Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 370/2008. Curtea de Apel Alba Iulia
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 370/2008
Ședința publică de la 17 Octombrie 2008
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Cristina Gheorghina Nagy Nicoară vicePREȘEDINTE: Cristina Gheorghina Nagy Nicoară
JUDECĂTOR 2: Augustin Mândroc
JUDECĂTOR 3: Daniela Mărginean
Grefier: - -
Pe rol se află pronunțarea asupra recursului declarat de reclamanta CU A I II împotriva deciziei civile nr. 75/A/11.04.2008 pronunțată de Tribunalul Alba în dosar nr-, în contradictoriu cu intimat ORTODOXĂ II A I, având ca obiect revendicare imobiliară.
dezbaterilor și concluziile părților au avut loc la termenul de judecată din 3 Octombrie 2008 și au fost consemnate în încheierea de amânare inițială a pronunțării, care împreună cu încheierea de amânare ulterioară a pronunțării întocmită în data de 10 Octombrie 2008 fac parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA DE APEL
Asupra recursului civil de față,
Prin cererea înregistrată inițial, la data de 31.10.2006, în dosar nr- al Judecătoriei Alba Iulia, reclamanta - cu A I II, prin reprezentant preot paroh a solicitat instanței ca, în contradictoriu cu pârâta Ortodoxă II:
- să se constate nulitatea titlului de preluare a imobilelor înscrisă sub nr. top 1533/7, 1534, 1535/2/1/2;
- pe cale de consecință, să se dispună anularea parțială a încheierii de întabulare nr. 462/08.06.1949 din CF 434 A I și revenirea la situația anterioară de CF cu privire la imobilele susmenționate;
- obligarea pârâtei la restituirea în posesie și pașnică folosință a imobilelor arătate, către reclamantă, proprietară de drept;
- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în măsura în care se opune admiterii acțiunii.
Prin sentința civilă nr. 52/2007 pronunțată la data de 08.01.2007 în dosar civil nr-, Judecătoria Alba Iuliaa declinat cauza spre competentă soluționare Tribunalului Alba - Secția Civilă, reținând în acest sens că, preferința și opțiunea reclamantei pentru soluționarea litigiului în dreptul comun nu este de natură a înlătura incidența în cauză a dispozițiilor imperative ale legislației speciale în materie de retrocedări, care conferă Secției Civile a Tribunalului competența materială de soluționare în primă instanță a litigiilor privind restituirea imobilelor preluate în mod abuziv de stat, care au destinația de locaș de cult.
Urmare a declinării de competență de către Tribunalul Alba I - Secția Civilă, în favoarea Judecătoriei Alba Iulias -a format un conflict negativ de competență, care a fost soluționat de Curtea de APEL ALBA IULIA - Secția civilă, care prin regulatorul de competență emis la data de 27.04.2007, a stabilit că Judecătoriei Alba Iulia îi revine competența materială de soluționare a pricinii.
Pentru a stabili aceasta, prin sentința civilă nr. 23/F/CC/2007, Curtea de APEL ALBA IULIAa statuat că instanța nu poate schimba temeiul de drept al acțiunii, cu atât mai mult cu cât partea, prin mandatar calificat, a stabilit și stăruie în temeiul de drept indicat în acțiunea introductivă. Dacă ar proceda astfel, ar aduce atingere principiului disponibilității, ce guvernează desfășurarea procesului civil.
Prin sentința civilă nr. 3541/2007 pronunțată de Judecătoria Alba Iulia în dosar nr- s-a admis excepția invocată din oficiu de instanță privind inadmisibilitatea acțiunii civile dedusă judecății, astfel cum a fost fundamentată în drept de reclamantă și în consecință s-a respins acțiunea civilă exercitată de reclamanta cu A I II prin reprezentant preot paroh, în contradictoriu cu pârâta Ortodoxă II A I, precum și cererea reclamantei privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată avansate în cauză. S-a luat act că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond s-a pronunțat potrivit art. 137 Cod procedură civilă asupra excepției supusă dezbaterii părților la termenul de judecată din 15.10.2007 privind admisibilitatea exercitării în procedura dreptului comun a acțiunii civile în revendicare imobiliară a unui imobil preluat de stat prin expropriere în baza Decretului nr. 126/1990 reținând următoarele:
Potrivit art. 6 alin 2 din Legea 213/1998 bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.
