Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 453/2009. Curtea de Apel Bucuresti

Comentarii

0

ROMÂNIA

DOSAR NR-

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A IX-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND

PROPRIETATEA INTELECTUALĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. 453R

Ședința publică de la 3 noiembrie 2009

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE: Melania Stanciu

JUDECĂTOR 2: Mihaela Paraschiv

JUDECĂTOR 3: Silvia Pană

GREFIER - - -

Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta - pârâtă împotriva deciziei civile nr.436/03.04.2009 pronunțată de Tribunalul București Secția a III-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - reclamanți și.

La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns recurenta - pârâtă, reprezentată de avocat din cadrul Cabinetului individual, în baza împuternicirii avocațiale nr. -/14.07.2009, aflată la fila 14 din dosar și intimații - reclamanți și, reprezentați de avocat, care depune în ședință publică împuternicirea avocațială nr. -/30.10.2009.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:

Părțile prezente prin reprezentanți învederează instanței că nu mai au alte cereri de formulat sau probe de administrat.

Curtea, întrucât nu mai sunt alte cereri de formulat sau probe de administrat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra cererii de recurs.

Reprezentantul recurentei - pârâte solicită admiterea recursului formulat împotriva deciziei civile nr.436/03.04.2009, pronunțată de Tribunalul București, Secția a III-a Civilă, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 8722/15.10.2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 B și respingerea acțiunii formulată de reclamanți. Continuând, arată că hotărârea recurată, precum și hotărârea pronunțată de prima instanță sunt lipsite de temei legal, fiind date cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. Precizează că reclamanții au formulat cerere conform Legii nr. 112/1995, dar aceștia nu puteau primi în natură apartamentul. Mai arată că trecerea în proprietatea statului a fost făcută cu titlu.

De asemenea, arată că acțiunea reclamanților este întemeiată pe dreptul comun, a fost rezolvată favorabil, în condițiile în care, potrivit Legii nr. 213/1998, bunurile imobiliare preluate abuziv de stat nu puteau fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii lor dacă fac obiectul unei legi speciale de reparație. Mai arată că au solicitat despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995 și au apelat la calea Legii nr. 10/2001, pentru a obține restituirea în natură a imobilului.

Subliniază că recurenta - pârâtă a fost cumpărător de bună - credință, prezumție care nu a fost răsturnată prin probe. Fără cheltuieli de judecată.

Reprezentantul intimaților - reclamanți solicită respingerea recursului formulat împotriva deciziei civile nr. 436/03.04.2009, pronunțată de Tribunalul București Secția a III-a Civilă ca neîntemeiat și menținerea deciziei recurate ca fiind temeinică și legală. De asemenea, arată că recurenta - pârâtă solicită aplicarea Legii nr. 10/2001, fără a exista posibilitatea de revendicare în vreun fel. Totodată, susține că anularea contractului de vânzare-cumpărare nu este o condiție pentru admisibilitatea acțiunii în revendicare de drept comun. Cu cheltuieli de judecată, pe care le va solicita pe cale separată. Depune concluzii scrise și practică judiciară.

Curtea dispune închiderea dezbaterilor și reține în pronunțare cererea de recurs.

CURTEA,

Deliberand asupra recursului de, constata urmatoarele:

Prin sentința civilă nr. 8722/15.10.2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 B în dosarul nr- a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și excepția inadmisibilității acțiunii ca neîntemeiate, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanți și, în contradictoriu cu pârâta și s-a dispus obligarea pârâtei să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 11, situat în B,-,. 1,. 3, sector 2.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că în conformitate cu art. 84 coroborat cu art. 88 din Legea nr. 36/1995, certificatul de calitate de moștenitor face dovadă deplină în privința calității de moștenitor, iar dacă o persoană se consideră vătămată prin emiterea lui, va putea cere anularea acestuia pe cale unei acțiuni civile, acesta constituind un înscris autentic al cărui regim juridic este reglementat de art. 1171 - 1175.civ.

Certificatele de calitate de moștenitori depuse de reclamanți la dosar fac dovada deplină a calității de moștenitori a reclamanților, de pe urma titularilor dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu de la momentul naționalizării acestuia, astfel cum instanța a apreciat deja pe baza probelor administrate, reținându-se ca fiind dovada deplină a faptului că reclamanți au acceptat succesiunea în termenul prevăzut de art. 700.civ.

Raportat la excepția inadmisibilității cererii principale, având ca obiect revendicare întemeiată pe disp. art. 480.civ. prima instanță a apreciat că nu poate fi primită în prezenta cauză, întrucât acțiunea în revendicare este remediul juridic și mijlocul procedural prin care o persoană cere în justiție să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun de care a fost deposedată solicitându-se restituirea în natură.

Instanța a avut în vedere dispozițiile art. 21 din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, care consacră accesul liber la justiție, precum și faptul că Legea 10/2001, nu prevede în mod expres posibilitatea acestei acțiuni în revendicare pentru simplu motiv că această cerere nu cade sub incidența acestei legi, ci rămâne supusă Codului civil.

S-a mai reținut că numai pentru situația în care instanța ar aprecia că există norme speciale în Legea nr. 10/2001 ce derogă de la dreptul comun, acestea s-ar aplica cu prioritate, cu condiția însă de a nu contraveni normelor Convenției Europene.

Pe fondul cauzei, instanța a reținut incidența disp. art. 2, alin. 2 din Legea 10/2001, republicată, și a procedat la analizarea faptului dacă imobilul ce face obiectul cauzei a fost preluat cu sau fără titlu valabil, constatând că Decretul nr. 92/1950, în baza căruia a fost preluat imobilul de către stat, nu a putut produce nici un efect juridic asupra dreptului de proprietate cu privire la imobilele preluate de stat de la cetățeni, el fiind sub acest aspect, un act normativ neconstituțional și în consecință, fără efecte juridice.

Astfel, s-a apreciat că decretul contravenea Constituției României în vigoare la acea dată, dispozițiilor art. 480 și 481.civ. precum și Declarației Universale a Drepturilor Omului care garantau dreptul de proprietate.

S-a constatat astfel că imobilul ce face obiectul cauzei a fost preluat abuziv și chiar fără titlu valabil, respectiv fără respectarea dispozițiilor legale și constituționale, precum și ale Declarației Universale a Drepturilor Omului, consecința directă fiind aceea că reclamanții pot fi considerați că dețin un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și, pe cale de consecință, o astfel de preluare reprezintă o privare de bun, constituind o ingerință în dreptul de proprietate al reclamanților, aceștia neavând posibilitatea de a intra în posesia bunului, de a-l vinde sau de a-l lăsa moștenire.

S-a mai constatat că preluarea imobilului nu s-a făcut pentru o cauză de utilitate publică, că Decretul nr. 92/1950 reprezintă o ingerință abuzivă, așa cum rezultă din disp. art. 2 alin. 1 lit. a din Legea 10/2001, că ingerința nu viza un scop legitim și nici nu existau la acea dată dispoziții legale care să reglementeze dreptul la despăgubire al proprietarilor cărora le-au fost preluate imobilele de către stat.

Instanța a procedat la compararea titlurilor de proprietate ale părților și ale autorilor acestora, în raport de criteriul potrivit căruia, dacă într-un eventual proces de revendicare autorul unuia ar fi triumfat împotriva autorului celuilalt, atunci acela dintre adversari care dețin titlul său de la autorul care ar fi triumfat, are câștig de cauză.

Instanța a reținut că imobilul nu a ieșit niciodată din patrimoniul autorilor reclamanților, și respectiv, al reclamanților în calitate de moștenitori, astfel că este evident că singurul titlul valabil este al acestora, autorul pârâtei neavând vreun titlu.

Mai mult, s-a reținut reaua credință a vânzătorului, care, deși a fost notificat la data de 24.07.1996, reclamanții solicitând restituirea imobilului în natură, fără să se pronunțe asupra cererii acestora, a înțeles să dispună de imobil, înstrăinându-l la data de 25.03.1997.

În temeiul acelorași considerente, instanța a apreciat că nici pârâta nu a fost de bună credință, prezumția fiind răsturnată în dovada contrară depusă de reclamanți, nefiind aplicabile disp. art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001.

Instanța a apreciat ca preferabil și mai bine caracterizat titlul reclamanților, deoarece este mai vechi, este înscris în registrul de transcripțiuni și inscripțiuni imobiliare, și provine de la adevăratul proprietar, pe când titlul pârâtei provine de la stat, care, astfel cum s-a reținut nu a avut niciodată în proprietate bunul, preluându-l abuziv, în baza unui titlu nevalabil.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta, solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței apelate, iar pe fond respingerea acțiunii reclamanților ca neîntemeiată.

În motivarea apelului s-a arătat că hotărârea atacată este greșită, deoarece acțiunea reclamanților viza restituirea unui bun imobiliar preluat abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, astfel că trebuia să rezolve cererea în conformitate cu prevederile Legii 10/2001, având în vedere caracterul de lege specială a acestei reglementări.

Procura dată de reclamanți la 18.01.2002, privește împuternicirea mandatarilor de a le susține drepturile și interesele în legătură cu recuperarea imobilelor și proprietăților lor în temeiul Legii 10/2001, context în care demersurile care puteau fi făcute urmau să vizeze restituirea imobilelor sau acordarea de măsuri reparatorii în conformitate cu prevederile Legii 10/2001.

Acțiunea în revendicare potrivit dreptului comun trebuia respinsă pentru că obligația reclamanților - persoane îndreptățite, de a urma calea stabilită de Legea 10/2001, este prioritară.

Apelanta - pârâtă susține că are un titlu de proprietate valabil asupra imobilului în litigiu, câtă vreme instanțele nu au stabilit că titlul acesteia ar fi lovit de nulitate în temeiul Legii 10/2001, soluția pronunțată de prima instanță contravenind Legii 10/2001, întrucât conduce la privarea apelantei de dreptul de proprietate garantat și ocrotit de Constituție.

Hotărârea primei instanțe interpretează în mod greșit prevederile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, considerând că dispozițiile acestei legi nu exprimă decât principiul clasic al caracterului subsidiar al normei generale, în raport cu norma specială.

Apelanta - pârâtă critică hotărârea instanței pe acest aspect, întrucât nu a dat satisfacție principiului electa una și nu a motivat în ce măsură reclamanții au acces la acțiunea în revendicare, după ce au solicitat să li se acorde măsuri reparatorii în temeiul Legii 10/2001. În opinia apelantei acțiunea reclamanților trebuia să fie respinsă deoarece bunul în discuție a fost preluat de stat în mod abuziv, fără titlu valabil, cum susțin reclamanții, dar face obiectul unei legi speciale de reparație, la care chiar aceștia au apelat. Și doctrina și jurisprudența s-au pronunțat în sensul că persoanele ale căror bunuri au fost preluate de către stat au la dispoziție doar procedura specială reglementată de Legea 10/2001.

Argumentele avute în vedere de către prima instanță, atrag concluzia că s-a aflat în eroare la pronunțarea sentinței criticate, întrucât în mod repetat Curtea Constituțională a statuat că dispozițiile Legii 10/2001 sunt constituționale și nu ignoră liberul acces la justiție, iar trimiterile la Protocolul nr. 1 la CEDO și la Declarația Universală a Drepturilor Omului nu justifică admiterea acțiunii în revendicare, câtă vreme reclamanții nu au cerut anularea titlului de proprietate al pârâtei, situație în care actul de înstrăinare al imobilului intervenit în baza Legii 112/1995, rămâne valabil, iar titlul subdobânditorului de consolidează.

Apelanta - pârâta a invocat și jurisprudența CEDO în cauze similare, din care rezultă că atunci când restituirea în natură nu mai este posibilă, întrucât titlul subdobânditorului nu a fost anulat, urmează să se acorde despăgubiri bănești, întrucât atenuarea vechilor neajunsuri aduse persoanelor îndreptățite nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate care să fie suportate de cei care și-au dobândit bunurile cu bună credință și nu trebuie ca acestea din urmă să fie obligate să preia greutatea responsabilității statului, care cândva a confiscat aceste bunuri.

