Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 291/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMANIA
CURTEA DE APEL Operator 2928
SECTIA CIVILĂ
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 291/
Ședința publică din 23 noiembrie 2009
PREȘEDINTE: Marinela Giurgincă
JUDECĂTOR 2: Carmina Orza
GREFIER: - -
S- luat în examinare apelul declarat de reclamantul împotriva sentinței civile nr.930/12.03.2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-, în contradictoriu cu pârâții și SC SA, având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședință publică, au lipsit părțile.
Procedura completă.
Apelul a fost declarat în termen și este legal timbrat cu suma de 2.650,5 lei taxă judiciară de timbru și timbru judiciar în sumă de 5 lei.
Dezbaterea în fond a apelului și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică din data de 9 noiembrie 2009, cele declarate fiind consemnate în încheierea de ședință de la acel termen care face parte integrantă din prezenta hotărâre, iar pronunțarea s-a amânat pentru data de 16 noiembrie 2009, iar apoi pentru astăzi.
CURTEA
Deliberând asupra apelului de față, reține următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, Secția Comercială și de contencios Administrativ sub nr- din 06.02.2008, reclamantul a chemat în judecată pe pârâții și, solicitând obligarea lor în solidar la plata sumei de 280.000 Euro, echivalentul în lei la data executării, din care 70.000 euro, reprezentând împrumut nerestituit, și 210.000 euro, reprezentând penalități de întârziere.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că a încheiat un contract de împrumut cu pârâtul prin care i-a dat acestuia cu titlu de împrumut suma de 90.000 euro, cu obligația de a-i restitui suma la 16.01.2006; părțile au stabilit că, în cazul în care împrumutatul va restitui la data de 16.01.2006 un minim de 20.000 euro și va prezenta o garanție suplimentară, termenul de restituire se va prelungi până la 20.03.2006; garanția suplimentară era stabilită ca fiind semnarea unui contract de fidejusiune cu pârâta A pentru ca aceasta să preia riscul insolvabilității debitorului.
Pentru că debitorul nu a putut oferi garanții ipotecare, s-a stabilit ca la data de 16.01.2006, să fie încheiat un contract de fidejusiune cu o altă societate la care pârâtul este administrator și care este solvabilă.
La data de 26.01.2006, debitorul s-a conformat în parte, achitând suma de 10.000 euro și a prezentat un certificat constatator din care reieșea că deține calitatea de administrator a, astfel că s-a procedat la întocmirea contractului de fidejusiune prin care s-a stabilit că poate fi urmărită de către creditor pentru executarea creanței, fără rezerva beneficiului de discuțiune și de diviziune. Potrivit art. 1652.civ. cel care garantează o obligație, se leagă către creditor a îndeplinii însăși obligația pe care debitorul nu o îndeplinește.
Poziția reclamantului față de întârzierea în plată a fost una de conciliere, considerând benefic ambelor părți rezolvarea amiabilă a problemei, însă pârâta nu a răspuns la nicio solicitare adresată în scris în vederea soluționării litigiului, iar debitorul principal a considerat că, dacă invocă disponibilitatea predării patrimoniului Mexico, nu mai este dator la achitarea diferenței de plată.
Înscrierea în contractul părților a faptului că, în cazul nerestituirii sumei până la data de 16.01.2006, suma să reprezinte preț pentru patrimoniul acestei din urmă societăți, era doar pentru perioada de timp cuprinsă între data de 22.12.2005 și 16.01.2006, dată la care trebuia încheiat contractul de fidejusiune.
Față de faptul că debitorul nu putea restitui împrumutul, au încercat în perioada 2006-2007 să negocieze cu acesta în vederea achitării doar a unei diferențe de bani și de a prelua totuși părțile sociale ale Mexico, însă licența duty-free expirase, iar, în contabilitatea societății figurau o serie de datorii, erau înregistrate mărfuri care nu mai putea fi comercializate, debite de achitat către parteneri comerciali, dispuse prin hotărâri judecătorești, erau înregistrate debite pentru închirierea imobilului-sediu al societății, însă, față de declinul societății, nu se mai putea realiza compromisul dorit inițial.
