Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 392/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(752/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.392
Ședința publică de la 22.06.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Doinița Mihalcea
JUDECĂTOR 2: Daniela Adriana Bînă
GREFIER - - -
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea cererii de apel formulată de apelantul-reclamant, împotriva sentinței civile nr.1833 din 19.12.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul-pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL.
Cauza are ca obiect revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă apelantul-reclamant, personal și asistat de avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr.- din 20.03.2009, emisă de Baroul București - Cabinet de avocat, intimatul-pârât Municipiul B prin Primarul General, prin consilier juridic, fără delegație la dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Părțile, prin reprezentanți, arată că nu mai au alte cereri de formulat sau probe de solicitat.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt alte cereri de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă părților cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Avocatul apelantului-reclamant solicită admiterea apelului, desființarea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea administrării probei cu expertiză imobiliară, fără cheltuieli de judecată. Depune la dosar practică judiciară.
Reprezentantul intimatului-pârât solicită respingerea apelului ca nefondat.
CURTEA,
Asupra apelului civil de față;
Prin cererea introdusă la data de 01.11.2007 pe rolul Tribunalului București reclamantul a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul B prin Primarul General pentru ca prin sentința ce se va pronunța acesta din urmă să fie obligat la plata contravalorii construcțiilor care s-au aflat pe terenul din B,-, sector 3, construcții demolate în baza Decretului nr. 151/1989, fără plata vreunor despăgubiri și fără ca din anul 1989 și până în prezent să se fi edificat pe terenul de la adresa susmenționată vreo altă construcție de către stat.
La data de 09.05.2008 acțiunea a fost precizată în sensul că aceasta se întemeiază pe dispozițiile art. 23 alin. 1 și ale art. 50 din Legea nr. 10/2001 precum și pe prevederile din Pactele ți Tratatele Internaționale la care România este parte contractantă.
Prin sentința civilă nr. 1833 din 19.12.2008, Tribunalul București Secția a III-a Civilă, a admis, în parte, acțiunea precizată formulată de reclamant și a obligat pârâtul să emită o dispoziție de restituire prin propunerea acordării de măsuri reparatorii în echivalent conform Legii nr. 247/2005, în favoarea reclamantului pentru imobilul construcție demolat, ce a fost situat în B,-, sector 3, luând totodată act de faptul că nu se solicită cheltuielile de judecată.
Tribunalul a reținut că, prin notificarea înregistrată sub nr. 1845/30.07.2001 la., autoarea reclamantului, a solicitat în baza Legii nr. 10/2001 despăgubiri bănești pentru imobilul din litigiu.
Dreptul de proprietate a fost probat în cauză prin procesul verbal nr. 28448/1940 al Comisiei pentru înființarea Cărților Funciare în B din care rezultă că, la acel moment, erau coproprietari ai imobilului format din teren și construcție situat la adresa menționată în acțiune, după căsătorie, și, frați, moștenitori ai defunctului, decedat în 1930, care a dobândit imobilul prin ordonanța de adjudecare nr. 3590/1909 a Tribunalului Ilfov.
Aceștia au figurat ca plătitori de impozit până în anul 1951 pentru construcția parter și etaj compusă din 12 apartamente și o magazie, conform adresei nr. 3229/2003 a din Primăria Sector 3.
Imobilul a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950 conform adresei nr. 16456/2007 a Direcției Evidență Imobiliară și Cadastrală din cadrul nr. 151/29.06.1989 construcția fiind integral demolată. Imobilul a fost preluat abuziv de stat în sensul art. 2 alin. 1 lit. 1 din Legea nr. 10/2001.
Prin sentința civilă nr. 4732/1998 a Judecătoriei Sectorului 3 B, rămasă definitivă și irevocabilă, pusă ulterior în executare, a fost obligat să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 825 mp situat în-.
Tribunalul a mai reținut că, potrivit cu dispozițiile art. 10 din Legea nr. 10/2001, pentru construcțiile demolate și terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent ce vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Constatând că reclamantul a solicitat acordarea despăgubirilor bănești, tribunalul a reținut că susținerile acestuia pentru stabilirea, în concret, de către instanță a despăgubirilor cuvenite, sunt vădit neîntemeiate față de reglementările speciale având ca obiect procedura acordării despăgubirilor ce vor fi calculate și stabilite potrivit procedurii prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, precum și față de prevederile exprese cuprinse în art. 1 alin.3 din Legea nr. 10/2001, conform cărora, măsurile reparatorii în echivalent constând în despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv se propun a fi acordate prin decizia sau, după caz, dispoziția motivată a entității învestite potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării.
Apelul declarat de reclamant a învestit instanța de control judiciar cu analiza următoarelor critici:
Instanța de fond a nesocotit dispozițiile art. 21 din Constituția României și, pe cale de consecință, a reținut greșit că rezolvarea procesului judiciar ce face obiectul prezentei cauze ar urma să se facă de către organul administrativ abilitat conform Legii nr. 10/2001. Jurisdicțiile speciale administrative sunt facultative iar atâta timp cât apelantul s-a adresat instanței de judecată, a înțeles ca cererea sa să fie soluționată de această instanță și nu de o jurisdicție specială administrativă.
