Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 451/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (1345/2008)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III-A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr.451
Ședința publică de la 09.03.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Cristina Nica
JUDECĂTOR 2: Mariana Haralambe
JUDECĂTOR 3: Fănica Pena
GREFIER - - -
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul-pârât împotriva deciziei civile nr. 350 din 12.03.2008 pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul-reclamant.
Obiectul cauzei - revendicare.
La apelul nominal făcut în ședința publicăla prima strigare a cauzeise prezintă avocat -, în calitate de reprezentant al recurentului-pârât, în baza împuternicirii avocațiale nr. 317.253/10.12.2008, emise de Baroul București - " - " (fila 30) și avocat, în calitate de reprezentant al intimatului - reclamant, în baza împuternicirii avocațiale nr. 326.547/01.09.2008, emise de Baroul București - Cabinet Individual (fila 11).
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că, prin serviciul registratură, au fost depuse următoarele înscrisuri:
- la data de 10.02.2009, relațiile solicitate de la Primăria Municipiului B - Direcția Juridic, Contencios, Legislație, înregistrată sub nr. 50197/50206/05.12.2008, prin care aduce la cunoștința Curții împrejurarea potrivit căreia a primit despăgubiri pentru imobilul în litigiu, iar intimatului - reclamant nu i-au fost acordate măsuri reparatorii, întrucât dosarul întocmit în acest scop nu este complet;
- la data de 03.03.2009, cerere de reexaminare formulată de Primăria Municipiului B - Serviciul Analiză, Contestații și Evidență Dispoziții Legea nr. 10/2001, privind măsura amendării dispuse prin încheierea de ședință din data de 09.02.2009, aplicate Primăriei Municipiului B prin Primarul General, față de necomunicarea relațiilor solicitate de către instanță.
Apărătorul intimatului - reclamant, față de conținutul adresei înaintate de Primăria Municipiului B și din care rezultă că recurentului - pârât i-au fost acordate despăgubiri în ceea ce privește imobilul în speță, arată că și acesta a formulat, în temeiul Legii nr.10/2001, cerere privind acordarea de despăgubiri, dovada fiind atașată dosarului de fond al Judecătoriei Sectorului 2 B (fila 40) și în vederea comunicării modalității de soluționare a acestei petiții, solicită emiterea unei adrese către Primăria Municipiului
Apărătorul recurentului - pârât nu se opune emiterii acestei adrese.
Curtea, în urma deliberării, respinge cererea de emitere a unei adrese către Primăria Municipiului B, formulate de intimatul - reclamant prin apărător, apreciind că aceste relații nu sunt relevante în cauză și, în vederea acordării cuvântul în dezbaterea recursului, lasă cauza la a II-a strigare.
La a II-a strigare a cauzeise prezintă avocat -, în calitate de reprezentant al recurentului-pârât, în baza împuternicirii avocațiale nr. 317.253/10.12.2008, emise de Baroul București - " - " (fila 30) și avocat, în calitate de reprezentant al intimatul - reclamant, în baza împuternicirii avocațiale nr. 326.547/01.09.2008, emise de Baroul București - Cabinet Individual (fila 11).
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință,după care,
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, probe de administrat, constatând cauza în stare de judecată, acordă cuvântul în susținerea și combaterea recursului.
Apărătorul recurentului - pârât solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea în tot a deciziei atacate și, în consecință, admiterea apelului cu respingerea acțiunii principale, având în vedere următoarele argumente:
Obiectul litigiului este reprezentat de imobilul situat în B,-, parter, sector 1.
În ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat, consideră că poate fi reținută de către această instanță, întrucât a mai existat un litigiu pe rolul instanțelor prin care s-a solicitat constatarea inexistenței dreptului statului asupra bunului: - constatarea dreptului de proprietate al reclamantului asupra acestui imobil și cel de-al treilea capăt privea constatarea nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995. A fost formulat apel, pe acest ultim capăt de cerere, iar în raport de acest capăt, poate fi reținută puterea lucrului judecat în cauza de față.
Deci, în condițiile în care instanțele de judecată au respins irevocabil constatarea dreptului său de proprietate asupra imobilului în litigiu, respectiv inexistența unui drept de proprietate al statului asupra bunului, nu se mai poate solicita o nouă judecare a acestei pricini.