Legea 1/2009, care a modificat și completat Legea 10/2001, a abrogat art. 2 la care sentința atacată face în mod insistent trimitere, iar imobilele preluate abuziv nu se restituie în natură dacă au fost înstrăinate în baza Legii 112/1995.

Prin decizia civila nr. 436A/3.04.2009 Tribunalul B - Sectia a III-a Civila a respins apelul ca nefondat.

Pentru a hotari astfel instanta de apel a retinut urmatoarele:

"Apelanta - pârâtă critică, în esență, hotărârea primei instanțe susținând că intimații - reclamanți aveau la dispoziție procedura reglementată de Legea specială 10/2001, republicată, astfel că acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun, trebuia respinsă.

Apelanta - pârâtă a recunoscut faptul că bunul în litigiu a fost preluat de stat în mod abuziv, fără titlu valabil, așa cum au susținut reclamanți și a reținut prima instanță, dar acesta face obiectul legii speciale la care chiar reclamanții au făcut apel.

Tribunalul constată că primul demers al intimaților - reclamanți a fost efectuat încă din anul 1996, formulând cererea nr. 1919/24.07.1996, prin care au solicitat Comisiei Municipale de aplicare a Legii 112/1995 restituirea în natură a imobilului situat în-, sector 2 B, cerere care nu a fost soluționată nici până la data introducerii cererii de chemare în judecată, și că fără a se aștepta soluționarea acestei cereri, imobilul a fost înstrăinat în baza Legii 112/1995, către apelanta - pârâtă, conform contractului nr. 3106/1997.

Ulterior, intimații - reclamanți, într-adevăr, au apelat la calea Legii 10/2001 pentru a obține restituirea în natură a imobilului, notificare ce nu a fost soluționată nici până în prezent, așa cum rezultă din adresa nr. 2140/9.09.2008 emisă de, aflată în dosarul de fond (fila 206) deși, dacă ar fi fost soluționată în termenul prevăzut de Legea 10/2001, aceștia ar fi putut primi despăgubiri bănești, sau, după modificarea legii, o propunere de echivalent bănesc.

Susținerile apelantei - pârâte, potrivit cărora intimații - reclamanți ar fi rămas în pasivitate și nu au făcut demersuri pentru obținerea restituirii în natură a imobilului, sunt contrazise de probele existente în dosarul primei instanțe, tribunalul constatând că la data de 24.03.1998 reclamanții au solicitat revendicarea imobilului în litigiu și față de adoptarea Legii 10/2001, pe parcursul judecării cauzei, aceștia au solicitat suspendarea judecății în temeiul art. 47 alin. 1 din Legea 10/2001, în vederea soluționării notificării formulate în temeiul acestei legi, și pentru a obține măsurile reparatorii prevăzute de această lege.

Cum intimații - reclamanți nu au obținut nici un răspuns la cererile de restituire în natură repetate, tribunalul apreciază că nu se poate reține în prezenta cauză faptul că aceștia au avut la dispoziție procedura specială reglementată de Legea 10/2001, care oricum nu prevede posibilitatea restituirii în natură pentru bunurile vândute în baza Legii 112/1995.

Tribunalul apreciază că prima instanță a reținut în mod corect faptul că imobilul a fost preluat fără titlu valabil de către stat, constatându-se că Decretul nr. 92/1950 nu era nici legal și nici constituțional, astfel că afirmația apelantei - pârâte conform căreia intimații - reclamanți nu au un titlu pe care să îl opună acesteia, câtă vreme nu au fost anulate efectele Decretului nr. 92/1950, nu poate fi primită în prezenta cauză, întrucât chiar prin referirile făcute de prima instanță la analizarea titlului statului s-a produs anularea efectelor acestui act normativ.

De asemenea, se constată că prima instanță a avut în vedere și principiul clasic al subsidiarității normei generale în raport de cea specială, dar că pentru a se constata incidența normei speciale, care să înlăture dreptul comun, trebuie să se constate că există o lege care să aibă aceeași finalitate și anume, restituirea în natură a bunului și restabilirea aceluiași drept - dreptul de proprietate.

Or, câtă vreme Legea 10/2001 nu deschide adevăratului proprietar o astfel de cale procedurală de restabilire a dreptului de proprietate atunci când imobilul a fost vândut către chiriași în temeiul Legii 112/1995, ci dă dreptul doar la despăgubiri, atunci reclamanții nu au la dispoziție decât calea acțiunii în revendicare reglementată de disp. art. 480.civ.

Faptul că această cale specială invocată de către apelanta - pârâtă este sau nu una efectivă, nu poate fi constat decât printr-o analiză în concret a fiecărei cauze.

Tribunalul apreciază că este lipsit de relevanță argumentul apelantei - pârâte potrivit căruia dispozițiile Legii 10/2001 au fost declarate constituționale în nenumărate rânduri, întrucât în cauză nici nu au fost invocate de către reclamanți astfel de aspecte și nici nu au fost reținute de către instanța de fond, prin hotărâre a pronunțată analizându-se doar posibilitatea prin care reclamanții mai pot beneficia de recunoașterea dreptului de proprietate asupra bunului preluat de stat în mod nelegal.

În ceea ce privește jurisprudența CEDO, tribunalul are în vedere că instanța europeană a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate, atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună credință.

Ca urmare, oricare dintre aceștia, nu ar putea fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Însă, în prezenta cauză, tribunalul apreciază că instanța de fond în mod corect a reținut că pârâta nu a fost o cumpărătoare de bună credință, câtă vreme la data cumpărării imobilului, exista notificarea formulată de către reclamanți înregistrată la Primăria Municipiului B sub nr. 1919/24.07.1996 prin care solicitau restituirea în natură a imobilului în natură, cerere care nu era soluționată la momentul vânzării - cumpărării în baza Legii 112/1995.

Tribunalul apreciază că apelanta - pârâtă era obligată să aștepte soluționarea cererii de restituire în natură și nu să cumpere imobilul în litigiu, astfel că vânzarea - cumpărarea s-a încheiat în frauda legii și a drepturilor adevăratului proprietar, reclamanții din prezenta cauză. Totodată, apreciază că în mod corect a reținut prima instanță că și vânzătorul a fost de rea credință, câtă vreme era sesizat cu o cerere de restituire în natură formulată în baza Legii nr. 112/1995, și câtă vreme nu a înțeles să se pronunțe asupra acestei cereri, ci să-l înstrăineze pârâtei, astfel că în cauză doar reclamanții se pot prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional și nu apelanta - pârâtă care este o cumpărătoare de rea credință.

Chiar dacă intimații - reclamanți nu au solicitat nulitatea contractului de vânzare - cumpărare încheiat de către pârâtă, tribunalul apreciază că acest fapt nu are nici o relevanță, așa cum corect a reținut și instanța de fond, întrucât în cazul unei acțiuni în revendicare imobiliară, nu se cere ca titlul uneia din părți să fie anterior anulat pe calea unei acțiuni separate, ci presupune ca părțile să aibă titluri valabile, dându-se preferință, însă, titlului mai bine caracterizat.

În ceea ce privește susținerea apelantei - pârâte referitoare la modificările aduse de Legea 1/2009 la Legea 10/2001, deși sunt corecte, tribunalul constată că la data la care s-a pronunțat hotărârea apelată, prima instanță a avut în vedere textele legale în vigoare la acea dată, astfel că referirea instanței la art. 2 alin. 2 din Legea 10/2001, nu constituie un motiv de nelegalitate a sentinței atacate.

Însă, chiar și în raport de aceste modificări, tribunalul urmează a reține că prima instanță a soluționat acțiunea reclamanților avându-se în vedere dispozițiile dreptului comun și nu dispozițiile legii speciale, așa încât, dat fiind că și în apel s-a reținut faptul că în raport de circumstanțele concrete ale cauzei, admiterea acțiunii în revendicare a bunului în litigiu nu aduce atingere dreptului de proprietate al pârâtei, care l-a dobândit cu rea credință, nu se poate aprecia din acest motiv că soluția criticată de apelantă contravine legii.

Față de considerentele expuse, reținând ca legală și temeinică hotărârea instanței de fond, în baza art. 295.pr.civ. tribunalul va respinge apelul ca nefondat."

Impotriva acestei decizii a declarat recurs parata, solicitand admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 8722/15.10.2008 a Judecătoriei sectorului 2 și respingerea acțiunii formulată de reclamanții și.

In sustinerea recursului au for invocate urmatoarele motive:

I Hotărârea Tribunalului București, ca de altfel și sentința primei instanțe, este lipsită de temei legal dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prev. de art. 304 pct.9 pr.civ.

- Instanța de apel n-a înlăturat motivat, convingător în strictă conformitate cu legea și în acord cu jurisprudența și doctrina în materie, criticile aduse de pârâtă prin apelul sentinței primei instanțe, așa încât hotărârea Tribunalului București este supusă recursului în temeiul art. 304 pct.7 pr.civ.

In dezvoltarea motivelor de recurs s-au aratat urmatoarele:

" Cu privire la lipsa de temei legal a hotărârilor judecătorești pronunțate prin încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Criticile adresate hotărârilor judecătorești sunt alimentate de împrejurarea că instanțele au împărtășit opiniile exprimate în doctrină și jurisprudență, ignorând însă faptul că la data introducerii acțiunii, există o lege specială, care prevedea în mod expres posibilitatea revendicării bunurilor imobiliare preluate abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de alte persoane juridice în perioada 06.03.1945 - 22.12.1989.

Ori, câtă vreme nu suntem în absența unor reglementari privind restituirea bunurilor preluate abuziv de stat sau a unor ezitări din partea legiuitorului, nu este permis judecătorului să se îndepărteze de aplicarea textului, chiar dacă legea este depășită politic, economic, social, confesional și altele.

Judecătorul nu poate proceda la o interpretare a legii care conduce la ignorarea textului strict literal și scopurilor urmărite de legiuitor.

În mod greșit, prin încălcarea legii 213/1998 și legii 10/2001, modificată și completată prin legea 1/2009, reglementari în domeniul cărora pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora bunurile preluate de stat abuziv în perioada 06.03.1945-22.12.1989, Judecătoria sectorului 2 și Tribunalul București secția III-a civilă au soluționat acțiunea formulată de reclamanți pe calea dreptului comun, prin comparare de titluri și au obligat-o pe recurenta pârâtă să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie, apartamentul nr. 11, situat în B, str. - -. 16,. 4 sector 2, compus din camera, coridor, dulap, terasa, bucătărie (în exclusivitate) în suprafață utilă de 46,13 mp și vestibul, coridor, baie, Wc, hol, balcon - în cotă indiviză de 3.08% din părțile comune, precum și 7,92 mp, teren situat sub construcție-imobil cumpărat în temeiul legii 112/1995, prin contractul de vânzare încheiat sub nr. 3106/25.03.1997 cu Primăria Municipiului B prin

De aceea, recurenta-pârâtă consideră că decizia civilă nr. 436/A/03.04.2009, pronunțată de Tribunalul București secția III-a civilă este supusă recursului în temeiul art. 304 pct. 9.pr.civ.

La examinarea acestui motiv de recurs rugăm să fie avute în vedere următoarele împrejurări:

1) imobilul revendicat a fost înstrăinat de Primăria Municipiului B prin în strictă conformitate cu legea 112/1995 și indiferent de demersurile reclamanților, necomunicate recurentei-pârâte nici de reclamanți, nici de unitatea vânzătoare, reclamanții nu puteau primi imobilul în natură pentru următoarele considerente:

a) reclamanții nu locuiau la data apariției legii 112/1995 în imobilul din- și nici în România, fiind stabiliți ca și autorii lor în străinătate;

b). nr. 11 nu era liber pentru a fi restituit în natură potrivit art. 2 alin. (2) legea 112/1995, ci era deținut cu chirie de peste 30 de ani de recurenta pârâtă.