Or, în speță, așa cum s-a arătat mai sus, imobilul revendicat de reclamantă face obiectul Decretului Lege nr. 126/1990, cu modificările ulterioare, act normativ special față de dispozițiile în materia dreptului comun, respectiv art. 480 - 481 Cod civil.
În plus, potrivit art. 6 alin 3 din Legea 218/1998, instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului. Desigur, acest text delege devine incident doar în situația în care imobilul revendicat nu este catalogat ca fiind "preluat abuziv" (deci fără titlu valabil) de alte acte normative.
Cele mai sus expuse, motivează caracterul prioritar și primordial - obligatoriu al procedurii instituite de legislația specială în materia retrocedărilor de imobile, aceasta întrucât, pe de o parte, din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 6 alin 2 din Legea nr. 213/1998 rezultă că bunurile preluate fără titlu valabil și care fac obiectul unor legi speciale de reparație nu pot fi revendicate de foștii proprietari în orice altă procedură decât cea reglementată de legislația specială, iar, pe de altă parte, dispozițiile legislației speciale s-au dorit a fi instituite tocmai în ideea garantării dreptului de proprietate, prin prisma art. 6 paragraful 1 din CEDO și respectiv art. 1 al protocolului adițional la Convenție, din 20.03.1952, atât al celor cărora li s-au preluat abuziv imobilele, cât și al terților subdobânditori de bună credință, care și-au fundamentat ulterior drepturi reale imobiliare asupra unor asemenea imobile preluate fără titlu valabil.
În fine, mai e de subliniat și că principiul disponibilității, care guvernează dreptul civil, nu înseamnă numai libertatea de opțiune a părților asupra temeiului juridic pe care își fundamentează pretențiile și respectiv asupra procedurii de urmat, înseamnă și libertatea de a-și asuma riscul corelativ exercitării acțiunii cu eludarea procedurilor speciale obligatorii instituite de legiuitor, cum este și cazul de față.
În fine, în ceea ce privește pretinsa încălcare a dreptului constituțional de liber acces la justiție, invocată de reclamantă, prin răspunsul la întâmpinarea formulată (filele 13.24 dosar fond), instanța reține că, fiind investită cu soluționarea unei excepții de neconstituționalitate vizând printre altele accesul liber la justiție, prin Decizia nr. 92/21.03.2002, Curtea Constituțională a statuat că accesul liber la justiție nu presupune în toate cazurile accesul la toate structurile judecătorești, judecătorii, tribunale, Curtea de Apel, Curtea Supremă de Justiție și la toate căile de atac prevăzute de lege, deoarece competența și căile de atac sunt stabilite exclusiv de legiuitor, care poate institui reguli deosebite, în considerarea unor situații deosebite.
În sensul celor de mai sus, instanța a reținut o dată în plus că dispozițiile art. 3 alin 2 și 3 din Decretul Lege nr. 126/1990, așa cum a fost modificat prin Legea nr. 182/2005, garantează atât liberul acces la justiție prevăzut de art. 21 din Constituție, cât și dreptul la soluționarea litigiului dintre Biserici, în termeni rezonabili la care face referire art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, de vreme ce stipulează expres că în situația în care, procedura prealabilă, desfășurată în fața comisiei mixte, constituite din reprezentanți clericali ai celor două culte religioase, nu se finalizează în sensul stingerii diferendului, partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție, potrivit dreptului comun, soluționarea acestor acțiuni fiind dată expres în competența tribunalelor.
Un argument în plus în sprijinul celor hotărâte de instanță este și faptul că referirea legiuitorului din art. 3 alin 2 și 3 din Decretul Lege nr. 126/1990 la faptul că partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție potrivit dreptului comun, nu dă naștere posibilității exercitării acțiunii în revendicare fundamentată pe dispozițiile dreptului comun, respectiv ale art. 480-481 Cod civil, ci doar posibilității renunțării la procedura în fața comisiei mixte și deschiderea unei proceduri judiciare, procedură care însă, nu poate fi fundamentată juridic și nu se poate desfășura decât tot în cadrul legislativ reglementat de Decretul Lege nr. 126/1990, așa cum a fost modificat prin Legea nr. 182/2005.
