Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 348/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA a IX-a CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.348
Ședința publică din data de: 25.06.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Georgeta Stegaru
JUDECĂTOR 2: Ileana Ruxandra Dănăilă
JUDECĂTOR 3: Carmen
GREFIER -
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulată de recurenții pârâți, împotriva deciziei civile nr. 153A/05.02.2009 pronunțată de Tribunalul București, Secția a III a Civilă, în contradictoriu cu intimații reclamanți, și intimații pârâți,.
La apelul nominal, făcut în ședință publică se prezintă recurenții pârâți, prin avocat cu împuternicirea avocațială nr.-/27.05.2009, intimații reclamanți, prin avocat lipsind intimații pârâți,.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Părțile prezente învederează Curții că nu mai sunt alte cereri de formulat.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe fondul cererii de recurs.
Reprezentantul recurenților pârâți, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea deciziei civile în sensul respingerii cererii formulată de intimați prin care au solicitat a le lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul, întrucât acest capăt de cerere nu a fost pronunțat niciodată în contradictoriu cu pârâții. Depune la dosar concluzii scrise și nu solicită cheltuieli de judecată.
Reprezentantul intimaților reclamanți solicită respingerea recursului ca nefondat. În combaterea recursului formulat, arată că la data de 27.05.2009 au fost depuse concluzii scrise de către intimații reclamanți pe care solicită a fi avute în vedere, cu cheltuieli de judecată.
Curtea reține cauza în pronunțare ce are ca obiect soluționarea cererii de recurs formulată de recurenții pârâți, împotriva deciziei civile nr. 153A/05.02.2009 pronunțată de Tribunalul București, Secția a III a Civilă, în contradictoriu cu intimații reclamanți, și intimații pârâți,.
CURTEA
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 B, la data de 16.06.1998, sub nr. 11236/1998, reclamanta Cac hemat în judecată pe pârâții CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIUL B prin PRIMAR GENERAL și SC SA, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se constate că imobilul situat în B,-, respectiv apartamentele 1 demisol, nr. 3 și 4 de la etajul 1, au fost trecute în proprietatea statului în mod abuziv, să se constate calitatea reclamantei de proprietară asupra imobilului și să se dispună obligarea pârâtului să-i lase imobilul în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantei.
Prin sentința civilă nr. 8266/25.05.1999, Judecătoria Sectorului 1 Bad eclinat în favoarea Tribunalului București competența soluționării acțiunii.
Cauza s-a înregistrat pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a Civilă sub nr. 2800/1999, iar la data de 13.12.1999 reclamanta și-a completat acțiunea, solicitând să se constate nulitatea contractelor de vânzare cumpărare nr-, nr-, nr- și nr-, introducând în cauză și pe chiriașii cumpărători, și.
Prin sentința civilă nr. 689/12.06.2000, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis, în parte, cererea precizată de reclamanta C, împotriva pârâților CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI B, SC SA, MARI, și, a constatat că apartamentele nr. l (demisol), nr. 3 și nr. 4 (etaj 1) din imobilul situat în B,-, sector 1, împreună cu terenul aferent, au fost preluate fără titlu în proprietatea statului, a respins ca neîntemeiată cererea în revendicare formulată de reclamantă împotriva pârâților CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI B și SC SA, respectiv cererea privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare nr-, nr-, nr- și nr-, formulată în contradictoriu cu pârâții SC SA, și și a respins ca neîntemeiată cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.
Prin decizia civilă nr. 597/02.10.2000, Curtea de Apel București Secția a III-a Civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a CONSILIULUI GENERAL AL MUNICIPIULUI B, a admis apelul declarat de reclamanta C, împotriva sentinței civile nr. 689/ 12.06.2000, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu pârâta SC SA, a schimbat în parte sentința apelată și în consecință, a admis în totalitate acțiunea principală formulată de reclamanta C, a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare - cumpărare nr- încheiat între SC SA și, nr- încheiat între SC SA și MARI, nr- încheiat între SC SA și și și nr- încheiat între SC SA și; s-a dispus obligarea pârâților să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 1 situat la demisol, nr. 3 și nr. 4 situate la etajul 1 ale imobilului din B,-, sector 1; au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței; s-a respins ca nemotivat apelul declarat de pârâții, și și ca nefondat apelul declarat de MUNICIPIUL B prin PRIMAR GENERAL.
Prin decizia civilă nr. 2437/14.06.2002, Curtea Supremă de Justiție a admis recursurile declarate de recurenții - pârâți, și MUNICIPIUL B prin PRIMAR GENERAL, împotriva deciziei civile nr. 597 A/12.10.2000 a Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă, a casat decizia recurată, sentința civilă nr. 689/12.06.2000 a Tribunalului București - Secția a III-a Civilă, precum și sentința civilă nr. 8266/25.05.1999 a Judecătoriei Sectorului 1 B și a trimis cauza acestei din urmă instanțe, pentru rejudecarea în fond.
Pentru a pronunța această decizie, Curtea Supremă de Justiție a reținut că se impune administrarea unor probe suplimentare privind imobilul revendicat, în raport de afirmația reclamantei din acțiune, potrivit căreia imobilul cumpărat de autorul său în anul 1939 (pentru care există titlu de proprietate) a fost complet distrus cu ocazia bombardamentelor din anul 1944.