Instanța de fond, mai arată apelantul, avea obligația potrivit cu dispoziția art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului de a soluționa cauza deoarece comisia care funcționează în cadrul Primăriei nu este instanță de judecată, nici nu se aplică principiile de bază ale procesului civil și anume, contradictorialitatea, oralitatea dezbaterilor și publicitatea, iar prin art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție se prevede că orice persoană are dreptul la respectarea bunurilor sale.
După preluarea imobilului compus din teren și construcții în mod abuziv de către stat construcțiile existente pe teren au fost demolate iar conform dispozițiilor art. 492 din Codul civil proprietarul terenului este și proprietarul construcțiilor.
Apelantul face referire, de asemenea, în motivarea apelului său, și la cauza Faimblat contra România în care Oar eținut că ingerința în dreptul reclamanților de acces la o instanță judecătorească nu a fost proporțională cu scopul urmărit iar faptul că instanțele judecătorești le-au opus acestora existența procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 le-a încălcat dreptul de acces la o instanță, în măsura în care nici astăzi aceasta nu a dus la acordarea unei despăgubiri în favoarea reclamanților iar aceștia nu au nici o garanție să o obțină.
Această hotărâre este obligatorie pentru statul român cu atât mai mult cu cât prin dispoziția art. 20 din Constituția României se prevede că, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.
Nu s-a formulat întâmpinare.
Apelul este nefondat.
Tribunalul a aplicat și interpretat corect dispozițiile art. 1,10 și ale art. 23 din Legea nr. 10/2001 precum și pe cele ale art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 cât și principiul disponibilității procesului civil, reținând, că, față de data formulării notificării - 30.07.2001 - și lipsa unei soluții în ceea ce privește această notificare, sunt incidente prevederile legale precitate astfel cum acestea se regăsesc și în interpretarea pe care Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat-o prin Decizia nr. 52/2007:
Astfel, în titlul menționat, prin art. 16 alin. (1) din cap. V, privind procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor, s-a stabilit că "deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administrației centrale învestite cu soluționarea notificărilor și în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire, însoțite, după caz, de situația juridică actuală a imobilului obiect al restituirii și întreaga documentație aferentă acestora, inclusiv orice înscrisuri care descriu imobilele construcții demolate depuse de persoana îndreptățită și/sau regăsite în arhivele proprii, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, pe județe, conform eșalonării stabilite de aceasta, dar nu mai târziu de 60 de zile de la data intrării în vigoare a acestei legi".
Tot în acest cadru s-a mai precizat, în cuprinsul alin. (2) al aceluiași articol, că "notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care nu au fost soluționate în sensul arătat la alin. (1) până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administrației publice centrale conținând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după caz, de situația juridică actuală a imobilului obiect al restituirii și de întreaga documentație aferentă acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele construcții demolate depuse de persoana îndreptățită și/sau regăsite în arhivele proprii, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor/dispozițiilor sau, după caz, a ordinelor".
Într-adevăr, așa cum reiese din cele două alineate menționate ale art. 16 din titlul VII al Legii nr. 247/2005, legiuitorul a înțeles să facă distincție între notificările ce erau deja soluționate la data intrării în vigoare a acestei legi, prin consemnarea în cuprinsul unor decizii/dispoziții a sumelor ce urmau a fi acordate ca despăgubire, ipoteză la care se referă alin. (1), și notificările care nu erau încă soluționate într-o asemenea modalitate, în privința cărora s-a reglementat, în cuprinsul alin. (2), să fie predate Secretariatului Comisiei Centrale, însoțite de documentele cu propuneri de acordare a despăgubirilor.
În raport cu această distincție făcută de legiuitor, este de reținut că notificările cu privire la care există practică neunitară sunt cele ce se referă în principal la dispozițiile alin. (1) din art. 16 al titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Dar, din perspectiva reglementării de ansamblu a conținutului art. 16 alin. (1) și (2) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, prin notificări soluționate până la data intrării în vigoare a noii legi nu pot fi înțelese decât acele notificări pe baza cărora entitățile învestite au emis decizii sau dispoziții motivate prin care au stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, precum și cuantumul acestora, neatacate în instanță în termenul prevăzut în art. 24 din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 26 după modificare).
De aceea, deciziile sau dispozițiile care se aflau pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a noii legi, ca urmare a atacării lor cu contestație, ca și cele care au fost ulterior atacate pe această cale, în termenul prevăzut de lege, nu mai pot fi trimise Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, ci rămân supuse controlului instanțelor judecătorești, sub aspectul legalității și temeiniciei, atât timp cât acestea au fost învestite cu o cale de atac legal exercitată, în raport cu prevederile art. 24 (26) din Legea nr. 10/2001, astfel cum acestea erau în vigoare la data emiterii actului.
