că instanța de control judiciar, admițând apelul reclamantului, a trimis cauza spre rejudecare stabilind totodată și coordonatele ce vor fi avute în vedere de instanța fondului. Astfel, s-a stabilit că, în rejudecare, cu respectarea dispozițiilor art. 129 alin. 4, 5 și 6 Cod procedură civilă, instanța va analiza acțiunea atât sub temeiul art. 504 alin.2 Cod procedură penală, cât și art. 1000 alin.3 Cod civil.
Analizând acțiunea, instanța de fond a reținut că temeiul de drept aplicabil în cauză este cel prevăzut de art. 504 Cod procedură penală, singurul răspunzător fiind Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, deoarece în ceea ce privește persoanele ținute a răspunde pentru prejudiciul suferit prin privarea de libertate, a constatat că în cauză nu au fost administrate probatorii apte a dovedi că privarea de libertate în mod nelegal s-a săvârșit de către persoane care aveau calitatea de prepuși ai pârâtelor Ministerul Apărării Naționale și Ministerul Administrației și Internelor.
Din perspectiva celor arătate mai sus se constată o contradictorialitate în motivarea hotărârii, întrucât instanța de fond, analizând excepția inadmisibilității, a reținut că aceasta este neîntemeiată, iar acțiunea este admisibilă prin prisma prevederilor de drept material invocate de reclamant și anume art. 1000 alin. 3 Cod civil, dispozițiile Pactului Internațional cu privire la drepturile civile și politice - art.7 și 9.
De asemenea, instanța fondului nu a făcut o apreciere corectă a probei cu înscrisuri acordând cu multă ușurința suma de 5.000 euro intimatului-reclamant, în condițiile în care acesta a beneficiat de repararea prejudiciului cauzat ca urmare a arestării, drept recunoscut prin sentința civilă nr. 1012/19.02.2007 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 B, în dosarul nr-, hotărâre rămasă irevocabilă.
Prin hotărârea mai sus menționată, instanța a acordat intimatului reclamant suma de 10.000 euro, reținând că prin nesoluționarea plângerii penale, acesta a fost pus în imposibilitatea obținerii unei satisfacții morale sau chiar materiale față de prejudiciul suferit ca urmare a agresării și reținerii sale. S-a constatat că fapta ilicită a reprezentat cauza prejudiciului moral suferit de reclamant, fiind astfel stabilită legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, ca element-condiție a răspunderii civile delictuale. Sub aspectul vinovăției, aceasta îmbracă forma culpei autoritarilor judiciare, pentru care statul este ținut să răspundă.
Deși temeiurile de drept reținute în hotărârea pe care apelantul-pârât o atacă și cea la care a făcut referire mai sus sunt diferite, motivarea și natura prejudiciului pentru care s-a dispus acordarea de despăgubiri sunt identice. Practic, intimatului-reclamant i s-a acordat o dublă reparație pentru faptul că a fost reținut în penitenciar o zi, Statul Român fiind obligat la despăgubiri, pe de o parte în temeiul art. 998-999 Cod civil, reținându-se condițiile răspunderii civile delictuale, iar pe de altă parte în temeiul art.504 Cod procedură penală.
La data de 09.02.2009 a declarat apel reclamantul.
1. În motivare, acesta a arătat că prima instanță nu a avut în vedere precizarea câtimii pretențiilor sale, mărite la termenul din 21.01.2004 de la 50.000 euro la 100.000 euro.
2. Apelantul reclamant a mai arătat că apreciază că evaluarea prejudiciului moral suferit de acesta prin privarea de libertate în mod nelegal, făcută de prima instanță, este extrem de modică.
În timp ce argumentul "durata scurtă a privării de libertate (aproximativ 24 ore)" ar pleda, în opinia primei instanțe, pentru o evaluare modică a despăgubirii, toate celelalte argumente impun, de fapt, o valoare mult mai mare a despăgubirii.
de accentuată frustrare și de dezumanizare, profunda afectare a persoanei și psihicului reclamantului, suferite pe parcursul "duratei scurte a privării de libertate (aproximativ 24 ore)" - descrise public de acesta în zilele imediat următoare a evenimentelor sângeroase din 21/22.12.1989 (anexa 4 la acțiunea introductivă de instanță) - trebuie văzute și evaluate în contextul personalității sale, astfel cum rezultă aceasta din probele înfățișate în anexele 10-13 la acțiunea introductivă.