După verificarea identității imobilului, în raport cu dovezile privind dreptul de proprietate asupra tuturor corpurilor de clădire (prin înscrisuri certificate potrivit art. 138 alin. 3 Cod procedură civilă) se pot administra alte probe privind legalitatea preluării imobilului în proprietatea statului, prin aplicarea criteriilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, față de legislația în vigoare la momentul naționalizării.
În aprecierea validității contractelor de vânzare - cumpărare ale acestora, s-a omis fundamentarea pe probe a atitudinii subiective a părților. Sub acest aspect, nici decizia instanței de apel, nici sentința de fond nu apar ca suficient de argumentate, astfel încât instanța de recurs nu a fost în măsură să exercite controlul judiciar.
Cu ocazia rejudecării, se va aprofunda probatoriul administrat, inclusiv prin raportare la atitudinea rec1amantei, existând neconcordanțe între afirmațiile privind revendicarea în natură, anterior încheierii contractelor de vânzare - cumpărare și înscrisul de la fila 86 dosar nr. 2800/1999 al Tribunalului București (care se va depune integral pentru verificare).
Cauza s-a înregistrat din nou pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 B sub nr. 13184/2002, iar prin sentința civilă nr. 10543/28.11.2003 s-a declinat competența soluționării pricinii către Tribunalul București, în baza art. 2 pct. 1 lit. b Cod procedură civilă.
Prin sentința civilă nr. 165/16.02.2004, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta C, în contradictoriu cu pârâții CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI B, SC SA, și și chemații în garanție MUNICIPIUL B prin PRIMAR GENERAL și STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâta.
Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut, referitor la primul capăt de cerere, potrivit dispozițiilor art. 6 alin. 3 din Legea nr. 213/1998, că imobilul situat în B,-, fostă proprietatea autorului rec1amantei, a trecut în proprietatea statului cu titlu valabil.
Deși în cauza de față s-a făcut dovada că, tatăl reclamantei, avea calitatea de expert contabil la data de 01.02.1942, conform carnetului de membru cu nr. 10396, totuși nu s-a putut reține că acesta se încadra în categoria persoanelor exceptate de la naționalizare, potrivit art. 11 din Decretul nr. 92/1950, în condițiile în care era proprietar a trei imobile pe care le exploata în sensul obținerii de venituri din chirii.
În ceea ce privește constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare - cumpărare nr. 150, 151, 154 și 297/1997 ale pârâților persoane fizice, MARI, și, tribunalul a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 46 alin. 4 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele întocmite în cadrul procesului de privatizare având ca obiect imobile preluate cu titlu valabil, cum este în cazul de față, sunt lovite de nulitate absolută, dacă au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.
Cum în cauză nu s-a făcut dovada încălcării vreuneia dintre condițiile prevăzute de art. 9 din Legea nr. 112/1995 și art. 12 din Normele Metodologice de aplicare a acesteia, tribunalul a constatat, potrivit art. 18 lit. d din Legea nr. 10/2001, că imobilul situat în B,-, sector 1 fost înstrăinat foștilor chiriași cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.
Prin decizia civilă nr. 1274/25.10.2004, Curtea de Apel București Secția a VII-a Civilă și Litigii de Muncă, a admis apelul formulat de apelanta rec1amantă C, împotriva sentinței civile nr. 165/16.02.2004 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, pe care a schimbat-o în tot și pe fond, a admis în parte acțiunea civilă, așa cum a fost modificată, a constatat că apartamentele nr.1 - demisol și nr. 3 și 4 etaj 1, din imobilul situat în B,-, sector 1 și terenul aferent acestora, au fost preluate fără titlu în proprietatea statului; a respins ca neîntemeiată cererea de revendicare formulată în contradictoriu cu intimații - pârâți CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI B și SC SA; a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare nr- încheiat între SC " " SA și, nr- încheiat între SC " " SA și, nr- încheiat între SC " " SA și și și nr- încheiat între SC " " SA și. A admis cererea de chemare în garanție formulată de intimata - pârâtă în contradictoriu cu STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și în consecință, a obligat chemata în garanție la restituirea către intimata - pârâtă susmenționată a prețului, în cuantum de 16.126.113 lei, reactualizat cu rata inflației până la data restituirii. A respins cererea de chemare în garanție formulată în contradictoriu cu MUNICIPIUL B prin PRIMAR GENERAL, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că imobilul din B,-, sector 1, fost proprietatea lui, în temeiul contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 16618/28.04.1939 și transcris sub nr. 6693/1939 de fostul Tribunal I - Secția notariat, imobil compus din demisol, parter, etaj și mansardă.
În urma bombardamentului din august 1944, imobilul a fost complet refăcut în anul 1945, conform autorizației de construire din 19.05.1945 și certificatul de aliniere și regim, precum și a procesului - verbal de verificare din 26.09.1945 (filele 130- 132 dosar Tribunalul București nr. 800/2003).