În ceea ce privește a doua critică, cele două instanțe au dat preferabilitate titlului reclamantului, iar nu dispozițiilor Legii nr.10/2001, în condițiile în care titlul pârâtului a fost obținut cu bună - credință, iar acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile dreptului comun - art. 480 din Codul Civil.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
Apărătorul intimatului - reclamant solicită respingerea recursului, față de următoarele considerente:
Față de excepția autorității de lucru judecat, solicită respingerea acesteia, întrucât nu sunt îndeplinite cele trei condiții imperative: - identitatea de părți, obiect și cauză.
Prezenta cauză este o acțiune în revendicare pe comparare de titluri, pe când cealaltă pricină (dosar nr. 560/2003) este o acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr.10/2001.
Pe cel de-al doilea motiv, arată că imobilul a fost trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, iar în anexele la Decretul nr. 92/1950 figurează înregistrat autorul reclamantului, care nu a fost niciodată proprietarul al imobilului, motiv pentru care imobilul nu a fost niciodată în proprietatea statului.
În opinia sa, în speță, trebuiau avute în vedere și dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind dreptul de proprietate publică și regimul juridic al imobilului.
Deci, dacă bunul a fost preluat de stat fără titlu valabil, poate fi revendicat de fostul proprietar sau de succesorii acestuia, dacă nu face obiectul unei legi speciale de reparații.
Iar potrivit dispozițiilor art. 2 alin.2 din legea nr.10/2001, persoanele ale căror imobile au fost preluate de stat fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar, calitate deținută la data preluării imobilului de către stat.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 26.05.2006 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 B sub nr-, reclamantul a chemat în judecată pe pârâtul, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună obligarea pârâtului să-i lase în deplină proprietate și liniștită folosință imobilul situat în B,-, parter,. 1, sector 2, compus din vestibul, hol, trei camere, debara, culoar, bucătărie, terasă, balcon, de serviciu (la subsol) și garaj, împreună cu cota de indiviză de 1/3 din părțile comune menționate în contractul nr. 2633/20.02.1997, prin compararea titlurilor său cu cel al pârâtului, urmând să se constate că titlul său de proprietate este mult mai anterior și preferit în comparație cu cel al pârâtului, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentința civilă nr. 10249/30.06.2006 pronunțată în dosarul nr-, Judecătoria Sectorului 1 Baa dmis excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Sectorului 1 B și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2
Cauza a fost înregistrată la data de 16.08.2006 pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 B sub nr-.
Prin sentința civilă nr. 9523/06.12.2006, Judecătoria Sectorului 2 Baa dmis cererea formulată de reclamantul împotriva pârâtului și a obligat pârâtul să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 1 din imobilul situat în-, parter, sector 2, compus din trei camere, hol, bucătărie, baie, debara, oficiu, culoar, vestibul, terasă, boxă în suprafață de 98,51. fără cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 16445/23.03.1945 de Tribunalul Ilfov, reclamantul, minor la acea dată, a dobândit de la vânzătorii și dreptul de proprietate asupra imobilui situat în B,-, parter,. 1, sector 2, compus din vestibul, hol, trei camere cu dependințe, cameră de serviciu, pivniță, garaj împreună cu cota indiviză de 1/3 asupra suprafeței de teren și din părțile comune.
Imobilul a fost preluat în baza Deciziei nr. 890/28.09.1959 pentru completarea listelor anexe la Decretul nr. 92/1950 a comitetului Executiv al Sfatului Popular Raionul 1 Mai.
Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2633/20.02.1997, Primăria Municipiului B, prin, a înstrăinat pârâtului apartamentul nr. 1, situat în B,-, parter, sector 2.
Prin promovarea prezentei acțiuni, reclamantul urmărește ca, prin intermediul comparării titlurilor de proprietate produse de părți, să se dea preferință titlului său față de cel al pârâtului, cu consecința obligării acestuia la lăsarea imobilului în deplină proprietate și posesie reclamantului.
Potrivit dispozițiilor legale în materie, în cazul conflictului de titluri, se distinge după cum titlurile prezentate de ambele părți provin de la același autor sau de la autori diferiți.
Dacă titlurile provin de la autori diferiți, se compară drepturile autorilor de la care provin titlurile și se dă eficiență titlului ce provine de la autorul al cărui drept este preferabil. Această soluție se întemeiază pe principiul " nemo plus juris ad alium transferre potest, quam ipse habet".
