Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 456/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (2584/2008)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III-A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr.456
Ședința publică de la 09.03.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Cristina Nica
JUDECĂTOR 2: Mariana Haralambe
JUDECĂTOR 3: Fănica Pena
GREFIER - - -
Pe rol fiind soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul reclamant -, împotriva deciziei civile nr.752/14.05.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosar nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți, -, -, PRIMĂRIA MUNICIPIULUI și SC " NORD" SA.
Obiectul cauzei - revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședință publicăla prima strigare a cauzeise prezintă recurentul - reclamant - prin apărător, în baza împuternicirii avocațiale nr.-/2009, emisă de Baroul București - Cabinet Individual (pe care o depune), intimații - pârâți, -, personal și asistați de apărător, în baza împuternicirii avocațiale nr.-/2008, emisă de Baroul București - Cabinet Individual (fila 20) (același apărător reprezentând interesele și a celorlalți intimați pârâți și ), intimata - pârâtă PRIMĂRIA MUNICIPIULUI reprezentată de apărător de consilier juridic, lipsind intimata - pârâtă SC " NORD"SA.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Curtea având în vedere că la acest moment dosarele sunt apelate spre a fi amânate, nefiind formulată cerere în acest sens, lasă cauza la a II-a strigare.
La a-II-a strigare a cauzeise prezintă recurentul - reclamant - prin apărător, în baza împuternicirii avocațiale nr.-/2009, emisă de Baroul București - Cabinet Individual, intimații - pârâți, -, personal și asistați de apărător, în baza împuternicirii avocațiale nr.-/2008, emisă de Baroul București - Cabinet Individual (fila 20) (același apărător reprezentând interesele și a celorlalți intimați pârâți și ), intimata - pârâtă PRIMĂRIA MUNICIPIULUI reprezentată de apărător de consilier juridic, lipsind intimata - pârâtă SC " NORD"SA.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Curtea având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile, probe de administrat, constatând cauza în stare de judecată, acordă cuvântul în susținerea și combaterea recursului.
Apărătorul recurentului - reclamant - solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea deciziei atacate, cu obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul în litigiu, având în vedere următoarele argumente:
Obiectul cererii de revendicare este constituit de imobilul situat în B,-, corp A, sector 1.
Sub o primă critică - imobilul în litigiu niciodată nu a ieșit din patrimoniul autorilor recurentului, iar, ulterior, prin succesiune, recurentul devine proprietarul întregului imobil și la momentul apariției Legii nr.112/1995, calitatea de proprietar al bunului era deținut de către acesta.
Apreciază că prezenta acțiune în revendicare este perfect admisibilă și prin prisma Legii nr.10/2001 modificată prin Legea nr.1/2009, care nu poate fi interpretată decât în raport de dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului din 1950 și ale Constituție României, în care art.20 prevede că neconcordanța dintre legea internă și Convenție se soluționează în favoarea Convenției.
Solicită instanței a reține la momentul încheierii contractelor de vânzare - cumpărare, în materie, au fost încălcate dispozițiile Legii nr.112/1995 care atrag nulitatea absolută a acestora.
Astfel, chiriașii au încălcat dispozițiile imperative ale art.9 din textul de lege amintit, în sensul că au formulat cereri de cumpărare ale imobilelor direct la sediile persoanelor juridice care dețin aceste construcții, înainte de termenul de expirare prevăzut de art.14 din acest act normativ, situație în care operează nulitatea absolută asupra acestor titluri.
Imobilul fiind înstrăinat chiriașilor, înainte de soluționarea cererilor proprietarilor și de emiterea deciziilor, vânzarea - cumpărarea către chiriași are cauză ilicită și, din acest punct de vedere, este lovit de nulitate absolută
Dintr-un alt punct de vedere, dispozițiile art.17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevăd protecția proprietății, iar Convenția Europeană a Drepturilor Omului a reiterat dreptul de proprietate din Declarația Universală în art.1, Protocolul 1 din Convenție.
Interesul proprietarului este dovedit prin faptul că a uzat permanent de toate mijloacele legale, astfel, a formulat o acțiune în revendicare împotriva statului, fiind respinsă întrucât bunul nu mai era în proprietatea statului, iar acesta nu mai avea calitate procesuală pasivă; ulterior, a formulat cerere întemeiată pe dispozițiile Legii nr.10/2001 în vederea anulării titlurilor de proprietate ale chiriașilor, ca nefiind de bună - credință.
Imobilul a fost înstrăinat de către stat, care nu a avut niciodată titlu de proprietate asupra bunului, întrucât titlul invocat - Decretul nr.92/1950 - a fost declarat neconstituțional, contrar Declarației Universale, situație în care, vânzarea bunului altuia conferă cumpărătorului, prin contractul de vânzare - cumpărare, protecție, dar în nici un caz, un drept de proprietate potrivit dispozițiile art.1895 din Codul Civil.
În opinia sa, consideră că statul nu este și nu a fost niciodată proprietar asupra imobilului în speță deci, nu putea transmite dreptul de proprietate cumpărătorilor, în schimb, cumpărătorii, dacă ar fi fost de bună - credință, ar fi putut invoca prescripția achizitivă de 10 sau 20 ani.
Prin vânzarea de către stat a unor părți din proprietatea reclamantului se încalcă astfel, unul din atributele dreptului de proprietate asupra proprietății rămasă în patrimoniul acestuia, respectiv dreptul de dispoziție.
Mai arată că, vânzarea bunului unui terț, încalcă prevederile Convenției.
Consideră că Legea nr.1/2009 nu poate produce efecte juridice, întrucât încalcă prevederile art.17 din Convenție.
În concluzie, acțiunea în speță este admisibilă, pârâții neavând proprietatea imobilului și nu se aduce atingere altui drept de proprietate.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
Apărătorul intimaților - pârâți, -, -, solicită respingerea recursului, ca nefondat și menținerea hotărârii pronunțată de instanța de apel, ca temeinică și legală, față de următoarele considerente:
Având în vedere excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, solicită admiterea acesteia, întrucât legea specială primează în această materie, iar în condițiile în care intervine concursul între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, bineînțeles, Convenția primează.
În cauză, contractele de vânzare - cumpărare sunt încheiate cu bună - credință și nu sunt lovite de nulitate absolută, fiind acte translative de proprietate, cărora, trebuie să li se dea eficiență juridică deplină.