Apartamentul nr. 2 din acest imobil a fost donat de către proprietarul, fiicei sale, apelanta - reclamantă, în baza actului dotal încheiat la data de 16.07.1947. Apartamentele nr. 1, nr. 3, nr. 4 și nr. 5 au fost naționalizate pe numele, prin procesul - verbal întocmit de Comitetul Provizoriu al la data de 20.04.1950, în baza Decretului nr. 95 /1950, proprietarul, de profesie contabil, figurând în listele anexe, la poziția 5929.
Instanța de apel a apreciat că preluarea imobilului din- de către stat s-a realizat cu încălcarea dispozițiilor Decretului nr. 92/1950, întrucât proprietarul imobilului, de profesie contabil, se încadra în categoria funcționarilor, categorie expres exceptată de la naționalizare, potrivit art. II din actul normativ. Prima instanță a reținut o situație de fapt eronată, atunci când a constatat că imobilul din- a fost cumpărat cu tot cu chiriași, și că din acest motiv proprietarul era un exploatator de locuințe.
Așa cum a reieșit din înscrisurile depuse la dosar, imobilul cumpărat în 1939 fost bombardat în 1944 și complet refăcut în 1945, fără a se proba în vreun fel că apartamentele erau închiriate ulterior acestui moment, respectiv la data preluării de către stat, în 1950.
S-a mai apreciat de instanța de apel că Decretul nr. 92/1950 a fost contrar Constituției din 1948, având în vedere că obiectul său de reglementare l-a constituit naționalizarea locuințelor, în timp ce Constituția în vigoare la acea dată prevedea în art. 11 posibilitatea naționalizării doar a mijloacelor de producție, a băncilor și a societăților de asigurare. Prin urmare, un titlu emis în baza unui act normativ neconstituțional, nu poate fi un titlu valabil.
Pentru toate considerentele arătate, instanța de apel a constatat că imobilul din-, apartamentele nr. 1, nr. 3 și nr. 4 și terenul aferent a fost preluat de stat fără un titlu valabil, iar dreptul de proprietate nu a ieșit niciodată din patrimoniul proprietarului, care l-a transmis pe cale succesorală apelantei - reclamante.
Cererea de revendicare a acestor apartamente a fost formulată în contradictoriu cu intimații - pârâți CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI B și SC SA, pârâte lipsite de calitate procesuală pasivă pentru acest capăt de cerere, dat fiind că apartamentele nr. 1, nr. 3 și nr. 4 au fost vândute chiriașilor.
Intimații - pârâți au încheiat contractele de vânzare - cumpărare după apariția HG nr. 11/1997, care la art. 1 stabilește în mod concret și detaliat domeniul de aplicare al Legii nr. 112/1995, atât în privința imobilelor preluate de stat cu titlu, cât și a celor preluate fără titlu.
Contractul de vânzare - cumpărare nr. 297 fost încheiat la data de 15.05.1997, contractul nr. 150 fost încheiat la 03.02.1997, iar contractele nr. 151 și nr. 154, la data de 13.02.1997, ulterior apariției HG nr. 11/1997 (filele 32, 36, 42, 47 din dosarul nr. 2800/1999).
În consecință, imobilul din B,- nu intra sub incidența Legii nr. 112/1995, astfel că nu putea fi vândut în mod legal chiriașilor.
Instanța de fond nu a analizat consecințele juridice ale depunerii de către reclamanta - apelantă, la data de 15.07.1996 a unei cereri către Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 112/1995 prin care aceasta solicita restituirea în natură a întregului imobil situat în B,-, sector 1.
Or, ținând seama de data formulării cererii de restituire în natură, 15.07.1996, precum și de prevederile HG nr. 11/1997 în vigoare la data încheierii contractelor de vânzare - cumpărare, intimații - pârâți în calitate de chiriași în imobilul în litigiu, ar fi trebuit să cunoască că apartamentele pe care le achiziționează nu pot face obiectul Legii nr. 112/1995, fiind preluate fără titlu valabil, iar proprietarul de drept a solicitat retrocedarea lui în natură.
Intimații - pârâți nu pot invoca necunoașterea dispozițiilor legale în vigoare la data încheierii contractelor, întrucât nimeni nu se poate apăra că nu cunoaște legea.
Asupra cererii formulate în baza Legii nr. 112/1995 de apelanta reclamantă, Comisia locală de aplicare a legii speciale avea obligația de a se pronunța printr-o hotărâre ce putea fi atacată de către petent la instanța judecătorească. În speță, nu s-a emis de către Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 o astfel de hotărâre. Mai mult decât atât, prin Hotărâre a nr. 117/1996, dată de Comisia Municipiului B de aplicare a Legii nr. 112/1995, se prevedea la art. 3 faptul că actele de vânzare - cumpărare pentru imobilele ocupate de chiriași urmau să fie încheiate numai după clarificarea situației juridice a acestor imobile.
Or, la data încheierii contractelor de vânzare - cumpărare de către intimații - pârâți, situația juridică a imobilului nu era clarificată în procedura administrativă de restituire în natură, promovată de apelanta - reclamantă, aspect ce putea fi cunoscut de către chiriașii ce formulaseră cererile de cumpărare, în urma unei verificări ce putea fi solicitată vânzătorului.
