Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 466/2008. Curtea de Apel Alba Iulia
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIE CIVILĂ Nr. 466/2008
Ședința publică de la 19 2008
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Augustin Mândroc
JUDECĂTOR 2: Daniela Mărginean
JUDECĂTOR 3: Cristina Gheorghina Nagy Nicoară vicepreședinte
Grefier -
Pe rol fiind pronunțarea asupra recursului declarat de pârâții și împotriva deciziei civile nr. 214/2008 pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosar civil nr-.
Se constată că în termenul de pronunțare acordat în cauză s-au depus concluzii scrise din partea recurenților pârâți, prin avocat.
dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de amânare a pronunțării din 12 2008, care face parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA DE APEL
Asupra recursului civil de față;
Prin acțiunea civilă înregistrată sub nr- la Judecătoria Sibiu, reclamantul a solicitat în contradictoriu cu pârâții Statul Român reprezentat prin Municipiul Sibiu, și Prefectura jud. Sibiu ca prin sentința ce se va pronunța să se constate nulitatea absolută a adresei nr- și a încheierii nr. 256/1966 din CF 4602 Sibiu nr. top 2678/1/4/2 și 2678/1/5/1; să se dispună revenirea la situația anterioară de carte funciară, respectiv reîntabularea dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Sibiu str. G-ral nr. 8 în favoarea antecesoarei reclamantului,; să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare nr. 764/1997 și a încheierii nr. 1416/1997, a Ordinului Prefectului jud. Sibiu nr. 2005/1997 și a încheierii de întabulare nr. 13974/1997 și să se dispună revenirea la situația anterioară de CF, cu cheltuieli de judecată.
În motivare arată că la 16 iulie 1996 i-a somat pe pârâți prin executor judecătoresc să nu cumpere apartamentele pentru că înțelege să-și revendice imobilul. Ulterior, prin sentința civilă nr. 4552/1997 a Judecătoriei Sibius -a constatat nulitatea încheierii de întabulare nr. 2567/1965 prin care
-//-
statul a devenit proprietar tabular și s-a dispus revenirea la situația anterioară de carte funciară pe numele și în favoarea mamei reclamantului.
Susține că este în termen legal să promoveze această acțiune, că actul de vânzare este lovit de nulitate deoarece nu s-a respectat prevederea legală a Legii nr. 112/1995 care dispunea că imobilele în litigiu nu se înstrăinează și invocă în drept dispozițiile.
Ulterior, reclamantul și-a precizat acțiunea sub aspectul temeiului juridic în sensul că acesta îl reprezintă disp. art. 480 Cod civ. și ale Constituției României.
Prin sentința civilă nr. 3918/2006 Judecătoria Sibiua respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Instituția Prefectului jud. Sibiu, a admis excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâți și în consecință a dispus respingerea acțiunii formulată și precizată de reclamant.
Prin decizia civilă nr. 84/2007 Tribunalul Sibiua admis recursul reclamantului și, casând sentința menționată anterior, a trimis cauza spre rejudecare motivat de faptul că prima instanță nu a analizat fondul cauzei, admițând eronat excepția autorității de lucru judecat datorită faptului că reclamantul și-a precizat acțiunea întemeind-o pe disp. art. 480 Cod civ.
În rejudecare cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sibiu sub dosar nr- iar prin sentința nr. 720/2008 a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune, a fost admisă excepția autorității de lucru judecat raportat la petitul privind constatarea nulității absolute a adresei nr- și a încheierii de întabulare nr. 256/1966 din CF nr. 4602 Sibiu și în consecință a dispus respingerea acestuia.
S-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul în contradictoriu cu pârâții Statul român reprezentat prin Municipiul Sibiu prin Primar, și și Instituția Prefectului jud. Sibiu și în consecință s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare nr. 1416/1997 a încheierii de întabulare nr. 1416/1997 din CF nr. 4602 Sibiu, a Ordinului nr. 2005/1995 emis de Instituția Prefectului jud. Sibiu cât și a încheierii de întabulare nr. 13974/1997 din CF nr. 4602 Sibiu.
