Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 431/2008. Curtea de Apel Ploiesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
SECȚIA CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR-
DECIZIA NR. 431
Ședința publică din data de 15 aprilie 2008.
PREȘEDINTE: Eliza Marin
JUDECĂTORI: Eliza Marin, Adriana Maria Radu Elisabeta
--
Grefier -
Pe rol fiind judecarea recursului declarat de reclamantele și, ambele cu domiciliul ales la.A & din B,-,.3, sector 1, împotriva deciziei civile nr. 580/17 oct. 2007 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu pârâții, ambii domiciliați în S,-, județul P, Primăria, cu sediul în S, B-dul. - I,nr. 47, județul P și SC SA, cu sediul P,-, județul
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns recurentele reclamante și, reprezentate de avocat din cadrul Baroului B, potrivit împuternicirii avocațiale nr. - din 3.04.2008, intimații pârâți personal și asistat de avocat - din cadrul Baroului P conform împuternicirii avocațiale nr. 51/31.03.2008 și personal și asistată de avocat din cadrul Baroului P potrivit împuternicii avocațiale aflată la fila 46 dosar, lipsind intimații pârâți Primăria S și SC SA
Procedura îndeplinită.
Cerere de recurs scutită de plata taxei judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Părțile prezente, prin apărători, au arătat că nu mai au alte cereri de formulat.
Curtea consideră cauza în stare de judecată și acordă cuvântul părților în susținerea și combaterea recursului.
Avocat pentru recurentele reclamante și solicită admiterea recursului,și în baza art.312 pct.3 Cod pr.civilă, casarea hotărârilor pronunțate cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanței competente întrucât pe capătul doi de cerere privind revendicarea nu s-a evocat fondul, așa fiind hotărârea este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.
Arată recurentele reclamante prin apărător, că în mod greșit instanța de apel care a menținut soluția instanței de fond, a considerat că după apariția Legii nr.10/2001 acțiunile privind revendicarea imobilelor preluate abuziv și întemeiate pe dispozițiile art.480 - 481 cod civil sunt inadmisibile, deoarece ca urmare a efectuării
tuturor demersurilor prevăzute de această lege se aplică doar acelor imobile care la data apariției legii se mai aflau în posesia statului.
Ori, acțiunea în revendicare imobiliară intentată de adevăratul proprietar împotriva posesorului neproprietar nu este interzisă de nici o normă legală în vigoare, ceea ce înseamnă că sunt pe deplin incidente dispozițiile art.21 din Constituția României și art.6 din CEDO, astfel că prin respingerea acțiunii ca inadmisibilă s-a încălcat dreptul recurentele privind liberul acces la justiție.
Mai arată recurentele reclamante că singura modalitate de restituire în natură a imobilului rămâne pe calea dreptului comun potrivit dispozițiilor art.480-481 Cod civil.
În ce privește nevalabilitatea titlului statului, susțin recurentele reclamante, instanța de apel în mod greșit a reținut că Decretul nr.92/1950 reprezintă titlul valabil al statului. Preluarea imobilului de către stat a fost abuzivă și prin faptul că naționalizarea efectuată în baza acestui decret lege contravenea dispozițiilor art. 8, 10 și 11 din Constituția României din anul 1948, în vigoare la acea dată.
Solicită admiterea recursului, casarea celor două hotărâri recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței competente pentru evocarea fondului. Fără cheltuieli de judecată.
Avocat - pentru intimatul pârât arată că în mod corect tribunalul a reținut inadmisibilitatea acțiunii în revendicare imobiliară, întemeiată pe dispozițiile art.480 Cod civil, acțiune care a fost introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001.
Ori, așa cum a statuat instanța supremă, odată cu intrarea în vigoare a Legii 10/2001 rămân fără aplicare dispozițiile dreptului comun referitoare la imobilele ce formează obiectul acestei legi.
Așa fiind, în raport de data introducerii acțiunii de față, adică după intrarea legii speciale - Legea nr.10/2001, nu mai este admisibilă acțiunea în revendicare întemeiată pe prevederile dreptului comun.
Mai arată intimatul pârât, prin apărător, că acțiunea în revendicare de față intră în contradicție cu art.111 Cod pr.civilă, la momentul când s-au încheiat contractele de vânzare cumpărare au fost respectate prevederile legale.
Solicită respingerea recursului ca nefondat. Depune concluzii scrise. Cu cheltuieli de judecată.