3. În mod netemeinic și nelegal a înlăturat instanța fondului răspunderea Ministerului Administrației și Internelor și a Ministerului Apărării Naționale pentru prejudiciul moral suferit de reclamant în cursul evenimentelor din 21-22 1989.
În ceea ce privește prejudiciul produs prin fapta ilicită a celor două ministere pârâte, acesta este un prejudiciu moral generat nu de nelegalitatea privării de libertate privită ca eroare judiciară pentru care statul este chemat a răspunde în lumina dispozițiilor art. 504-504 Cod procedură penală, ci de modalitatea în care s-au exercitat actele și faptele de reprimare a manifestanților - printre care și reclamantul, de reținere (prin violență de gravitate intensă) precum și de supunerea la tratamente degradante, inumane, pe perioada încarcerării la Penitenciarul Jilava.
Prin urmare, răspunderea statului pentru eroare judiciara (vizând măsura privării nelegale de libertate, în temeiul art. 504-506 Cod procedură penală) este diferită și are cu totul alte temeiuri decât răspunderea celor două ministere pârâte, ai căror prepuși au exercitat acte materiale de represiune, violență, traumatizante asupra persoanei reclamantului atât în fazele premergătoare reținerii acestuia, cât și pe parcursul privării nelegale de libertate, această răspundere fiind antrenată pe temeiul răspunderii civile delictuale.
În ce privește probatoriile ce tind a dovedi întrunirea răspunderii în persoana celor doua ministere pârâte, în calitate de comitenți ai autorilor faptelor ilicite, apelantul reclamant a arătat că faptul că nici până în prezent plângerea sa penala împotriva persoanelor vinovate de reținerea și maltratarea acestuia nu a fost soluționată, iar autorii actelor materiale de represiune și vătămare corporală nu au fost descoperiți îi este imputabilă și nu-i poate paraliza dreptul de a fi despăgubit pentru suferința produsă.
Probele administrate în cauză indică cu prisosință pe prepușii pârâților sus menționați ca autori ai faptelor ce i-au afectat integritatea corporală, psihică și libertatea, astfel:
Prin sentința penală nr. 2/1991 a Curții Supreme de Justiție - Secția Militară pronunțată în dosar nr. 25/1990 au fost condamnate 11 persoane din conducerea fostului Minister de Interne pentru infracțiunile de lipsire nelegală de libertate și cercetare abuzivă săvârșite asupra participanților la Revoluția din 1989 din B, trimise în judecată prin rechizitoriul procurorului din 15.08.1990; astfel cum rezultă din adresele 2023/26.01.2004 și 2023/03.03.2004 ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Parchetelor Militare, aceste infracțiuni au avut ca victime un număr de 1245 persoane, printre care și reclamantul (specificare expresă a organelor de urmărire penală).
Or, în condițiile în care prin hotărâre penală s-a statuat răspunderea penală pentru fapte pe care le deduce judecații în prezenta cauză, întrunită în persoana unor organe de conducere ale Ministerului Internelor și Reformei Administrative, în mod evident acest minister răspunde pentru faptele ilicite ale acestor organe, în raport de dispozițiile art.35 (3) din Decretul nr.31/1954; pe de altă parte, în aceleași condiții s-a stabilit și raportul de prepusenie între persoanele condamnate pentru săvârșirea actelor de violență împotriva reclamantului și comitentul chemat să răspundă în prezenta cauză pentru aceste fapte.
În același sens, prin adresa nr. 836/2004 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Parchetelor Militare, trimisă în dosarul nr. 350/2004 al Tribunalului București - Secția a III-a Civilă, se certifică faptul că reclamantul are calitate de parte vătămată în dosarul penal nr.97/P/1990 al acestui organ de urmărire penală, iar autorii faptelor vătămătoare au fost inculpații și alții, trimiși în judecată prin rechizitoriul din 15.08.1990 pentru lipsire de libertate și cercetare abuzivă.