În drept, au fost invocate disp. art. 969 și urm. civ. art. 1652 și urm. civ. art. 46 și 720 ind. 1.comerc.
La termenul de judecată din data de 07.03.2008, reclamantul și-a precizat acțiunea, arătând că își diminuează pretențiile la suma de 140.000 Euro, care este compusă din suma de 70.000 Euro cu titlu de împrumut nerestituit și 70.000 Euro, cu titlu de penalități de întârziere, calculate conform contractului ( fila 38).
Pârâții și au formulat întâmpinare și cerere reconvențională cu conținut aproximativ identic ( filele 47-49 dosar comerc. pentru societate, respectiv filele 12-14 dosar Civ. pentru ), prin care arată că sunt de acord cu admiterea în parte a acțiunii, în sensul obligării lor la plata creanței în cuantum de 38.000 Euro, și solicită constatarea nulității absolute a clauzei penale inserată în contractul de împrumut respectiv, cu privire la perceperea în penalități de 0,5% pe fiecare zi de întârziere, cu cheltuieli de judecată în caz de opunere la admiterea cererii reconvenționale.
In motivare, s-a invocat excepția necompetenței funcționale a Secției Comerciale și de Contencios Administrativ, potrivit art. 158 alin. 1 cod procedură civilă, întrucât contractul de împrumut încheiat între părți are caracterul juridic al unui contract civil, încheiat între persoane fizice, și nicidecum nu are caracterul juridic al unui contract comercial.
Pe cale de acțiune reconvențională, au solicitat să se constate nulitatea absolută a clauzei penale privind penalitățile de întârziere în cuantum de 0,5% pe zi întârziere, respectiv în cuantum de 70.000 Euro, așa cum se solicită în acțiunea precizată de instanță.
Clauza mai sus arătată este nulă de drept în raport cu prevederile art. 1066 și art. 1088 cod civil, dispozițiile Legii 313/1879, Decretul Lege din 05.05.1938 pentru stabilirea dobânzii și înlăturarea cametei și art. 9 din OG nr. 9/2000.
Clauza penală prin care se stabilește obligația restituirii la scadență a sumei împrumutate sub sancțiunea penalităților de întârziere, în raporturile civile, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, având o cauză nelicită în raport cu disp. art. 5 din OG nr. 9/2000 și art. 968 cod civil, contravine prevederilor legii.
Pârâții apreciază că, cel mult, se poate cere dobânda legală în modalitățile stabilite de dispozițiile OG nr. 9/2000, respectiv art. 3, 5, dar și această problemă este discutabilă sub următorul aspect: dobânda legală se poate solicita de la debitor, fie de la data la care a fost pus în întârziere, fie de la data promovării prezentei acțiuni, cu referire la caracterul juridic al contractului de împrumut, ca fiind de natură civilă, întrucât doar în raporturile comerciale poate fi vorba de scadență.
În ceea ce privește cuantumul sumei datorate ca și împrumut nerestituit, se arată că acesta este de 38.000 euro, față de faptul că a achitat în data de 08.03.2006, suma de 14.000 Euro, în data de 3.04.2006, suma de 8.000 Euro numitului, specificându-se la acel moment că mai sunt de achitat 48.000 Euro, iar în 7.04.2006, a achitat suma de 10.000 Euro mandatarului reclamantului, astfel că a rămas de achitat suma de 38.000 Euro.
S-a solicitat instanței a nu fi obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată, invocând în acest sens dispozițiile art. 275 cod procedură civilă.
Prin încheierea nr. 208/04.04.2008, pricina a fost scoasă de pe rolul Secției Comerciale și de Contencios Administrativ a Tribunalului Timiș și a fost trimisă la Secția Civilă a aceleiași instanțe, cu motivarea că litigiul dedus judecății are natură civilă și este de competența Tribunalului în primă instanță.
Aceasta pentru că raportul juridic principal a fost stabilit între două persoane fizice, care nu sunt comercianți, iar pe de altă parte, raportul juridic accesoriu s-a stabilit între o persoană fizică necomerciant și o societate comercială, încheierea contractului de fidejusiune nereprezentând un fapt de comerț.