2) recurenta-pârâtă a încheiat contractul de vânzare-cumpărare după ce 9 apartamente din imobilul situat în- sector 2 erau înstrăinate, iar unitatea vânzătoare a asigurat-o ca imobilul a fost preluat cu titlu și reclamanții nu au cerut restituirea lui în natură;

3) la 29.05.2007, după 10 ani de la înstrăinarea apartamentului nr. 11 din-, sector 2 către recurenta-pârâtă și transcrierea titlului de proprietate al acesteia în Registrul de Imobiliare, reclamanții au cerut Judecătoriei sectorului 2, potrivit dreptului comun art. 480-481.civ. obligarea recurentei-pârâte de a le lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie spațiul cumpărat de aceasta în baza legii 112/1995.

Acțiunea reclamantei a format obiectul dosarului nr- al Judecătoriei sectorului 2.

Este demn de reținut că acțiunea reclamanților a intervenit după alte demersuri făcute de aceștia, în același scop, cum sunt:

a) chemarea în judecată a Primăriei Municipiului B și pentru a se constata nulitatea absolută a trecerii imobilului în patrimoniul statului (dosar nr. 5025/1998 Judecătoria sectorului 2, soluționat prin sentința 17655/08.12.1999, care a dispus declinarea competenței de soluționare a pricinii în favoarea Tribunalului București; fila 158, dosar - Judecătoria sectorului 2).

b) acțiunea reclamanților, trimisă spre competenta soluționare Tribunalului Bucureștia fost înregistrată sub nr. 4038/2000 la secția III-a civilă.

La al șaptelea termen, respectiv la 07.05.2001, la cererea reclamanților, judecata pricinii a fost suspendată în temeiul art. 47 alin. (l) legea 10/2001, reclamanții făcând cunoscut instanței că au formulat notificare pentru a beneficia de măsurile reparatorii prev. de legea 10/2001 (fila 60 dosarul 4038/2000 Tribunalul București secția III-a civilă, respectiv fila 181 dosarul -);

c) măsura suspendării dosarului 4038/2000 al Tribunalului Bucureștia fost menținută la cererea reclamanților până la 17.01.2008 (fila 188 dosar - Judecătoria sector 2);

d) Curtea de APEL BUCUREȘTI, secția IV-a civilă, având de soluționat recursul reclamanților îndreptat împotriva Tribunalului București secția III-a civilă, privind constatarea perimării cererii, a reținut la data de 17.07.2002 că "reclamanții au depus la dosar notificarea adresată Prefecturii Municipiului B, prin care au solicitat restituirea prin echivalent a imobilului din-" (dec. 1688/17.07.2002 dosar 1833/2002 f 189-192).

4) pe tot parcursul procesului, recurenta-pârâtă s-a apărat susținând că atâta vreme cât titlul său de proprietate nu a fost anulat, recalmanții au notificat Primăria Municipiului B în condițiile prev. de legea 10/2001 și au suspendat judecata acțiunii prin care au solicitat să se constate nulitatea absolută a trecerii imobilului în patrimoniul statului, acțiunea în revendicare îndreptată împotriva sa nu poate fi admisă pentru următoarele considerente: a) admiterea acțiunii în revendicare este condiționată de admiterea cererii de constatarea nulității contractului de înstrăinare prin care statul a vândut chiriașului imobilul naționalizat, chiar dacă bunul a fost preluat fără titlu valabil.

Ori până la introducerea acțiunii în revendicare, care formează obiectul dosarului -, instanțele judecătorești n-au stabilit că preluarea imobilului din- a intervenit fără titlu pentru că foștii proprietari ar fi fost exceptați de la naționalizarea celorlalte alte 9 imobile din B, 2 din I, 2 situate în G, a terenului de pe raza fostei comune jud. I, a fabricilor de egrenat din comunele Modelu, Independența, jud. C și a bunurilor ce au aparținut societăților Veche, Română și Fr. și &Fr. și și nici n-au hotărât anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de recurenta-pârâtă Primăria Municipiului B prin în temeiul legii 112/1995.

b) dreptul de proprietate al recurentei-pârâte este un drept subiectiv, atestat prin contractul de vânzare-cumpărare transcris în Registrul de imobiliare cu 10 ani înainte de formularea acțiunii în revendicare și din moment ce titlul acesteia n-a fost invalidat, se bucură de garanția și ocrotirea la care fac trimitere prev. Art. 44 Constiuția României, așa încât privarea recurentei-pârâte, fie și pe cale judecătorească de proprietatea dobândită în mod legal contravine atât Constituției României cât și Codului civil art. 480-481 și art.1 Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului;

c) acțiunea în revendicare este acțiunea proprietarului neposesor îndreptată împotriva posesorului neproprietar. În acest caz, reclamanții au cerut instanței de judecată să li se recunoască dreptul de proprietate asupra bunului revendicat și obligarea recurentei-pârâte care deține bunul de a preda imobilul asupra căruia are un drept de proprietate și îl posedă în mod efectiv. Instanțele judecătorești au dispus ca recurenta-pârâtă, titulară a dreptului de proprietate asupra apartamentului nr. 11 pe care îl deține, fiind beneficiară a unui titlu valabil să predea acest bun unor reclamanți care n-au avut niciodată posesia lui și pentru care prezintă drept titlu "faptul că subsemnații suntem succesori în drepturi ai autorilor noștri" și prezentăm certificatele privind calitatea de moștenitori, eliberate sub nr. 214 și 215/20.09.2000 (f 214 din dosar -, note scrise depuse pentru reclamați).

d) reclamanții au cerut suspendarea acțiunii civile aflată pe rolul Tribunalului București secția III-a civilă, alegând calea legii 10/2001 pentru a obține măsuri reparatorii.

Soluția instanței de apel nu are temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

5) în mod greșit, încălcând legea, instanțele au primit acțiunea în revendicare a reclamantei prin comparare de titluri.

O asemenea rezolvare a pricinii nu are temei legal, iar dacă instanțele au încercat să motiveze punctul de vedere la care au subscris făcând referire la jurisprudență, se impunea concluzia că titlul, recurentei-pârâte trebuie preferat.

Această susținere, făcută pe tot parcursul procesului de recurenta-pârâtă se sprijină pe următoarele argumente:

a) titlul recurentei-pârâte, actul de vânzare-cumpărare n-a fost anulat și constituie un titlu de proprietate opozabil erga omnes de la 25.03.1997 [art. 45 alin.(2¹) legea 10/2001 așa cum a fost modificat prin legea 1/2009];

b) titlurile aflate în conflict provin de la autori diferiți și potrivit doctrinei are precădere posesorul bunului potrivit principiului "în pari causa melior est causa possidentis". Cum bunul nu s-a aflat în posesia reclamanților, ci numai a recurentei-pârâte, titlul acesteia trebuie preferat;

c) recurenta-pârâtă a fost cumpărător de buna credință.

Această concluzie se impune având în vedere prezumția la care face referire art. 1899 alin. (2) civ. prezumție care n-a fost răsturnată prin probe de reclamanți;

d) la încheierea actului de vânzare-cumpărare în baza legii 112/1995, reclamanta-pârâtă și "toată lumea" avea convingerea că statul este unicul proprietar al imobilului ce era oferit spre înstrăinare. În temeiul legii este justificată opțiunea de a conferi bunei credințe o eficientă juridică similară celei din dreptul comun (în acest sens dec. 191/25.06.2002 Curtea Constituțională).

6) Acțiunea în revendicare formulată de reclamanți trebuie respinsă ca neîntemeiată pentru mai multe considerațiuni cum sunt:

a) codul nostru civil nu definește acțiunea în revendicare și nu conține nici o dispoziție care s-o privească în mod direct. Textele sale fac referire la revendicarea bunurilor mobile, pentru revendicare imobiliara neexistând nici o prevedere, nici explicită, nici implicită.

Regimul juridic al acțiunii în revendicare a fost conturat de practica judiciară și literatura de specialitate întemeiate pe principiile generale ale Codului Civil și pe unele dispoziții legale cuprinse în diverse materii (în acest sens, Drept civil, Drepturile reale principale, ed. a --a revăzută și adăugită, ed. 2007, pag.203-204).

Legiuitorul nostru, preocupat de a da satisfacție persoanelor prejudiciate prin preluarea în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau alte persoane juridice a bunurilor imobiliare în perioada 06.03.1945-22.12.1989 a reglementat problema acordării de măsuri reparatorii în natură sau echivalent printr-o serie de acte normative cum sunt legea 112/1995, 213/1998 și 10/2001.

Recurenta-pârâtă a susținut în mod constant că acțiunea reclamanților să fie în strictă conformitate cu legile adoptate privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv.

Trecând peste o asemenea cerere, recurenta-pârâtă susține că hotărârile judecătorești nu au temei legal și de aceea trebuie modificate, prin admiterea acestui recurs.

b) întrucât acțiunea reclamanților privea un imobil naționalizat în 1950, recurenta-pârâtă s-a apărat în mod constant că cererea reclamanților introdusă la 29.05.2007 trebuia să fie rezolvată în conf. cu prev. legii 10/2007, dat fiind faptul că potrivit art. 6 alin. (2) legea 219/1998, bunurile preluate de stat fără titlul valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii lor dacă nu fac obiectul unor legi speciale.

Din moment ce reclamanții au cerut restituirea unui imobil naționalizat și au ales atât calea legii 112/1995, cât și calea legii 10/2001; iar instanțele au rezolvat cererea pe calea dreptului comun, hotărârile pronunțate, nu au temei legal pentru că acțiunea în revendicare nu este reglementată de un text anume și totodată sunt date cu încălcarea și aplicarea greșită a legilor 112/1995, 213/1998 și 10/2001.

c) hotărârile judecătorești pe care recurenta-pârâtă le-a atacat exprimă încălcarea voită a legii, nesupunerea la forța și eficiența acesteia.

Această concluzie se impune dacă se are în vedere faptul că acțiunea reclamanților întemeiată pe dreptul comun a fost rezolvată favorabil în condițiile în care potrivit legii 213/1998, bunurile imobiliare preluate abuziv de stat nu puteau fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii lor dacă fac obiectul unor legi speciale de reparație, iar potrivit art. 1 și 52 din legea 10/2001, restituirea în natură a bunurilor naționalizate nu se poate realiza decât în condițiile legii speciale-respectiv legea 10/2001, orice alte dispoziții contrare fiind abrogate.

d) instanțele judecătorești au considerat în mod greșit că disp. art. 6 alin.(2) legea 213/1998 exprimă numai principiul clasic al subsidiarității normei generale în raport cu norma specială, dar "pentru a se constata incidența normei speciale care înlătură dreptul comun trebuie să constate că există o lege care să aibă aceiași finalitate și anume restituirea în natură a bunului și restabilirea aceluiași drept, dreptul de proprietate" ( decizia Tb secția III-a civila, pagina 7).

Această opinie este însă străina legii și neacceptată de doctrină și practica judiciară. Interpretarea corectă a art. 6 legea 213/1998 și a prev. legii 10/2001, conduce la concluzia că în acest caz, reclamanții, persoane îndreptățite își pot valorifica dreptul de proprietate sub forma restituirii imobilului în natură numai în condițiile legi 10/2001, nu pe calea acțiunii în revendicare fondată pe art. 480-481.civ. deoarece au ales fără echivoc, înainte de a formula acțiunea în revendicare, calea procedurii administrative, instituită de art. 22 legea 10/2001 republicată, atât prin notificările adresate Prefecturii și Primăriei Municipiului B, cât și prin opțiunea exprimată la 07.07.2001; iar mai târziu au comunicat instanței că cer restituirea prin echivalent a imobilului din- (f 181; 189 dosar -).