Prin rezoluția de încetare a urmăririi penale din 20.09.1995 a procurorului de la Secția Parchetelor Militare a Ministerului Public, se arată că la nivel organizatoric, răspunderea pentru ordinul de folosire a militarilor și armelor de foc împotriva demonstranților revine miniștrilor ce aveau forțe armate implicate în represiune; se dispune încetarea urmăririi penale împotriva Ministrului de Interne și Șefului Departamentului Securității Statului întrucât aceștia au fost condamnați definitiv în dosarul sus-menționat.
În ceea ce privește răspunderea ce revine Ministerului Apărării Naționale, se menționează expres în rezoluția precitată că "în ceea ce îl privește pe Ministrul Apărării Naționale, a cărui implicare în organizarea reprimării a fost demonstrată, împotriva acestuia nu mai poate fi pusă în mișcare acțiunea penală deoarece a decedat".
Se relevă astfel răspunderea ce revine acestui pârât în reprimarea violentă a manifestanților, această persoană juridică răspunzând pentru fapta organului său de conducere a cărui vinovăție a fost dovedită.
În aceeași rezoluție se arată și că prepușilor celor două ministere pârâte le revine răspunderea în ceea ce privește ordonarea arestărilor și introducerea persoanelor reținute în Penitenciarul Jilava; or, așa cum a dovedit cu fișa de cameră atestând deținerea reclamantului în acest penitenciar, precum și cu "tabelul cu persoanele încarcerate fără forme legale la Penitenciarul Jilav a", existent în dosar nr. 76/P/1990, aceste fapte exercitate de prepușii celor două ministere s-au exercitat asupra reclamantului, dovedindu-se astfel vinovăția acestora.
În același sens, Raportul Comisiei privind acțiunile desfășurate în Revoluția din 1989 indică implicarea prepușilor celor două ministere pârâte în activitățile represive din B, din 21-22 1989: "După înlăturarea baricadei în urma tancurilor și a - urilor, s-au deplasat în următoarea succesiune forțele de ordine din, efectivele din unitatea militară 01908 B și din Academia Militară care au obligat pe manifestanți să se retragă spre și străzile adiacente acesteia. Comisia deține documente din partea unor persoane participante, martori la aceste evenimente, din care rezultă că s-a manifestat o extremă violență în împrăștierea revoluționarilor" (vol. I, pag.179, alin.6 Raport).
Din declarația martorului, prestată în dosarul nr. 20A/1990 al Procuraturii României - Procuratura Militară B - rezultă faptul reținerii apelantului reclamant de prepuși ai pârâtului Ministerul Apărării Naționale în noaptea de 21/22 1989.
În condițiile în care reclamantul a dovedit că faptele de represiune violentă au fost exercitate asupra persoanei sale de prepuși ai celor două ministere pârâte, chiar în condițiile în care nu pot fi determinate numele concrete ale persoanelor fizice autoare ale actelor de agresiune, răspunderea civilă delictuală poate fi atrasă în persoana comitenților acestor prepuși în temeiul art. 1000 alin. 3 Cod civil raportat la art. 35 alin.3 din Decretul nr. 31/1954.
Aceeași este concluzia care se desprinde în mod neechivoc din considerentele deciziei civile nr. 349/12.09.2006 a Curții de Apel București - Secția a IV-a Civilă, prin care această cauză a fost trimisă spre rejudecare, și care statuează cu caracter obligatoriu pentru instanța de rejudecare.
La data de 24.03.2009, intimatul-reclamant a formulat întâmpinare la apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.
În motivare, a arătând că instanța de fond s-a conformat dispozițiilor deciziei de apel pronunțate de instanța de control judiciar, decizie care a rămas irevocabilă prin respingerea recursului și a contestației în anulare cu care a fost atacată, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, și a cărei legalitate și temeinicie nu mai poate fi pusă în discuție.
În ceea ce privește critica privind "dubla reparație" acordată reclamantului, cu referire la sentința civilă nr. 1012/19.02.2007 a Judecătoriei Sectorului 5 B dată în dosarul nr-, definitivă și irevocabilă, apelantul-reclamant a arătat că prejudiciul dezdăunat prin sentința civilă sus-menționată a avut ca izvor obligațional o altă fapta ilicită decât cea care a generat despăgubirea în cauza de față, și anume nesoluționarea, de către autoritățile statului cu atribuții judiciare, a cauzei penale în care reclamantul a avut calitate de parte vătămată, cauză penală născută în anul 1990 și nerezolvată nici până în prezent, cunoscută sub denumirea de "dosarele din 1989" (încălcarea dreptului reclamantului la un proces echitabil, desfășurat și soluționat într-un termen rezonabil).