Potrivit art. 4.com. se socotesc, afară de actele de comerț obiective enumerate la art. 3, ca fapte de comerț, celelalte contracte și obligațiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natura civilă.
Contractul de fidejusiune dintre reclamant și pârâtă nu poate constitui un fapt de comerț, deoarece are caracter accesoriu unui contract civil și a fost încheiat pentru a se constitui o garanție personală a executării unei obligații civile.
În vederea respectării principiul specializării în soluționarea litigiilor de aceeași natură, instituit de art. 36 al. 3 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, instanța a constatat că, în speță, competența revine Secției Civile a Tribunalului Timiș, motiv pentru care a fost scoasă cauza de pe rolul Secției Comerciale și de Contencios Administrativ și trimisă la Secția Civilă a acestei instanțe, unde pricina a fost înregistrată sub nr. dosar -.
La termenul de judecată din data de 04.09.2008, reclamantul și-a precizat acțiunea, arătând că dorește obligarea pârâților la plata sumei de 140.000 Euro, sumă compusă din 80.000 Euro cu titlu de împrumut nerestituit și 60.000 Euro, cu titlu de penalități de întârziere, calculate conform contractului ( fila 11).
Din probele administrate prima instanță a reținut următoarea stare de fapt:
Prin contractul de împrumut încheiat la data de 22.12.2005 între reclamantul și pârâtul, s-a acordat de către primul suma de 90.000 Euro, cu titlu de împrumut, cu obligația împrumutatului de a-i restitui integral, fără dobândă, în mâna împrumutătorului la adresa din T, str. - nr. 9,. 2, până la data de 16.01.2006, ora 13,00-15,00. S-a convenit de către părți ca, în cazul în care la data arătată, împrumutatul va achita suma de 20.000 Euro și va face dovada calității de administrator a, precum și disponibilitatea ca această societate să garanteze achitarea diferenței de restituit de 70.000 Euro, se va prelungi termenul de restituire până la data de 20.03.2006.
În cazul nerespectării de către pârâtul a obligațiilor asumate, privind termenul și cuantumul stabilit, urma să se aplice o penalizare de 0,5% pe zi de întârziere.
S-a mai stabilit că, în cazul în care nu se respectă cuantumul și termenul de restituire a împrumutului, suma împrumutată să reprezinte preț pentru părțile sociale ce alcătuiesc întregul capital social al Mexico ( filele 7-8 dosar comerc.).
La data de 26.01.2006, s-a încheiat un contract de fidejusiune între și, în calitate de împrumutători, în calitate de împrumutat și, în calitate de fidejusor ( filele 9-10), în care s-a consemnat achitarea sumei de 10.000 Euro și s-a convenit asupra garantării obligației principale de plată a diferenței de 80.000 Euro până la data de 20.03.2006. Creditorul obligației principale avea dreptul să urmărească direct pe fidejusor pentru executarea creanței fără rezerva beneficiului de diviziune sau de discuțiune, iar fidejusorul avea obligația de a executa întocmai obligația asumată de debitorul principal, în cazul în care acesta nu își execută obligația asumată. S-a mai stabilit că, în cazul în care fidejusorul nu își execută obligația asumată, datorează cu titlu de penalități de întârziere 0.5 % pe zi de întârziere.
La data de 5.12.2007, reclamantul i-a convocat pe cei doi debitori-pârâți, în baza disp. art. 720 ind. 1 și urm. proc.civ. să se prezinte în data de 08.01.2008, între orele 13.00-15.00, la adresa indicată în contractul de împrumut în vederea rezolvării pe cale amiabilă a situației litigioase intervenite ca urmare a nerespectării obligațiilor contractuale asumate prin cele două contracte deja prezentate ( filele 13-16). De remarcat este faptul că, în cuprinsul acestor convocări, se menționează că sumele datorate de debitori sunt de 70.000 euro, împrumut nerestituit și 210.000 Euro, penalități de întârziere.