În aceste condiții, instanța a apreciat că fiecare dintre intimații - pârâți ar fi putut, cu minime diligente, în urma unei simple cereri, să afle că proprietarul C, care era vecină cu ei în imobil, a formulat în baza Legii nr. 112/1995 o cerere de retrocedare în natură, cerere rămasă nesoluționată.
Cât privește cererea de chemare în garanție, formulată de intimata pârâtă, Curtea a constatat că numai intimatul pârât STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE are calitate procesuală pasivă, statul fiind cel care a vândut apartamentele, în conformitate cu art. 49 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, modificată.
Desființarea unui contract de vânzare - cumpărare prin constatarea nulității absolute a acestuia impune restabilirea situației existente la data încheierii contractelor și aplicarea principiului "restitutio in integrum", ceea ce presupune restituirea către intimata - pârâtă a prețului în sumă de 16. 126.113 lei, reactualizat în raport de rata inflației la data plății efective.
Cererea de chemare în garanție formulată împotriva MUNICIPIUL B prin PRIMAR GENERAL a fost respinsă ca neîntemeiată, întrucât trebuie făcută distincția dintre mandatele legale speciale, acordate unităților administrativ teritoriale pentru vânzarea unor imobile în baza Legii nr. 112/1995 și reprezentarea judiciară în cererea de chemare în garanție, situație în care sunt aplicabile dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanta C, ca și pârâții SC " " SĂ, MUNICIPIUL B prin PRIMAR GENERAL, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, și.
Prin decizia civilă nr. 233/07.02.2007, irevocabilă, Curtea de Apel București, Secția a III - civilă a admis recursul formulat de recurenta reclamantă C, a casat în parte decizia recurată și a trimis cauza la Tribunalul București pentru judecarea capătului de cerere privind revendicarea imobilului de la pârâții - persoane fizice, a menținut restul dispozițiilor din decizia recurată și a respins, ca nefondate, recursurile declarate de recurenții - pârâți SC " " SA, și și de recurenții - chemați în garanție MUNICIPIUL B prin PRIMAR GENERAL și STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva deciziei civile nr. 1274 A/5.10.2004, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VII-a Civilă și Litigii de Muncă.
În motivare a acestei soluții, instanța de casare a reținut următoarele considerente:
Prin recursul formulat de către reclamantă, s-a criticat decizia instanței de apel în sensul că aceasta nu a analizat motivul de apel având ca obiect respingerea de către instanța de fond a capătului de cerere în revendicarea imobilului de la pârâții persoane fizice.
Curtea a constatat că la data de 13.12.1999, în fata instanței de fond, rec1amanta a completat acțiunea introductivă de instanță, solicitând nulitatea contractelor de vânzare - cumpărare nr-, nr-, nr- și nr-, încheiate de stat cu chiriașii cumpărători și revendicarea acestor apartamente de la pârâții - persoane fizice, sens în care și-a completat și temeiul de drept cu dispozițiile art. 480 Cod civil.
Cum prin sentința civilă nr. 165/16.02.2004, Tribunalul București Secția a IV-a Civilă, a respins în totalitate acțiunea rec1amantei, aceasta prin motivele de apel a criticat în tot sentința, inclusiv pe soluția de respingere a capătului de acțiune având ca obiect revendicare a acestor apartamente de la pârâții - chiriași cumpărători.
Prin decizia nr. 1274/25.10.2004, Curtea de Apel București - Secția a VII-a Civilă și Litigii de Muncă nu s-a pronunțat însă pe acest motiv de apel, lăsând nesoluționat capătul de acțiune având ca obiect revendicarea acestor apartamente de la pârâții - chiriași cumpărători.
S-a mai reținut de instanța de casare că instanța de recurs, ca instanță de control judiciar, nu poate analiza decât ceea ce instanța de apel a judecat, neputându-se pronunța pe acest capăt de cerere. Pe de altă parte, soluționarea direct în recurs a acestui capăt de acțiune ar păgubi părțile de un grad de jurisdicție.
Ca atare, Curtea, a constatat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 312 alin. 5 Cod procedură civilă, astfel încât a admis recursul reclamantei, a casat parțial decizia recurată și a trimis spre rejudecare instanței de apel acest capăt de acțiune respins de instanța de fond și criticat în motivele de apel ale reclamantei.
Celelalte recursuri au fost găsite nefondate, astfel că au fost respinse pentru considerentele redate în decizie.
