Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 339/2008. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(543/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 339
Ședința publică de la 1.06.2009.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Daniela Adriana Bînă
JUDECĂTOR 2: Ioana Buzea
GREFIER - - -
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea cererii de apel formulată de apelantul reclamant, împotriva sentinței civile nr. 1454 din 16.09.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a Va Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL.
are ca obiect - acțiune în revendicare.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocatul pentru apelantul reclamant, consilierul juridic, în calitate de reprezentant al intimatului pârât Municipiului B prin Primarul General.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează depunerea la dosar, prin serviciul registratură al instanței, la data de 7 mai 2009, relațiilor solicitate de la Primăria Municipiului B, potrivit adresei nr. 15170/24.04.2009, din care rezultă faptul că, în baza de date pricind notificările depuse în temeiul Legii mr. 10/2001, până la această dată, nu figurează notificare formulată pe numele apelantului.
Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, arată că nu au cereri prealabile de formulat.
Curtea, având în vedere că nu sunt probe de solicitat și administrat și nici cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de apel.
Avocatul apelantului reclamant solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat și motivat, schimbarea în tot a hotărârii apelate în sensul admiterii acțiunii, pentru următoarele considerente:
Instanța de fond nu a reținut faptul că imobilul în litigiu a fost preluat în mod abuziv de statul român, care, nu a respectat nici măcar dispozițiile Decretului nr. 223/1974, act normativ care a stat la baza preluării, respectiv obligativitatea comunicării deciziei de trecere în proprietatea statului, ceea ce duce la nulitatea deciziei respective.
În speță, nu este vorba de caducitate, care reprezintă o lipsă de eficacitate a actului juridic, determinată de un eveniment independent de voința sau culpa părților care survine după încheierea valabilă a actului, părți aflate pe poziții de egalitate și nu de subordonare ca în dreptul administrativ.
Ori, decizia nr. 16/24.01.1989 era un act administrativ, a cărei valabilitate față de apelant fusese suspendată până la comunicarea sa. Odată comunicată, decizia urma să producă efecte juridice, ceea ce nu s-a întâmplat în cauza de față.
Instanța de fond a ignorat dispozițiile art. 2 din Legea nr. 10/2001, care arată ce se înțelege prin imobilele preluate în mod abuziv. Chiar dacă apelantul reclamant nu a solicitat în mod expres să i se acorde măsuri reparatorii prin echivalent, în temeiul Legii nr. 10/2001, instanța de fond trebuia să țină cont de dispozițiile obligatorii ale deciziei de casare, precum și de prevederile art. 16 din Legea nr. 247/2005 și să oblige Primăria Municipiului B să emită o decizie prin care să formuleze propuneri motivate de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent.
Consideră că nu era nevoie ca apelantul reclamant să formuleze notificare, deoarece acesta nu a mai venit în țară după 2001.
Reprezentantul intimatului pârât Municipiul B solicită respingerea apelului ca nefundat și menținerea hotărârii apelate ca temeinică și legală, având în vedere că, în cauză, apelantul nu a formulat notificare întemeiată pe dispozițiile legii nr. 10/2001. În plus, criticile trebuie să vizeze acțiunea astfel cum a fost ea formulată inițial.
CURTEA,
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea formulată la 28.04.2005 a chemat în judecată MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL, solicitând să se constate nulitatea absolută a deciziei nr.116/24.10.1989 emisă de Ex. care nu i-a fost niciodată comunicată și obligarea pârâtului să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în B,-, -.18,.1,.3,.15, sector 2.
În motivarea cererii, s-a arătat că în decembrie 1987 părăsit România, iar imobilul a fost preluat abuziv prin decizia susmenționată, în temeiul Decretului nr.223/1974.
De asemenea, s-a mai arătat că a urmat procedura administrativă prevăzută de Legea nr.10/2001, însă nu a primit nici un răspuns până în prezent, deși art.23 alin.1 din Legea nr.10/2001 prevedea obligația unității notificate de soluționare a notificării în termen de 60 de zile.