La data de 08.01.2008, la sediul Cabinetului de Avocat, în prezența reclamantului și a pârâtului, s-a încheiat un proces-verbal în care a fost consemnată poziția părților cu privire la pretențiile reclamantului. Pârâtul a arătat că nu datorează decât suma de 38.000 Euro, iar clauza privind penalitățile de întârziere este nulă, fiind vorba de un contract încheiat între persoane fizice, menținându-și poziția în ceea ce privește garantarea împrumutului cu capitalul social al Mexico.
Reclamantul și-a menținut poziția din convocare privind cuantumul sumei datorate și a arătat că opțiunea preluării patrimoniului societății arătate nu mai este validă întrucât licența a expirat, societatea înregistrează mari datorii, iar stocul de marfă este nevandabil ( fila 17).
Reclamantul a susținut că a comunicat pârâților înscrisul intitulat "îndreptare de eroare materială", întocmit la data de 27.01.2006, conform căruia din eroare a fost menționat în cuprinsul contractului de fidejusiune și numele domnului, ca împrumutător, calitatea de împrumutător având-o o singură persoană, și anume ( fila 31 dosar civilă).
Pârâții au depus la dosar trei înscrisuri sub semnătură privată intitulate "proces-verbal de predare-primire. Prin actul datat 08.03.2006, atestă primirea sumei de 14.000 Euro de la, s-a stabilit că restul de plată de 66.000 Euro să fie restituit până la data de 30.03.2006 ( fila 50 Comerc.); prin înscrisul din 03.04.2006, se atestă predarea către a sumei de 8.000 Euro, reprezentând restituire cotă-parte din contractul de împrumut încheiat între părți, urmând ca diferența de 48.000 Euro să fie achitată în tranșe: 7.000 Euro, la data de 22.04.2006, iar diferența de 41.000 Euro până în 15.05.2006 ( fila 51); potrivit actului din data de 07.04.2006, predă lui, în baza aceluiași contract de împrumut, suma de 10.000 Euro ( fila 52).
Prin sentința civilă nr.930/PI/12.03.2009, pronunțată în dosar nr-, Tribunalul Timișa admis în parte acțiunea civilă formulată și precizată de reclamantul împotriva pârâților și SC SA.
A admis cererile reconvenționale formulate de pârâții și SC SA.
A obligat pârâții în solidar la plata către reclamant a sumei de 38.000 Euro sau echivalentul în lei la cursul BNR din ziua plății, cu titlu de împrumut nerestituit.
A constatat nulitatea absolută a clauzei penale inserate în contractul de împrumut încheiat la data de 22.12.2005 între reclamant și pârâtul, constând în penalități de întârziere.
A respins în rest acțiunea principală precizată.
Au fost compensate cheltuielile de judecată efectuate de părți.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță, a apreciat că împrumutul a fost acordat, în calitate de împrumutători, atât de reclamantul, cât și de numitul, iar o plată valabilă se putea face în mâna oricăruia dintre cei doi, precum și în mâna avocatului ce a redactat contractul de împrumut.
Deși, potrivit disp. art. 1191 alin. 2.civ. nu se poate proba cu martori împotriva și peste conținutul unui înscris, față de conținutul contractului de fidejusiune, în cuprinsul căruia apare în calitate de împrumutător și de conținutul chitanțelor întocmite cu ocazia achitării de către pârâtul a unor sume de bani în contul împrumutului, din care rezultă că a primit diverse sume de bani în contul împrumutului, tribunalul a constatat că ne aflăm în prezența unor înscrisuri ce constituie un început de dovadă scrisă, așa cum această noțiune este reglementată de art. 1197.civ. astfel că proba cu martori a fost considerată ca admisibilă și chiar necesară pentru a se clarifica conținutul raportului juridic născut între părți în baza contractului invocat ca și temei al pretențiilor reclamantului.
Contractul de fidejusiune semnat de toate aceste persoane a constituit elementul determinant în a forma convingerea instanței potrivit celor arătate anterior, cu privire la persoanele ce au calitatea de împrumutător și care pot primi o plată valabilă.