Prin decizia civilă nr. 153A/5.02.2009, Tribunalul București Secția a III-a Civilă a admis apelul formulat de apelanții-reclamanți și, în ceea ce privește capătul de cerere ce are ca obiect revendicarea imobilului situat în B,-, S-a dispus schimbarea sentinței apelate, în sensul că s-a admis capătul de cerere în revendicare, în contradictoriu cu pârâții persoane fizice, și și în consecință, s-a dispus obligarea pârâților, să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie apartamenul situat la demisol, în B,-, sector 1, identificat prin contractul de vânzare cumpărare nr-, obligarea pârâtei să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul apartament nr. 4, etaj 1, din B,-, sector 1, identificat prin contractul de vânzare cumpărare nr-, obligarea pârâtului să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie apartamentul situat la mansardă, din B,-, sector 1, identificat prin contractul de vânzare cumpărare nr-, iar pe pârâta să lase în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 3, etaj 1, din B,-, sector 1, identificat prin contractul de vânzare cumpărare nr-; intimații au fost obligați la plata către apelanți a sumei de 1500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că imobilul din B,-, sector 1, fost proprietatea lui, în temeiul contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 16618/28.04.1939 și transcris sub nr. 6693/1939 de fostul Tribunal I - Secția Notariat, fiind compus din demisol, parter, etaj și mansardă. În urma bombardamentului din august 1944, imobilul a fost complet refăcut în anul 1945, conform autorizației de construcție din 19.05.1945 și certificatului de aliniere și regim, precum și a procesului - verbal de verificare din 26.09.1945 (filele 130- 132 dosar Tribunalul București nr. 800/2003).
Apartamentul nr. 2 din acest imobil a fost donat de către proprietarul, fiicei sale, apelanta - reclamantă inițială, în baza actului dotal încheiat la data de 16.07.1947. Apartamentele nr. 1, nr. 3, nr. 4 și nr. 5 au fost naționalizate pe numele, prin procesul - verbal întocmit de Comitetul Provizoriu al la data de 20.04.1950, în baza Decretului nr. 95 /1950, proprietarul, de profesie contabil, figurând în listele anexe, la poziția 5929.
Astfel cum s-a reținut irevocabil prin decizia civilă nr. 233/07.02.2007, a Curții de Apel București, secția a III - civilă, preluarea imobilului din- de către stat s-a realizat cu încălcarea dispozițiilor Decretului nr. 92/1950, întrucât proprietarul imobilului, de profesie contabil, se încadra în categoria funcționarilor, categorie expres exceptată de la naționalizare, potrivit art. II din actul normativ, Decretul nr. 92/1950 fiind contrar Constituției din 1948, având în vedere că obiectul său de reglementare l-a constituit naționalizarea locuințelor, în timp ce Constituția în vigoare la acea dată menționa în art. 11 doar posibilitatea naționalizării mijloacelor de producție, a băncilor și a societăților de asigurare.
Între SC - SA și intimații pârâți, în temeiul Legii nr. 112/1995, s-au încheiat contracte de vânzare cumpărare, astfel: nr. 297 din 15.05.1997, cu, nr. 150 din 03.02.1997, cu, nr. 151 și nr. 154, la data de 13.02.1997, cu și, respectiv cu (filele 32, 36, 42, 47 din dosarul nr. 2800/1999).
Prin decizia civilă nr. 1274/25.10.2004, Curtea de Apel București Secția a VII-a Civilă și Litigii de Muncă a admis apelul formulat de apelanta reclamantă C, împotriva sentinței civile nr. 165/16.02.2004 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, pe care a schimbat-o în tot și pe fond, a admis în parte acțiunea civilă, așa cum a fost modificată, a constatat că apartamentele nr. 1 - demisol și nr. 3 și 4 etaj 1, din imobilul situat în B,-, sector 1 și terenul aferent acestora, au fost preluate fără titlu în proprietatea statului; a respins ca neîntemeiată cererea de revendicare formulată în contradictoriu cu intimații - pârâți CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI B și SC SA; a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare nr- încheiat între SC " " SA și, nr- încheiat între SC " " SA și MARI, nr- încheiat între SC " " SA și și și nr- încheiat între SC " " SA și.
În ceea ce privește nevalabilitatea preluării de către stat și anularea contractelor de vânzare cumpărare menționate, decizia civilă nr. 1274/25.10.2004 a Curții de Apel București - Secția a VII-a Civilă și Litigii de Muncă a fost confirmată în recurs prin decizia civilă nr. 233/07.02.2007, a Curții de Apel București, secția a III - civilă.
Potrivit prevederilor art. 315 alin. 1 Cod procedură civilă, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, astfel încât, tribunalul se va pronunța cu privire la capătul de cerere privind revendicarea imobilului în litigiu de la intimații pârâți persoane fizice, fără a mai analiza aspectele privind formularea sau nu a unui capăt de cerere în acest sens, atâta vreme cât instanța de recurs s-a pronunțat deja asupra celor menționate.
Instanța de apel a reținut în analiza acestui capăt de cerere că acțiunea în revendicare este acea acțiune reală pornită de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar, constituind cel mai energic mijloc de apărare a dreptului de proprietate și presupune, având în vedere aceste caracteristici, prin raportare la dispozițiile art. 1169 Cod civil, dovedirea dreptului de proprietate de către cel ce o formulează. În cazul în care pârâtul invocă, la rândul său, un titlu de proprietate, revine instanței sarcina de a compara titlurile opuse de parți, dând preferință aceleia ce are un titlu mai caracterizat.