Or, în cauza de față, fapta ilicită ca izvor al obligației de dezdăunare o constituie nelegalitatea măsurii de reținere a reclamantului, caracterul abuziv al lipsirii de libertate.
Temeiul de drept pentru care instanțele române au acordat reclamantului despăgubirea în cuantum de 10.000 euro este total diferit de cel pe care instanța de fond în prezenta cauză a soluționat acțiunea acestuia (art. 504-506 Cod procedură penală) și anume art. 6 alin. 1 din (paralizarea dreptului la un tribunal, depășirea termenului rezonabil de soluționare a cauzei în care acesta a fost angajat), coroborat cu art. 998-999 Cod civil, instanța apreciind, în lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, că Statul Român este culpabil (culpă proprie) pentru nerespectarea obligațiilor asumate prin tratate și convenții internaționale la care România a aderat, în calitate de subiect de drept.
În ceea ce privește prejudiciul efectiv încercat de reclamant, reparat prin sentința civilă nr. 10 12/19.02.2007 a Judecătoriei Sectorului 5 B, chiar dacă este tot un prejudiciu moral, semnifică alte atingeri aduse valorilor psiho-morale ale persoanei acestuia, anume trauma provocată prin îndelunga așteptare, stare de disconfort, încordare, stres, provocate de lipsa unei rezolvări a cauzei în care a fost angajat, pierderea încrederii în organele statului menite tocmai să satisfacă atât în plan juridic, cât și etic și social, dreptul reclamantului de a avea acces la un proces în cadrul căruia să poată reclama vătămările aduse, atât fizice cât și psihice, și să obțină, într-un termen rezonabil, o satisfacție pentru încălcările produse; altfel spus, vătămările produse în acest caz sunt suferite de reclamant în calitatea acestuia de justițiabil, de cetățean al statului căruia îi opune dreptul de a avea acces la justiție și de a obține o soluție definitivă într-un termen rezonabil.
În dovedirea susținerilor sale, apelantul pârât a depus la dosar, în fotocopie: sentința civilă nr. 1012/19.02.2007 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 B în dosarul nr-, decizia civilă nr. 941/22.06.2007 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr- și certificat de grefă eliberat de Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie în dosarul nr-.
Examinând sentința apelată prin prisma criticilor formulate și în conformitate cu prevederile art. 294 alin. 1.pr.civ. Curtea reține următoarele:
În mod temeinic a reținut prima instanță în ceea ce privește situația de fapt că reclamantul a fost reținut în noaptea de 21 spre 22 1989, la intersecția străzilor cu B-dul 1948 și încarcerat la Penitenciarul Jilava ca urmare a participării la manifestațiile revoluționare din 1989. În acest context, reclamantul a suferit leziuni traumatice produse prin lovire cu corp dur, pentru care au fost necesare 14-16 zile de îngrijiri medicale.
Temeiul de drept în baza căruia reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru aceste fapte ilicite săvârșite cu vinovăție care i-au cauzat un prejudiciu moral nu a fost stabilit de către instanța de apel în primul ciclu procesual. Prin decizia civilă nr. 349/12.09.2006 pronunțată în dosarul nr. - (nr. vechi 701/2005) Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă a trimis cauza spre rejudecare, stabilind în sarcina primei instanțe analizarea celor două temeiuri juridice indicate de către reclamant, art. 504 alin. 2.pr.pen. și respectiv art. 1000 alin. 3 Cod civ. în strânsă corelare cu art. 7, 9 și 11 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, ratificat de România prin Decretul nr. 212/31.10.1974.
Dispozițiile art. 504.pr.pen. din capitolul IV, situat în titlul IV din Partea specială a acestui act normativ, intitulat "Repararea pagubei în cazul condamnării sau al arestării pe nedrept" - în forma existentă la data săvârșirii faptei, potrivit regulilor de aplicare a legii în timp, aveau următorul conținut: "Orice persoanăcare a fost condamnată definitivare dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârșit fapta imputată ori că acea faptă nu există. Are dreptul la repararea pagubei și persoanacare a fost arestată, iar ulterior, pentru motivele arătate în alineatul precedent, a fost scoasă de sub urmărire sau a fost achitată".