7-) Tribunalul București secția III-a civilă, prin decizia atacată, ignorând caracterul obligatoriu al hotărârilor Curții Constituționale și implicit a prev. Constituției României [art.147 alin.(4)], a apreciat că argumentele recurentei pârâte privind soluțiile Curții Constituționale cu prilejul examinării constituționalității legii 10/2001 sunt lipsite de relevanță. Pe această cale recurenta-reclamantă solicită în continuare să fie primită apărarea sa de respingerea acțiunii reclamanților, cu motivarea că aceștia ar fi trebuit potrivit art. 48 alin. (4) legea 10/2001, modificată prin legea 1/2009 să urmeze calea prevăzută de legea specială.

Legiuitorul, în temeiul art. 136 alin. (5) din Constituție este competent a stabili cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, astfel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu cele particulare, legitime altor subiecte de drept și să instituie unele limite rezonabile în valorificarea dreptului de proprietate. Invocăm în continuare atât prev. art. 136 alin.(5) în sensul că proprietatea privată este inviolabilă în condițiile legii organice și art. 44 alin. (l) teza --a, text în temeiul căruia conținutul și limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege.

În raport de cele de mai sus, vă rugăm să admiteți recursul așa cum a fost formulat, să modificați decizia atacată, admițând apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței primei instanțe și să respingeți ca neîntemeiată acțiunea reclamanților.

- Cu privire la critica adusă deciziei civile nr. 436/A/03.04.2004 a Tribunalului București secția III-a civilă în temeiul art. 304 pct. 7.pr.civ.

Pornind de la convingerea - greșită în opinia recurentei-pârâte, că prima instanță a reținut în mod corect faptul că imobilul a fost preluat fără titlu valabil de stat, instanța de apel a omis să motiveze strict juridic respingerea apelului formulat de pârâtă.

În această ordine de idei, înțelegem a invoca următoarele argumente:

1) în timp ce apelanta a susținut că din moment ce acțiunea în revendicare formulată de reclamanta întemeiată pe disp. art. 480-481.civ. a fost introdusa după ce cu 6 ani în urma aceiași reclamanți notificaseră Primăriei Municipiului B și Prefecturii B că solicita măsuri reparatorii în baza legii 10/2001, este necesar să se dea răspuns nemulțumirii sale, vizând încălcarea principiului electa un non datur recursus ad alteram, instanța de apel a răspuns ca legea 10/2001 nu deschide adevăratului proprietar calea procedurală de restabilire a dreptului de proprietate atunci când imobilul a fost înstrăinat către chiriași, în baza legii 112/1995, ci dă dreptul doar la despăgubiri așa încât reclamanții nu au la dispoziție altă cale decât revendicarea reglementată de art.480-481.civ.

Recurenta-pârâtă își exprimă nemulțumirea că instanța de apel n-a dat răspuns prev. art. 6 alin.(2) legea 213-1998 și voinței exprese a legiuitorului, care a prevăzut că după intrarea în vigoare a legii 10/2001, pentru imobilele naționalizate, persoanele îndreptățite pot obține restituirea în natură a bunurilor sau prin echivalent numai în condițiile legii 10/2001, orice alte dispoziții contrare fiind abrogate.

Punctul de vedere însușit de instanța de apel este străin statuarilor Curții Constituționale și practicii judiciare a instanței Supreme.

Curtea Constituțională, prin dec. 373/2006 a constatat că legea 10/2001 recunoaște persoanelor îndreptățite la restituirea imobilelor preluate abuziv calitatea de proprietari, avută la data preluării, însă restituirea lor în natură și implicit executarea dreptului de proprietate, intervin numai în urma constatării dreptului de proprietate fie prin decizia autorității administrative implicate în aplicarea legii, fie prin hotărâri judecătorești în cazul în care deciziile autorității administrative sunt atacate în justiție.

Secțiile Unite prin dec. LIII (53) din 04.06.2007, având de soluționat recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă a considerat că prin dispozițiile sale, legea 10/2001 a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actului de preluare a imobilelor naționalizate și fără să diminueze accesul la justiție a adus perfecționării sistemului reparator, subordonâdu-l totodată controlului judecătoresc prin norme de procedură speciale.

2) Recurenta pârâtă a susținut constant că a fost cumpărător de bună credință, titlul sau de proprietate își păstrează valabilitatea, iar reclamanții nu i-au opus un titlu de proprietate în temeiul căruia au fost înlăturate efectele decretului 92/1950, ori o hotărâre judecătorească prin care să se fi stabilit că titlul pârâtei este lovit de nulitate.

Tribunalul București, însușindu-și soluția - nesusținută de probe, a Judecătoriei sectorului 2 apreciat că în mod temeinic prima instanță a reținut că pârâta nu a fost cumpărător de bună credință pentru că reclamanții au solicitat restituirea în natură a imobilului în baza legii 112/1995.

Instanța de apel n-a înfățișat însă considerentele de fapt și de drept pentru care subscrie la teza că pârâta n-a fost dobânditor de bună credință.

Era de datoria acestei instanțe ca în exercitarea controlului judiciar să examineze în ce măsură s-a asigurat o corectă aplicare a prev. art. 1899 alin. (2) prima teza civ. și dacă reclamanții au înțeles să dea satisfacție prev. art. 1899 alin. (2) teza --a și art. 1169.civ. cât timp nu s-a administrat nici o probă pentru a se face dovada că pârâtei i-au fost aduse la cunoștință demersurile reclamanților adresate în iulie 1996 Comisiei de aplicare a legii 112/1995.

De asemenea recurenta-pârâtă este nemulțumită că instanța de apel n-a descifrat și n-a prezentat prin decizia recurată ce semnificație au prev. art. 45 alin. (2) și alin. (5) legea 10/2001, dacă în opinia sa nu are nici o relevanță, așa cum a reținut instanța de fond că reclamanții n-au solicitat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâtă cu Primăria Municipiului B prin

3) O altă critică adusă hotărârii instanței de apel vizează lipsa de motivare sau motivarea insuficientă a nemulțumirilor exprimate de recurenta pârâtă în raport de modificările aduse legii 10/2001 prin legea 1/2009.

Decizia Tribunalului București, după ce reține că prezentarea modificărilor aduse de legea 1/2009 este corectă, în final arată că aceste modificări nu constituie un motiv de nelegalitate a sentinței Judecătoriei sectorului 2.

Recurenta-pârâtă continuă să susțină că este greu de crezut că legiuitorul a înțeles să intervină în modificarea și completarea legii 10/2001, având reprezentarea ca aceste modificări sunt lipsite de eficiență.

Este de neînțeles că instanța de apel a apreciat că prima instanță a pronunțat o hotărâre legală în raport de reglementările în vigoare la acea dată, iar susținerile recurentei-pârâte, privind abrogarea art. 2 alin. (2) legea 10/2001 nu afectează în niciun mod nelegalitatea sentinței atacate, când legea - nu opiniile exprimate în literatura de specialitate și jurisprudența căreia urmează să se supună fără privilegii și discriminări toți cetățenii și autoritățile publice trebuie să fie aplicată în spiritul și litera ei de către judecători.

În acest caz, din moment ce prin o lege specială, lege reparatorie, în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, legea 10/2001, care interesează ordinea publică și este de imediată aplicare, a fost suprimată posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate, fără a diminua accesul la justiție, a perfecționat sistemul reparator, subordonându-l însă controlului judecătoresc prin norme de procedură specifice, era îndatorirea de prim ordin a instanței să dea satisfacție legii în vigoare și constatând că suntem în prezența concursului dintre legea specială și legea generală, se impunea a se aplica legea specială, în temeiul art. 1 și 52 din legea 10/2001 și conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă aceasta nu e prevăzută de legea specială (în acest sens dec. 33/09.06.2008 C, Secțiile Unite).

În prezența unui text care stabilește că actele de vânzarea cumpărarea bunurilor imobiliare încheiate în baza legii 112/1995 cu modificările ulterioare sunt acte autentice și constituie titlu de proprietate opozabil de la data încheierii acestora [art.45 alin.(2¹) legea 10/2001], iar Curtea Constituțională ale cărei decizii sunt general obligatorii a statuat că acest text a fost introdus nu pentru a produce efecte retroactive, ci pentru a se ști că au forța juridică de titlu de proprietate și sunt opozabile erga omnes (dec. 56/14.01.2009 Curtea Constituțională), în opinia recurentei-pârâte, judecătorul era chemat în condițiile în care avea de soluționat o acțiune în revendicare pe calea dreptului comun, potrivit art. 480-481.civ. ca supunându-se legii, să respingă acțiunea reclamanților cu motivarea însușită de instanța supremă în secțiile Unite, ca acțiunea formulată sub imperiul legii noi nu este susceptibilă să fie caracterizată și primită ca acțiune în revendicare în baza dreptului comun (în acest sens dec. 1009/13.03.2003 și dec.33/2008 Secțiile Unite).

4) recurenta-pârâtă a făcut cunoscut pe tot parcursul procesului și a cerut în mod "obsesiv" să i se răspundă în ce măsură reclamanții pot revendica imobilul pe calea dreptului comun printr-o acțiune înregistrată la 29.05.2007, când la 18.01.2002 au împuternicit un avocat pentru a-i reprezenta în fața tuturor instituțiilor publice, instanțelor judecătorești și a oricăror organizații sau față de particulari să le susțină interesele în legătură cu recuperarea proprietăților naționalizate în temeiul legii 10/2001 (f 15 dosar - Judecătoria sectorului 2 la 18.05.2001 și 10.07.2001 au notificat - Primăriei Municipiului B că înțeleg să solicite restituirea imobilului din- în temeiul legii 10/2001 (f 212 din dosarul - Judecătoria sector 2), la 07.06.2001, au cerut suspendarea dosarului 4038/2000 al Tribunalului București secția III-a, al cărui obiect îl constituia anularea actului de preluarea imobilului deținut de autorii reclamanților până în 1950 și apoi au comunicat Curții de APEL BUCUREȘTI că au cerut Prefecturii Municipiului B, restituirea imobilului prin echivalent. Tribunalul București secția III-a civilă, prin dec. 436/A/03.04.2009, pe care o atacăm prin prezentul recurs, a răspuns criticii aduse sentinței primei instanțe printr-o motivare extrem de îndoielnică, ce nu dă garanția că instanța și-a exercitat rolul activ în spiritul prev. art. 129 alin.(5) pr.civ.

Astfel, instanța care era chemată să exercite controlul judiciar al hotărârii apelate, evitând să dea răspuns nemulțumirii pârâtei, a apreciat ca fiind justificată conduita reclamanților și ignorarea legii 10/2001, pe motivul că notificarea n-a fost soluționată până în prezent, iar dacă era rezolvată în termenul prev. de lege, aceștia puteau primi despăgubiri bănești sau - după modificarea legii - o propunere de echivalent bănesc.

Această argumentare, rol al unei interpretări eronate a legii, nu poate fi primită.

Opinia instanței de apel este străină reglementărilor în vigoare, doctrinei și literaturii de specialitate și neagreată de jurisprudența.

Faptul că persoana îndreptățită n-a primit răspuns la notificare și n-a stăruit în îndeplinirea procedurii speciale prealabile reglementata de art. 22 legea 10/2001 nu poate echivala cu neîndeplinirea obligației corelative unui drept subiectiv de natură civilă care să justifice admisibilitatea acțiunii în revendicare.

Din conținutul disp. art. 22 și urm. legea 10/2001 nu rezultă că persona îndreptățită căreia nu i s-a răspuns la notificare își poate realiza dreptul pe calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe disp. art. 480-481.civ.