În cauză, a mai reținut instanța de apel, raportat la hotărârile judecătorești anterior menționate, că apelanții reclamanți au un titlu de proprietate (contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 16618/28.04.1939 și transcris sub nr. 6693/1939 de fostul Tribunal I - Secția Notariat, pentru imobilul compus din demisol, parter, etaj și mansardă, complet refăcut în anul 1945, conform autorizației de construire din 19.05.1945 și certificatul de aliniere și regim, precum și a procesului - verbal de verificare din 26.09.1945) pe care preluarea de către stat, neconformă cu normele legale, nu este de natură a-l invalida. Pe de altă parte, titlurile intimaților pârâți, contractele de vânzare - cumpărare nr-, nr-, nr- și nr-, au fost anulate printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, astfel încât, deținerea de către aceștia a imobilelor revendicate nu mai are un caracter legitim, impunându-se admiterea acțiunii în revendicare.
Semnificativă în materie este și Hotărârea CEDO din 1 decembrie 2005, în Cauza Păduraru, precum și alte numeroase cauze împotriva României, care conturează deja o practică judiciară constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, (, Gradinaru contra României), în care Curtea a remarcat faptul că Legea nr. 247/2005 nu funcționează în prezent, în așa fel încât să conducă la acordarea efectivă a unei despăgubiri foștilor proprietari deposedați de imobilele lor naționalizate și că această lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel de bunurile lor, înainte de intrarea sa în vigoare, din cauza unei absențe prelungite a despăgubirii. Prin urmare, Curtea a considerat că privarea reclamanților din cauzele respective de dreptul lor de proprietate asupra imobilului în chestiune, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, i-au făcut să sufere o sarcină disproporțională și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1.
Pentru considerentele expuse, instanța de apel a admis apelul formulat de apelanții-reclamanți și, în contradictoriu cu intimații-pârâți, și, schimbând sentința în sensul admiterii acțiunii în revendicare împotriva acestora.
În termen legal, împotriva acestei decizii, pârâții și, au formulat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 Cod procedură civilă.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenții arată că în fapt, prin acțiunea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Sector 1 B la data de 16.06.1998, sub. nr. 11236/1998, reclamanta Cac hemat în judecată pe pârâții Consiliul Local al Municipiului B, prin Primar General și SC SA, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să constate că imobilul nostru situat în B,-, sector 1, respectiv apartamentele nr. 1 demisol, nr. 3 și 4 de la etajul 1 au fost trecute în proprietatea statului în mod abuziv, și de asemenea, să-i fie lăsate în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentele nr. 1 demisol, nr. 3 și 4 de la etajul 1 ale imobilului situat la adresa menționată.
Prin urmare, instanța nu a fost investită cu acțiunea de revendicare a imobilului în cauză împotriva recurenților pârâți, capătul de cerere în revendicare fiind formulat în contradictoriu cu Consiliul Local al Municipiului B și SC SA, cerere care în mod legal și temeinic a fost respinsă ca neîntemeiată prin Decizia Civilă nr. 1274/25.10.2004 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VII-a Civilă și Litigii de Muncă, soluția fiind confirmată în recurs prin decizia civilă nr. 233/07.02.2007 a Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă.
În aceste condiții, instanța nefiind investită cu soluționarea capătului de cerere în revendicarea imobilului în litigiu de la recurenți, aceștia consideră că s-a acordat mai mult decât s-a cerut, fiind incidente în cauză prevederile art. 304 pct. 6 Cod procedură civilă.
De asemenea, mai arată recurenții, la pag. 15 alin. 3 din motivarea deciziei civile nr. 153A/de 05.02.2009, pronunțată de Tribunalul București, instanța a motivat soluționarea capătului de cerere privind revendicarea imobilului de la recurenți, fără a mai analiza aspectele privind formularea sau nu a unui capăt de cerere în acest sens, considerând că instanța de recurs s-a pronunțat deja asupra celor menționate. Or, aceste motive sunt contradictorii și străine de natura pricinii, în temeiul art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă, deoarece lipsa formulării unui capăt de cerere în acest sens și analizarea de la sine și nesolicitată, de către instanță în recurs și în apel, este o soluție vătămătoare pentru recurenți, întrucât îi privează de mai multe grade de jurisdicție cât și de dreptul la apărare dintru început, obligându-i să susțină apărări cu privire la această cerere abia prin prezentul recurs.
Un alt motiv străin de natura pricinii este cuprins la pag. 16 alin. 1 din decizia recurată, în care se invocă practica CEDO în care Curtea a remarcat faptul că Legea 247/2005 nu funcționează în prezent, în așa fel încât să conducă la despăgubirea efectivă a proprietarilor deposedați de imobile, considerând că lipsa totală a despăgubirii i-au făcut să sufere o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu prevederile art. 1 al Protocolului nr. 1.
Or, prevederile Protocolului nr. 1 se referă la existența bunului în patrimoniul unei persoane, condiție care este îndeplinită în persoana recurenților-pârâți, care au dobândit un bun prin contractul de vânzare-cumpărare nr- în condițiile în care CEDO prin jurisprudența sa a mai stabilit că subdobânditorii de bună-credință nu trebuie să suporte ponderea prejudiciului creat de Stat foștilor proprietari și nici greutatea nefuncționalității unor legi date de Statul Român, cum este Legea 247/2005.