Înscrisul intitulat "îndreptare de eroare materială" invocat de reclamant, chiar dacă ar fi fost comunicat părților contractante, nu poate produce efectul invocat de reclamant, deoarece, potrivit art. 969.civ. convențiile legal făcute nu se pot desface, respectiv modifica, decât în mod corelativ încheierii lor, respectiv prin acordul tuturor părților semnatare.
Fiind menționat în calitate de împrumutător în contractul de fidejusiune încheiat pentru garantarea împrumutului inițial, având în vedere și declarația martorului audiat în cauză, tribunalul a constatat că plata făcută numitului este valabilă, astfel că, față de conținutul înscrisurilor depuse la dosar, raportate la prev. art. 969.civ. art. 1576 și urm. civ. și ale art. 1652 și urm. civ. tribunalul a stabilit că pârâții mai datorează reclamantului suma de 38.000 Euro cu titlu de împrumut nerestituit.
În ceea ce privește clauza penală convenită în cuprinsul contractului de împrumut și reluată și de contractul de fidejusiune, privind obligația de plată a unor penalități în cuantum de 0,5 % pe zi de întârziere, tribunalul a constatat că cererile reconvenționale formulate de pârâți prin care se solicită constatarea nulității absolute a acestei clauze inserate în contractul părților este întemeiată, astfel că nu pot fi obligați pârâții la plata unor sume de bani cu acest titlu, acțiunea principală fiind neîntemeiată sub acest aspect.
Tribunalul a avut în vedere natura contractului invocat ca și temei al pretențiilor reclamantului și anume, contract de împrumut sume de bani încheiat între persoane fizice, fără dobândă. Suma este solicitată de reclamant cu titlu de penalitate de întârziere, nu ca și dobândă, astfel că tribunalul a respectat limitele învestirii sale, ca expresie a principiului disponibilității părților în procesul civil.
În acest sens, s-a menționat poziția exprimată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii în această materie. Potrivit deciziei nr. XI/2005, orice clauză penală prin care se stabilește obligația restituirii la scadență a sumei împrumutate sub sancțiunea de penalități de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, contravine prevederilor legii.
S-a concluzionat că nu există temei legal care să permită stabilirea, în cadrul raporturilor civile, a altor dobânzi decât a celor convenite prin contract, al căror cuantum nu poate depăși dobânda legală decât cu cel mult 50% pe an, sau de sancțiuni constând în penalități de întârziere.
Înalta Curte de Casație și Justiție a conchis în sensul că orice clauză penală prin care se stabilește obligația restituirii la scadență a sumei împrumutate sub sancțiunea penalităților de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, având o cauză nelicită, în raport cu dispozițiile art. 5 și ale art. 968 din Codul civil, contravine prevederilor legii.
Având în vedere aceste considerente, precum și faptul că părțile au convenit, prin convenția lor, obligatorie, potrivit art. 969 alin. 1.civ. că împrumutul este fără dobândă, față de faptul că reclamantul nu a înțeles să solicite obligarea pârâților la plata de dobândă legală de la momentul punerii în întârziere, respectând cu strictețe principiul disponibilității părților în procesul civil, tribunalul a constatat că sunt întemeiate cererile reconvenționale formulate de pârâți, astfel că l-a admis și a constatat nulitatea absolută a clauzei privind plata penalităților de întârziere.
Impotriva sentinței civile nr.930/12.03.2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-, în termen legal, a declarat apel reclamantul, la data de 19.05.2009, solicitând admiterea apelului, schimbarea hotărârii și admiterea în totalitate a acțiunii sau, în subsidiar, obligarea pârâtului la restituirea sumei de 66.00 Euro și a dobânzii legale de 50% de la data de 20.03.2006 și până la data plății efective, cu cheltuieli de judecată.
In motivarea apelului a susținut că prima instanță nu a ținut seama de probatoriul administrat în cauză, că instanța a admis în parte acțiunea reținând poziția exprimată de către pârâți, în sensul recunoașterii unui rest de plată de 38.000 euro deși, din totalul de 90.000 euro, s-au restituit doar 10.000 euro.