Într-un prim ciclu procesual, cauza a fost soluționată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă prin sentința civilă nr.737/23.06.2005, în sensul admiterii excepției prematurității cererii și respingerii acțiunii pe acest considerente, reținându-se în esență că acțiunea a fost formulată cu scopul revendicării unui imobil preluat fără titlu, reclamantul trebuind să parcurgă procedura administrativă prevăzută de Legea nr.10/2001.
Apelul declarat împotriva acestei sentințe de către reclamant a fost respins ca nefondat de Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII-a Civilă, prin decizia civilă nr.747/22.11.2005.
În considerentele acestei decizii s-a reținut că potrivit art.109 alin.2 Cod de procedură civilă, sesizarea instanței se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, respectiv cea administrativ-jurisdicțională prevăzută de Legea nr.10/2001.
Prin decizia civilă nr.5115/25.05.2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a admis recursul reclamantului, s-a casat decizia tribunalului și s-a trimis cauza spre rejudecare.
În considerentele acestei decizii s-a reținut că o acțiune împotriva unității deținătoare nu poate fi considerată prematură, decât în situația în care ar fi fost făcută înaintea împlinirii termenului prevăzut de art.23 alin.1 din Legea nr.10/2001. Întrucât reclamantul a formulat acțiunea la 28.04.2005 instanțele erau datoare să solicite dosarul notificării în scopul verificării îndeplinirii sau nu a prevederilor legale în materie, iar în urma acestor verificări și a unor eventuale probe, trebuia să se hotărască asupra obligației ce îi revine unității deținătoare raportat la notificarea formulată.
După casare, cauza a fost înregistrată pe rolul tribunalului București - Secția a V-a Civilă, care prin sentința civilă nr.441/27.03.2007 și-a declinat competența în favoarea Judecătoriei sectorului 2
Judecătoria sectorului 2 B, prin sentința civilă nr.9206/14.11.2007, a admis la rândul său excepția necompetenței materiale a declinat cauza la tribunal și a constatat conflictul negativ de competență.
Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a IX-a Civilă a soluționat conflictul negativ de competență prin sentința civilă nr.7/17.06.2008, stabilind competența de soluționare a cauzei în favoarea tribunalului București.
Rejudecând cauza, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a pronunțat sentința civilă nr.1454/16.09.2008, prin care a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamant.
În considerentele acestei sentințe s-a reținut că apartamentul în litigiu a fost trecut în proprietatea statului prin decizia nr.116/1989 în temeiul Decretul nr.223/1974 și a Decretului nr.182/1977, reclamantul nebeneficiind de nicio despăgubire.
Deși reclamantul a invocat nulitatea deciziei nr.116/1989, nu a indicat nicio cauză de nulitate a acesteia.
S-a reținut că Legea nr.10/2001 a calificat ca fiind abuzive preluările realizate în temeiul Decretului nr.223/1974, acest act normativ fiind considerat titlu nevalabil al statului, însă nu a declarat nule deciziile emise în temeiul acestui decret.
Invocarea nulității presupune invocarea neîndeplinirii unor condiții de fond ori de formă ale actului respectiv, cauza nulității fiind anterioară ori concomitentă cu încheierea actului.
Motivul invocat de reclamant, respectiv necomunicarea deciziei, nu atrage nulitatea acesteia, întrucât este o formalitate ulterioară emiterii deciziei.
În ceea ce privește capătul ce cerere având ca obiect revendicarea imobilului precizat la 5.09.2007, în sensul obligării pârâtului la contravaloarea apartamentului revendicat, la prețul de pe piața imobiliară, în cazul imposibilității restituirii în natură, tribunalul a apreciat că nu este întemeiat.
Din adresa nr.2045/6.07.2000 emisă de a rezultat că apartamentul a fost înstrăinat unei persoane fizice prin contractul de vânzare-cumpărare nr.3189/25.03.1999 și nu se mai află în patrimoniul statului.