Avocat pentru intimata pârâtă solicită respingerea recursului ca nefundat.
Susține intimata pârâtă prin apărător că art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998 prevede ca bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari, dacă nu fac obiectul legii speciale de reparație.
Ori, în speță imobilul în litigiu se circumscrie prevederilor legii speciale, Legea nr.10/2001, astfel că acțiunea în revendicare promovată de recurentele reclamante pe calea dreptului comun este inadmisibilă.
Contractul de vânzare cumpărare a fost încheiat în condiții legale și cu respectarea întocmai a prevederilor art.9 din Legea nr.112/1995, astfel că persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul revendicat.
Solicită respingerea recursului ca nefondat. Depune concluzii scrise și practică judiciară. Cu cheltuieli de judecată.
CURTEA:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești la data de 03.10.2006 sub nr- reclamantul a chemat în judecată pe pârâții, Primăria Orașului S și SC SA P solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate că statul nu a avut niciodată un titlu valabil asupra imobilului situat în S,-, jud.
A mai solicitat reclamantul ca în urma comparării titlului său de proprietate cu cel al pârâților să fie obligați aceștia din urmă să îi lase în deplină proprietate și posesie imobilul expres menționat în petitul cererii, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii reclamantul a arătat că imobilul în litigiu a fost dobândit de către autorii săi prin actul de vânzare cumpărare nr. 7872/05.09.1934 și a fost preluat abuziv de către stat prin Decretul nr. 92/1950, figurând la poziția nr. 4203 din anexă.
A mai precizat reclamantul că această naționalizare a fost abuzivă întrucât decretul contravenea Constituției din anul 1948 și Declarației Universale a Drepturilor Omului, împrejurări întărite și de art. 6 din Legea nr. 213/1998 potrivit cu care sunt considerate a fi preluate cu titlu doar imobilele care au intrat în proprietatea statului cu respectarea legilor și a Constituției în vigoare la data preluării.
Pe de altă parte, pârâții au cumpărat de la statul român apartamentele în baza Legii nr. 112/1995.
În ceea ce privește compararea titlurilor de proprietate reclamantul a precizat că al său este mai bine caracterizat decât al pârâților care au dobândit de la un neproprietar.
În temeiul art. 115-118 Cod pr. civ. pârâta Primăria Saf ormulat întâmpinare.
Pe cale de întâmpinare pârâta a invocat excepția de necompetență teritorială de soluționare a cauzei de către Judecătoria Ploiești, față de dispozițiile art. 13 Cod pr. civ. competența aparținând Judecătoriei Sinaia.
Pe cale de întâmpinare pârâta a invocat excepția lipsei calității sale procesual pasive în raport cu dispozițiile Legii nr. 215/2001.
În temeiul art. 115-118 Cod pr. civ. pârâta a formulat întâmpinare solicitând admiterea excepției de necompetență teritorială și declinarea competenței în favoarea Judecătoriei Sinaia.
Pe fondul cauzei pârâta a învederat că reclamantul a mai formulat o acțiune în revendicare care i-a fost respinsă prin sentință a Tribunalului Prahova, definitivă și irevocabilă.
A mai precizat pârâta că reclamantul nu a făcut dovada calității de succesor și de proprietar al imobilului, titlu statului este legal constituit și nu a fost desființat, vânzarea imobilului de către stat s-a făcut în baza Legii nr. 112/1995, astfel că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 și cu privire la imobilul în litigiu nu s-a făcut uz de prevederile Legii nr. 10/2001.
În temeiul art. 115-118 Cod pr. civ. pârâta SC SA a formulat întâmpinare învederând că a acționat în baza împuternicirii date de Primăria S și ca mandatar al acesteia.
A mai precizat pârâta că la încheierea tranzacției s-au avut în vedere prevederile legii nr. 112/1995, în sensul că cei îndreptățiți au formulat cererii de cumpărare a apartamentelor pe care le dețineau cu chirie și nu fuseseră formulate cererii de restituire.
Mai mult cumpărătorii au fost de bună credință, având convingerea că au cumpărat de la adevăratul proprietar, iar în situația caselor preluate de către stat legiuitorul a promulgat în anul 2001 Legea nr. 10 care dădea posibilitatea foștilor proprietari să solicite restituirea.