Cu privire la înscrisurile depuse de către pârâtul, reclamantul arată că nu recunoaște plata făcută către pârâtul, că înțelege să conteste înscrisurile și semnătura acestuia, că această persoană nu a fost niciodată mandatată să încaseze în numele său sume de bani de la.
Mai mult, deși pârâtul a făcut afirmația cum că a fost mandatat să ridice și să încaseze sume în numele său, deși îi revenea sarcina probațiunii, acesta nu a depus copia mandatului acordat numitului.
Referitor la plata penalităților de întârziere astfel cum au fost stabilite în cuprinsul contractului, apelantul consideră că acestea sunt obligatorii conform art.969 civil, iar în situația în care instanța face aplicarea prevederilor art.9 din OG nr.9/2000, acestea ar trebui să îmbrace forma dobânzii la plafonul superior majorată cu 50% conform art.5 alin.1 din OG nr.9/2000.
Consideră că prima instanță în mod greșit a constatat nulitatea absolută a clauzei penale constând în penalități de întârziere, câtă vreme penalitățile sunt menite să compenseze prejudiciul suferit, conform art.1069 și 969.civil.
Ca urmare, solicită ca instanța să reducă cuantumul penalităților de întârziere solicitate la cuantumul dobânzii legale majorată cu 50%.
O altă critică adusă hotărârii primei instanțe se referă la faptul că judecătorul nu a stăruit prin toate mijloacele legale în scopul descoperirii adevărului, nu a administrat toate probele solicitate în condițiile art.129 pr.civ. situație față de care revine instanței de apel obligația să examineze toate aceste motive întrucât apelul este o cale de atac devolutivă, care presupune rejudecarea pricinii în fond.
Dezvoltând pe larg motivele de apel, a arătat că la data de 22.12.2005 a încheiat un contract de împrumut cu pârâtul prin care i-a dat acestuia cu împrumut suma de 90.000 euro, cu obligația de a-i restitui la 16.01.2006; părțile au stabilit că, în cazul în care împrumutatul va restitui la data de 16.01.2006 un minim de 20.000 euro și va prezenta o garanție suplimentară, termenul de restituire se va prelungi până la 20.03.2006; garanția suplimentară era stabilită ca fiind semnarea unui contract de fidejusiune cu pârâta A pentru ca aceasta să preia riscul insolvabilității debitorului.
Pentru că debitorul nu a putut oferi garanții ipotecare, s-a stabilit ca la data de 16.01.2006, să fie încheiat un contract de fidejusiune cu o altă societate la care este administrator și care este solvabilă.
La data de 26.01.2006, debitorul s-a conformat în parte, achitând suma de 10.000 euro și a prezentat un certificat constatator din care reieșea că deține calitatea de administrator a, astfel că s-a procedat la întocmirea contractului de fidejusiune prin care s-a stabilit că poate fi urmărită de către creditor pentru executarea creanței, fără rezerva beneficiului de discuțiune și de diviziune. Potrivit art. 1652.civ. cel care garantează o obligație, se leagă către creditor a îndeplinii însăși obligația pe care debitorul nu o îndeplinește.
Apelantul susține că, deși pârâtul a fost de acord cu admiterea în parte a acțiunii în sensul obligării sale la plata sumei de 38.000 euro, aceasta nu reprezintă o recunoaștere reală a debitului, astfel încât să se aplice dispozițiile art.275 pr.civ. context în care pârâții ar fi trebuit obligați la plata cheltuielilor de judecată.
Se mai arată că existența clauzei penale atâta timp cât nu are caracter deghizat și nu contravine reglementărilor din materia dobânzilor, poate fi interpretată ca și o convenție asupra dobânzilor moratorii, iar acordarea daunelor interese moratorii nu este contrară dispozițiilor art.1087 civil.
A invocat principiul voinței reale a părților și a susținut că penalitățile de întârziere solicitate îmbracă forma dobânzii fiind incidente dispozițiile art.9 din OG nr.9/2000.