Sub acest aspect, restituirea în natură nu mai este posibilă.
Tribunalul a reținut că cererea reclamantului a fost întemeiată pe dispozițiile art.480 civ. și niciodată nu a fost precizată în temeiul Legii nr.10/2001.
În acest context, deși reclamantul a susținut că a urmat procedura administrativă, nu a făcut dovada nici după pronunțarea deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, a notificării formulate în temeiul Legii nr.10/2001.
De asemenea, s-a mai reținut că cererea de înlocuire a bunului ce nu mai poate fi restituit în natură cu contravaloarea sa, este o cerere incompatibilă cu dispozițiile Legii nr.10/2001, cu atât mai mult cu cât cuantumul despăgubirilor ce s-ar datora este stabilit de Titlul VII din Legea nr.247/2005 în condițiile acestui act normativ.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, susținând că hotărârea este nelegală, întrucât a fost deposedat abuziv de regimul trecut,ceea ce i-a cauzat suferințe, acestea continuând și în condițiile refuzului instanțelor de a-i restitui măcar echivalentul imobilului preluat abuziv.
Întrucât în dreptul administrativ, raporturile juridice sunt dominate de principiul subordonării, comunicarea deciziei este imperativă, asigurând astfel posibilitatea celui vătămat de a se adresa cu plângere instanțelor judecătorești, necomunicarea atrăgând nulitatea actului.
S-a mai arătat că în cauză nu se poate vorbi despre caducitate, întrucât aceasta presupune un eveniment independent de voința sau culpa părților, ci despre faptul că valabilitatea deciziei față de reclamant ar fi suspendată până la comunicarea acestei decizii.
O altă critică este aceea că instanța de fond nu a ținut cont de dispozițiile obligatorii ale deciziei nr.5115/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel cum prevăzut dispozițiile art.315 alin.1 Cod de procedură civilă.
Se susține că au fost ignorate dispoz.art.2 din Legea nr.10/2001 și că, chiar în situația în care nu a solicitat în mod expres acordarea unor măsuri reparatorii prin echivalent, trebuia să se țină seama de dispozițiile susmenționate și să oblige Primăria Municipiului B să emită o decizie prin care să formuleze propuneri motivate de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent.
În drept, sunt invocate dispoz.art.480 civ. art.20 și 44 din Constituția României, art.6 din și art.1 din Protocolul Adițional nr.1 la.
În baza rolului activ, instanța a dispus efectuarea unei adrese către - Comisia de Aplicare a Legii nr.10/2001, pentru a se comunica dacă apelantul reclamant a formulat notificare în baza Legii nr.10/2001, precum și stadiul soluționării acesteia în cazul în care există.
Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea va respinge apelul ca nefondat, având în vedere următoarele:
În ceea ce privește constatarea nulității deciziei nr.116/1989 de trecere în proprietatea statului a imobilului în temeiul Decretului nr.223/1974.
Necomunicarea deciziei nu constituie motiv de nulitate absolută a acestui act juridic, ci un caz de ineficacitate a acestuia, întrucât nu a fost cunoscută persoanei căreia i se adresează.
Această modalitate de trecere în proprietatea statului a unor imobile a fost specifică perioadei anterioare anului 1989, fiind o măsură abuzivă prin care proprietarii unor imobile erau deposedați fără nicio justă și prealabilă despăgubire, în plus, dispozițiile Decretului nr.223/1974 aveau caracter sancționator pentru persoanele care părăseau definitiv țara.
Întrucât această situație a fost recunoscută de statul român după anul 1989, s-a reglementat situația imobilelor trecute abuziv în proprietatea statului prin mai multe acte normative, începând cu anul 1995 prin Legea nr.112 și până la reglementarea procedurilor de restituire în natură a imobilelor preluate în perioada 6.03.1945 - 22.12.1989 prin Legea nr.10/2001, astfel cum a fost modificată și completată cu Legea nr.247/2005.