Pârâții au fost obligați să lase în deplină proprietate și posesie reclamantului imobilul înscris în CF nr. 4602 Sibiu nr. top 2678/1/4/2, 2678/1/5/1.
Au fost respinse restul pretențiilor iar pârâții au fost obligați la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că temeiul juridic pe care reclamantul și-a întemeiat acțiunea dedusă judecății este art. 480 Cod civ. respingând ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune.
S-a constatat că în cauză nu sunt aplicabile disp. Legii 10/2001 referitor la petitele privind constatarea nulității contractului de
-//-
vânzare cumpărare, a Ordinului nr. 2005/1995 al Prefectului jud. Sibiu și a încheierilor de întabulare a acestora astfel că s-a apreciat că nu sunt întrunite condițiile necesare pentru existența autorității de lucru judecat prev. de art. 1201 Cod civ.
S-a reținut existența autorității de lucru judecat în ceea ce privește petitul referitor la constatarea nulității absolute a adresei nr- și a încheierii de întabulare nr. 256/1966 din CF nr. 4602 Sibiu, motivat de faptul că prin sentința civilă nr. 4552/13.06.1997 a Judecătoriei Sibiu, rămasă irevocabilă la 14.10.1997, s-a constatat nulitatea absolută a încheierii nr. 256/1966.
Pe fondul cauzei s-a reținut că primul capăt de cerere urmărește constatarea unei stări de fapt astfel că acesta a fost respins față de disp. art. 111 Cod pr. civ.
S-a constatat că sentința civilă nr. 4552/1997 pronunțată de Judecătoria Sibiu, rămasă irevocabilă la 14.10.1997 prin care s-a constatat nulitatea absolută a încheierii de întabulare nr. 256/1966 din CF nr. 4602 Sibiu nu a fost operată în cartea funciară motivat de faptul că au intervenit modificări privind situația juridică a terenului.
Cu toate că imobilul menționat făcea obiectul litigiului soluționat prin sentința indicată mai sus, Statul român a transmis dreptul de proprietate asupra acestuia către pârâții prin contractul de vânzare cumpărare nr. 764/07.01.1997. S-a reținut că potrivit principiului neretroactivității nulitatea nu produce efecte doar pentru viitor ci și pentru trecut astfel că s-a apreciat că se impune repunerea părților în situația anterioară. Fosta proprietară a imobilului în litigiu este considerată titulara dreptului de proprietate de la data dobândirii acestuia, și, în consecință, Statul român a fost, la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare nr. 764/1997 doar un aparent proprietar, acesta transmițând dreptul de proprietate asupra unui bun care nu-i aparținea.
Prima instanță a mai reținut și disp. art. 1 din Protocolul Adițional la CEDO cât și faptul că Statul român a fost condamnat în cazurile și, și alții c/ România ca urmare a vânzării unor imobile naționalizate către chiriași, imobile asupra cărora s-a recunoscut foștilor proprietari un drept de proprietate, fără a le plăti o justă despăgubire.
A considerat instanța de fond că titlul deținut de antecesoarea reclamantului și respectiv al acestuia, dobândit cu titlu de moștenire este mai caracterizat decât cel al pârâților, primul provenind de la un proprietar, cel de-al doilea de la un aparent proprietar.
Față de aceste considerente, instanța, în conformitate cu art. 948 Cod civ. a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare nr. 764/1997.
-//-
S-a constatat că pârâții nu pot beneficia de disp. Legii nr. 18/1991 referitoare la atribuirea în proprietate a suprafeței de 360 mp motiv pentru care s-a constatat nulitatea Ordinului nr. 2005/1995 emis de Instituția Prefectului jud. Sibiu iar în baza art. 34 pct. 1 și 36 din Legea nr. 7/1996 instanța a constatat nulitatea absolută a încheierilor de întabulare nr. 1416/1997 și 13974/1997 din CF nr. 4602 Sibiu.