Se constată astfel că răspunderea statului poate fi antrenată în condițiile speciale ale art. 504-507.pr.pen. numai în ipoteza în care erorile care au condus la lipsirea de libertate a unei persoane au fost săvârșite de către organele judiciare. Or, din probele administrare în cauză nu rezultă că reținerea reclamantului ar fi avut loc în temeiul unui act juridic emis de către un organ de urmărire penală sau de către o instanță.
Această împrejurare nu poate conduce la concluzia că statul nu răspunde în situația în care privarea de libertate se realizează de către autoritățile publice cu nerespectarea cadrului legal și anume în afara unui proces penal sau, cel puțin, cu încălcarea garanțiilor procedurale pentru desfășurarea sa. Ceea ce a urmărit legiuitorul prin dispozițiile art. 504-507.pr.pen. a fost să fie acordate despăgubiri și persoanelor a căror nevinovăție a fost stabilită la finalizarea procesului penal, după ce au suportat privări sau restrângeri de libertate, chiar dacă respectivele măsuri apăreau ca fiind justificate în lumina cercetărilor penale efectuate până la data adoptării lor, deci și în situația în care nu este întrunită condiția vinovăției celor care le-au dispus ca element al răspunderii civile delictuale. Din acest considerent, cu atât mai mult se impune acordarea de despăgubiri în ipoteza în care atingerea adusă libertății acestora de către agenți ai statului nu a constituit o măsură prevăzută de lege, efectuându-se fără niciun temei legal și deci cu vinovăție.
Prin urmare, reclamantul este îndreptățit să pretindă despăgubiri pentru reținerea sa nelegală în perioada 21-22 1989, însă în baza normelor juridice care reglementează răspunderea civilă delictuală, respectiv art. 998-1003 Cod civ. În același temei juridic este îndreptățit să primească despăgubiri și pentru leziunile traumatice care i-au fost produse, care nici nu intră în domeniul de aplicare al art. 504.pr.pen.
În aceste condiții, rămâne de stabilit care dintre pârâți este chemat să răspundă.
Prin sentința civilă nr. 2/10.05.1991 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție - Secția Militară în dosarul nr. 25/1990 au fost condamnați mai mulți inculpați, care în perioada respectivă îndeplineau următoarele funcții: - ministru de interne; general colonel - ministru secretar de stat și șef al Departamentului Securității Statului; general locotenent - adjunct al ministrului de interne și comandant al acțiunii " 89"; general locotenent G - adjunct al ministrului de interne, în care calitate coordona și activitatea Direcției Generale a Penitenciarelor; general locotenent G - șef al Direcției a IV-a (contrainformații militare) din cadrul ministerului d e interne, temporar având misiunea de a ajuta activitatea Securității Municipiului B; colonel G - șef al Securității Municipiului B; colonel - șef al Municipiului B; colonel - șef al serviciului cercetări penale al Municipiului B, locotenent colonel - comandant al Penitenciarului Jilava, locotenent colonel rez., căpitan rez. și căpitan rez. G, primii șapte pentru săvârșirea infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, următorii doi pentru reținere nelegală și ultimii trei pentru cercetare abuzivă.
S-a reținut că, urmare a activității coordonate și conduse de acești inculpați, începând aproximativ de la ora 13 din ziua de 21.12.1989 și până în dimineața zilei de 22.12.1989 în municipiul B au fost reținute aproximativ 1245 de persoane. Reținerea acestor persoane s-a făcut cu brutalitate, cei în cauză fiind loviți cu sălbăticie în timp ce erau duși în diferite puncte, de unde, cu mijloace auto, au fost transportate la sediile miliției municipiului B și circumscripției 1 miliție, un număr restrâns fiind dus și la sediul securității municipiului B, în locurile respective continuându-se brutalizarea lor. În cursul după amiezii și mai ales după lăsarea întunericului, cei reținuți - încătușați sau legați cu sfoară - au fost depuși la Penitenciarul Jilava fără a avea forme legale de reținere sau deținere. În același timp s-a desfășurat activitatea informativă, de culegere de date cu privire la manifestanții reținuți și anchetarea acestora de către organele de cercetare penală ale securității, în scopul de a se stabili organizatorii și conducătorii mișcărilor de protest, ale căror fapte erau considerate de competența acestor organe. În timpul anchetelor, împotriva celor reținuți s-au întrebuințat amenințări și violențe.