Având în vedere o primă critică, arată că nu au fost încălcate prevederile art.1 din primul Protocol adițional la Convenție.
Așa dar, persoanele îndreptățite urmează calea specială impusă de lege și nu calea dreptului comun.
Consideră că nu poate fi reținut de către instanța de control judiciar lipsa caracterului translativ de proprietate, având în vedere dispozițiile art.1897 - 1899 Cod Civil.
CURTEA
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
1. La data de 26 februarie 2007, reclamantul a solicitat instanței - Judecătoria Sectorului 1 B, în dosarul nr-, în contradictoriu cu pârâții, Primăria Municipiului B prin Primarul General și Nord, să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare încheiat între pârâți sub nr. 3870/20398 din 31 martie 1997 și obligarea pârâților să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul situat în B,-, corp A, sector 1, prin compararea titlurilor, al reclamatului fiind preferabil.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că imobilul a fost proprietatea mamei sale și a unchiului său, și prin vânzare la licitație publică, în baza ordonanței de adjudecare nr. 77 din 02 martie 1940, imobilul fiind ulterior naționalizat.
Pârâții - persoane fizice au depus întâmpinare la dosar prin care au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată și au invocat și excepția lipsei de calitate procesuală activă, cu motivarea că actul depus în susținerea acțiunii, nu constituie titlu de proprietate.
2. Printr-o altă cerere înregistrată al aceeași instanță, în dosarul nr- la aceeași dată, 26 februarie 2007, reclamantul a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții, -, Primăria Municipiului B prin Primarul General și Nord, constatarea nulității contractelor de vânzare - cumpărare nr. 4087/19683 din 10 aprilie 1997, nr. 5045/19622 din 18 septembrie 1997 și nr. 4065/28510 din 09 aprilie 1997 încheiate între pârâți în baza Legii nr. 112/1995 și obligarea pârâților să-i lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul situat în B,-, corp B, sector 1.
La data de 14 mai 2007, instanța a conexat cele două cereri din dosarele nr- și - și excepția privind prescripția dreptului material la acțiunea în constatarea nulității contractelor de vânzare - cumpărare și s-a respins excepția invocată de pârâți privind autoritatea lucrului judecat.
Prin sentința civilă nr. 8371 din 28 mai 2007 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 B, în dosarul nr-, s-a respins excepția privind lipsa calității procesuale active, s-au admis în parte cererile conexe formulate de către reclamantul și a obligat pe pârâții persoanele fizice și să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în B,-, corp A, pe și apartamentul nr. 4 situat în corp B, etajul 1, din imobilul situat în B,-, sector 1, pe și - a apartamentului nr. 8 din corp B, etajul 2, situat în imobilul din B,-, sector 1, și pe și a apartamentului nr. 1din corp B, parter din imobilul din B,-, sector 1.
Pentru a respinge excepția privind lipsa de calitate procesuală activă, instanța de judecată a constatat că Ordonanța de adjudecare nr. 77 din 28 martie 1940 reprezintă titlul de proprietate al autorilor reclamantului, intabulat în cartea funciară care are efecte translative de proprietate ca și în prezent.
Privitor la admisibilitatea acțiunii în revendicare prin comparare de titluri, s-a constatat că ea este admisibilă în temeiul art. 480 Cod civil, fiind o acțiune reală prin care se apără însuși dreptul de proprietate, nefiind exclusă prin reglementarea prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Analizând valabilitatea titlului statului, instanța a constatat că acesta are un caracter abuziv, bazat pe o naționalizare fără o dreaptă despăgubire, astfel cum rezultă și din prevederile Legii nr. 10/2001, art. 2 lit. a, astfel că reclamantul fiind moștenitorul autorilor proprietari de la care s-a naționalizat imobilul, păstrează calitatea de proprietar de la momentul preluării.
Comparând vechiul titlu de proprietate al autorilor reclamantului, cu contractele de vânzare - cumpărare încheiate de către pârâții - persoanele fizice chemate în judecată, s-a constatat în baza art. 480 Cod civil, că titlul reclamantului este mai bine caracterizat, fiind un drept legal dobândit, față de titlurile pârâților - cumpărători, faptul că aceste contracte nu au fost desființate, neavând relevanță în acțiunea de față, nefiind de conceput existența a doi adevărați proprietari distincți asupra unuia și aceluiași bun, decât în cazul coproprietății pe cote - părți.
Contractele de vânzare - cumpărare prin care statul a înstrăinat bunul asupra cărora nu avea un veritabil drept de proprietate rămân valabile, în sensul că se păstrează obligațiile din contrat ce trebuie executate, dar nu a avut loc nicicând un transfer al dreptului de proprietate.
B - credință nu valorează - proprietate și este o interpretare eronată aceea care pretinde că prevederile art. 45 din Legea nr. 10/2001 instituie o protecție specială a cumpărătorilor în baza Legii nr. 112/1995.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții - persoane fizice în cauză, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea apelului s-a arătat că în cauză s-a ignorat faptul că nu este singurul moștenitor al autorilor și, întrucât reclamantul a formulat împreună cu o acțiune în justiție în revendicarea imobilului prin care au arătat că aceștia sunt succesorii foștilor proprietari ai imobilului din-, în baza ordonanței de adjudecare nr. 77 din 28 martie 1940 Tribunalului Ilfov, solicitând în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului B să se constate că cei doi defuncți făceau parte din categoria persoanelor exceptate de la naționalizare.
Or, Tribunalul București - Secția a Va Civilă, prin decizia civilă nr. 237/2000 a constatat însă, că imobilul revendicat a intrat în proprietatea statului cu titlu legal și a respins acțiunea sus-menționată formulată în baza art. 480 cod civil - decizia rămânând definitivă și irevocabilă.
În aceste împrejurări analiza nevalabilității titlului statului în baza art. 6 alin. 3 din Legea nr. 213/1998 este tardivă și tinde a repune în discuție o hotărâre irevocabilă.
Cu privire la caracterul preferabil al titlului reclamantului, nu se arată în ce constă titlul acestuia, s-au ignorat prevederile art. 18 și 19 din Legea nr. 10/2001 care au scopul de a conserva situația juridică a imobilelor înstrăinate legal în baza Legii nr. 112/1995.