Pentru toate cele ce preced, instanța a admis excepția invocată din oficiu, privind admisibilitatea acțiunii civile dedusă judecății, astfel cum a fost fundamentată în drept de reclamantă și în consecință a respins acțiunea civilă exercitată de reclamanta cu A I II prin reprezentant preot paroh.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta cu A I II, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În expunerea motivelor de apel se susține că potrivit art. 125 din Constituția României, justiția se realizează prin instanțele judecătorești și nu prin comisii mixte, așa cum instituie art. 3 din Decretul Lege nr. 126/1990, alcătuite tocmai din părțile aflate în litigiu.
Se susține că negarea dreptului de acces la justiție încalcă și art. 21 din Constituție potrivit căruia "nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept".
Potrivit art. 6 din CEDO: "Orice persoană are dreptul la judecarea într-un mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații penale îndreptate împotriva sa".
Tot conform art. 6 din Convenție, numai "o instanță imparțială și independentă" poate hotărî în cauză și nicidecum o comisie mixtă care nu îndeplinește niciuna din garanțiile unei judecăți echitabile; o astfel de comisie nu "judecă" și nu este "imparțială" și nici "independentă". Dimpotrivă, este lipsită de aceste două calități, fiind compusă din părțile aflate în conflict.
În sprijinul inaplicabilității acestui articol 3 din Decretul Lege nr. 126/1990 s-a invocat și practica instanței supreme, dată prin decizia de îndrumare nr. 1/1998 și a deciziilor CEDO în cazurile și altele, care atribuie competența exclusivă și deplină a instanțelor judecătorești în judecarea cauzelor care privesc dreptul de proprietate și prerogativele sale.
Pe de altă parte, Decretul Lege nr. 126/1990 cuprinde dispozițiile legale promulgate anterior Constituției, în timp ce litigiu de față este promovat și se desfășoară sub imperiul prevederilor constituționale.
Prin decizia civilă nr. 756/A/2008 Tribunalul Albaa respins apelul declarat de reclamanta cu A I II împotriva sentinței civile nr. 3541/2007 pronunțată de Judecătoria Alba Iulia.
A fost obligată apelanta să plătească intimatei Ortodoxă II AIs uma de 1200 cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut și motivat următoarele:
Imobilul revendicat de reclamantă face obiectul Decretului Lege nr. 126/1990 cu modificările ulterioare, act normativ special față de dispozițiile în materie ale dreptului comun, respectiv art. 480-481 Cod civil.
Ori din dispozițiile art. 6 alin 2 din Legea nr. 213/1998 rezultă că bunurile preluate fără titlu valabil și care fac obiectul unor legi speciale de reparație nu pot fi revendicate de foștii proprietari în orice altă procedură decât cea reglementată de legislația specială.
Dispozițiile legislației speciale au fost instituite tocmai în ideea garantării dreptului de proprietate prin prisma art. 6 paragraful 1 CEDO și respectiv art. 1 al Protocolului adițional la convenția din 20.03.1952.
Dispozițiile art. 3 alin 2 și 3 din Decretul Lege nr. 126/1990, modificată prin Legea nr. 182/2005, garantează liberul acces la justiție prevăzut de art. 21 din Constituția României și dreptul la soluționare litigiului dintre biserici în termenul rezonabil la care face referire art. 6 din paragraful 1 CEDO, fiind stipulată expres situați în care procedura prealabilă desfășurată în fața comisiei mixte, constituită din reprezentanți clerical ai celor două culte religioase, nu se finalizează în sensul stingerii diferendului, partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție potrivit dreptului comun.
În speță, reclamanta nu a făcut în nici un fel dovada că această procedură specială a fost epuizată sau măcar că s-au întreprins demersuri pentru încercarea dialogului de conciliere între cele două părți, pentru a se putea adresa instanței de judecată.
Față de aceste considerente, Tribunalul, în baza art. 296 Cod procedură civilă, a respins apelul ca nefondat cu menținerea sentinței ca legală și temeinică.