Criteriul prezentat mai sus este cunoscut atât în literatura juridică, cât și în practica judiciară, astfel că, dacă într-un eventual proces de revendicare autorul unuia ar fi triumfat împotriva autorului celuilalt, atunci acela dintre adversari care deține titlul său de la autorul care ar fi triumfat, are câștig de cauză.
În speță, titlul reclamantului este mai bine caracterizat și provine de la un autor necontestat, adevăratul proprietar, atestat de contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 16445/23.03.1945 de Tribunalul Ilfov, spre deosebire de titlul autorului pârâtului, statul, care nu este valabil, imobilul fiind preluat abuziv.
Cu privire la incidența în speță a principiului bunei credințe, invocat în apărare de către pârât, instanța a apreciat că acesta nu are relevanță într-un litigiu având ca obiect revendicare, buna credință nevalorând titlu de proprietate. În aprecierea instanței, dispozițiile art. 46 alin.2 din Legea nr.10/2001 vizează exclusiv cauzele având ca obiect nulitatea absolută a actelor de înstrăinare având ca obiect imobilele preluate fără titlu.
Împotriva acestei hotărâri judecătorești, la data de 23.08.2007, a declarat apel pârâtul, care a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a Civilă la 31.08.2008.
Prin decizia civilă nr. 350A/12.03.2008, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins apelul formulat de apelantul-pârât în contradictoriu cu intimatul-reclamant, împotriva sentinței civile nr. 9523/06.12.2006 pronunțate de Judecătoria Sectorului 2 B în dosarul nr-, ca nefondat.
Pentru a decide astfel, Tribunalul a constatat, în ceea ce privește primul motiv de apel, legat de faptul că în mod greșit a fost respinsă autoritatea de lucru judecat, raportat la sentința civilă nr. 1532/02.03.2004 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 B în dosarul nr. 560/2003, că acesta este nefondat, în cauză neputând fi constatată autoritatea de lucru judecat.
Astfel, prin sentința civilă nr.1532/02.03.2004 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 B în dosarul nr. 560/2003, a fost admisă excepția inadmisibilității primelor două capete de cerere având ca obiect constatarea inexistenței dreptului de proprietate a Statului Român și constatarea dreptului de proprietate al reclamantului; a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantul împotriva Statului Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor, Municipiul B prin Primarul General, și și a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare nr. 2633/20.02.1997, încheiat între pârâta Primăria Municipiului B prin mandatar și pârâtul.
Prin decizia civilă nr. 231/09.03.2005 pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII-a Civilă în dosarul nr. 1662/2004 au fost admise apelurile, a fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că a fost respins capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare ca neîntemeiat, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței privind soluționarea excepției inadmisibilității.
Pentru a exista autoritate de lucru judecat, conform art. 1201 Cod civil, trebuie să fie îndeplinită tripla identitate de obiect, părți și cauză.
Tribunalul a constatat că, în afară de existența identității părților, nu mai există nicio astfel de identitate între cele două cauze, care au atât obiecte diferite, cât și cauze diferite: pe de o parte, constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârât în temeiul Legii nr. 112/1995 (unde se verifică îndeplinirea condițiilor prevăzute de Legea nr. 112/1995 la momentul vânzării imobilului), iar, pe de altă parte, revendicare prin comparație de titluri (unde se aplică principiile consacrate de doctrină și practică referitoare la criteriile de comparare).
În ceea ce privește motivul de apel legat de fondul cauzei, s-a arătat că în condițiile în care pârâtul a dobândit cu bună-credință imobilul de la un proprietar, împrejurare confirmată de o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, titlul său este valabil și preferat titlului reclamantului, care a pierdut dreptul de proprietate acum 50 de ani.
Or, așa cum în mod corect a constatat prima instanță, principiul bunei-credințe nu are relevanță într-un litigiu având ca obiect revendicare, buna-credință nevalorând titlu de proprietate. Cât privește susținerea referitoare la pierderea dreptului de proprietate de către reclamant acum 50 de ani, s-a constatat că rațiunea pe care este construită Legea nr.10/2001 și pe care s-au întemeiat toate legile anterioare de restituire este aceea că, drept urmare a acțiunii abuzive a statului, actele de preluare făcute de stat nu sunt valabile, astfel încât teoretic adevăratul proprietar nu a pierdut niciodată dreptul său de proprietate.
Împotriva acestei decizii, la data de 27.05.2008, a declarat recurs pârâtul, care a fost înregistrat pe rolul Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie la data de 02.06.2008.