S-au ignorat și probele dosarului de către prima instanță, privind hotărârea nr. 260 din 16 decembrie 1998 emisă în baza Legii nr. 112/1995 prin care s-a restituit în natură reclamantului partea de imobil liberă, pentru spațiile din imobil vândute chiriașilor, acordându-se despăgubiri, dar și notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 prin care se solicită despăgubiri pentru cele patru imobile înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, de 2,5 miliarde lei.
S-a ignorat de către prima instanță și executarea cu rea-credință a drepturilor procesuale de către reclamant, întrucât acesta a formulat împotriva apelanților - pârâți, a doua acțiune în constatarea nulității contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, pe motiv că imobilul fiind preluat fără titlu valabil de către stat, și contractele sunt nule, iar prin decizia civilă a Tribunalului București - Secția a Va Civilă, în evocarea fondului, s-a respins acțiunea ca neîntemeiată, reținându-se că prin decizia civilă anterioară nr. 237 din 23 martie 2000 Tribunalului Bucureștis -a respins acțiunea în revendicare a imobilului pentru lipsa de titlu al statului - iar decizia Tribunalului a rămas irevocabilă prin respingerea recursului, prin decizia civilă nr. 1496 din 30 iunie 2006 Curții de APEL BUCUREȘTI.
Reclamantul a formulat însă, a treia acțiune, în martie 2007, pentru a se constata preluarea fără titlu de către stat a imobilului, spre a-i servi la notificarea adresată Prefecturii, spre a obține un drept care nu i se cuvine.
Prin decizia civilă nr. 752 din 14 mai 2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a Va Civilă în dosarul nr-, s-au admis apelurile pârâților și, -, și formulat împotriva sentinței civile nr. 8371 din 28 mai 2007 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 B, a fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că s-a admis excepția lipsei capacității de folosință a pârâtului și s-a respins acțiunea față de acest pârât pe excepție, s-a admis excepția autorității de lucru judecat cu privire la constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare - cumpărare a celorlalți pârâți - persoane fizice în cauză, încheiate cu Primăria Municipiului B și a respins acțiunea pe acest capăt de cerere pentru autoritatea lucrului judecat, s-a respins apoi, acțiunea în revendicare formulată de reclamant față de pârâții, și Primăria Municipiului B, fiind menținute dispozițiile sentinței cu privire la soluționarea excepțiilor privind lipsa de calitate procesuală activă și privind prescripția dreptului de a constata nulitatea absolută a contractelor de vânzare - cumpărare, în contradictoriu cu pârâta SC Nord SA, s-a admis și excepția privind lipsa capacității de folosință a pârâtului - apelant în formularea apelului și s-a respins acest apel pe lipsa capacității de folosință.
Pentru a se respinge acțiunea și apelul pentru lipsa capacității de folosință a pârâtului și respectiv, a apelantului, instanța de judecată a constatat că această parte în dosar, era decedată anterior promovării acțiunii în cauză, încă din data de 06 ianuarie 1998.
Privitor la celelalte persoane fizice în cauză, referitor la excepția de ordine publică a autorității de lucru judecat invocată din oficiu, a contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 nr. 19683 din 10 aprilie 1997, nr. 3870/20389 din 31 martie 1997, nr. 4087/19683 din 10 aprilie 1997, nr. 5045/19622 din 18 septembrie 1997 și nr. 4065/28510 din 09 aprilie 1997, cu Primăria Municipiul B, s-a constatat că ea este întemeiată, avându-se în vedere decizia civilă nr. 527 din 29 mai 2005 Tribunalului București - Secția a Va Civilă prin care s-a respins o cerere cu același obiect - decizia rămânând irevocabilă prin respingerea recursului prin decizia civilă nr. 1496 din 30 iunie 2006 Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a IV a Civilă (filele 66 - 74 dosar fond), fiind îndeplinite cerințele art. 1201 Cod civil pe capătul de cerere din acțiune cu acest obiect.
Întrucât, în cauza sus-menționată, pârâta SC Nord SA nu a fost parte, s-a respins cererea față de aceasta, pe excepția prescripției dreptului material la acțiune.
Tribunalul a constatat însă, că excepția invocată a lipsei de calitate procesuală activă a reclamantului nu poate fi respinsă, avându-se în vedere întregul material probator în cauză, constatându-se că titlul de proprietate al autorilor reclamantului îl constituie ordonanța de adjudecare nr. 77, transcrisă de Tribunalul Ilfov - Secția notariat la nr. 5295 din 28 martie 1940, intabulat în cartea funciară nr. 8643/1940, efectuându-se și dovada succesiunii, fiind incidente și prevederile art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001.
S-a constatat însă, a fi întemeiată critica referitoare la greșita apreciere a preferabilității titlului reclamantului, în raport cu titlurile invocate de pârâți.
S-a constatat astfel, că apelanții - pârâți persoane fizice au cumpărat în baza celor pentru contracte de vânzare - cumpărare, apartamentele pe care le ocupă în calitate de chiriași cu deplina respectare a Legii nr. 112/1995, în sensul art. 45 din Legea nr. 10/2001.
Or, potrivit art. 18 lit. c din Legea nr. 10/2001, se acordă despăgubiri foștilor proprietari, respectiv moștenitorilor, în situația imobilelor înstrăinate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar nu restituirea în natură.
Instanța de fond a făcut astfel, o aplicare greșită a legii, ignorând principiul potrivit căruia, legea specială derogă de la dreptul comun.
Iar potrivit art. 20 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, reclamantul are dreptul la despăgubiri în cazul dat, pentru imobilul vândut legal, la valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.
Din reglementările sus-menționate ale Legii nr. 10/2001 rezultă că legiuitorul a înțeles să acorde preferabilitate titlului chiriașilor - proprietari, care au cumpărat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu bună - credință, atitudinea subiectivă a subdobânditorului cu titlu oneros a bunului proprietatea altei persoane, fiind criteriul de preferabilitate în acțiunea în revendicare a moștenitorului foștilor proprietari, instituit prin voința legiuitorului.
Acțiunea în revendicare formulată pe temeiul art. 480 Cod civil poate a nu avea în toate cazurile - astfel cum s-a subliniat în mod constant în practica judiciară și în literatura de specialitate în materie - finalitatea restituirii în natură a bunului revendicat, astfel că, atunci când există un impediment în acest sens, de ordin obiectiv, acțiunea se poate transforma într-o acțiune personală de obținere, doar a despăgubirilor.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate, cu invocarea prevederilor art. 304 pct. 8 și 9 din Codul d e procedură civilă.