A solicitat în continuare pârâtului să depună copia mandatului acordat pentru a ridica și încasa sume de bani de la în numele său conform art.1066 civil, în situația în care apelantul nu recunoaște sumele de bani achitate altor persoane, iar declarația martorului a fost apreciată de apelant ca fiind contradictorie și subiectivă.
Cu privire la efectele contractului de împrumut încheiat între părți, s-a susținut că în sarcina împrumutatului există două obligații principale și anume, obligația de restituire a bunurilor la scadență potrivit art.1584 civil și obligația de restituire prin stipularea unui termen conform art.1581 civil.
Referitor la cheltuielile de judecată, apelantul consideră că acestea nu pot fi compensate decât în anumite condiții și anume, conform art.276 pr.civ. când pretențiile fiecărei părți au fost încuviințate doar în parte, situație în care instanța trebuie să țină seama de culpa procesuală a fiecăreia dintre părți.
Cum în speță culpa aparține în totalitate pârâților, aceștia refuzând soluționarea litigiului pe cale amiabilă, în mod greșit instanța a dispus la compensarea totală a cheltuielilor de judecată.
Analizând legalitatea și temeinicia hotărârii apelate în raport de motivele de apel invocate și dispozițiile cuprinse în art.292 și urm. pr.civ. Curtea stabilește că apelul este fondat pentru următoarele considerente:
Obiectul acțiunii l- constituit cererea reclamantului de obligare a pârâților și, în solidar la plata sumei de 280.000 Euro, echivalentul în lei la data executării, din care 70.000 euro, reprezintă împrumut nerestituit și 210.000 euro, reprezintă penalități de întârziere.
Temeiul de drept al acțiunii l-a constituit contractul de împrumut încheiat la data de 22.12.2005 între reclamantul și pârâtul, prin care s-a acordat de către primul suma de 90.000 Euro, cu titlu de împrumut, cu obligația împrumutatului de a-i restitui integral, fără dobândă, până la data de 16.01.2006, ora 13,00-15,00. S-a convenit de către părți ca, în cazul în care la data arătată, împrumutatul va achita suma de 20.000 Euro și va face dovada calității de administrator a, precum și disponibilitatea ca această societate să garanteze achitarea diferenței de restituit de 70.000 Euro, termenul de restituire se va prelungi până la data de 20.03.2006.
În cazul nerespectării de către pârâtul a obligațiilor asumate, privind termenul și cuantumul stabilit, urma să se aplice o penalizare de 0,5% pe zi de întârziere, iar în cazul în care nu se respecta cuantumul și termenul de restituire a împrumutului, suma împrumutată urma să reprezinte preț pentru părțile sociale ce alcătuiesc întregul capital social al Mexico ( filele 7-8 dosar comerc.).
La data de 26.01.2006, s-a încheiat un contract de fidejusiune între și, în calitate de împrumutători, în calitate de împrumutat și, în calitate de fidejusor ( filele 9-10), în care s-a consemnat achitarea sumei de 10.000 Euro și s-a convenit asupra garantării obligației principale de plată a diferenței de 80.000 Euro până la data de 20.03.2006.
Aceasta este starea de fapt.
Soluția pronunțată de prima instanță este netemeinică și nelegală câtă vreme tribunalul nu a clarificat dacă există un mandat special dat de către reclamantul avocatului G, respectiv care sunt limitele puterilor conferite prin mandat, dacă avocatul era împuternicit să întocmească și să semneze în numele împrumutătorilor și contractul de fidejusiune, respectiv procesul-verbal de predare-primire a sumelor de bani.
La data de 26.01.2006, s-a încheiat un contract de fidejusiune între și, în calitate de împrumutători, în calitate de împrumutat și, în calitate de fidejusor în care s-a convenit asupra garantării obligației principale de plată a diferenței de 80.000 Euro până la data de 20.03.2006, în sensul că reclamantul, în calitate de creditor al obligației principale avea dreptul să urmărească direct pe fidejusor pentru executarea creanței fără rezerva beneficiului de diviziune sau de discuțiune, iar fidejusorul avea obligația de a executa întocmai obligația asumată de debitorul principal, în cazul în care acesta nu își execută obligația asumată. In cazul în care fidejusorul - SC SA - nu își execută obligația asumată, datora penalități de întârziere 0.5 % pe zi de întârziere.