În conformitate cu disp. art. 480 Cod civ. s-a dispus obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și posesie reclamantului imobilul în litigiu.
S-a făcut, de asemenea, aplicarea art. 275 Cod pr. civ.
Prin decizia civilă nr. 214/2008 pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosar nr- a fost admis apelul declarat de pârâții, și Municipiul Sibiu prin Primar împotriva sentinței de mai sus care a fost schimbată în parte în sensul că a fost admisă excepția autorității de lucru judecat inclusiv pentru capetele de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare nr. 764/1997, Ordinului nr. 2005/1995 și a încheierilor de întabulare nr. 1416/1997 și 13974/1997 din CF nr. 4602 Sibiu, respingându-se aceste capete de cerere întrucât există autoritate de lucru judecat.
S-a admis capătul de cerere privind revenirea la situația anterioară a proprietății de sub B4 din CF nr. 4602 Sibiu pe numele antecesoarei reclamantului, și s-a menținut dispoziția de admitere a cererii în revendicare, respectiv obligația pârâților de a lăsa reclamantului în deplină proprietate și posesie imobilul în discuție.
Pârâții au fost obligați să plătească reclamantului 3000 lei cheltuieli de judecată parțiale în fața instanței de fond în loc de 6.002,75 lei cât s-a acordat prin sentința atacată.
S-a respins cererea de obligare la plata cheltuielilor de judecată stabilită în sarcina pârâților Municipiul Sibiu, și Instituția Prefectului Sibiu.
S-au păstrat celelalte dispoziții ale sentinței.
Intimatul reclamant a fost obligat la plata de cheltuieli de judecată în apel în favoarea pârâților în sumă de 2500 lei.
În considerentele deciziei s-a reținut că prin decizia civilă nr. 1144/16.11.2007 a Curții de APEL ALBA IULIAs -a respins în mod irevocabil acțiunea reclamantului de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare nr. 764/1997 încheiat între pârâții și Municipiul Sibiu, a încheierilor de întabulare nr. 1416/1997 din CF nr. 4602 Sibiu și a Ordinului prefectului nr. 2005/1995. Instanța de recurs a reținut că în cauză buna credință a cumpărătorilor este constatată irevocabil prin decizia civilă nr. 1137/2000 a Curții de APEL ALBA IULIA iar pe parcursul litigiului declanșat ulterior nu s-a făcut dovada unei alte stări de fapt care să determine
-//-
nulitatea actului de vânzare cumpărare al chiriașilor. S-a apreciat că în prezenta cauză valabilitatea acestor operații juridice constituie o chestiune ce a fost tranșată în litigiul anterior, decurgând din prezumția legală de adevăr de care se bucură o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.
Pe fondul cauzei s-a reținut că ambele părți exhibă titluri de proprietate valabile asupra imobilului revendicat, titlul reclamantului fiind reprezentat prin titlul autorului său, respectiv contractul de vânzare cumpărare autentificat și înscris în cartea funciară iar titlul pârâților constituindu-l contractul de vânzare cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.
În timp ce reclamanții au dobândit dreptul de proprietate de la adevăratul proprietar, pârâții au dobândit imobilul de la un non dominus, Statul român, deoarece imobilul a trecut fără titlu valabil în proprietatea statului fiind încălcate dispozițiile constituționale în vigoare la data respectivă referitoare la dreptul de proprietate privată.
S-a apreciat, astfel, că imobilul în cauză nu intră sub incidența disp. Legii nr. 112/1995, potrivit art. 1, această lege aplicându-se doar imobilelor trecute în patrimoniul statului cu titlu.
S-a considerat că pentru a determina respingerea acțiunii în revendicare introdusă de adevăratul proprietar, buna credință ce se opune de cealaltă parte nu este suficientă, doar prin reținerea teoriei proprietarului aparent realizându-se paralizarea acțiunii în revendicare a adevăratului proprietar.