În aceste condiții, recurenții invocă prevederile art. 304 pct. 8 și 9 Cod procedură civilă și învederează faptul că instanța de apel a motivat contradictoriu, cum că o lege dată de Statul Român, cum este Legea nr. 247/2005, funcționează sau nu într-un anume scop, câtă vreme voința legiuitorului este vădit neîndoielnică.
Mai arată recurenții că dacă ar fi existat, legal introdus și timbrat la instanța de fond, un capăt de cerere privind revendicare a acestui imobil de cumpărători, calitate pe care o au recurenții, aceștia s-ar fi putut apăra și prin invocarea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, respectiv, că la prin Dispoziția Primarului General nr. 2119/16.12.2003 s-a respins cererea doamnei C, ascendenta intimaților, privind restituirea apartamentelor nr. 1, 3, 4, deoarece nu a făcut dovada dreptului de proprietate și nici a calității de moștenitor.
Această soluție dată în dosarul nr. 13026 din 13.08.2001 constituit pentru soluționarea notificării nr. 852 din 08.08.2001, dispune de o altă cale de atac pe care intimații nu au urmat-o; pe de altă parte, același dosar administrativ, întocmit în temeiul Legii nr. 10/2001, dovedește fără echivoc că intimații nu au respectat principiulelecta una, întrucât la data notificării exista pe rolul instanței dosarul nr. 11236/1998, referitor la același imobil.
Lipsa formulării unui capăt de cerere expres privind revendicarea imobilului de la recurenți, îi privează de asemenea, de calea chemării în garanție a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a SC SA pentru despăgubiri și evicțiune, precum și de dreptul de a solicita contravaloarea îmbunătățirilor efectuate imobilului de către intimați.
Se mai învederează instanței de recurs că judecarea capătului de cerere privind revendicarea imobilului recurenți, s-a făcut de către instanța de apel (Decizia Civilă nr. 153 schimbând Sentința Civilă 165/2004 în care revendicarea nu s-a dezbătut în contradictoriu cu pârâții recurenți) și nu s-a discutat în fond stabilirea cadrului procesual, vătămându-i grav în drepturile lor de a formula cereri și apărări și de a se îndrepta cu cerere în pretenții, împotriva autorilor lor.
Practic, instanța de recurs (Decizia Civilă nr. 233/2007) i-a introdus în cauză pe acest capăt de cerere cu judecare direct în apel, motiv pentru care se consideră decizia recurată drept nelegală.
Intimații cauzei nu au formulat întâmpinare la motivele de recurs, iar în această etapă procesuală nu s-au administrat alte probe.
Recursul formulat este nefondat.
Analizând materialul probator al cauzei, văzând criticile susținute prin motivele de recurs și examinând decizia recurată în baza acestora, Curtea apreciază că nu se verifică niciuna dintre ipotezele de nelegalitate invocate de recurenți, respectiv, art. 304 pct. 6, 7, 8 sau 9 Cod procedură civilă.
Recurenții, într-o primă critică formulată împotriva deciziei instanței de apel susțin că tribunalul a acordat mai mult decât s-a cerut, prin obligarea lor să le lase intimaților reclamanți în deplină proprietate și pașnică posesie a apartamentului dobândit în baza Legii 112/1995, prin contractul nr-, situat la demisolul imobilului din B,-, sector 1.
Susținerea este nefondată, astfel că dispozițiile art. 304 pct. 6 Cod procedură civilă nu sunt incidente, deoarece, instanța de apel a pronunțat decizia supusă prezentului recurs, după casarea în parte a deciziei nr. 1274A/5.10.2004, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a VII-a Civilă și de Litigii de Muncă, casare dispusă Curtea de Apel București, Secția a III-a Civilă de prin decizia civilă nr. 233/7.02.2007.
În aceste condiții, tribunalul, în rejudecare, era ținut de limitele casării dispuse de instanța de recurs, date fiind dispozițiile art. 315 Cod procedură civilă, iar casarea parțială a fost dispusă tocmai pentru neanalizarea în apelul anterior a capătului de cerere formulat de reclamanta inițială (între timp, decedată) având ca obiect și revendicarea apartamentelor de la persoanele fizice care au încheiat contracte de vânzare cumpărarea pentru acestea, în baza Legii 112/1995, recurenții pârâți fiind unii dintre aceștia.
În consecință, asupra acestor aspecte, instanța de rejudecare nu mai putea face evaluări proprii fără a se încălca norma de ordine publică a respectării limitelor casării, normă cuprinsă în art. 315 Cod procedură civilă și fără a se încălca autoritatea de lucru judecat decurgând din decizia irevocabilă nr. 233/7.02.2007 a Curții de Apel București, Secția a III-a Civilă.
De altfel, așa cum rezultă din expozeul prezentei hotărâri, prin considerentele deciziei de casare, instanța de recurs a arătat explicit că acțiunea formulată de reclamantă la 16.06.1998 a fost completată de aceasta la 13.12.1999, reclamanta solicitând atât constatarea nulității absolute a celor 4 contracte de vânzare cumpărare, dar și revendicarea apartamentelor de la persoanele fizice, cumpărătorii acestora, pe temeiul Legii -, între care și recurenții.