Prima instanță a reținut valabilitatea contractului de fidejusiune încheiat între și, în calitate de împrumutători, în calitate de împrumutat și, în calitate de fidejusor, fără a verifica dacă există o hotărâre a Adunării Generale a acționarilor acestei societăți comerciale în acest sens (în condițiile în care societatea are un număr de 1933 de acționari) iar din conținutul contractului rezultă că un debit personal al pârâtului, în sumă de 80.000 euro a fost garantat cu patrimoniul societății comerciale pe acțiuni.
Potrivit art.144 ind.4 lit.c din Legea nr.31/1991 cu modificările și completările la zi, este interzisă garantarea directă sau indirectă a executării oricăror împrumuturi sau obligații personale ale administratorilor societății față de terțe persoane, cu patrimoniul societății comerciale.
In raport de valabilitatea contratului de fidejusiune prima instanță trebuia să analizeze dacă numitul avea calitatea de a încasa, în numele reclamantului vreo sumă de bani, în absența unei procuri speciale dată în acest sens și care să facă dovada existenței conținutului mandatului și a limitelor împuternicirii.
Prima instanță nu a supus analizei valabilitatea procesului-verbal de predare-primire întocmit la data de 3.04.2006 (pag.51 și 52 din dosar nr-) încheiat între și, înscris în care calitatea de primitor a sumei o are reclamantul dar semnează. Mai mult, semnăturile lui sunt total diferite pe cele două acte de predare a sumei (pag.51 și 52 din dosar nr-).
In raport de decizia nr.XI/2005 a Inaltei Curți de Casație și Justiție B și prin care s-a statuat că "orice clauză penală prin care se stabilește obligația restituirii la scadență a sumei împrumutate sub sancțiunea de penalități de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, contravine prevederilor legii", de art. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 356/2002 și de dispozițiile cuprinse în art. 1089 alin. 2 din Codul civil, potrivit cărora "clauza prin care, de mai înainte și în momentul promovării unei convenții alta decât o convenție comercială, se va stipula dobânda la dobânzile datorate pentru un an sau pentru mai puțin, ori mai mult de un an, sau la alte venituri viitoare, se va declara nulă", prima instanță ar fi trebuit să verifice dacă, în condițiile în care s-a constatat nulitatea clauzei penale, reclamantului nu i s-ar fi cuvenit acordarea de dobânzi legale conform art.5 din nr.OG9/2000.
Potrivit art.129 pr.civ. judecătorul are obligația de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale, având posibilitatea de a ordona administrarea tuturor probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc.
Articolul 297.pr.civ. prevede că în situația în care instanța de control constată că, în mod greșit prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului, se poate dispune desființarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.
Față de cele arătate, Curtea stabilește că prima instanță nu a clarificat situația de fapt și de drept, ceea ce echivalează cu o necercetare a fondului atrăgând astfel incidența dispozițiilor art.297 pr.civilă.
Ca urmare, se va admite apelul declarat de reclamantul împotriva sentinței civile nr.930/12.03.2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-, se va desființa sentința civilă apelată și se va trimite cauza spre rejudecare la prima instanță, Tribunalul Timiș.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul declarat de reclamantul împotriva sentinței civile nr.930/12.03.2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-.
Desființează sentința civilă apelată și trimite cauza spre rejudecare la prima instanță, Tribunalul Timiș.
Definitivă.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 23 noiembrie 2009.
PRESEDINTE, JUDECATOR,
- - - -
GREFIER,
- -
Red.:/28.12.2009
Tehnored./M/ 5 ex./29.12.2009
Inst.fond.: jud.
Se comunică:
-reclamant apelant - -T, str. - nr.9,.2, jud.
-pârâți intimați - -A,-, jud.
-SC -A,--46, jud.
Președinte:Marinela GiurgincăJudecători:Marinela Giurgincă, Carmina Orza