Față de prev. art. 480-481.civ. reglementările legii 10/2001 sunt speciale, iar mecanismul de punere în aplicare a legii este alcătuit din 2 etape succesive, din care prima - administrativă - este obligatorie, impusă nu numai de legea 10/2001, ci și de art. 109 alin. (2) pr.civ. text introdus prin OUG138/2000 aprobată prin legea 219/06.07.2005.

Pe de altă parte jurisprudența - inclusiv jurisprudența CEDO s-a pronunțat constant și cu autoritate că în cazul în care entitatea notificată nu emite decizia sau dispoziția motivată la expirarea termenului de 60 de zile, la cererea persoanei îndreptățite, persoana notificată poate fi obligată de instanța judecătorească să răspundă notificării.

Secțiile Unite, prin dec. XX/19.03.2007, a decis că instanțele judecătorești sunt competente să soluționeze pe fond nu numai contestațiile formulate împotriva deciziilor/dispozițiilor emise în baza notificării, ci și acțiunea persoanei îndreptățită în cazul refuzului nejustificat al entității notificate de a răspunde la notificare.

În acest context este cert că hotărârile judecătorești, prin care a fost admisă acțiune reclamanților, fondată pe disp. art. 480-481.civ. lasă deschisa calea reformării lor prin recurs.

5) Recurenta-pârâtă a susținut în fața instanțelor că reclamanții nu pot primi imobilul în natură pentru că o asemenea soluție contravine tuturor reglementarilor legislative privind restituirea bunurilor preluate de stat, organizațiile cooperatiste și alte persoane juridice în perioada 06.03.-.12.1989 și a apreciat că reclamanții pot beneficia numai de măsuri reparatorii în echivalent. În sprijinul apărării sale, reclamanta a făcut trimitere la prev. art. 1, art. 7 alin.(1¹) art. 7 alin. (5) art. 18 lit. c art. 20 alin>(1) și (2) art. 45 și 52 din legea 10/2001 la doctrina și jurisprudența.

Este de notorietate că instanțele judecătorești, inclusiv instanța supremă, s-au pronunțat ca în cazul în care imobilul naționalizat a fost înstrăinat în condițiile prev. de legea 112/1995, persoanele îndreptățite beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent.

La rândul său, doctrina s-a pronunțat ca în cazul soluționării acțiunilor în revendicare, restituirea lucrului către adevăratul proprietar se face de regulă în natură; iar atunci când acest lucru nu este cu putință fie pentru că lucrul a fost dobândit de un terț de bună credință, fie a pierit printr-un caz fortuit sau de forță majoră, obligația de restituire va fi înlocuită printr-o restituire în echivalent, respectiv printr-o obligație de dezdăunare, (în acest sens N Teoria Generală a Drepturilor Reale, Imprimeria, 1947 pag. 479;, Drept Civil, Persoana fizică, persoana juridică, drepturi reale, ed. Didactica și Pedagogica Suc. 1970, pag.742)

Instanțele n-au dat răspuns unor astfel de apărări ale recurentei-pârâte, așa încât hotărârile judecătorești sunt supuse recursului în baza art. 304 pct.7 pr.civ."

Analizand lucrarile dosarului in raport cu motivele de recurs invocate, curtea retine urmatoarele:

Recurenta sustine ca in mod gresit prima instanta si instanta de apel au ignorat imprejurarea ca la data introducerii actiunii exista o lege speciala si, ca atare, în mod greșit, prin încălcarea legii 213/1998 și legii 10/2001, modificată și completată prin legea 1/2009, Judecătoria sectorului 2 și Tribunalul București secția III-a civilă au soluționat acțiunea formulată de reclamanți pe calea dreptului comun, prin comparare de titluri.

Sustinerea recurentei nu poate fi primita intrucat Legea nr. 10/2001 nu contine o reglementare speciala pentru situatia legala in care se afla si imobilul in litigiu.

Astfel, prin decizia 33/2008 pronuntata de Inalta C de Casatie si Justitie s-a stabilit ca in caz de concurs intre legea specială și legea generală acesta se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială si, totodata, ca în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate, iar această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Ca atare, un prim aspect analizat prin decizia mentionata este cel al raportului intre legea speciala si legea generala, stabilindu-se ca, in masura in care se pune problema unui concurs intre legea speciala si legea generala, acest concurs se rezolva in favoarea legii speciale.

Analizand in ce masura in prezenta cauza se pune problema unui concurs intre Legea nr. 10/2001 si revendicarea de drept comun intemeiata pe dispozitiile din Codul civil care apara dreptul de proprietate, curtea constata ca o astfel de problema nu se pune.

Astfel, Legea nr. 10/2001 reglementeaza procedura de restituire in natura sau prin echivalent a imobilelor preluate abuziv - cu titlu, fara titlu sau fara titlu valabil - doar pentru acele imobile care la data intrarii in vigoare a Legii 10/2001 se mai aflau in patrimoniul statului sau se aflau in patrimoniul unor societati asupra patrimoniului carora statul avea putere de decizie. Pentru aceste imobile Legea nr. 10/2001 a stabilit o procedura administrativa.

Insa, pentru imobilele preluate fara titlu sau fara titlu valabil care la data intrarii in vigoare a Legii nr. 10/2001 nu se mai aflau in patrimoniul statului intrucat facusera vandute in temeiul Legii nr. 112/1995, Legea nr. 10/2001 nu a mai reglementat vreo procedura administrativa. Astfel, potrivit art. 22 alin. 1 din lege, "Persoana îndreptățită va notifica în termen de luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului". Totodata, potrivit art. 29 alin. 4 din lege "În situația bunurilor imobile preluate cu titlu valabil, înstrăinate sub orice formă din patrimoniul administrației publice centrale sau locale, persoana îndreptățită va notifica organele de conducere ale acesteia" Ca atare, Legea nr. 10/2001 reglementeaza o procedura de restituire in natura sau prin echivalent numai pentru imobilele detinute de o persoana juridica la momentul intrarii in vigoare a legii, iar pentru imobilele instrainate din patrimoniul administratiei centrale sau locale legea reglementeza o procedura doar pentru imobilele preluate cu titlu valabil. Nu exista nici o dispozitie care sa reglementeze procedura de restituire pentru imobile preluate fara titlu sau fara titlu valabil si care au fost instrainare in baza Legii nr. 112/1995 inainte de intrarea in vigoare a Legii 10/2001.

In conditiile in care Legea nr. 10/2001 nu prevede expres unitatea/entitatea careia i se adreseaza notificarea in cazul imobilelor preluate de stat fara titlu/fara titlu valabil si iesite in orice mod din patrimoniul statului, nu se poate retine nici existenta unei reglementari speciale, care sa se aplice cu prioritate in raport cu dreptul comun in materie.

De altfel, in tot cuprinsul Legii nr. 10/2001 posibilitatea restituirii prin echivalent pentru imobilele instrainate este prevazuta doar pentru imobilele preluate cu titlu valabil. Astfel, art. 18 lit. c vorbeste de imobil "înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale" (respectiv imobil "instrainat cu respectarea dispozitiilor Legii nr. 112/1995" dupa modificarea art. 18 prin Legea nr. 1/2009), art. 20 alin. 2 (si 2¹dupa modificarea art. 20 prin Legea nr. 1/2009) vorbeste de imobil "vandut cu respectarea prevederilor Legii 112/1995", art. 43 alin. 1 vorbeste tot de imobile vandute cu respectarea Legii 112/1995. Or, "vandute cu respectarea dispozitiilor Legii nr. 112/1995" sunt doar imobilele care fusesera preluate cu titlu valabil, intrucat doar acestea intrau in sfera de reglementare a Legii nr. 112/1995.

Nu se poate sustine ca, in lipsa unei reglementari exprese, Legea nr. 10/2001 este aplicabila si in situatia imobilelor preluate fara titlu/fara titlu valabil si instrainate in temeiul Legii nr. 112/1995 anterior intrarii in vigoare a Legii nr. 10/2001.

Astfel, Legea nr. 10/2001 in art. 2 alin. 2 recunoscut expres dreptul de proprietate in favoarea celor de la care imobilele au fost preluate fara titlu/fara titlu valabil sau a succesorilor acestora, iar abrogarea acestui text legal (prin Legea nr. 1/2009) nu este de natura sa inlature efectele recunoasterii si, deci, existenta unui "bun" in sensul jurispudentei CEDO in patrimoniul reclamantilor.

Recunoscand dreptul de proprietate asupra acestor imobile in favoarea fostilor proprietari sau succesorilor acestora, reglementarea unei proceduri derogatorii si restrictive in raport cu dreptul comun in materia revendicarii reprezinta din punct de vedere art. 1 din Protocolul 1 al CEDO o "ingerinta" care este permisa statelor cu conditia ca ea sa fie "prevazuta de lege", iar legea care o prevede sa fie "accesibila, precisa si previzibila". Astfel, Curtea Europeana a statuat ca "Art. 1din Protocolul nr. 1 la Convenție impune,înainte de toate și mai ales, ca o ingerință a autorității publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor să fie legală. Principiul legalității implică și existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile ( împotriva Franței, Hotărârea din 22 septembrie 1994, seria A nr. 296-A, p. 19 - 20, & 42, și și alții împotriva Marii Britanii, Hotărârea din 8 iulie 1986, seria A nr. 102, p. 47, & 110, impotriva Romaniei & 77, impotriva Romaniei & 62, ).

Or, in conditiile in care Legea nr. 10/2001 cuprinde dispozitii privind unitatea/entitatea careia i se adreseaza notificarile si dispozitii privind unitatea/entitatea care solutioneaza aceste notificari numai in ceea ce priveste celelalte imobile decat cele din categoria analizata, este evident ca nu se poate considera ca o astfel de ingerinta in exercitarea dreptului recunoscut prin art. 2 alin. 2 din aceeasi lege este "prevazuta de lege".

Pe de alta parte, considerarea Legii nr. 10/2001 ca fiind aplicabila si imobilelor din categoria analizata nu poate fi primita nici din perspectiva dispozitiilor cuprinse in art. 22 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, potrivit carora "Nerespectarea termenului prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent". Or, recunoasterea dreptului de proprietate prin art. 2 alin. 2 atrage consecinta considerarii existentei unui "bun" in sensul art. 1 din Protocolul 1 al CEDO. Dispozitia cuprinsa in art. 22 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 nu ar reprezenta doar o limitare care nu este prevazuta de lege pentru imobilele din categoria analizata, ci chiar o anihilare a dreptului, o "lipsire de bun" fara justa si prealabila despagubire. Ca atare, o astfel de interpretare ar echivala cu acceptarea ideii ca in privinta imobilelor preluate de stat fara titlu/fara titlu valabil Legea nr. 10/2001 ar constitui o lipsire de "bun" fara justa si prealabila despagubire din moment ce, dupa recunoasterea dreptului de proprietate, reglemenetarea cuprinsa in art. 22 alin. 5 ar conduce la pierderea atat a dreptului de proprietate recunoscut prin art. 2 alin. 2, cat si a dreptului la masuri reparatorii.

de cele retinute mai sus, curtea constata ca sunt neintemeiate sustinerile recurentei in ceea ce priveste gresita solutionare a cauzei din perspectiva concursului intre dispozitiile legale speciale si dreptul comun in materie.

In Decizia nr. 33/2008 Inalta C de Casatie si Justitie a mai analizat raportul dintre legea interna - Legea nr. 10/2001 - si Conventia Europeana a Drepturilor Omului.

In raport cu concluziile retinute mai sus, respectiv inexistenta in Legea nr. 10/2001 a unei proceduri speciale de restituire pentru imobilele preluate fara titlu/fara titlu valabil si instrainate anterior intrarii in vigoare a Legii nr. 10/2001, urmeaza a se constata ca in prezenta cauza nu se pune problema unui raport conflictual intre Legea nr. 10/2001 si Conventia Europeana a Drepturilor Omului, legea interna aplicabila fiind cea a dreptului comun in materia revendicarii imobiliare, completata cu cerintele impuse de jurisprudenta CEDO in materie.