În baza art. 274 Cod procedură civilă a fost obligată reclamanta să plătească intimatei Ortodoxă II AIs uma de 1200 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.
Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs reclamanta cu invocând în drept prevederile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, coroborate cu art. 312 pct. 5 Cod procedură civilă.
În expunerea criticilor, recurenta arată că în mod eronat instanța de apel a reținut că acțiunea poate fi soluționată numai prin procedura administrativă instituită de Decretul Lege nr. 126/1990, însă acest act normativ nu poate înlătura și nici împiedica aplicarea legii civile generale. Această negare a dreptului la justiție încalcă prevederile art. 125 și ale art. 21 din Constituția României și art. 6 din CEDO.
Soluționarea acțiunii în revendicare este de competența exclusivă a instanțelor judecătorești, iar exercitarea acesteia nu poate fi îngrădită sau condiționată de îndeplinirea vreunei proceduri prealabile obligatorii.
Prin întâmpinare pârâta a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
În recurs nu s-au depus înscrisuri noi.
Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate și având în vedere dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, Curtea constată recursul nefondat pentru următoarele considerente:
Reclamanta cu A I II a învestit instanțele judecătorești cu soluționarea unei acțiuni în revendicare a unui imobil cu destinație de locaș de cult, întemeiată pe prevederile dreptului comun, respectiv art. 480, 481 Cod civil.
În mod corect instanțele de fond au respins acțiunea apreciind-o de neprimit în condițiile în care situația juridică a acestor imobile este reglementată de dispoziții speciale, respectiv Decretul Lege nr. 126/1990 astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 182/13 iunie 2005.
Potrivit art. 3 din Decretul Lege nr. 126/24 aprilie 1990, situația juridică a locașurilor de cult și a caselor parohiale care au aparținut Bisericii Române Unite cu și au fost preluate de Ortodoxă Română se va stabili de o comisie mixtă formată din reprezentanții clericali ai celor două culte religioase, ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri.
Conform tezei ultime a alineatului 2 al art. 3 din același text de lege, astfel cum a fost modificat, dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei aceasta nu se întrunește sau doar nu se ajunge la nici un rezultat în cadrul comisiei ori decizia nemulțumește una din părți, partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție, potrivit dreptului comun.
Iar, în conformitate cu alineatul 3, soluționarea acestor acțiuni este de competența tribunalului.
Prin urmare, accesul la justiție nu este îngrădit, aceste dispoziții legale citate garantând accesul liber la justiție, în conformitate cu prevederile art. 21 din Constituția României și art. 6 CEDO.
Însă, în speță, reclamanta a eludat aceste dispoziții speciale și fără a face dovada vreunui demers în scopul clarificării situației juridice a imobilului în litigiu, s-a adresat direct instanței de drept comun, cu o acțiune în revendicare întemeiată tot pe dispozițiile dreptului comun, acțiune care în mod corect a fost respinsă.
Recurenta reclamantă are deschisă calea acțiunii în justiție conform dreptului comun, însă în condițiile alineatului 2 și 3 din Decretul Lege nr. 126/1990, astfel că susținerile recurentei că acest act normativ înlătură și împiedică aplicarea legii civile generale și accesul liber la justiție sunt de neprimit.
Pentru considerentele expuse, întrucât în cauă nu sunt incidente prevederile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 312 Cod procedură civilă, va respinge ca nefondat prezentul recurs.
Față de dispozițiile art. 274 Cod procedură civilă, recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimată și justificate cu înscrisuri la dosar.
Pentru aceste motive,
În numele legii
DECIDE
Respinge recursul declarat de către reclamanta cu A I II împotriva deciziei civile nr. 75/A/2008 pronunțată de Tribunalul Alba în dosar civil -.
Obligă recurenta să plătească intimatei Ortodoxă II suma de 1500 lei, cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 17.10.2008.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
- -
GREFIER,
- -
Red.
Tehnored. /2 ex/03.11.2008
Jud. fond:
Jud. apel:,
Președinte:Cristina Gheorghina Nagy NicoarăJudecători:Cristina Gheorghina Nagy Nicoară, Augustin Mândroc, Daniela Mărginean