Judecătoria Ploiești prin Sentința civilă nr. 8293 din 06.11.2006 a admis excepția de necompetență teritorială invocată din oficiu și de către pârâți și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sinaia.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut că potrivit art. 13 al. 1 Cod pr. civ. cererile privitoare la bunurile imobile se fac numai la instanța în circumscripția căreia se află imobilele, în speță Judecătoria Sinaia.
Cauza a fost înregistrată pe rolul acestei din urmă instanțe la data de 14.12.2006 sub nr-.
În fața Judecătoriei Sinaia pârâta a formulat întâmpinare.
Pe cale de întâmpinare pârâta a invocat excepția inadmisibilității acțiunii motivat de faptul că temeiul de drept al acțiunii este art. 480 Cod civil, revendicare pe dreptul comun, în situația în care reglementarea restituirii acestor imobile s-a făcut printr-o lege specială, respectiv Legea nr. 10/2001 modificată.
Așadar, potrivit principiului că generalul derogă de la special, o astfel de acțiune nu putea fi promovată decât până la apariția Legii nr. 10/2001, ulterior reclamantul trebuind să uzeze de procedura legii speciale.
A mai precizat pârâta că actul său de vânzare cumpărare a fost încheiat în mod absolut legal la 1.11.1996, cu respectarea întocmai a prevederilor Legii nr. 112/1995, în lipsa oricăror demersuri efectuate de vreun succesor al proprietarului la acea dată, fiind de bună credință.
Acțiunea în revendicare nu poate fi admisă fiind condiționată de desființarea titlului său chiar și în situația în care bunul fost preluat fără titlu valabil.
În fața Judecătoriei Sinaia pârâtul a formulat întâmpinare.
Pe cale de întâmpinare pârâtul a invocat excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 Cod civil introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
În motivarea excepției pârâtul a arătat că așa cum a statuat instanța supremă " odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 rămân fără aplicare dispozițiile dreptului comun referitoare la imobilele ce formează obiectul acestei legi".
În consecință accesul la un proces echitabil cu privire la un asemenea imobil poate fi exercitat cu excluderea acțiunii în revendicare sub toate formele ei de redactare, numai în condițiile și pe căile prevăzute de legea nouă.
Așadar, în raport de data introducerii prezentei acțiunii, adică după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu mai este admisibilă acțiunea în revendicare, sens în care s-a pronunțat și Judecătoria Sinaia într-o acțiune similară.
Pe fondul cauzei pârâtul a învederat că din informațiile pe care le deține, reclamantul a beneficiat de prevederile Legii nr. 10/2001 cu privire la imobilul în litigiu, fiindu-i emisă Dispoziție de Primăria Orașului
Pe de altă parte, imobilul i-a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar persoana îndreptățită, adică reclamantul are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent.
În dovedirea cererii și în apărare părțile au depus la dosar acte.
La data de 02.04.2007 instanța a admis excepția de inadmisibilitate a acțiunii formulate de reclamant numai cu privire la cel de al doilea capăt referitor la compararea titlurilor de proprietate părților și obligarea pârâților persoane fizice să îi lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie a imobilului în litigiu, apreciind că acesta nu mai poate utiliza calea acțiunii în revendicare în condițiile formulării notificării prevăzute de Legea nr. 10/2001, cu atât mai mult cu cât potrivit art. 6 al. 2 din Legea nr. 213/1998 interzice folosirea de către foștii proprietari a revendicării bunurilor preluate de stat în condițiile în care fac obiectul unor legi speciale de reparație cum este și Legea nr. 10/2001.
La aceiași dată prin Sentința civilă nr. 332 Judecătoria Sinaiaa respins acțiunea ca neîntemeiată și a obligat reclamantul la plata cheltuielilor de judecată către pârâții persoane fizice.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut că față de situația de fapt, apreciază că în drept acțiunea formulată de reclamant respectiv asupra primului capăt de cerere asupra căruia instanța urmează a se mai pronunța de vreme ce cel de al doilea capăt de cerere a fost respins ca inadmisibil este neîntemeiată.
În privința susținerilor reclamantului cu privire la lipsa titlului statului instanța a reținut că din analiza actelor normative invocate nu rezultă că Decretul nr. 92/1950 ar fi în mod vădit în neconcordanță cu dispozițiile Constituției României din anul 1948.