Prin rezoluția din 20.09.1995 dată de Ministerul Public - Secția Parchetelor Militare în dosarul nr. 97/P/1990 s-a mai stabilit compunerea forțelor de represiune: miliția municipiului B, formațiunea de ordine interioară de cadrul (așa numiții scutieri); unitatea specială de luptă antiteroristă - respectiv 0620 din fostul Departament al securității statului; trupe din fostul comandament al de securitate; elevi și ofițeri ai Școlii de ofițeri Băneasa; forțe Ap., inclusiv efective ale unor unități mecanizate; Academia Militară; Școala de perfecționare cadre (); Gărzi patriotice și alte cadre de securitate (securitatea municipiului B - Direcția a V-a). S-a mai stabilit că au existat în mod cert cazuri când membri ai forțelor de reprimare, acționând individual, au tras asupra manifestanților focuri de armă cu intenția deliberată de a le suprima viața. Identitatea unităților din care făceau parte aceste persoane este imposibilă, dat fiind faptul că aceeași culoare de uniformă se regăsea la unități și arme diferite. Chiar dacă dispozitivele aflate în teren sunt cunoscute, acest aspect nu este de natură să conducă la identificarea autorilor, deoarece la momentul "spargerea baricadei" forțele de represiune s-au pus în mișcare pentru dispersarea manifestanților, astfel încât nu mai este posibilă determinarea cu certitudine a prezenței anumitor subunități sau anumitor militari într-un loc sau altul.
Potrivit probelor administrate în cauză, reclamantul a fost reținut în noaptea de 21 spre 22 1989, la intersecția străzilor cu B-dul 1948 și încarcerat la Penitenciarul Jilava ca urmare a participării la manifestațiile revoluționare din 1989.
Este adevărat că nu este necesară identificarea precisă a prepusului pentru angajarea răspunderii comitentului său, însă este în schimb obligatoriu să se stabilească că persoana care a săvârșit faptele imputate este un angajat al persoanei juridice împotriva căreia se îndreaptă persoana vătămată.
În cauza de față, deși s-a stabilit că mai multe organe ale statului au fost implicate în exercitarea activităților prin care au fost încălcate drepturile persoanelor care au participat la evenimentele din 21-22 1989, printre care și pârâții Ministerul Internelor și Ministerul Apărării Naționale, nu s- probat totuși care dintre acestea au procedat la lipsirea de libertate și la exercitarea actelor de violență îndreptate împotriva reclamantului în particular.
al regulii instituite de art. 1169 Cod civ. potrivit căruia sarcina probei incumbă reclamantului, dubiul profită pârâtului. Întrucât este posibil ca angajați ai mai multor comitenți să fi desfășurat acțiunile prin care au fost lezate drepturile anume ale persoanei ce a formulat cererea de chemare în judecată, în absența unor dovezi suplimentare nu poate fi stabilită răspunderea niciunuia dintre aceștia.
Într-o asemenea situație răspunderea, care este una subsidiară, nu poate aparține decât statului, acesta având conform art. 13 din Constituția România adoptată în anul 1965 obligația pozitivă de a asigura libertatea și demnitatea omului, iar potrivit art. 31 din același act normativ îndatorirea de a garanta inviolabilitatea persoanei și dreptul acesteia de a nu fi arestată decât pe baza unui mandat de arestare emis de tribunal sau de procuror.
Caracterul ilicit al faptei pentru care este angajată răspunderea statului este dat și de încălcarea prevederilor art. 7 și 9 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, ratificat prin Decretul nr. 212/1974, tratat care potrivit principiilor de drept internațional public făcea parte din dreptul intern.
Raportat la reținerea de către instanța de apel a unui alt temei juridic decât cel indicat de către prima instanță, rămâne fără interes analizarea motivului de apel invocat de către Ministerul Finanțelor Publice privind existența unor contradicții din acest punct de vedere în argumentarea soluției adoptate prin hotărârea atacată.