Potrivit primului motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă - aplicarea greșită a legii - s-a arătat că prin respingerea acțiunii în revendicare a reclamantului s-au încălcat prevederile art. 20 din Constituția României și art. 1 din Protocolul Adițional al Convenției Europeane a Drepturilor Omului, întrucât prin decizia civilă nr. 527 din 29 septembrie 2005 Tribunalului București - Secția a IV a Civilă s-a arătat că bunul nu a iești niciodată, din patrimoniul autorilor săi, constatându-se nevalabilitatea titlului statului, iar chiriașilor - cumpărători de bună - credință le sunt aplicabile prevederile art. 1895 Cod civil, în temeiul cărora pot dobândi dreptul de proprietate doar prin prescripția de la 10 la 20 de ani, în temeiul contractelor de vânzare - cumpărare, prescripția neîmplinindu-se, fiind întreruptă prin acțiunile reclamantului în instanță.
În mod greșit - s-a mai arătat - în compararea titlurilor părților, s-au preferat contractele de vânzare - cumpărare ale pârâților întemeiate în baza Legii nr. 112/1995, întrucât acestora le lipsește o caracteristică esențială - caracterul translativ de proprietate, iar buna - credință nu este izvor de drept, întrucât potrivit art. 2 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 republicată, persoanele al căror imobil a fost preluat fără titlu valabil, își păstrează calitatea de proprietar.
acestui motiv de recurs s-a arătat că cele două Legi nr. 112/1995 și nr. 10/2001 - au fost interpretate de către instanța de apel în contradicție cu scopul acestora, încălcându-se accesul liber la justiție al recurentului.
În realitate, principiul "specialia generalibus derogant" vizează exclusiv rezolvarea problemei proprietății pe cale administrativă, cu procedura contestației în justiție, ceea ce este cu totul altceva, decât scopul urmărit de dreptul comun, prin accesul liber și neîngrădit în justiție, în materia revendicării, altfel spus, aceste legi nu derogă de la dreptul comun, ci îl completează cu procedura administrativă.
În mod greșit s-a acordat preferabilitate cumpărătorilor - chiriași, neținându-se cont de Legea nr. 112/1995 și Normele sale de aplicare, care prevăd că se vând către chiriași, numai imobilele ce-au intrat în proprietatea statului cu titlu valabil, în speță este vorba de un imobil preluat abuziv.
Potrivit celui de-al doilea motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 Cod de procedură civilă, s-a arătat că instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, prin aceea că a considerat transmis dreptul de proprietate între părți cu privire la bunul reclamantului.
Or, dreptul de proprietate al reclamantului a existat și există, nefiind pierdut, indiferent de actul de vânzare - cumpărare între terți a bunului, astfel, considerarea de către instanță că aceste contracte sunt valabile, este greșită.
Intimații - persoane fizice în cauză au depus întâmpinare la dosar prin care au solicitat respingerea ca nefondat a recursului cu motivarea că acțiunea în revendicare pe dreptul comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 potrivit principiului "specialia generalibus derogant" chiar dacă în legea specială nu se prevede în mod expres acest principiu este inadmisibil, sens în care s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, susținerea lipsei caracterului translativ al proprietății în contractele de vânzare fiind greșită, chiar Codul civil reglementând recunoașterea unui astfel de caracter translativ - art. 1897 - 1899 Cod civil, iar valabilitatea lor a fost analizată de către instanțe, în raport de momentul încheierii lor, și nu în raport de reglementările ulterioare, care nu pot repune în discuție valabilitatea contractelor deja încheiate, până la adoptarea a noilor modificări de lege.
S-a arătat că în mod corect s-a acordat preferabilitatea titlurilor pârâților - cumpărători, care beneficiază de o recunoaștere a dreptului lor obținut cu bună credință și respectarea legii prin decizia irevocabilă a instanței, spre deosebire de titlul reclamantului, nerecunoscut în justiție, astfel că este greșită susținerea că acesta deține un "bun" în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În sprijinul întâmpinării s-au depus la dosar în copie, cererea adresată în baza Legii nr. 112/1995 la data de 15 iulie 1996, Primăria Sectorului 1 B și notificarea recurentului - reclamant formulată în baza Legii nr. 10/2001.
În sprijinul recursului, recurentul - reclamant a atașat extrase din jurisprudența Curții Europene a Dreptului Omului apreciate ca aplicabile speței și respectiv Hotărârea recentă Faimblat contra României din 13 ianuarie 2009, corespondență primită pentru cererea sa cu privire la imobilul din- formulată de reclamant, de la Curtea Europeană a Dreptului Omului și jurisprudență internă.
Recursul nu este fondat.
Susținerea, potrivit primului motiv de recurs, că soluția din apel d e respingere a acțiunii în revendicare este greșită, nu poate fi primită.
Critica în sensul că prin această soluție s-au încălcat prevederile art. 20 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu este fondată, reclamantul nedeținând, în sensul art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, "un bun", printr-o confirmare prealabilă a dreptului său de proprietate preluat de stat, fie printr-o hotărâre judecătorească, fie printr-o decizie administrativă de retrocedare care să fie opusă titlului pârâților - cumpărători.
Dimpotrivă, cumpărătorii - chiriași dețin o hotărâre judecătorească de respingere a cererii reclamantului de a se constata nulitatea absolută a contractelor lor de vânzare - cumpărare, fiind confirmată validitatea acestor contracte - în mod definitiv și irevocabil, prin decizia civilă nr. 275 din 29 septembrie 2005 Tribunalului București și decizia civilă nr. 1496 din 30 iunie 2006 Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a IV a Civilă, în raport de care, în mod legal s-a reținut autoritatea lucrului judecat în noua cerere formulată în cauză având ca obiect constatarea nulității acestor contracte.
Repunerea lor în discuție nu mai este astfel posibilă, iar criticile care vizează constatarea nulității acelorași contracte nu vor fi analizate, întrucât cercetarea lor încalcă principiul puterii lucrului judecat în această materie.
Susținerea recurentului - reclamant că potrivit art. 2 din Legea nr. 10/2001, dreptul de proprietate al autorilor săi nu a ieșit niciodată din patrimoniul lor, moștenitorii acestora fiind considerați în continuare proprietari, ar avea acoperire, numai în situația în care, dreptul ar fi fost confirmat în prealabil de o instanță judecătorească, ori printr-o decizie administrativă de restituire în natură și nu "ope legis".