Astfel, este adevărat că art. 8 din acesta prevedea protecția acordată proprietății, însă art. 11 și care constituie o excepție de la primul dispunea că atunci când interesul general cere mijloacele de producție, băncile și societățile de asigurare care sunt proprietate particulară a persoanelor fizice pot deveni proprietatea statului, adică bun al poporului în condițiile prevăzute de lege.
Ori, actul normativ a avut în vedere tocmai imobilele considerate ca mijlocare de producție.
Decretul nu contravine nici Declarației Universale a Drepturilor Omului câtă vreme în acesta sunt indicate criteriile în funcție de care se realizează.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul criticând-o pentru motive de nelegalitate.
În motivarea cererii de apel apelantul a arătat că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cererile de restituire a imobilelor preluate de stat înainte de anul 1989 sunt perfect admisibile, procedura legii speciale suspendându-se până la soluționarea cererii de chemare în judecată.
A mai precizat apelantul că nici un text din Legea nr. 10/2001 nu interzice promovarea unei cererii de restituire în natură, chiar dacă în prealabil s-a formulat o cerere de despăgubire, este dreptul său de proprietar să uzeze de toate pârghiile juridice pentru restituirea bunului preluat abuziv, nu putea să formuleze o cerere de restituire în natură atâta timp cât imobilul nu se mai afla în posesia statului, procedura legii speciale a fost suspendată, aspectele menționate au fost reținute și de CEDO în cauza Străin.
Pe de altă parte acțiunea în revendicare a adevăratului proprietar împotriva posesorului neproprietar persoană fizică nu este interzisă de nici o normă legală în vigoare, ceea ce înseamnă că sunt pe deplin aplicabile dispozițiile consacrate de art. 21 din constituție privind accesul liber la justiție, precum și art. 6 din CEDO, iar dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu prevăd restituirea în natură și a imobilelor deja vândute.
De altfel, acțiunea în revendicare reprezintă singurul mijloc specific de apărare a dreptului de proprietate al adevăraților proprietari.
În ceea ce privește capătul unu de cerere în jurisprudența de după anul 1989 s-a statuat că Decretul nr. 92/1950 a fost un mod abuziv de preluare a imobilelor naționalizate, chiar Legea nr. 10 incluzându-l în categoria preluărilor abuzive, pentru imobil nu s-au plătit despăgubiri, actul contravenea dispozițiilor art. 8, 10 și 11 din Constituția din anul 1948, exproprierea pentru cauză de utilitate publică putând fi făcută numai în baza legii și cu dreaptă și prealabilă despăgubire.
Mai mult decretul încalcă și art. 481 Cod civil.
La dosar au fost depuse înscrisuri.
Tribunalul Prahova - Secția civilă prin Decizia civilă nr. 580/17.10.2007 a respins apelul ca nefondat și a obligat apelanții, moștenitori ai reclamantului inițial decedat pe parcursul procedurii, la plata către intimații persoane fizice a cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de apel a reținut că în ceea ce privește critica apelantului cu privire la excepția de inadmisibilitate a acțiunii, deși avantajos prin accesul direct la justiție, dar rigid și conservator prin câmpul de aplicare, dreptul comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001, ce cuprinde norme speciale de drept substanțial și o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanței.
Legea nouă suprimă practic acțiunea dreptului comun în cazul ineficacității actelor de preluare la care se referă și fără a diminua accesul la justiție prefecționează sistemul reparator și prin norme de procedură specială le subordonează controlului judecătoresc.
A mai reținut instanța că de vreme ce asemenea reglementare este de ordine publică, rezultă că este de imediată aplicare, soluție consacrată legislativ și prin art. 6 al. 2 din Legea nr. 213/1998.
Sub aspectul celui de al doilea capăt de cerere instanța de apel a apreciat că în dreptul român noțiunea de titlu desemnează actul juridic în virtutea căruia se dobândește un drept de proprietate, cum ar fi de exemplu vânzarea, donația, succesiunea, sau legea naționalizării și aplicarea acesteia în practică prin actele autorităților administrative abilitate de lege.
Imobilele dobândite de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950 erau considerate ca naționalizate cu titlu dacă cerințele legale prevăzute de art. I paragrafele 1-5 și de art. II din decret au fost respectate la data naționalizării și dacă la acea dată persoana care figura ca proprietar pe listele anexate la decret era același cu adevăratul proprietar.