De asemenea, întrucât Curtea a stabilit că statul răspunde atât pentru privarea de libertate, cât și pentru atingerile aduse integrității fizice și psihice a reclamantului, va fi înlăturată critica formulată de către reclamant în apelul său în sensul că autoritatea statală răspunde pentru încălcarea dreptului cetățenesc la libertate personală, iar cele două ministere răspund pentru o altă faptă, și anume afectarea integrității sale fizice și psihice ca urmare a violențelor exercitare cu prilejul privării de libertate.
Sub un alt aspect, Curtea reține că prin sentința civilă nr. 1012/19.02.2007 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 B în dosarul nr- au fost acordate despăgubiri reclamantului pentru nesoluționarea până la acea dată a plângerii penale formulate de către acesta în cursul anului 1990 ca urmare a reținerii și maltratării sale în timpul evenimentelor din 21/22.12.1989. Contrar susținerilor apelantului pârât, instanța care a pronunțat această hotărâre a reținut că "prin nesoluționarea plângerii, reclamantul a fost pus în imposibilitatea obținerii unei satisfacții morale sau chiar materiale față de prejudiciul suferit ca urmare a agresării și reținerii sale nelegale,pentru o perioadă de timp îndelungată". Ca atare, daunele morale acordate în acea cauză au vizat repararea prejudiciului produs prin imposibilitatea obținerii unei satisfacții echitabile într-un termen rezonabil, deci pentru durata excesivă a procesului, iar nu pentru însăși imposibilitatea obținerii unor despăgubiri, o asemenea analiză a caracterului justificat al solicitării unei reparații echitabile excedând cadrului procesual din acel dosar. De aceea, admiterea acțiunii cu care reclamantul a învestit în prezent instanțele nu poate avea semnificația unei duble reparații a aceluiași prejudiciu.
Referitor la cuantumul prejudiciului stabilit de către prima instanță, Curtea reține că este adevărat că nu există un sistem care să repare pe deplin daunele morale constând în dureri fizice și psihice, întrucât plata unei sume de bani abia dacă poate aduce victimei unele alinări sau satisfacții. În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănește. În schimb, se poate acorda victimeio indemnitate cu caracter compensatoriu, tinzând la oferirea unui echivalent care, prin excelență, poate fi o sumă de bani, care îi permite să-și aline, prin anumite avantaje, rezultatul dezagreabil al faptei ilicite. De aceea, ceea ce trebuie evaluat, în realitate, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, nu prejudiciul ca atare.
Din acest motiv, instanța sesizată cu repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie să încerce să stabilească o sumă necesară nu atât pentru a repune victima într-o situație similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.
Recunoașterea unui drept de despăgubire nu se poate explica decât prin voința de a oferi o satisfacție care poate contrabalansa efectul vătămării și fără ca această satisfacție să aibă o reală corespondență cu prejudiciul, astfel că la cuantificarea sumei accentul trebuie pus pe importanța prejudiciului din punctul de vedere al victimei.
Reținând că este de netăgăduit că orice arestare și inculpare pe nedrept, precum și orice agresiune fizică produce celor în cauză, suferințe pe plan moral și social, că astfel de măsuri lezează demnitatea și onoarea, libertatea individuală, drepturi personal nepatrimoniale ocrotite de lege și că, din acest punct de vedere, le produce un prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensații materiale, pentru cuantificarea efectivă a acestui prejudiciu trebuie folosit dreptcriteriu valoarea despăgubirilor nepatrimoniale acordate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în situații similare.
Astfel, în cauza Dragotoniu și - împotriva României (hotărârea din 24.05.2007), reclamanții, angajați ai unei bănci, societate comercială cu capital privat, au fost acuzați de luare de mită și de alte infracțiuni. Primul reclamant a fost arestat în perioada 15.09.1994-23.09.1994. La 20.01.1995 cei doi reclamanți au fost arestați preventiv, arestarea lor fiind prelungită succesiv. În această cauză, Curtea a constat încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenție, întrucât reclamanții au fost condamnați pentru fapte care nu constituiau în momentul comiterii lor o infracțiune în dreptul național și a obligat statul pârât să plătească fiecăruia dintre reclamanți 3.000 de euro pentru prejudiciul moral (aceștia solicitaseră 360.000 de euro fiecare).