Pe de alta parte, chiar daca argumentele retinute mai sus ar fi inlaturate si s-ar considera ca Legea nr. 10/2001 reglementeaza si situatia imobilelor preluate fara titlu/fara titlu valabil si vandute in temeiul Legii nr. 112/1995 anterior intrarii in vigoare a Legii nr. 10/2001, in aceasta ipoteza ar urma sa se retina imprejurarea ca Legea nr. 10/2001 nu contine o reglementare si explicita, conditii in care limitarea dreptului de proprietate recunoscut prin art. 2 alin. 2 nu este prevazuta de lege, astfel ca aplicarea Legii nr. 10/2001 ar conduce la incalcarea dispozitiilor art. 1 din Protocolul 1 al Conventiei Europene a Drepturilor Omului.

In atare situatie, conflictul intre legea interna - Legea nr. 10/2001 - si art. 1 din Protocolul 1 al Conventiei Europene a Drepturilor Omului s-ar solutiona in favoarea aplicabilitatii celui din urma.

In consecinta, independent de alegerea intre cele doua variante sus-mentionate (respectiv inexistenta unei reglementari in Legea nr. 10/2001 pentru situatia imobilelor din categoria celor analizate sau existenta unei astfel de reglementari, dar care nu satisface exigentele impuse de art. 1 din Protocolul 1 al CEDO), se ajunge la situatia in care partile din prezenta cauza au amandoua un "bun" in sensul jurisprudentei CEDO, astfel ca solutionarea conflictului de drepturi urmeaza a se face in cadrul unei actiuni clasice de revendicare prin comparare de titluri.

Recurenta a sustinut ca in mod gresit instantele au retinut ca preluarea imobilui in litigiu s-ar fi realizat fara titlu, sustinere care nu poate fi primita ca intemeiata.

Astfel, imobilul in litigiu a fost dobandit de, si in indiviziune, prin cumparare, in temeiul contractului autentificat sub nr. 37835/23.11.1940. Ulterior, prin actul de partaj voluntar autentificat sub nr. 27149/24.11.1944 sus-numitii au partajat imobilul, fiecare dintre acestia devenind proprietar exclusiv al unor apartamente din imobil. Potrivit partajului, apartamentele de la etajele 4 si 3 din imobil, cu camerele de serviciu si boxele aferente, situate la mansarda si, respectiv, subsol, au revenit in lotul.

Apartamentul cumparat de parata-recurenta este situat la etajul 3 al imobilului, asa incat rezulta ca acest apartament face parte din acelea care au fost proprietatea exclusiva a numitei.

Din adresa nr. -/18670/2007 emisa de -Serviciul Evidenta Proprietatii rezulta ca imobilul situat in- a trecut in proprietatea statului prin nationalizare in baza Decretului 92/1950, figurand in anexe decretului la pozitia 5833, pe numele, si la pozitia 8252, pe numele.

Or, din actele dosarului nu rezulta ca proprietar al imobilului sa fi fost vreodata numitul, cel care figureaza in adresa.

Pe de alta parte, chiar daca se considera ca indicarea prenumelui ar fi o eroare, se constata ca statul nu invoca preluarea imobilului de la. Or, aceasta era, ca urmare a partajului, proprietara exclusiva a unei parti din imobilul situat la adresa mentionata mai sus. Ca atare, partea din imobil ce a apartinut si din care face parte si apartamentul din prezentul litigiu a fost preluat de stat fara nici un titlu, preluarea fiind o masura de fapt, cu caracter abuziv, lipsita de consecinte juridice in ce priveste dreptul de proprietate asupra imobilului, acest drept subzistand in patrimoniul titularului sau si fiind ulterior transmis prin mostenire reclamantilor.

Potrivit certificatului de calitate de mostenitor nr. 214/22.09.2000 a decedat in anul 1968, iar mostenitorii acesteia au fost si.

a decedat in 1993, mostenitor al acesteia fiind reclamantul, asa cum rezulta din certificatul de calitate de mostenitor nr. 216/22.09.2000.

a decedat in 1982, mostenitorii acestuia fiind reclamantii, asa cum rezulta din certificatul de calitate de mostenitor nr. 215/22.09.2000 eliberat de BNP.

In consecinta, fiind vorba de revendicarea unui imobil preluat fara titlu, autoarea reclamantilor a ramas proprietara a imobilului, dreptul asupra acestuia fiind transmis ulterior reclamantilor pe calea succesiunii.

In cazul preluarii imobilelor fara titlu valabil legiuitorul a recunoscut in art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 ca "Persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, ". Art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 era in vigoare la momentul promovarii cererii de chemare in judecata. Chiar daca prin Legea nr. 1/2009 acest text legal a fost abrogat, abrogarea nu stinge efectul recunoasterii dreptului, recunoasterea producand efecte prin intrarea in vigoare a legii sau, cel mai tarziu, la momentul la care s-a constatat ca imobilul se afla in situatia de a fi fost preluat fara titlu valabil. De altfel, chiar in lipsa dispozitiilor art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, stabilirea imprejurarii ca imobilul a fost preluat fara titlu ar fi condus la concluzia ca dreptul de proprietate a subzistat in patrimoniul autoarei reclamantilor si, ulterior, in patrimoniul reclamantilor, iar statul nu a dobandit un titlu asupra imobilului. Ca atare, dispozitiile art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 au relevanta doar din perspectiva recunoasterii de catre stat a lipsei oricaror efecte juridice in cazul preluarii unor imobile fara titlu valabil.

Ca atare, efect al stabilirii preluarii fara titlu a imobilului de catre stat si al dispozitiilor art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, reclamantii sunt in situatia de a li se fi recunoscut ca au un "bun" in sensul art. 1 din Protocolul 1 al Conventiei Europene a Drepturilor Omului.

Pe de alta parte, parata are asupra bunului un titlu de proprietate care in prezent nu a fost constatat nul sau desfiintat in alt mod.

Ca atare, in mod corect prima instanta a procedat la compararea titlurilor si drepturilor invocate de parti asupra imobilului in litigiu.

Curtea constata ca in mod corect s-a stabilit ca titlul si dreptul reclamantilor este preferabil.

Astfel, dreptul invocat de reclamanti, dobandit prin titluri succesive, reprezentate de contractul de vanzare-cumparare autentificat sub nr. 37835/23.11.1940, actul de partaj voluntar autentificat sub nr. 27149/24.11.1944 si mostenirile care au fost probate prin certificatele de calitate de mostenitor sus-mentionate, a fost dobandit de autorii acestora de la proprietari cu drepturi necontestate, prin acte necontestate din punct de vedere al valabilitatii, nu a iesit din patrimoniul autoarei acestora in mod legal si a fost transmis reclamantilor pe caile prevazute de lege.

Pe de alta parte, titlul paratei este reprezentat de contractul de vanzare-cumparare nr. 3106/25.03.1997, incheiat cu Primaria Municipiului Cum statul nu a dobandit niciodata in mod legal un drept asupra imobilului in litigiu, acesta nu avea dreptul sa vanda acest imobil, cu atat mai mult cu cat Legea nr. 112/1995, indicata ca temei juridic al contractului, nu era aplicabila imobilului in litigiu, acesta fiind preluat fara titlu, ci, dimpotriva, in art. 25 stabilea ca situatia juridica a imobilelor din categoria carora face parte si imobilul in litigiu va fi reglementata prin legi ulterioare. Neavand un drept de proprietate asupra imobilului, statul nu putea instraina un astfel de drept, intrucat nu putea instraina mai mult decat avea in patrimoniul, respectiv o posesie fondata printr-o masura abuziva.

Recurenta a mai sustinut ca a cumparat imobilul cu respectarea dispozitiilor Legii nr. 112/1995. Sustinerea nu poate fi primita intrucat in sfera de reglementare a Legii 112/1995 au intrat doar imobilele preluate de stat cu titlu valabil, iar in art. 25 din Legea nr. 112/1995 se mentiona in mod expres imprejurarea ca, pentru celelalte imobile decat cele a caror situatie juridica este reglementata prin Legea nr. 112/1995, vor fi elaborate legi speciale. Imobilul in cauza a fost preluat fara titlu valabil, asa incat vanzarea-cumparare lui in temeiul Legii nr. 112/1995 este nelegala, intrucat au fost folosite la incheierea contractului dispozitii legale ce nu erau aplicabile imobilului in cauza.

Mai mult, la momentul la care s-a incheiat contractul de vanzare-cumparare reclamantul formulase o cerere pe care o adresase Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, prin care solicita "recunoasterea ca legitim proprietar si restituirea in natura a imobilului". Prin aceeasi cerere se arata ca "petitionarul se opune la orice instrainare de catre stat a acestui imobil in favoarea tertilor, considerand-o nula de drept".

Ca atare, in mod corect prima instanta si instanta de apel au retinut ca parata nu a fost de buna-credinta la incheierea contractului de vanzare-cumparare. Astfel, dorind sa beneficieze de dispozitiile Legii nr. 112/1995 pentru a cumpara apartamentul pe care il ocupa in calitate de chirias, parata avea obligatia sa se asigure ca legea mentionata este aplicabila apartamentului respectiv, deci ca acesta trecuse cu titlu valabil in proprietatea statului. Or, parata nu a facut dovada efectuarii niciunui demers pentru a se interesa de situatia juridica a imobilului si a niciunui demers pentru a vedea daca fostii proprietari au facut sau nu demersuri pentru restituirea imobilului. In consecinta, pasivitatea si ignorarea legii nu poate fi considerata o atitudine care sa reflecte buna-credinta.

Nu au nici o relevanta sustinerile paratei in sensul ca reclamantul oricum nu ar fi putut obtine restituirea in natura a imobilului in temeiul Legii nr. 112/1995, intucat prin cererea formulata reclamantul a contestat titlul statului, iar singura entitate investita de Legea nr. 112/1995 cu competenta de a stabili daca Legea nr. 112/1995 este aplicabila imobilului si in ce masura cererea de restituire este intemeiata era Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995. Recurenta nu a asteptat insa solutionarea cererii de catre Comisia mentionata, ci a incheiat contractul de vanzare-cumparare, asumandu-si astfel toate riscurile ce decurgeau din incheierea contractului in astfel de conditii, inclusiv acela de a fi evinsa.

In plus, contractul de vanzare-cumparare a fost incheiat la 25.03.1997, dupa intrarea in vigoare a HG 11/1997, astfel ca la acel moment era in vigoare dispozitia art. 13 alin. 1 din HG 20/1996, introdusa prin HG 11/1997, potrivit careia"Atunci când comisiile locale și județene, respectiv comisiile de sector și a municipiului B, pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 sau unitățile specializate care vând locuințe în condițiile Legii nr. 112/1995 au indicii că o locuință face parte din categoria imobilelor menționate la art. 1 alin. (4) din prezentele norme metodologice ori din aceea a imobilelor exceptate de la vânzare în conformitate cu art. 10 din lege, ele au obligația să întreprindă toate demersurile necesare pentru clarificarea situației juridice a locuințelor, suspendând, totodată, pentru o perioadă de cel mult 6 luni, procedura de restituire în natură, de acordare a despăgubirilor sau, după caz, de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare.". Ca atare, daca parata ar fi intreprins minime demersuri pentru a se asigura ca incheie contractul de vanzare-cumparare in conditii de legalitate ar fi constatat ca titlul statului este contestat de catre reclamant prin cererea adresata comisiei si ca, in aceste conditii, clarificarea prealabila a situatiei juridice a imobilului este o cerinta imperativa a legii.