Pe de altă parte acesta a fost considerat de Curtea Supremă de Justiție în două hotărâri ca reprezentând un titlu valabil al statului.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs apelanții criticând-o pentru motive de nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea cererii de recurs recurenții au arătat că se pot restitui în natură ca urmare a efectuării tuturor demersurilor prevăzute de dispozițiile Legii nr. 10/2001, doar acele imobile care la data apariției acestei legi se mai aflau în posesia statului.
Au mai precizat recurenții că și în situația în care se constată că procedura specială este ineficientă și mai dificilă pentru solicitant, acesta are dreptul de a uza de calea dreptului comun pentru a-și realiza dreptul.
În ceea ce privește imobilele care au fost deja înstrăinate de către stat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 în scopul redobândirii acestora este una facultativă pentru foștii proprietari deposedați abuziv și este dreptul acestora să uzeze de toate pârghiile juridice pentru restituirea în natură.
Pe de altă parte, acțiunea în revendicare imobiliară intentată de adevăratul proprietar împotriva posesorului neproprietar persoană fizică nu este interzisă de nici o normă legală în vigoare fiind pe deplin incidente dispozițiile art. 21 din constituție privind accesul liber la justiție și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Nici un text din legea specială nu interzice soluționarea acestor retrocedări și în instanță pe calea dreptului comun, iar prin dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu se prevede restituirea în natură și a imobilelor deja vândute.
De altfel, cu privire la problema admisibilității acțiunii în revendicare intentată de adevăratul proprietar al unui imobil preluat fără titlu valabil împotriva chiriașului cumpărător s-a pronunțat în mod explicit și Curtea Constituțională prin Decizia nr. 145/2004, precum și Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Au învederat recurenții că Decretul nr. 92/1950 era neconstituțional, astfel încât nu poate constitui un titlu legal de dobândire a proprietății de către stat, lucru întărit și de art. 6 din Legea nr. 213/1998, iar actul contravenea și Declarației Universale a Drepturilor Omului și art. 481 Cod civil.
Recurenții au depus la dosar practică judiciară.
Intimații persoane fizice au depus la dosar concluzii scrise însoțite de practică judiciară.
Curtea, analizând cererea de recurs prin prisma actelor și lucrărilor dosarului, a criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente reține următoarele:
Reclamantul a investit inițial Judecătoria Ploiești cu o cerere având ca obiect două petite și anume: constatarea nevalabilității titlului statului cu privire la imobilul situat în S,-, jud. P, precum și lăsarea în deplină proprietate și posesie a acestuia în urma comparării titlurilor de proprietate ale acestuia cu cele al pârâților.
În urma declinării competenței teritoriale de soluționare a cauzei litigiul a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei Sinaia și întrucât pe parcursul derulării procesului reclamantul a decedat demersul său judiciar a fost continuat de moștenitorii săi și.
Procedând la soluționarea cauzei prima instanță a respins capătul de cerere având ca obiect nevalabilitatea titlului statului ca neîntemeiat, iar cel de al doilea capăt de cerere având ca obiect compararea titlurilor de proprietate ale părților ca inadmisibil.
În ceea ce privește soluția dată celui de al doilea petit, soluție menținută de instanța de apel, judecătoria a avut în vedere că reclamantul nu mai poate utiliza acțiunea în revendicare în condițiile formulării notificării prevăzute de Legea nr. 10/2001 cu atât mai mult cu cât potrivit art. 6 al. 2 din Legea nr. 213/1998 se interzice foștilor proprietari revendicarea bunurilor preluate de către stat în condițiile în care fac obiectul unor legi speciale de reparație.
Din modul de redactare a chiar cererii de chemare în judecată coroborată cu susținerile reclamantului Curtea reține că pin acesta se tinde la compararea titlurilor de proprietate, operațiune de esența acțiunii în revendicare și anume cel al autorilor săi cu cele al pârâților intimați persoane fizice și care sunt date de două contracte de vânzare-cumpărare încheiate sub imperiul Legii nr. 112/1995.
Așadar, reclamantul a înțeles să uzeze de calea dreptului comun a acțiunii în revendicare, cererea sa fiind formulată în contradictoriu cu chiriașii cumpărători, iar nu împotriva deținătorului imobilului în numele statului.
Într-o atare situație nu se poate susține că singura cale pe care reclamantul o avea la îndemână pentru realizarea dreptului său era procedura instituită de Legea nr. 10/2001, după intrarea în vigoare a acestuia act normativ acțiunea în revendicare pe dreptul comun fiind inadmisibilă indiferent de persona pârâtului.