În motivare, a arătat că soluția este dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât prin sentința civilă nr. 1532 din 02.03.2004 pronunțată de către Judecătoria Sectorului 2 B în dosarul nr.560/2003, instanța a respins, ca inadmisibile, capetele de cerere formulate de către același reclamant în contradictoriu cu pârâtul, privind constatarea inexistenței dreptului de proprietate a Statului Român, respectiv constatarea dreptului de proprietate al reclamantului asupra imobilului situat în B,-, parter,.1, sector 2.
Astfel, în ceea ce privește acțiunea ce face obiectul prezentului litigiu, motivată de către reclamant în vederea susținerii titlului său de proprietate pe teoria preluării fără titlu de către stat a apartamentului revendicat, este incidentă excepția autorității lucrului judecat, raportat la aceste două capete de cerere, cu privire la care sentința civilă nr.1532 din 02.03.2004 a rămas neschimbată în urma exercitării de către părți a căilor de atac, existând identitate și de obiect și de cauză.
Or, în condițiile în care instanțele de judecată au respins în mod definitiv și irevocabil, solicitarea reclamantului de a se constata dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu, respectiv inexistența unui drept de proprietate asupra acestui imobil, nu se mai poate solicita din nou judecarea acestei cauze.
Recurentul a mai arătat că, prin același apel, a criticat soluția primei instanțe și în ceea ce privește preferabilitatea în cauză a dispozițiilor speciale ale Legii nr.10/2001 față de cele ale dreptului comun, art. 480 Cod civil.
Prin decizia recurată, instanța nici nu analizează aceste critici, în considerentele acestei hotărâri neregăsindu-se nicio referire la acestea, raportat la acest motiv de apel respingerea hotărârii fiind nemotivată.
În drept, recurentul-pârât și-a întemeiat motivele de recurs pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 Cod procedură civilă.
La data de 28.08.2008, intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefundat.
În motivare, a arătat, referitor la excepția de autoritate de lucru judecat, că atât instanța de fond cât și instanța de apel au arătat în mod corect că nu sunt îndeplinite cerințele art.1201 cod civil referitor la tripla identitate de obiect, părți și cauză.
Așa cum este formulată acțiunea în fața instanței de fond, este o acțiune în revendicare prin comparare de titluri, în timp ce acțiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. 560/2003 a fost o acțiune bazată pe Legea nr.10/2008.
În ce privește fondul cauzei, compararea celor două titluri și preferința titlului reclamantului, cele două instanțe au procedat corect.
Imobilul nu a fost niciodată în proprietatea statului. În cursul de Drept civil, drepturile reale principale a prof. univ. dr., se arată, privitor la condițiile unei acțiuni în revendicare, că trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind dreptul de proprietate publică și regimul juridic al acesteia, prin care se instituie principiul potrivit cu carefac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților sale administrativ-teritoriale, bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă ele au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat (alin.1).
La solicitarea instanței, prin adresa nr. 50197,50206/05.12.2008, Primăria Municipiului B - Direcția Juridic, Contencios, Legislație a comunicat că nu a fost soluționată notificarea formulată de către reclamant în temeiul Legii nr. 10/2001, având ca obiect imobilul în litigiu.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și în conformitate cu prevederile art. 304.pr.civ. Curtea reține următoarele:
C de-al șaptelea motiv de recurs se referă la situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Contrar susținerilor recurentului pârât, instanța de apel a răspuns criticii sale referitoare la preferabilitatea în cauză a dispozițiilor speciale ale Legii nr. 10/2001 față de cele ale dreptului comun, art. 480 Cod civ.
Astfel, Tribunalul a arătat că rațiunea pe care este construită Legea nr. 10/2001 și pe care s-au întemeiat toate legile anterioare de restituire este aceea că, drept urmare a acțiunii abuzive a statului, actele de preluare făcute de stat nu sunt valabile, astfel încât teoretic adevăratul proprietar nu a pierdut niciodată dreptul său de proprietate.
C de-al nouălea motiv de recurs are în vedere pronunțarea unei hotărâri lipsite de temei legal sau date cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Referitor la modul de soluționare a excepției autorității de lucru judecat, Curtea constată că pârâtul nu a formulat niciun argument prin care să combată raționamentul instanței de apel.