Curtea nu poate primi nici cel de-al doilea motiv de recurs, în sensul nevalabilității contractelor de vânzare ale intimaților - pârâți, în condițiile în care acestea au fost confirmate în mod irevocabil prin deciziile instanțelor judecătorești, acestea neîncadrându-se la o simplă posesie în baza unui just titlu care, dacă s-ar întemeia pe bună - credință și s-ar împlini cel puțin 10 ani de posesie utilă, s-ar dobândi dreptul de proprietate prin uzucapiune.
Aceasta este o interpretare personală, care ignoră valabilitatea celor patru contracte de vânzare - cumpărare, în temeiul cărora s-a dobândit, cu bună - credință și respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, însuși dreptul de proprietate.
Astfel contractele sunt veritabile titluri de proprietate, astfel cum s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat, iar susținerea că nu a avut loc transferul dreptului de proprietate, în contra deciziilor irevocabile susmenționate și cu ignorarea acestora, nu pot fi primite ca susțineri legale.
Nici critica în sensul că cele două Legi nr. 112/1995 și 10/2001 - au fost interpretate greșit, întrucât ele nu vizează decât strict procedura administrativă, în materie de revendicare, nu este fondată, întrucât potrivit principiului "specialia generalibus derogant", în materia revendicării imobilelor trecute în proprietatea statului în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, legea specială - Legii nr. 10/2001 are prioritate, în raport cu dreptul comun în materie de revendicare - interpretare tranșată chiar prin recursul în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, iar legea specială are o etapă administrativă obligatorie, urmată de un deplin acces în justiție, în toate fazele procedurale - fond, apel, recurs. Prin reafirmarea acestui principiu, nu se îngrădește accesul la justiție, iar instanțele de judecată nu va putea ignora reglementarea specială cu referire la situația imobilelor din materia sa, care vizează și situația celor care au făcut obiectul unor înstrăinări anterioare, valabile și pentru care se prevăd în mod exclusiv, măsuri reparatorii în echivalent, în spiritul principiilor asigurării circuitului civil și stabilității raporturilor civile.
În speța de față, revendicarea contra pârâților - cumpărători nu poate fi primită ca inadmisibilă, astfel cum se susține în întâmpinarea intimaților - pârâți de la dosar, astfel, că și instanța de apel a primit acțiunea și a soluționat-o pe fond, constatând însă, că ea nu este întemeiată.
În compararea vechiului titlu al autorilor reclamantului și titlurile actuale și valabile ale pârâților - cumpărători, constând în cele patru contracte de vânzare - cumpărare, în mod legal, instanța de apel a dat preferință titlurilor actuale ale pârâților obținute în baza Legii nr. 112/1995 cu bună - credință, pârâții având și posesia bunurilor în litigiu.
Soluția în speță, este în concordanță cu principiile asigurării securității circuitului civil, și al stabilității raporturilor civile și este în spiritul reglementării legii speciale, ce decurge din coroborarea prevederilor art. 18 lit. C, art. 20 alin. 2 și art. 45 din Legea nr. 10/2001, dar și al practicii judiciare unitare tranșată prin decizia în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - obligatorie pentru instanțele potrivit art. 329 alin. 3 Cod de procedură civilă.
De altfel, se constată că prin practica sa constantă, Curtea Europeană a Dreptului Omului a statuat că trebuie păstrat un just echilibru între interesul general al comunității și imperative de salvgardare a drepturilor fundamentale ale omului.
În cauza Pincova &, Curtea a arătat că diminuarea vechilor atingeri constând în prejudiciile create în trecut, foștilor proprietari, nu trebuie să creeze noi prejudicii, disproporționate, și că legislația internă trebuie să permită să se ia în considerare circumstanțele sociale ale fiecărei spețe, astfel încât, persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună - credință, să nu fie puse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut, aceste bunuri.
Susținerea în speță, că buna - credință nu ar avea nici o relevanță în compararea titlurilor de proprietate este astfel greșită, ca și susținerea că prevederile Legii nr. 10/2001 care reglementează tocmai situația imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada regimului comunist din România, invocate în apărare de către cumpărătorii - chiriași, trebuie complet ignorate.
Instanța de recurs mai constată că nu este aplicabilă speței, cauza Flaimblat contra României din 13 ianuarie 2009 care statuează în acel caz, că Statul Român nu ia măsuri suficiente și eficiente, de ordin legislativ, bugetar etc. pentru a asigura executarea, în termen rezonabil a deciziilor administrative ori a hotărârilor judecătorești de recunoaștere a dreptului la despăgubiri, persoanelor constatate a fi îndreptățite la astfel de măsuri în echivalent pentru imobilele preluate abuziv la stat.
Este cert că în speță nu se pune o problemă de executare a unei hotărâri judecătorești, cu atât mai mult a unei decizii administrative, astfel că hotărârea susmenționată nu tranșează asupra unei situații de comparare a unor titluri de proprietate, care și excede competențelor Curții Europene.
În consecință, potrivit art. 312 Cod de procedură civilă.
Curtea - în majoritate - va respinge recursul ca nefondat.
Văzând și prevederile art. 274 Cod de procedură civilă, va obliga pe recurente la plata către intimații - persoane fizice a sumei de 2.100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, potrivit chitanțelor doveditoare de la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
În majoritate:
Respinge recursul formulat de recurentul - reclamant, împotriva deciziei civile nr. 752 din 14 mai 2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a Va Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți, -, Primăria Municipiului B și Nord, ca nefondat.
Obligă recurentul la plata sumei de 2.100 lei/ron cheltuieli de judecată către intimații - persoane fizice.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 09 martie 2009.
Președinte, Judecător, Grefier,
- - - - -
Red.
.
2ex./09.04.2009
-5.-;
Jud.1.-
OPINIE SEPARATĂ
Nu îmi însușesc soluția de respingere a recursului, ca nefondat, adoptată de majoritate, pentru următoarele considerente:
Curtea constată sub aspectul fondului, că analiza cererii de revendicare prezente nu se realizează exclusiv prin compararea titlurilor pe baza criteriilor dreptului comun presupuse de aplicarea art. 480 Cod civil, ci și în considerarea Legii nr. 10/2001 și nu mai puțin, a normelor europene privind protecția dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Protocolul nr.1 al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, după cum se va dezvolta în cele ce urmează, premisă impusă de altfel, și prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Pornindu-se de la premisa preluării imobilului în cauză fără titlu valabil de către stat, precum și cea a menținerii contractelor de vânzare - cumpărare deținute de pârâții din cauză, încheiate în baza Legii nr. 112/1995, nedesființate până în prezent, Curtea consideră că prevederile de drept substanțial ale aceluiași act normativ aplicate pentru aprecierea valabilității titlurilor chiriașilor cumpărători nu pot fi ignorate în compararea de titluri presupuse de cererea în revendicare dedusă judecății.