Acesta întrucât urmând procedura legii speciale reclamantul nu mai poate obține niciodată bunul în natură, ci numai eventuale măsuri reparatorii prin echivalent deoarece bunul nu se mai află la stat sau la o altă unitate deținătoare.
În adevăr după intrarea în vigoare a actului normativ special și care instituie și o procedură administrativă prealabilă nu se mai poate apela la acțiunea în revendicare de drept comun pentru a obține restituirea în natură a bunului, dar numai în situația în care acesta se află în continuare la stat sau la o altă unitate deținătoare.
A face un altfel de raționament ar însemna căab initiosă se paralizeze orice cale a celui care pretinde că a fost deposedat abuziv sau a moștenitorilor săi de a obține bunul în materialitatea sa, cu încălcarea normelor interne în materie de proprietate și a normelor europene cuprinse în Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și art. 1 din Protocolul nr. 1 la acesta.
Curtea nu poate avea în vedere susținerile pârâților persoane fizice la care au achiesat și instanțele anterioare în sensul că un argument al inadmisibilității acțiunii în revendicare fondate pe dreptul comun este dat de dispozițiile art. 6 al. 2 din Legea nr. 213/1998.
În adevăr, potrivit textului de lege menționat "bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate
de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație".
Numai că Legea nr. 10/2001 nu poate fi inclusă în situația dată în sintagma " legi speciale de reparație" de vreme ce așa cum s-a demonstrat mai sus prin utilizare actului normativ special reclamantul și ulterior moștenitorii acestuia nu puteau obține bunul în natură, ceea ce se solicită de fapt prin petitul de revendicare.
Sub aspectul capătului de cerere având ca obiect nevalabilitatea titlului statului considerentele atât primei instanțe cât și ale instanței de apel sunt contradictorii.
Astfel, prima instanță după ce inițial a reținut că dat fiind soluția de inadmisibilitate a revendicării, cel de al doilea capăt este neîntemeiat, ulterior a analizat anumite aspecte care a ține de legalitatea acestuia.
Instanța de apel deși face vorbire de respectarea anumitelor cerințe legale la data naționalizării concluzionează că potrivit unor decizii ale Curții Supreme de Justiție, decretul respectiv reprezintă un titlu valabil al statului.
Ori, ambele instanțe trebuiau să analizeze valabilitatea titlului statului nu la nivel general, ci concret la speță pentru a se vedea dacă au fost respectate dispozițiile legale în materie la data naționalizării.
Pentru toate considerentele arătate Curtea consideră că soluția de inadmisibilitate a capătului de cerere având ca obiect revendicarea dată de prima instanță și menținută de instanța de apel este nelegală.
și cea privind valabilitatea titlului statului.
Așa fiind Curtea, în baza art. 312 al. 5 Cod pr. civilă, întrucât instanțele au soluționat petitul privitor la revendicare fără a intra în cercetarea fondului, iar în ceea ce privește cel de al doilea petit se impune o judecată unitară, va admite recursul și va casa decizia și sentința.
Pe cale de consecință Curtea va trimite cauza spre rejudecareala Judecătoria Sinaia.
Cu ocazia rejudecării instanța de fond va proceda stabilirea titlului statului cu privire la imobilul în litigiu în funcție de dispozițiile legale la momentul naționalizării și la compararea titlurilor de proprietate invocate de părți, dând câștig de cauză aceleia al cărui titlu este preferabil potrivit regulilor din materia acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 Cod civil.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantele, ambele cu domiciliul ales la.A & din B,-,.3, sector 1, împotriva deciziei civile nr. 580/17 oct. 2007 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu pârâții, ambii domiciliați în S,-, județul P, Primăria, cu sediul în S, B-dul.
- I,nr. 47, județul P și SC SA, cu sediul P,-, județul
Casează Decizia nr. 580/17.10.2007 a Tribunalului Prahova - Secția civilă și Sentința nr. 332/ 02.04.2007 a Judecătoriei Sinaia și trimite cauza spre rejudecare primei instanțe.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 15.04.2004.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI: Eliza Marin, Adriana Maria Radu Elisabeta
- - - - - -
GREFIER,
Red EM
2 ex/12.05.2008
nr- Judecătoria Sinaia
a- Tribunalul Prahova
R
operator de date cu caracter personal
nr. notificare 3120
Președinte:Eliza MarinJudecători:Eliza Marin, Adriana Maria Radu Elisabeta