În rezolvarea acestui aspect, Tribunalul a făcut o corectă aplicare a legii verificând dacă în speță sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 1201 Cod civ. pentru admiterea excepției.
Întrucât s-a constat că cerințele respective nu sunt îndeplinite, aspect necontestat de către recurentul pârât, orice altă considerație este lipsită de relevanță juridică.
Raportat la situația de fapt reținută de către cele două instanțe de fond, Curtea are în vedere faptul că problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și Codul civil, ca lege generală, precum și cea a raportului dintre legea internă și Convenția europeană a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994 au fost rezolvate prindecizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanța de recurs, conform art. 329 alin. 3.pr.civ.
Nu în ultimul rând, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a referit expres la faptul că rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a regla divergențele de jurisprudență (cauzaPăduraru împotriva României, hotărârea din 1 decembrie 2005, paragraful 98). De altfel, decizia în interesul legii constituie tocmai reacția Înaltei Curți de Casație și Justiție la constatarea făcută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea respectivă, potrivit căreia "în lipsa unui mecanism care să asigure coerența practicii instanțelor naționale, asemenea divergențe profunde de jurisprudență, ce persistă în timp și țin de un domeniu ce prezintă un mare interes social, sunt de natură să dea naștere unei incertitudini permanente și să diminueze încrederea publicului în sistemul judiciar, care reprezintă una dintre componentele fundamentale ale statului de drept".
II. Cu privire la problema existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001, și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că: "de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 din Codul civil. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența CEDO (CauzaBrumărescu contra României- 1997 ).
În susținerea acestei soluții, instanța supremă a arătat că: "Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute [art. 18 lit. c), art. 29], așa încât argumentul unor instanțe în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit".
III. 1. Prin aceeași decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justiție și Casație a urmărit să rezolve și problema dacă prioritatea Convenției europene a drepturilor omului poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.
În acest sens, instanța supremă a reținut că: "Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice. Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect -, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc."
2. Sub un prim aspect, Curtea reține că legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului.
Astfel, reclamantul deține un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, dat fiind că în hotărârea din 1 decembrie 2005 pronunțată în CauzaPăduraru contra României, Curtea Europeană a apreciat că "bunul" reclamantului putea consta în interesul de a i se restitui clădirea în natură de către cumpărători. Pentru a reține existența unui bun în sensul Convenției, Curtea Europeană a atras atenția și "asupra art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care prevede în mod expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul și le-a însușit fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar. Prin urmare, nu este vorba de un nou drept, ci de recunoașterea explicită și retroactivă a vechiului drept, cu mențiunea că legea nu face nicio distincție între situația imobilelor vândute chiriașilor și cea a imobilelor rămase în patrimoniul statului" (Cauza Păduraru contra României, paragraful 84).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, de asemenea, că vânzarea de către stat unor terți de bună-credință a bunului altuia, chiar dacă anterioară confirmării definitive în instanță a dreptului de proprietate al reclamantului, combinată cu lipsa totală a oricărei despăgubiri, reprezintă o privare de proprietate contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (CauzaStrăin contra României, hotărârea din 21 iulie 2005, CauzaKatz împotriva României,hotărârea din 20 ianuarie 2009), iar în CauzaPorțeanu contra României, hotărârea din 16 februarie 2006, notat că "la 22 iulie 2005 fost adoptată Legea nr. 247/2005, care modifică Legea nr. 10/2001. Această nouă lege acordă persoanelor aflate în aceeași situație ca și reclamanta, cel puțin teoretic, dreptul de a primi o despăgubire la nivelul valorii de piață a imobilului care nu mai poate fi restituit. Totuși, în speță, în baza noii legi nu s-a reușit, până în prezent, să se acorde în mod efectiv o despăgubire". În același sens sunt este și Cauza Ruxanda împotriva României, hotărârea din 12 octombrie 2006.
Pe de altă parte, în virtutea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului exprimate în hotărâreaRaicu contra Românieidin 19 octombrie 2006 și pârâtului, care a cumpărat apartamentul în temeiul Legii nr. 112/1995, i se recunoaște un "bun" ce trebuie protejat de orice ingerință. Astfel, prin decizia civilă nr. 231A/9.03.2005 pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII-a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr. 1662/civ/2004 - rămasă irevocabilă prin nerecurare -, ca urmare a admiterii apelurilor, a fost schimbată în parte sentința apelată în sensul că a fost respins capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare nr. 2633/20.02.1997 încheiat între Primăria Municipiului B, prin mandatar și pârâtul, ca neîntemeiat.