Din aceeasi perspectiva, curtea constata ca in mod corect s-a retinut de catre prima instanta si instanta de apel ca si vanzatorul a fost de rea-credinta la incheierea contractului, procedand la vanzare desi titlul statului era contestat si nu se clarificase situatia juridica a imobilului. Aspectele legate de incalcarea de catre autoritatile statului a obligatiilor ce le reveneau in temeiul Legii 112/1995 si a normelor de aplicare a acestei legi cuprinse in HG 20/1996, astfel cum au fost modificate prin HG 11/1997, au fost analizate si de Curtea Europana a Drepturilor Omului in paragrafele 102 - 105 din hotararea pronuntata in cauza, cauza in care, ca si in prezenta cauza, se formulase o cerere de restituire de catre fostii proprietari adresata Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 si care nu fusese solutionata la momentul vanzarii.

In consecinta, comparand drepturile autorilor partilor si valabilitatea titlurilor prin care acestia au dobandit dreptul de proprietate, se constata ca autorii reclamantilor au dobandit dreptul de proprietate prin acte necontestate, in timp ce statul, ca autor au paratei, nu a dobandit dreptul de proprietate in mod valabil, preluarea imobilului de catre stat fiind realizata fara nici un titlu.

Ca atare, atat din punct de vedere al drepturilor autorilor, cat si din punct de vedere al titlurilor acestor autori, dreptul invocat de reclamanti este preferabil dreptului invocat de parata, iar din punct de vedere al titlurilor, titlul invocat de reclamanti este mai bine caracterizat si mai eficient din punct de vedere juridic decat titlul invocat de parata.

Nu poate fi retinuta sustinerea recurentei in sensul ca, fiind vorba de titluri provenite de la autori diferiti, ar fi incident in cauza principiul "în pari causa melior est causa possidentis". Acest principiu nu este incident intrucat nu este intrunita ipoteza de aplicare a acestui principiu, respectiv sa fie vorba de o situatie de egalitate. Principiul invocat are caracter subsidiar si intervine in masura in care, analizand titlurile partilor, ale autorilor lor si drepturile acestora, nu se poate stabili care dintre acestea ar fi preferabil, partile si autorii lor fiind in mod egal indreptatite. Or, in prezenta cauza autorul paratei nu are nici un titlu asupra imobilului, ceea ce face ca titlul paratei sa provina de la un neproprietar. Ca atare, nu este vorba de o "pari causa" pentru a fi incident criteriul de preferinta invocat de parata.

Nu poate fi primita sustinerea recurentei in sensul ca admiterea cererii in revendicare este conditionata de constatarea nulității contractului de înstrăinare prin care statul a vândut chiriașului imobilul naționalizat, chiar dacă bunul a fost preluat fără titlu valabil. Astfel, constatarea nulitatii contractului de vanzare-cumparare nu mai poate fi ceruta la acest moment intrucat a expirat termenul de prescriptie prevazut de legea nr. 10/2001 pentru actiunile avand acest obiect. Aceasta imprejurare nu constituie insa un impediment pentru promovarea unei actiuni in revendicare, singura relevanta a imposibilitatii formularii unei cereri in constatarea nulitatii fiind aceea ca respectivul contract va fi considerat valabil, astfel ca este intrunita ipoteza tipica a unei actiuni in revendicare prin comparare de titluri, respectiv situatia in care ambele parti in litigiu invoca un titlu valabil asupra aceluiasi bun.

Nu poate fi retinuta sustinerea recurentei in sensul ca actiunea in revendicare nu ar fi trebuit admisa intrucat nu exista nici un temei legal pentru actiunile in revendicare imobiliara. Actiunea in revendicare este mijlocul specific de aparare a dreptului de proprietate, iar temeiul sau este chiar textul art. 480 si art. 481.civ. care, conturand prerogativele dreptului de proprietate, stabilesc implicit si dreptul de aparare al acestui drept.

Nu poate fi retinuta sustinerea paratei in sensul ca buna sa credinta, ar impiedica admiterea unei actiuni in revendicare formulata de proprietarul de la care bunul a fost preluat fara titlu. Astfel, pentru motivele aratate la analiza imprejurarilor in care a fost incheiat contractul de vanzare-cumparare, in prezenta cauza nu se poate retine ca parata ar fi fost de buna credinta. Pe de alta parte, chiar daca s-ar retine buna credinta a acesteia la incheierea contractului de vanzare-cumparare, aceasta ar fi putut constitui temei pentru respingerea unei eventuale actiuni in constatarea nulitatii contractului de vanzare-cumparare pe care il invoca drept titlu, insa buna sa credinta nu poate valida si titlul autorului sau si, ca atare, nu poate constitui un criteriu de preferabilitate in cadrul unei actiuni in revendicare, cu atat mai mult cu cat buna-credinta ar urma sa fie prezumata si in favoarea reclamantilor, carora nu li se poate imputa preluarea fara titlu a imobilului de la autoarea lor. Mai mult, acestia au avut o atitudine activa de permanenta negare a dreptului statului asupra imobilului, iar incheierea contractului de catre parata s-a realizat prin ignorarea acestei imprejurari.

Totodata, avand in vedere materia specifica analizata, curtea va retine ca, din perspectiva jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului, se mai impune analizat si un alt criteriu - cel al posibilitatilor oferite de legea interna pentru repararea prejudiciului cauzat partilor de catre stat, astfel ca nici una dintre parti sa nu fie pusa in situatia de a suporta responsabilitatea statului.

Astfel, statul este tinut sa raspunda fie de proprietarii de la care a preluat imobilele fara titlu sau fara titlu valabil, pentru chiar faptul preluarii, fie de cei carora le-a instrainat acest tip de imobile, pentru evictiune.

In ceea ce priveste proprietarii de la care imobilul a fost preluat fara titlu/fara titlu valabil sau succesorii acestora, legea interna nu contine dispozitii prin care acestia sa fie despagubiti in mod echitabil. Plecand de la premisa ca Legea nr. 10/2001 nu contine o reglementare pentru categoria de imobile analizata, rezulta ca singura dispozitie de drept intern aplicabila este cea prevazuta de art. 480.civ. care permite proprietarului care a pierdut posesia bunului sa solicite redobandirea acesteia pe calea actiunii in revendicare de drept comun. Chiar in ipoteza in care, in ciuda argumentelor retinute mai sus, s-ar accepta ca Legea nr. 10/2001 reglementeaza si situatia imobilelor din categoria analizata, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat in mod reperat ( împotriva României, și și alții impotriva Romaniei, & 42, impotriva Romaniei & 37) că modalitatea de despagubire prin actiuni la Fondul Proprietatea nu este eficienta si efectiva, astfel ca nu satisface exigentele art. 1 din Protocolul 1 al CEDO, retinand "ca acest Fond nu funcționează în prezent într-un mod susceptibil să fie considerat ca echivalent cu acordarea efectivă a unei despăgubiri".

Pe de alta parte, art. 50, art. 50¹din Legea nr. 10/2001 si art. 1337 si urm. civ. prevad ca, in ipoteza in care contractele de vanzare-cumparare incheiate in temeiul Legii nr. 112/1995 sunt constatate nule sau se constata ineficienta lor in cadrul unei actiuni in revendicare, cumparatorul evins sau al carui contract a fost constatat nul are dreptul la despagubire baneasca. Despagubirea baneasca constituie din punct de vedere al practicii CEDO o despagubire eficienta si efectiva in masura in care cuantumul acesteia este de natura sa inlature consecintele ca respectivul cumparator sa suporte responsabilitatea ce ar reveni statului (cauza Raicu impotriva Romaniei, in care, la paragraful 36, Curtea Europeana a retinut: "trebuie păstrat un echilibru just între cerințele interesului general al comunității și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale omului. Echilibrul ce trebuie păstrat va fi distrus dacă persoana în cauză suportă o sarcină specială și exorbitantă. În acest sens, Curtea a statuat deja că acest echilibru este atins, de obicei, atunci când despăgubirea plătită persoanei private de proprietate este rezonabilă în raport cu valoarea "venală" a bunului, așa cum este ea stabilită la data la care a intervenit privarea de proprietate).

Ca atare, exigentele practicii CEDO in ceea ce priveste despagubirea pentru lipsirea de bun este satisfacuta de legislatia interna doar in cazul cumparatorului evins sau a cumparatorului al carui contract a fost constatat nul, nu si in cazul proprietarului bunului preluat de stat fara titlu/fara titlu valabil si al carui bun a fost vandut anterior intrarii in vigoare a Legii nr. 10/2001.

In consecinta, si din punctul de vedere al acestui criteriu se impunea admiterea actiunii in revendicare si obligarea paratei sa lase reclamantilor in deplina proprietate imobilul in litigiu.

Sustinerea recurentei in sensul ca reclamantii ar fi solicitat despagubiri prin notificarea formulata in temeiul Legii nr. 10/2001 este contrazisa de continutul notificarii nr. 169/2001 aflata la fila 212 din dosarul de fond, din care reiese ca reclamantii au solicitat Primariei Municipiului B restituirea in natura a imobilului. In plus, chiar daca s-ar fi solicitat despagubiri, o astfel de cerere nu putea conduce nici la pierderea dreptului de proprietate existent in patrimoniul reclamantilor si recunoscut prin art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 si, totodata, este lipsita de relevanta in ceea ce priveste atitudinea subiectiva a paratei la momentul incheierii contractului de vanzare-cumparare, acesta fiind incheiat in 1997. Cum formularea notificarii nu conduce la pierderea dreptului de proprietate pentru cei ale caror imobile au fost preluate fara titlu, cum sunt si reclamantii, este evident ca, in calitatea lor de titulari ai acestui drept, reclamantii au la dispozitie si mijlocul procedural specific de aparare a acestui drept, respectiv actiunea in revendicare.

Art. 7 alin. 1¹din Legea nr. 10/2001 nu este incident in cauza, intrucat are in vedere imobilele instrainate in baza Legii nr. 112/1995, cu respectarea conditiilor prevazute de lege. Or, in prezenta cauza incheierea contractului nu s-a facut cu respectarea conditiilor prevazute de lege, ci cu incalcarea lor, incheierea contractului realizandu-se prin fraudarea dispozitiilor legii nr. 112/1995, folosindu-se aceasta lege pentru un imobil care nu intra in sfera sa de aplicare.

Pentru acelasi considerente nu sunt incidente nici dispozitiile art. 7 alin. 5, art. 18 lit. c, 20 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, invocate de recurenta.

Reclamantii nu au primit despagubiri in baza Legii nr. 112/1995, asa incat nu sunt incidente in cauza nici dispozitiile art. 20 alin. 1 si 2 din Legea nr. 10/2001, invocate de recurenta.

De altfel, toate articolele invocate de recurenta sunt introduse sau modificate prin Legea nr. 1/2009, lege care nu era in vigoare la momentul introducerii actiunii.

Art. 45 din Legea nr. 10/2001 nu este relevant in cauza, intrucat reglementeaza regimul juridic al nulitatii pentru contractele de vanzare-cumparare ce au avut ca obiect imobile ce intra in sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001. Or, prin cererea de chemare in judecata reclamantii nu au solicitat sa se constate nulitatea contractului paratei, ci au revendicat imobilul in litigiu. Totodata, efectul expirarii termenului de prescriptie pentru actiunea in constatarea nulitatii unui astfel de contract nu confera preferabilitate contractului respectiv, ci are ca efect considerarea contractului ca fiind valabil incheiat, ceea ce nu impiedica compararea acestuia cu alt titlu valabil invocat de partea adversa.

In consecinta, curtea va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

În majoritate:

Respinge ca nefondat recursul formulat de recurenta - pârâtă împotriva deciziei civile nr.436/03.04.2009, pronunțată de Tribunalul București, Secția a III-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - reclamanți și.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 03.11.2009.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR

- - -

GREFIER

- -

Red.MS/11.01.2010

.red.