Așa cum s-a stabilit și în cadrul Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, cât timp există legea specială ce reglementează modalitatea în care se impune a fi reparat prejudiciul creat proprietarilor prin preluarea abuzivă a imobilelor în perioada 1945 - 1989, voința legiuitorului trebuie urmată în mod unitar cu referire la toate categoriile de persoane aflate în aceeași situație: astfel, nu se poate accepta o soluție discriminatorie presupusă de posibilitatea promovării unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile de drept comun, cu o finalitatea superioară celei atinse prin parcurgerea procedurii administrative, în care, într-o situație similară celei de față, s-ar ajunge la acordarea de măsuri reparatorii doar în echivalent și nu la restituirea în natură.
Dată fiind această apreciere, Curtea va porni de la reglementarea Legii nr. 10/2001, pentru ca, făcând aplicarea Convenției europene în materia drepturilor omului, să ajungă la concluzia necesității înlăturării normei interne în virtutea prevalenței normei internaționale, posibilitatea instituită în mod expres și de decizia în interesul legii nr. 33/2008, în caz de neconcordanță.
Prin reglementarea din art. 45 (fost 46) alin. 2 din Legea nr. 10/2001, s-a urmărit nu numai menținerea contractelor de vânzare - cumpărare încheiate "cu bună-credință", așadar în situațiile apreciate ca reflectând o situație de eroare comună și invincibilă, ci și preferabilitatea acestor contracte față de titlul proprietarului deposedat de stat anterior anului 1945, în considerarea principiului ocrotirii bunei credințe a dobânditorului unor astfel de imobile și al stabilității actelor juridice civile încheiate.
Ar părea, în aceste condiții, că, în compararea de titluri presupusă de cererea în revendicare, în virtutea voinței legiuitorului, este preferabil titlul dobânditorului de bună credință, statut întrunit în cauză, ca urmare a recunoașterii valabilității contractelor de vânzare-cumpărare ale părților, prin Decizia civilă nr.527/2005 a Tribunalului București și Decizia civilă nr.1496/2006 a Curții de APEL BUCUREȘTI.
Cu toate acestea, nu poate fi ignorată jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în materia respectării dreptului de proprietate privată consacrat de art.1 din Protocolul nr.1 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, practică ce s-a format chiar în cauzele românești soluționate de C, începând cu cauza Păduraru contra României din 01 decembrie 2005 și continuând cu și și multe altele.
În aplicarea raționamentului conceput de Curtea Europeană, instanța națională nu poate decât să constate inaplicabilitatea art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 în cererea în revendicare, ca efect al dispozițiilor art. 1 Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană, ce se aplică prioritar legii naționale, în temeiul art. 11 alin. 2 și 20 alin. 2 din Constituția României, dar și al deciziei în interesul legii menționate, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:
Cauzele menționate reprezintă cauze pilot în jurisprudența Curții și citate ca atare, asemănător deciziei din speța Brumărescu contra României soluționată de Curtea Europeană, în sensul că prin aceste trei cazuri s-a creat un tipar pe care Curtea l-a aplicat în practica ulterioară, în ce privește regulile de evaluare a ingerințelor în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor imobilelor preluate de stat după 1945, din categoria cărora face parte și imobilul în litigiu.
În mod constant, Curtea a analizat, în fiecare speță în parte, respectarea ori, dimpotrivă, încălcarea acestei norme, prin verificarea modului de aplicarea a mai multor condiții, în primul rând, existența unui "bun" în sensul celui dintâi alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1.
Convenția Europeană a Drepturilor Omului apreciază ca fiind întrunită prima cerință atunci când a avut loc recunoașterea de către instanța națională a dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu în patrimoniul petenților, fie ca reprezentând "bunuri actuale", fie ca "speranță legitimă" de redobândire a bunului în natură.
Astfel, se poate vorbi despre existența unui "bun actual" în măsura în care vânzarea către chiriași a unor apartamente din imobile s-a realizat ulterior pronunțării unor hotărâri judecătorești, chiar dacă acestea nu aveau caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a imobilelor anterior anului 1989 (de exemplu: cauza, paragraful 38; cauza Păduraru, numai în privința unui apartament dintr-un corp de clădire, paragraful 65).
Dimpotrivă, titularul dreptului deține doar un "interes patrimonial" de a obține restituirea în natură, însă cu aceeași valoare ca și un bun actual în ceea ce privește cerința legală a existenței unui "bun", ca "drept efectiv", în sensul art. 1 din protocolul nr.1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (în cauza Păduraru, paragraful 83 - 87, precum și în cauza Porteanu, paragraful 33).
Totuși, aceeași C Europeană a Drepturilor Omului a spus, de asemenea, că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună - credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv al unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privațiune contrară art. 1 al Protocolului nr. 1 (cauza contra României).
Prin prisma acestei aprecieri, se constată că reclamantul deține un bun în sensul Convenției, înțeles că "drept efectiv", în condițiile în care decizia civilă nr.527/2005 pronunțată de Tribunalul București, definitivă și irevocabilă, prin care s-a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului, a fost pronunțată ulterior vânzării imobilului în litigiu către foștii chiriași. Mai mult, contractele au fost încheiate ulterior formulării cererii reclamantului, în baza Legii nr. 112/1995, în 1996, dată când pârâții - intimați erau doar chiriași în imobil.
Curtea constată în speță nu este vorba de o simplă vânzare a bunului altuia, ci că această vânzare a survenit cu încălcarea flagrantă a unei norme legale, în favoarea reclamantului. Astfel, deși Legea nr. 112/1995 recunoștea dreptul de proprietate al său, statul a vândut imobilul chiriașilor. Așadar, în calitatea sa de gardian al ordinii publice, statul avea o obligație morală de a stabili un exemplu, a cărei respectare trebuia asigurată de organele sale învestite cu misiunea de protecție a ordinii publice ( împotriva Poloniei, nr. 34.049/96, 73, CEDO 2001-VI). Or, a vinde apartamentul în litigiu în aceste condiții, înseamnă a nega preeminența legii într-un stat de drept.