În cauza Rosengren împotriva României (hotărârea din 24.04.2008), reclamantul a fost arestat în perioada 13.04.1993-19.12.1995, iar hotărârea definitivă a fost pronunțată la 12.03.2002. Constatând încălcarea art. 6 alin. 1, Curtea a obligat statul pârât să plătească reclamantului suma de3.000 de euro(reclamantul solicitase, între altele, 800.000 USD cu titlu de despăgubire pentru suferințele fizice și mentale (inclusiv pentru bolile contractate), în timpul cât a fost în detenție în timpul procedurilor și 4.000.000 USD cu titlu de despăgubire ne-pecuniară pentru arestarea sa ilegală și distrugerea reputației de om de afaceri în România).
În cauzaPantea împotriva României(hotărârea din 3.06.2003), s-a constat că reclamantul a fost arestat în perioada 20.07.1994-28.11.1994, în cursul deținerii sale, când se afla sub controlul gardienilor și al administrației penitenciarului a suferit lovituri și răni multiple și nu i s-a acordat asistență medicală adecvată, iar dosarul nu fusese încă soluționat la data la care s-a pronunțat Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În această cauză, Curtea a reținut încălcarea art. 3 din Convenție, față de tratamentele inumane și degradante suportate de reclamant și față de lipsa unei anchete efective, a art. 5 alin. 1, întrucât a fost menținut în detenție după expirarea mandatului de arest, încălcarea art. 5 alin. 3, întrucât procurorul care a ordonat deținerea reclamantului nu avea calitatea de magistrat, încălcarea art. 5 alin. 4, având în vedere că instanța nu a statuat într-un termen scurt asupra legalității măsurii arestării preventive, a art. 5 alin. 5 și a art. 6 alin. 1 din Convenție, apreciind că autoritățile sunt răspunzătoare pentru întârzierea globală în soluționarea cauzei. Curtea, după ce a reținut acestemultiple încălcări ale drepturilor omului și de o gravitate deosebită, a obligat statul pârât să plătească reclamantului suma de40.000 euro, pentru daune materiale și morale(reclamantul solicitase 100.000 USD sau 3 miliarde lei).
Prin urmare, cererea reclamantului de acordare a daunelor morale este întemeiată, însă la stabilirea întinderii acestora avându-se în vedere consecințele negative suferite, pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării de către victimă, toate acestea raportate la practica Curții Europene a Drepturilor Omului, Curtea apreciază cuantumul sumei solicitate numai parțial justificat, o sumă de 5.000 euro constituind o satisfacție suficientă și echitabilă pentru toate încălcările drepturilor reclamantului, respectiv lipsirea de libertate și leziunile traumatice suferite.
Nici primul motiv de apel formulat de acesta nu este de natură să schimbe soluția pronunțată de către Tribunal. Chiar dacă prima instanță nu a făcut referire în considerentele hotărârii la majorarea câtimii pretențiilor reclamantului din data de 21.01.2004 de la 50.000 euro la 100.000 euro, această împrejurare nu produce în contextul admiterii parțiale a acțiunii nicio consecință juridică.
Față de aceste considerente, reținând că hotărârea atacată este temeinică și legală și completând motivarea acesteia, în temeiul art. 296.pr.civ. Curtea urmează să respingă ca nefondate ambele apeluri.
De asemenea, în raport de soluția dată apelului formulat de către acesta și de prevederile art. 298 și 274.pr.civ. Curtea va respinge cererea apelantului-reclamant privind cheltuielile de judecată ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate ambele apeluri, formulate de către apelantul-reclamant, domiciliat în B, 13 nr.119,.125,. A,.1,. 25, sector 5 și de către apelantul-pârât MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, cu sediul în B,-, sector 5, împotriva sentinței civile nr. 1672/10.11.2008 pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații-pârâți MINISTERUL ADMINISTRAȚIEI ȘI REFORMEI ADMINISTRATIVE, cu sediul în B, nr.1A, sector 1 și MINISTERUL APĂRĂRII NAȚIONALE, cu sediul în B,--5, sector 5.
Respinge cererea apelantului-reclamant privind cheltuielile de judecată ca nefondată.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16.04.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
- - - -
GREFIER,
- -
Red. /Th. dact.,
6 ex/09.06.2009
- Secția a IV-a Civ. -
Președinte:Cristian OlteanuJudecători:Cristian Olteanu, Cristina Nica