Opinia potrivit căreia, refuzând un atare control, instanțele judecătorești nu ar face decât să dea curs normal unor norme de procedură, de imediată aplicare, nu poate fi acceptată câtă vreme, în realitate, prin Legea nr. 247/2005 s-au adus modificări mai ales normelor de drept material din Legea nr. 10/2001, unele referindu-se la însăși restrângerea sferei măsurilor reparatorii prin echivalent susceptibile să fie acordate pentru imobilele preluate abuziv.
A da o altă interpretare dispozițiilor art. 16 alin. (1) și (2) din titlul VII al Legii nr. 247/2005 ar însemna să se contravină prevederii art. 3 din Codul civil, potrivit căreia judecătorului nu îi este îngăduit să refuze a judeca, precum și dreptului de acces liber la justiție reglementat prin art. 21 din Constituție, republicată, și art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Or, refuzul de a se da curs căii de atac legal exercitate în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 împotriva deciziei sau, după caz, a dispoziției de respingere a notificării ar constitui o ingerință nepermisă în dreptul celor având vocația de a primi despăgubirea, incompatibilă cu reglementarea dată protecției proprietății prin art. 1 din Prococolul adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Evident, în măsura în care, în cazul notificărilor soluționate înainte de intrarea în vigoare a noii legi, contestațiile formulate privesc nu doar îndreptățirea persoanelor la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv, ci și, după caz, natura sau întinderea acestora, instanțele se vor pronunța asupra contestațiilor în limitele învestirii lor, în baza principiului plenitudinii de competență.
Prin soluția pronunțată Tribunalul nu a încălcat dreptul reclamantului de a avea acces la un tribunal imparțial, independent, deoarece, așa cum s-a statuat și prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată de J, partea poate declanșa controlul judiciar dacă modalitatea de soluționare a notificării este nelegală și netemeinică.
O asemenea condiție prealabilă nu încalcă prevederile art. 21 din Constituție care consacră accesul liber la justiție, întrucât vizează faza administrativă a procedurii necontencioase și nu afectează substanța dreptului garantat atât constituțional, cât și prin art. 6 alin. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994.
În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în Cauza Golder contra Regatului Unit, 1975, că "dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut", precum și că "există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept".
Așadar, cu condiția ca dreptul să fie efectiv, statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul la justiție și chiar să îl supună unor limitări sau restricții.
O modalitate prin care un stat-parte la Convenție poate limita sau restrânge dreptul la un proces echitabil este și obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile.
În acest sens, în Cauza Le, Leuven și De Meyere contra Belgiei, 1981, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că "rațiuni de flexibilitate și eficiență, care sunt pe deplin compatibile cu protecția drepturilor omului, pot justifica intervenția anterioară a unor organe administrative sau profesionale [.] ce nu satisfac sub fiecare aspect în parte exigențele menționatelor prevederi; un asemenea sistem poate fi reclamat de tradiția juridică a mai multor state membre ale Consiliului Europei".
Această posibilitate reprezintă marja de apreciere pe care Curtea o recunoaște statelor membre în privința drepturilor fundamentale care nu sunt privite ca drepturi absolute, cum este și dreptul la un proces echitabil.
Accesul la justiție presupune în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanțe judecătorești. În lipsa unei asemenea posibilități, dreptul de acces la instanță ar fi atins în substanța sa.
În măsura în care aceste exigențe sunt respectate, dreptul de acces la justiție nu este afectat.
Se poate constata deci că prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar și modalitățile de a ataca în justiție măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri.
Astfel, potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001: "Decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare."
De asemenea, persoana interesată poate contesta refuzul unității deținătoare notificate de a răspunde în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
În consecință, persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării. În cadrul acestui control, partea interesată poate deduce judecății însuși dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Prin urmare, Curtea nu reține, în acest context, o neconcordanță între dreptul intern și dreptul comunitar, astfel că, nu pot fi primit nici susținerile apelantului reclamant prin care acesta solicită aplicarea directă a prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Pentru considerentele expuse, Curtea a apreciat că apelul este nefondat și, în condițiile prevăzute de dispozițiile art. 295-296 din codul d e procedură civilă urmează a fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul, domiciliat în B,-,.1,.2, sector 3, împotriva sentinței civile nr. 1833/19.12.2008 pronunțată de Tribunalul București Secția a III-a Civilă în dosarul cu nr- pronunțată în contradictoriu cu intimatul pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL, cu sediul în B,-, sector 5.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la data comunicării.
Pronunțată în ședință publică, azi, 22.06.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, GREFIER,
Red.
Tehnodact. /
Ex. 4/01.07.2009
- Secția a III-a Civ.- -
Președinte:Doinița MihalceaJudecători:Doinița Mihalcea, Daniela Adriana Bînă