Din cele de mai sus reiese că, vânzând unor terți apartamentele reclamantului, statul l-a privat pe acesta de posibilitatea imediată de a redobândi posesia asupra lui (mutatis mutandis, împotriva Franței, Hotărârea din 21 februarie 1997, de hotărâri și decizii, 1997-1 p. 164, p. 54).
Pentru a reține existența unui bun în sensul Convenției, Curtea Europeană a atras atenția și asupra art.2 al.2 din Legea nr.10/2001 care prevede în mod expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul și le-a însușit fără titlu valabil, își păstrează calitatea de proprietar. Prin urmare, nu este vorba de un nou drept, ci de recunoașterea explicită și retroactivă a vechiului drept, cu mențiunea că legea nu face nici o distincție între situația imobilelor vândute chiriașilor și cea a imobilelor rămase în patrimoniul statului" (cauza Păduraru contra României, paragraful 84).
În consecință, premisa evaluării de legalitate presupusă de speță este aceea a existenței dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantului la momentul înstrăinării locuinței către chiriaș, ce are natura unei vânzări a bunului aparținând altei persoane decât proprietarul, act juridic a cărui legalitate ar trebui cercetat din perspectiva reglementării interne, asigurată de dispozițiile art. 45 (fost 46) alin. 2 din Legea nr. 10/2001, în forma republicată după modificarea survenită prin Legea nr. 247/2005, ce prevede că actele juridice de înstrăinare cu privire la imobile preluate fără titlu sunt nule absolut, cu excepția celor dobândite cu bună - credință.
În ceea ce privește modul de aplicare a acestor dispoziții legale, este utilă raportarea tot la raționamentul Curții Europene a Drepturilor Omului care, în analiza celorlalte condiții presupuse de art. 1 din Protocolul nr. 1, amintite anterior, a constatat existența unei "ingerințe" în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor cărora li s-a recunoscut atare prerogative, când a avut loc vânzarea de către stat sau autoritatea administrativă locală a apartamentelor în litigiu proprietatea reclamanților, cu consecința imposibilității redobândirii posesiei și a privării de proprietate a titularului dreptului.
În sensul celei de-a doua teze din primul alineat al textului normei europene, privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporționalității.
"Justificarea privării de proprietate" presupune ca ingerința, în primul rând, să fie prevăzută de lege, în sensul dacă dreptul intern răspunde exigențelor de previzibilitate și precizie și dacă interpretarea dată de instanțe este sau nu arbitrară (cauza, paragraful 49).
În evaluarea proporționalității măsurii statului de privare de proprietate a titularului, Curtea Europeană ține cont de marja de apreciere a statului, foarte largă în materie, însă și de asigurarea unui just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înțeles în materia dreptului la respectarea proprietății, sub forma unei compensări rezonabile a deposedării, prevăzută ca atare în legislația națională.
Așadar, Curtea a recunoscut libertatea statului român de a reglementa condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea convenției, inclusiv sub aspectul alegerii modalității concrete, neimpunându-se vreo obligație în sensul restituirii bunurilor.
Cu toate acestea, în măsura în care se adoptă o anumită soluție de despăgubire a foștilor proprietari, aceasta trebuie transpusă de o manieră rezonabil de clară și coerentă, pentru a permite, pe cât posibil, evitarea insecurității juridice și a incertitudinii - fie legislativă, administrativă, ori judiciară - pentru subiectele de drept vizate de măsurile de aplicare a acestei soluții (cauza Păduraru contra României, paragraful 92).
Curtea a constatat neîndeplinirea de către stat a obligației pozitive de a reglementa în timp util și de o manieră coerentă chestiunea de interes general reprezentată de restituire sau vânzarea imobilelor deținute în virtutea decretelor de naționalizare, cu consecința creării unui climat de incertitudine generală (a se vedea în același sens și recenta hotărâre împotriva României din 2009).
În acest context, Curtea a conchis în sensul absenței proporționalității, fiind rupt "justul echilibru" între exigențele de interes public și imperativul garantării dreptului individului la respectarea bunurilor sale (cauza Păduraru contra României, paragraful 112).
Prin urmare, în concursul dintre reclamant și pârâți, Curtea observă că cel dintâi se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, făcând dovada transmisiunilor succesive, titlu ce i-a fost reconfirmat cu efect retroactiv și în mod nerevocabil prin decizia civilă pronunțată de Tribunalul București, menționată, prin care s-a recunoscut nevalabilitatea preluării imobilului de către stat, și implicit, existența valabilă și neîntreruptă a bunului în patrimoniul reclamantului.
Totodată, demersurile sale actuale de recuperare a bunului în materialitatea sa sunt consecința directă a încălcării dreptului de proprietate, prin preluarea abuzivă realizată de stat, și, în același timp, a lipsei oricărei reparări, sub orice formă, a prejudiciului suferit de reclamant (în legătură cu apartamentele nerestituite), care să pună capăt aceste încălcări. Astfel, deși a formulat cerere de restituire în baza Legii nr. 112/1995, deși a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, reclamantul nu a obținut până în prezent nici o despăgubire efectivă.
În același timp, pârâții, deținători și ei ai unui titlu asupra imobilului, în baza hotărârilor judecătorești menționate (deciziile 527/2005 și 1496/2006), dispun la rândul lor de un "bun", însă viciul care afectează titlul autorului lor - statul - radiază implicit și în privința propriului titlu, fapt de natură să împiedice recunoașterea preferabilității titlului lor în concurs cu cel al reclamantului, mai bine caracterizat.
Cu alte cuvinte, întrucât ambele părți litigante dețin un titlu de proprietate recunoscut ca valabil și au un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, în conflictul dintre ele, Curtea în minoritate, va recunoaște, preferabilitatea titlului înfățișat de reclamant, ca fiind cel originar și mai bine caracterizat, provenind de la proprietarul inițial, care obținuse bunul în condiții de perfectă legalitate, necontestat și anterior naționalizării sale.
art. 45 alin. 2 nu reactivează dreptul comun, din care face parte și principiul error communis facit jus, recunoscut numai de doctrină și jurisprudență până la Legea nr. 10/2001, care l-a consacrat in terminis prin această dispoziție legală, principiu ce validează aparența în drept în cazul vânzării bunului altuia, interesând materia efectelor nulității acestui act juridic.