S-a constatat că în speță nu este îndeplinită condiția existenței unei erori comune invincibile asupra calității statului de proprietar al imobilului înstrăinat părților câtă vreme la data încheierii contractului de vânzare cumpărare reclamantul câștigase un litigiu pentru rectificarea situației de carte funciară, avea depusă o cerere de restituire a imobilului în natură și anunțase cumpărătorii că dorește redobândirea imobilului ce i-a fost preluat.
Prin urmare, eroarea asupra calității de proprietar asupra statului vânzător nu era invincibilă, nefiind imposibil de aflat atât de existența cererii de restituire cât și de neregularitățile actului de naționalizare, caracterul invincibil al erorii nefiind raportat doar la persoana pârâților - reclamanți.
Actul de vânzare cumpărare atacat în cauză s-a încheiat în contextul disputei publice născută în jurul legalității naționalizărilor și a legitimității deținerilor imobilelor de către stat în perioada comunistă, ceea ce era de natură să nască un dubiu puternic cu privire la valabilitatea actului încheiat.
În consecință, s-a apreciat că acțiunea în revendicare introdusă de reclamanți nu poate fi paralizată prin invocarea teoriei proprietarului aparent, astfel că s-a procedat la compararea titlurilor părților.
S-a constatat că titlul reclamantului este mai caracterizat și preferabil titlului pârâților întrucât provine de la adevăratul proprietar și era înscris în cartea funciară, cum în mod corect a reținut prima instanță.
-//-
Ca atare, având în vedere disp. art. 480 Cod civ. și ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO Tribunalul a menținut soluția de admitere a acțiunii în revendicare apreciind că aceasta este în conformitate cu decizia pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii ce a format obiect al dosarului nr. 60/2007 al ICCJ.
Sub acest aspect s-a reținut că în cauză există neconcordanțe între legea specială (Legea 10/2001) și CEDO, în măsura în care s-ar aprecia că reclamantul nu ar mai avea posibilitatea promovării acțiunii de drept comun deși Legea 10/2001 i-ar permite, raportat la starea de fapt, redobândirea în natură a bunului.
S-a considerat că prin admiterea acțiunii în revendicare nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice în condițiile în care la data încheierii actului de înstrăinare către chiriași reclamantul avea recunoscut dreptul de proprietate asupra bunului prin hotărâre judecătorească irevocabilă deținând astfel un "bun" în sensul art. 1 din Primul protocol adițional la CEDO, drept pe care l-a făcut cunoscut prin acțiunile sale atât vânzătorului cât și cumpărătorilor.
S-a făcut aplicarea art. 296 și 274 Cod pr. civ.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții solicitând în baza art. 312 Cod pr. civ. modificarea în parte a hotărârii atacate în sensul admiterii excepției de inadmisibilitate a acțiunii pe dreptul comun și în consecință respingerea în totalitate a acțiunii reclamantului, cu obligarea la plata de cheltuieli de judecată în toate instanțele.
În expunerea motivelor de recurs se invocă nelegalitatea prev. de art. 304 pct. 9 Cod pr. civ. constând în încălcarea art. 480 Cod civ., art. 22 și 30 din Legea nr. 7/1996 și a deciziei pronunțate în dosar nr. 60/2007 din 10.06.2008 a ICCJ - Secțiile unite privind recursul în interesul legii.
Se arată că situația juridică în speță este cea a chiriașului care a cumpărat imobilul în baza Legii nr. 112/1995 în urmă cu 11 ani și căruia i se recunoaște ca valabil atât contractul de vânzare cumpărare cât și întabularea acestuia în CF, dar, în același timp, instanța dispune evacuarea acestuia și a familiei sale și reîntabularea fostului proprietar, fără a se desființa încheierea de întabulare a actualului deținător, cele două măsuri luate prin dispozitiv excluzându-se reciproc.