Curtea a reamintit că a judecat asupra aspectului că atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate (a se vedeamutatis mutandis, și). Curtea Europeană a mai arătat că legislația ar trebui să permită să se ia în considerare circumstanțele speciale ale fiecărei spețe, astfel încât persoanele care și-au dobândit bunurile de bună credință să nu fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității Statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.
De asemenea, în contextul în care proprietarul deposedat abuziv a contestat titlul statului după o perioadă mai lungă de timp de la încheierea contractului de vânzare cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, față de principiul protejării drepturilor "reale și efective" exprimat în cauzaSporrong și Lonnroth contra Austriei,restituirea bunului către reclamant ar aduce atingere securității raporturilor juridice.
Raportat la considerentele expuse de către Înalta Curte de Casație și Justiție, reținând că admiterea acțiunii în revendicare, întemeiate pe dreptul comun, ar aduce atingere dreptului de proprietate al pârâtului și securității raporturilor juridice, Curtea nu va da prioritate,în cadrul acțiunii în revendicare, Convenției europene a drepturilor omului, deși au fost sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenție.
3. Curtea mai are în vedere, astfel cum s-a statuat prin aceeași decizie în interesul legii, că această soluție ar avea efectul privării reclamantului de un bun în sensul Convenției, ceea ce va însemna ca nu statul să suporte consecințele adoptării unor norme legale neconforme cu Convenția, ci un particular. În același timp, soluția contrară ar avea efectul privării pârâtului de un bun în sensul Convenției europene a drepturilor omului.
"Privarea de bun în absența oricărei despăgubiri constituie, așa cum s-a arătat, o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție; or, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri bănești.
În acest punct, Curtea amintește că, de principiu, literatura juridică a admis de multă vreme faptul că revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui,obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală".
Neconcordanța între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului urmează astfel a fi rezolvată, potrivit dezlegării date problemei de drept de către Înalta Curte de Justiție și Casație, nu prin înlăturarea privării de bun, ca efect al legii în discuție, ci prin recunoașterea în favoarea reclamantului adreptului de a obținede la stat despăgubiri pentru privarea de bun suportată, acesta putându-se adresa direct instanței în scopul arătat, independent de prevederile Legii nr. 10/2001, a căror ineficacitate a fost constatată prin mai multe hotărâri ale instanței europene.
Cu alte cuvinte, în contextul în care sistemul legislativ și judiciar intern a condus la coexistența a două situații juridice ce confirmă dreptul de proprietate al unor persoane diferite asupra aceluiași bun, neconcordanța între dreptul intern - care nu permite restituirea imobilului proprietarului deposedat abuziv de stat și nici acordarea de despăgubiri efective - și Protocolul nr. 1 al Convenției europene a drepturilor omului urmează a fi remediată prin cea de-a doua modalitate permisă de Convenție, respectându-se în același timp și dispozițiile legale naționale.
cu prevederile Convenției va putea fi astfel înlăturată și fără încălcarea normelor de drept interne ce au instituit un criteriu legal de preferință în favoarea persoanei care a cumpărat cu bună credință un imobil în temeiul Legii nr. 112/1995.
Față de aceste considerente, reținând că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, Curtea urmează ca, în temeiul art. 315.pr.civ. să admită recursul și să odifice decizia recurată în sensul că, în baza art. 296.pr.civ. va admite apelul, va schimba sentința apelantă și va respinge acțiunea în revendicare ca nefondată.
De asemenea, va lua act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
În majoritate:
Admite recursul formulat de recurentul-pârât împotriva deciziei civile nr. 350A/02.03.2008 pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul-reclamant.
Modifică decizia recurată, în sensul că admite apelul formulat de apelantul pârât în contradictoriu cu intimatul-reclamant împotriva sentinței civile nr. 9523/06.12.2006 pronunțate de Judecătoria Sectorului 2 B în dosarul nr-, schimbă sentința apelată și respinge acțiunea în revendicare ca nefondată.
Ia act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 09.03.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, GREFIER,
- - - - - -
Red. /Th. dact.
2ex./05.05.2009
- Secția a III-a Civ. -
-
Jud. Sectorului 2. -
Președinte:Cristina NicaJudecători:Cristina Nica, Mariana Haralambe, Fănica Pena