Întrucât înlăturarea legii speciale s-a realizat prin efectul Convenției Europene, fapt permis de Constituție, dar și de decizia nr. 33/2008, dată în interesul legii, urmează a se face aplicarea directă a acestei Convenții cu consecința arătată - unica posibilă prin raționamentul descris, a înlăturării preferabilității contractelor de vânzare - cumpărare prin care s-a produs privarea de proprietate a adevăratului titular, respectiv a reclamantului și care împiedică redobândirea posesiei de către aceasta.
Curtea Europeană a analizat constant dispozițiile Legii nr. 10/2001, inclusiv în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, apreciind că această lege nu funcționează în prezent într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedați de imobilele lor naționalizate și că această lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel de bunurile lor, înainte de intrarea sa în vigoare, datorită unei lipse prelungite a despăgubirii (cauza Porteanu, paragraful 34 sau cauza Faimblat din 2009).
Astfel, s-a constatat că procedura de aprobare a Fondului Proprietatea de către Consiliul Național al Valorilor Mobiliare și transformarea titlurilor de valoare ale primului în acțiuni cotate la bursă, operațiuni necesare pentru ca despăgubirile prevăzute de legea mai sus menționată să poată avea o valoare efectivă, nu s-au încheiat până în prezent.
În aceste condiții, restituirea în natură se impune drept o măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului reclamantului către chiriași, constatare ce interesează cererea în revendicare, prin prisma argumentelor din prezenta hotărâre.
Convingerea intimaților cu privire la calitatea statului de veritabil proprietar a constituit un argument pentru salvarea contractelor de vânzare - cumpărare de la sancțiunea nulității absolute pentru inexistența calității de proprietar a vânzătorului, însă nu poate produce consecințe juridice în planul acțiunii în revendicare, în condițiile concrete expuse, raportate și la concursul dintre dispozițiile interne și cele convenționale.
În consecință, Curtea apreciază că în cauză nu este aplicabilă nici prevederea art. 18 lit. d din Legea nr. 10/2001 privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în cazul imobilului înstrăinat fostului chiriaș, cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 sau art. 18 lit. c din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247 din 19 iulie 2005 și Legea nr. 1/2009, potrivit căreia se acordă măsuri reparatorii prin echivalent, în cazul imobilelor înstrăinate cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.
Această concluzie se impune, întrucât nu se poate invoca aplicarea obligatorie a Legii nr. 10/2001 ca o normă specială, pentru că, așa cum am arătat, Decizia în interesul legii nr. 33/2008, înlătură în anumite circumstanțe concrete, prin paragraful său final, această aplicare prioritară, dând prevalență Convenției Europene a Drepturilor Omului ceea ce prezenta instanță de recurs (în minoritate) a și făcut în cauză. Raportat la ineficacitatea mecanismului Legii nr. 10/2001, anterior dezbătută și la împrejurarea că în cauză, ambele părți se prevalează de un bun, cum am arătat, Curtea constată că întradevăr, argumentul dedus din art. 18 al legii speciale, nu este unul decisiv.
prevalenței Convenției Europene a Drepturilor Omului și a principiilor sale jurisprudențiale, de condiția neafectării unui alt drept de proprietate, potrivit deciziei în interesul legii, reprezintă un principiu menit să asigure protecție ambelor părți: proprietar expoliat de stat sau chiriaș cumpărător. Această concluzie rezultă și din împrejurarea formulării generale a dispoziției Înaltei Curți de Casație și Justiție, din alineatul 2 teza finală, a deciziei sale:"Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun în măsura în care astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice".Nu este vizat, deci, exclusiv, dreptul chiriașului-cumpărător. Tocmai de aceea, Curtea constată că despăgubirea reclamantului prin acordarea de despăgubiri bănești, în sensul deciziei în interesul legii, nu poate fi realizată, întrucât aceasta eom ăsură subsidiară, în condițiile în care restituirea în natură nu ar fi posibilă. Or, așa cum am arătat în paragrafele anterioare, ea este posibilă în prezenta cauză, astfel încât se va reactiva prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului, în mod deplin, cu ansamblul argumentelor anterior enunțate detaliate, care au condus la aplicabilitatea sa directă în cauză.
Principiul securității circuitului civil, la care face de altfel, referire și Înalta Curte de Casație și Justiție, în decizia sa în interesul legii, protejează de asemenea, deopotrivă pe proprietarul expoliat și pe chiriașul cumpărător.
Această concluzie rezultă din chiar cuprinsul deciziei în interesul legii:"În urma examinării hotărârilor menționate precum și a unor hotărâri pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în alte cauze având un obiect similar, se observă că instanța europeană a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință. (.)
Din cauza inconsecvenței și deficiențelor legislative, precum și a eventualelor litigii anterior soluționate, nu este exclus ca într-o astfel de acțiune în revendicare ambele părți să se poată prevala de existența unui bun în sensul Convenției, instanțele fiind puse în situația de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în același timp, a principiului securității raporturilor juridice". Înalta Curte leagă însă acest principiu, de necesitatea ca chiriașul să nu suporte consecințele adoptării de stat, a unor norme neconforme cu Convenția. Or, în cauză acest risc a fost eliminat inclusiv prin adoptarea Legii nr. 1/2009 care îi dă dreptul chiriașului la posibilitatea obținerii valorii de piață a imobilului, astfel încât nici dreptul conferit de contractul de vânzare - cumpărare, nu va fi afectat în mod substanțial. De altfel, securitatea circuitului civil a fost mult mai mult afectată, prin expolierea autorilor reclamantului, decât prin redobândirea de la pârâți.
Pentru ansamblul acestor considerente și în aplicarea deciziei în interesul legii menționate, Curtea (în minoritate) va admite în baza art.312 Cod procedură civilă, prezentul recurs și va modifica în parte, decizia recurată, în sensul înlăturării dispoziției privind respingerea acțiunii în revendicare și în sensul menținerii celorlalte dispoziții ale sentinței, deci inclusiv cele privind obligarea pârâților la restituirea imobilului, către reclamant. Va menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate și va lua act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
JUDECĂTOR,
./
2ex./07.05.2009
Președinte:Cristina NicaJudecători:Cristina Nica, Mariana Haralambe, Fănica Pena