2 ex./20.11.2009

Jud Apel Secția a III-a Civilă

I,

Opinia separată în sensul admiterii recursului, modificării deciziei recurate, admiterii apelului, schimbării în parte a sentinței, respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 2 la data de 29.05.2006 reclamanții și au chemat în judecată pârâta solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună, prin compararea titlurilor, obligarea paratei să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 11, situat în B,-,. 1,. 3, sector 2.

Imobilul în spe ță face parte din categoria imobilelor preluate abuziv de stat, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, al căror regim juridic a fost reglementat prin Legea nr.10/2001, fiind trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr.92/1950. Reclamanții au recurs și la procedura prevăzută de Legea nr.10/2001, de altfel.

În spe ț ă se pune și problema aplicării deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 Înaltei Cur ț i de Casație și Justiție - Secțiile unite - publicată în Monitorul oficial nr. 108 din 23 februarie 2009, dată în solu ț ionarea unui recurs în interesul legii. Considerăm că această decizie este de imediată aplicare întrucât exercitarea acestei căi de atac a recursului în interesul legii urmăre ș te să fixeze jurispruden ț a asupra problemelor de drept care au fost solu ționate în mod diferit, în scopul de a se asigura o interpretare ș i aplicare uniformă a legii, cu efecte numai pentru viitor, adică nu poate fi schimbată situa ț ia păr ț ilor din procesele judecate irevocabil în care s-au dat hotărârile ce au format obiectul recursului în interesul legii. Scopul căii de atac este nu de a crea norme de drept, ci interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul țării. Dezlegarea dată problemele de drept date cu ocazia judecării recursului în interesul legii este obligatorie pentru instan ț e, în măsura în care acestea sunt confruntate cu astfel de probleme. Art.329 alin.3 stabilește numai forța interpretării judecătorești pe care ICCJ, în cadrul unor căi de atac o dă unor texte de lege.

Astfel, prin această decizie s-a reținut că în cazul imobilelor ce cad sub incidența Legii nr.10/2001, cum este și cel în speță se pune în primul rând problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și Codul civil, ca lege generală. Acesta este guvernat de principiul de drept -specialia generalibus derogant-, care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială. Pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, iar legea specială, este derogatorie de la dreptul comun.

Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute [art. 18 lit. c), art. 29]. Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil.

În al doilea rând în cauză se pune problema raportului dintre legea internă și Convenția europeană a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994, raportat la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, reflectată în hotărârile de condamnare a României pentru încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, text care prevede că: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții ori a amenzilor."

Valabilitatea titlului de proprietate al pârâtului nu mai poate fi contestată, acesta bucurându-se de o prezumție absolută de validitate, având în vedere că imobilul litigios face parte din categoria imobilelor preluate abuziv de stat, cu privire la care conform art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, se putea cere constatarea nulității lui într-un termen special de prescripție de un an, dreptul de a cere aplicarea sancțiunii de drept civil a nulității, s-a prescris ca urmare a neexercitării lui în termenul special de un an, fiindu-i, deci, recunoscută implicit validitatea chiar de persoana îndreptățită la măsuri reparatorii.

Considerăm că situația acesteia este echivalentă cu a chiriașului cumpărător care beneficiază de o hotărâre irevocabilă de constatare a bunei-credințe, atât timp cât reclamanții nu și-au exercitat dreptul pe care îl aveau de a cere constatarea nulității contractului pe motiv că ar fi fost de rea-credință, în termenul prevăzut de lege. O altfel de interpretare ar duce la crearea unei situații mai favorabile persoanei care nu a respectat termenele prevăzute de lege pentru formularea unei asemenea acțiuni și dovedirea unei astfel de situații, în opoziție cu cea a persoanei care s-a supus legii, și în consecință ar reprezenta o eludare a legii.

Reclamanții nu au făcut dovada recunoașterii calității lor de proprietari ai apartamentului în cauză printr-un act emis de puterea judecătorească sau de cea executivă, anterior dobândirii dreptului de proprietate de către pârâtă, în aplicarea Legii nr. 112/1995. totuși pentru a reține existența unui bun în sensul Convenției, CEDO a atras atenția și "asupra art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care prevede în mod expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul și le-a însușit fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar. Prin urmare, nu este vorba de un nou drept, ci de recunoașterea explicită și retroactivă a vechiului drept, cu mențiunea că legea nu face nicio distincție între situația imobilelor vândute chiriașilor și cea a imobilelor rămase în patrimoniul statului" (Cauza Păduraru contra României, paragraful 84), astfel că și aceștia pot pretinde că au un bun în sensul Convenției.

Chiar dacă s-ar considera că reclamanții au un bun în sensul Convenției, apreciez că nici în acest caz nu pot avea câștig de cauză într-o acțiune în revendicare, având în vedere că, așa cum a reținut și ÎCCJ în decizia menționată anterior, examinând jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului, prin raportare la hotărârile de condamnare a României pentru încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, se observă că, într-un număr mare de cauze, condamnarea a avut loc în situația în care fostului proprietar i se recunoscuse dreptul de proprietate prin hotărâre judecătorească irevocabilă, iar ulterior, în urma declarării recursului în anulare, hotărârea a fost desființată, ceea ce a constituit atât o lipsire de proprietate, ce nu a fost justificată de o cauză de utilitate publică și nici nu a fost însoțită de despăgubiri corespunzătoare, cât și o afectare a principiului securității raporturilor juridice.

Instanța europeană a procedat în același mod nu numai în situația foștilor proprietari (Cauza Brumărescu contra României ), ci și în situația cumpărătorilor, al căror drept de proprietate fusese recunoscut irevocabil de instanțele judecătorești, care le reținuseră buna-credință în cumpărarea bunului, de care însă au fost deposedați ulterior, în urma recursului în anulare (Cauza Raicu contra României).

În această din urmă cauză, Curtea a subliniat și că atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate. În aceeași hotărâre se apreciază că, pentru ca atenuarea vechilor atingeri să nu creeze noi greutăți distorsionate "legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare cauză, pentru ca persoanele care au dobândit cu bună-credință să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri" (paragraful 37).

În urma examinării hotărârilor menționate precum și a unor hotărâri pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în alte cauze având un obiect similar, se observă că instanța europeană a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință.

Ca urmare, oricare dintre aceștia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Astfel, dacă ar fi admisă acțiunea în revendicare a imobilului de la chiriașul cumpărător de bună credință, considerăm că s-ar încălca art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât, neluarea în considerare a acestei situații ar avea ca efect privarea chiriașul-cumpărător de bunul său, în sensul celei de-a doua fraze a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 și securității raporturilor juridice.

În atare situație, soluția ar avea efectul privării uneia dintre părți de un bun în sensul Convenției, ceea ce va însemna ca nu statul să suporte consecințele adoptării unor norme legale neconforme cu Convenția, ci un particular.

CEDO a reținut că o privare de proprietate care să țină de cea de-a doua normă se poate justifica numai dacă se demonstrează în special că ea a intervenit din motiv de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege.

Or, în speță, cu privire la legea aplicabilă raporturilor juridice privitoare la imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, iar legea specială, și anume Legea nr.10/2001, este derogatorie de la dreptul comun.

Faptul că reclaman ț ii nu au recurs la procedura prevăzută de Legea nr.10/2001, nu le dă dreptul de a obține mai mult decât ar fi obținut dacă ar fi urmat această procedură, un altfel de raționament reprezentând eludare a Legii.

Or, în condițiile acestei legi pentru imobilul înstrăinat unui chiriaș de bună credință, ș i pentru care astfel, nu s-a constatat nulitatea absolută a contractului, reclamanții aveau dreptul la despăgubiri potrivit dispozi ț iilor aceleia ș i legi. Conform art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, este obligatorie luarea unor măsuri reparatorii prin echivalent, în beneficiul persoanei îndreptățite, în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale, situa ț ie care este îndeplinită în cazul în care nu s-a constatat nulitatea contractului printr-o hotărâre judecătorească.

Potrivit dispozițiilor art. 20 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuință, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.

Astfel, ingerința în dreptul chiriașului cumpărător de bună credință nu este prevăzută de legea specială aplicabilă imobilelor în cauză, nefiind îndeplinită una dintre condițiile prevăzute de primul alineat teza a doua al art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, și anume ca privarea de libertate pentru a fi considerată admisibilă, să fie făcută în condițiile prevăzute de lege. Nefiind îndeplinită una dintre condițiile prevăzute de către acest articol, este inutil a se examina îndeplinirea celorlalte, în special cea privind criteriul propor ț ionalită ț ii, păstrarea justului echilibru între protecția proprietății și cerințele interesului general.

În același timp, în ceea ce privește măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, respectiv titluri de participare la Fondul "Proprietatea" după cotarea acestuia la Bursă, cu privire la care instanța europeană a apreciat că acest organism colectiv de valori mobiliare nu funcționează în prezent într-un mod susceptibil să ducă la acordarea efectivă a unei despăgubiri (Cauza Jujescu contra României - paragraful 38, Cauza Johanna Huber contra României - paragraful 27 ), în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.

Problema care se pune este dacă prioritatea Convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconcordanța cu dispozițiile Convenției a unor dispoziții ale legii speciale.

În aceste condiții se pune problema dacă remedierea unei ingerințe privind dreptul de proprietate al unei persoane se poate face prin producerea unei ingerințe în dreptul de proprietate al altei persoane, în contextul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, atât timp cât compensarea ingerin ț ei în ambele cazuri se raportează la plata unei despăgubiri la valoarea de circula ț ie a imobilului.

Este de semnalat că Legea nr.10/2001 le recunoaște fo ș tilor proprietari dreptul la despăgubiri la valoarea de circulație a imobilului, pentru apartamentele care nu pot fi restituite în natură, despăgubiri care pot fi primite în bani, conform ultimelor modificări ale Legii nr.10/2001, în limita unei valori de aproximativ 150.000 euro, iar dacă valoarea bunului ar fi mai mare pentru diferența beneficiază de restul măsurilor reparatorii prevăzute de lege.

Privarea de bun în absența oricărei despăgubiri constituie, așa cum s-a arătat, o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, or, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri bănești.

Aplicarea altor dispoziții legale decât cele ale legii speciale, atunci când acestea din urmă sunt contrare Convenției, trebuie să se facă fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenție aparținând altor persoane.

Astfel, dacă se consideră că, în ciuda modificărilor care au intervenit în timp ș i care au fost amintite anterior, sistemul de despăgubire a fo ș tilor proprietari pentru imobilele care nu mai pot fi restituite în natură nu funcționează corespunzător, aplicarea altor dispoziții legale decât cele ale legii speciale trebuie să se facă fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenție aparținând altor persoane.

În aceste condiții, fo ș tii proprietari au posibilitatea ob ț inerii despăgubirilor băne ș ti efective de la stat, considerat culpabil chiar de către CEDO în numeroasele hotărâri date împotriva României pentru "încălcarea obligației pozitive de a reacționa în timp util și cu coerență în ceea ce privește chestiunea de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea unor imobile intrate în posesia sa în baza decretelor de naționalizare" (Cauza Păduraru contra României, paragraful 112 ), prin chemarea acestuia în judecată, practica judiciară recentă evoluând de altfel în acest sens.

Pentru aceste motive am considerat că în temeiul art.312 raportat la art.304 pct.9 proc.civ. trebuia să se admită recursul, să se modifice decizia, în temeiul art.296 raportat la art.295 proc.civ. să se admită apelul declarat de pârâți, să se schimbe în parte sentința, să se respingă acțiunea în revendicarea imobilului ca neîntemeiată, și să se mențină soluția privind respingerea excepțiilor.

JUDECĂTOR

Președinte:Melania Stanciu
Judecători:Melania Stanciu, Mihaela Paraschiv, Silvia Pană

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Pretentii civile. Speta. Decizia 6205/2009. Curtea de Apel Bucuresti