Potrivit acestor acte normative cu caracter special, s-a acordat posibilitatea foștilor proprietari de a se adresa unităților deținătoare ale imobilelor preluate de stat, prin procedurile și în termenele prevăzute în mod expres.
În același timp, prin art.2 din Legea nr.10/2001 preluările efectuate de stat a imobilelor ce se încadrau în categoria acestei legi au fost considerate măsuri abuzive, fie dacă au fost preluate cu titlu valabil, ori fără titlu valabil ori fără nici un titlu.
În speță, imobilul se încadrează în categoria celor preluate fără titlu valabil, legea acordând posibilitatea persoanelor îndreptățite, categorie din care face parte și reclamantul, să se adreseze prin intermediul notificării unității deținătoare a imobilului, solicitând fie restituirea în natură, fie măsurile reparatorii prevăzute de lege.
Deși reclamantul a motivat în cuprinsul cererii principale că a formulat notificare adresată intimatului și că acesta nu s-a conformat dispozițiilor prevăzute de art.23 alin.1 din Legea nr.10/2001, nu a făcut nicio dovadă în acest sens.
Mai mult, susținându-se cu ocazia acordării cuvântului în fond că nici nu era necesară formulată vreunei notificări, întrucât reclamantul nu a mai venit în țară după anul 2001.
Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia de casare, a dat îndrumări obligatorii instanțelor, în sensul de a verifica susținerile reclamantului sub aspectul depunerii și formulării notificării prevăzute de Legea nr.10/2001, iar în cazul în care ar fi rezultat existența notificării, suplimentarea probelor și pronunțarea pe fondul cauzei asupra restituirii imobilului, fie în natură, fie prin alte măsuri specifice.
Din acest punct de vedere, tribunalul nu a încălcat dispozițiile art.315 Cod de procedură civilă, ci a reținut în mod corect, astfel cum s-a dovedit și în apel, că reclamantul nu a formulat niciodată o notificare în temeiul Legii nr.10/2001, acțiunea sa fiind o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art.480 civ. promovată în anul 2005.
Din această perspectivă, Curtea apreciază că acțiunea în revendicare nu poate fi primită, întrucât Legea nr.10/2001 are un caracter special care derogă de la normele dreptului comun, reținând în același timp că până la momentul promovării cererii de chemare în judecată - 28.04.2005, reclamantul nu a efectuat nici un demers pentru a contesta valabilitatea titlului statului ori pentru a încerca să reintre în posesia proprietății pierdute.
Față de această situație de fapt și potrivit deciziei nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, reclamantul nu beneficiază nici de unui bun în condițiile art.1 din Protocolul nr.1 Adițional la. întrucât legislația europeană în materie consacrată prin mai multe decizii de speță referitoare la România a arătat în mod constant "că statele membre sunt libere să reglementeze proceduri speciale și termene de valorificare a unor drepturi, printre care și cel referitor la proprietate, cu respectarea accesului liber la justiție".
Sub acest aspect, apelantul nu a reușit să facă dovada promovării în termenele defipte de Legea nr.10/2001 a notificării și nici a obținerii anterior apariției legii speciale a vreunei hotărâri prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului.
În aceste condiții, nu se poate susține nici încălcarea dreptului de proprietate atât din perspectiva dreptului intern, cât și a celui comunitar, reclamantul nefăcând dovada existenței unui bun în sensul menționat anterior și nici măcar a unei speranțe legitime.
Astfel fiind, în temeiul art.296 Cod de procedură civilă, Curtea va respinge apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul declarat de apelantul reclamant, cu domiciliul ales la. în B,-,.1, sector 2, împotriva sentinței civile nr.1454 din 16.09.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL, cu sediul în-, sector 5.
Cu recurs.
Pronunțată în ședința publică din 1 iunie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
A
GREFIER
Red.
Tehnodact
4 ex/16.06.2009
------------------------------------------
- Secția a V-a -
Președinte:Daniela Adriana BînăJudecători:Daniela Adriana Bînă, Ioana Buzea