Și cum prin decizia casată în parte, instanța de apel anterioară nu analizase și acest capăt de cerere reflectat într-o critică distinctă în apel, astfel încât devoluțiunea operase în calea de atac și cu privire la acest minus petita, a fost necesară casarea parțială a deciziei, tribunalul pronunțând decizia recurată în acest cadrul prestabilit.
Această critică a fost susținută de recurenți atât din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 6 cât și a prevederilor art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă, pretinzându-se că instanța de apel ar fi trebuit să mai analizeze dacă într-adevăr s-a formulat de către reclamantă un capăt de cerere distinct și cu privire la revendicarea apartamentelor de la pârâții persoane fizice.
Cele anterior redate, sunt valabile mutatis mutandis pentru constatarea caracterului nefondat și al acestor critici, întrucât tribunalul nu mai avea posibilitatea legală de a reaprecia asupra acestui aspect, cu încălcarea dispozițiilor deciziei de casare.
Curtea constată că nici criticile privind referirile instanței de apel la jurisprudența CEDO nu sunt fondate, dată fiind împrejurarea că admiterea cererii în revendicare împotriva chiriașilor cumpărători, presupune totodată constatarea ingerinței Statului în dreptul la respectarea bunurilor intimaților reclamanți, instanța de contencios european constatând în nenumărate situații că vânzarea imobilelor către chiriași reprezintă ingerința care i-a determinat să suporte o sarcină exorbitantă, întrucât aceasta, combinată cu absența totală și îndelungată a despăgubirilor, datorită unei legi a cărei nefuncționalitate a fost constatată de CEDO (Legea 10/2001, modificată prin Legea 247/2005), a condus la compromiterea justului echilibru între interesul general și cel al indivizilor la respectarea bunurilor lor, astfel cum este prevăzut și garantat prin art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenție (exempli gratia: CauzaBone, și, și, etc.)
Recurenții susțin în mod neîntemeiat că sunt titularii unui "bun" în sensul înțelesului autonom al acestei noțiuni în jurisprudența CEDO, dată fiind împrejurarea că prin decizia instanței de casare anterior citată, s-a confirmat irevocabil soluția cu privire la constatarea nulității absolute a contractului lor de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii 112/1995, iar unul dintre principiile care guvernează efectele nulității actului juridic civil este: quod nullum est, nullum producit effectum, anume lipsirea actului astfel sancționat de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă, respectiv, de efectul translativ de proprietate în acest caz, instanța de casare reținând încălcarea dispozițiilor Legii 112/1995 cu ocazia perfectării lor.
În ce privește critica susținută de recurenți pe temeiul art. 304 pct. 8 Cod procedură civilă, Curtea reține că recurenții au invocat numai formal și această ipoteză de nelegalitate, deoarece în analiza instanței de apel nu s-a bazat pe interpretarea greșită a unui act juridic dedus judecății, căruia să-i fi schimbat natura ori înțelesul lămurit sau vădit neîndoielnic al acestuia, în condițiile în care tribunalul s-a pronunțat exclusiv asupra cererii în revendicare formulată de intimați împotriva pârâților persoane fizice.
Nici motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă nu se verifică în cauză, acesta fiind dezvoltat de recurenți pe temeiul reguliielecta una.
Astfel, aceștia au susținut că prin dispoziția Primarului General nr. 2119/16.12.2003, s-a respins cererea formulată de autoarea intimaților reclamanți privind restituirea apartamentelor, deoarece nu s-a făcut dovada calității de moștenitor și nici a dreptului de proprietate.
Susținerea nu poate fi primită câtă vreme cauza de față a fost inițiată de autoarea intimaților la 16.06.1998, așadar cu mult anterior chiar intrării în vigoare a Legii 10/2001, iar aceasta nu a optat în condițiile art. 47 din lege, în forma ei inițială, pentru suspendarea litigiului până la soluționarea cererii sale adresată Primăriei Municipiului B, pe calea notificării; pe de altă parte, acest drept de opțiune aparținea numai persoanei îndreptățite, motiv pentru care recurenții nu pot invoca vreo vătămare decurgând din conduita autoarei intimaților, în raportul juridic dedus judecății aceștia având calitate procesuală pasivă, iar legea specială nu condiționa continuarea procesului de acordul lor, după adoptarea ei.
Față de cele ce preced, Curtea, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, va respinge recursul ca nefondat.
Se va dispune obligarea recurenților la cheltuieli de judecată către intimații reclamanți, potrivit dovezilor depuse la dosar, în baza art. 274 Cod procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurenții pârâți, împotriva deciziei civile nr. 153A/05.02.2009 pronunțată de Tribunalul București, Secția a III a Civilă, în contradictoriu cu intimații reclamanți, și intimații pârâți,.
Obligă recurenții la plata către intimații - reclamanți a sumei de 1500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 25.06.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
- -
GREFIER
Red. CN
.red.
2 ex./28.07.2009.
Jud. Apel Secția a III-a Civilă
,
Președinte:Georgeta StegaruJudecători:Georgeta Stegaru, Ileana Ruxandra Dănăilă, Carmen