Consideră că în mod nelegal s-a respins excepția de inadmisibilitate a acțiunii față de decizia ICCJ - Secțiile unite din dosarul nr. 60/2007 și în condițiile în care pârâții sunt proprietari întabulați în CF din 20.01.1997, dreptul acestora de proprietate fiind consolidat prin sentința irevocabilă dată în dosar nr. 1761/1998 al Judecătoriei Sibiu și s-a reconsolidat prin decizia atacată în prezentul dosar, când s-a admis excepția autorității de lucru judecat cu privire la constarea nulității absolute a contractului și a încheierilor de întabulare, Tribunalul, prin soluția de admitere a acțiunii în revendicare a adus atingere dreptului de proprietate al pârâților
-//-
cât și securității raporturilor juridice născute în mod legal în condițiile în care decizia ICCJ arată că nu poate avea prioritate CEDO dacă se aduce atingere dreptului de proprietate deja existent.
În sprijinirea excepției inadmisibilității se mai invocă și art. 6 alin 2 din Legea nr. 213/1998.
Precizează că Tribunalul nu avea dreptul să uzeze de operațiunea comparării titlurilor atâta vreme cât acțiunea pe calea dreptului comun este inadmisibilă.
Instanța nu a examinat cartea funciară întrucât Statul român nu a fost la momentul vânzării un proprietar aparent ci un veritabil proprietar cu drept întabulat în CF, sentința prin care s-a constatat nul dreptul Statului fiind emisă după 6 luni de la data încheierii contractului de vânzare cumpărare a rămas irevocabilă la data de 20.10.1997, numai din acest moment fostului proprietar recunoscându-i-se dreptul, cu atât mai mult cu cât acțiunea nu a fost notată în CF.
Susținerea instanței de apel în sensul că în cauză există neconcordanță între Legea 10/2001 și CEDO este apreciată ca fiind greșită deoarece înseși această instanță a stabilit că speța excede disp. Legii 10/2001.
Se mai arată că teoria proprietarului aparent nu are aplicabilitate în speță deoarece pârâții nu sunt beneficiarii unei proprietăți aparente, dreptul acestora fiind concretizat prin contract de vânzare cumpărare întabulat în CF a cărui veridicitate a fost controlată în două cicluri procesuale.
Susține că eroarea totală în care se găsește Tribunalul Sibiu este cea cu privire la data încheierii contractului de vânzare cumpărare 7.01.1997, și data la care i s-a recunoscut fostului proprietar dreptul de proprietate sentința fiind pronunțată ulterior, 13.06.1997, rămânând irevocabilă la 20.10.1997. Ca atare, instanța nu poate afirma că la data încheierii actului de înstrăinare reclamantul avea recunoscut dreptul de proprietate prin hotărâre judecătorească irevocabilă.
Afirmă că Tribunalul se află în eroare totală și atunci când reține că a existat o eroare comună invincibilă asupra calității Statului de proprietar atâta vreme cât la data încheierii contractului de vânzare cumpărare reclamantul câștigase un litigiu pentru restabilirea situației anterioare de CF, când s-a arătat că acest litigiu s-a câștigat după șase luni de la întabularea contractului de vânzare cumpărare neexistând nici o hotărâre judecătorească și nici un proces notat în CF la data încheierii contractului de vânzare cumpărare.
Sub aspectul încălcării art. 22 și 30 din Legea nr. 7/1996 se arată că Tribunalul a dispus revenirea la situația anterioară de CF dispunând reîntabularea proprietății pe numele antecesoarei reclamantului fără a desființa întabularea pârâților.
Atâta timp cât înscrierea din CF nu este desființată, legea îl prezumă pe cel înscris ca proprietar adevărat al imobilului, neputându-se dispune întabularea unui terț fără să fie desființat dreptul de proprietate al
-//-
predecesorului său, drept de proprietate dobândit și înscris legal în CF.
Prin întâmpinarea formulată în cauză intimatul a solicitat respingerea recursului arătând că în mod corect s-a respins excepția inadmisibilității iar considerentele care au stat la baza acestei soluții se impun a fi menținute și în recurs.
Arată că speței nu-i sunt incidente disp. Legii nr. 10/2001 astfel că instanțele în mod corect au considerat acțiunea întemeiată pe dreptul comun.
Susține că este corectă cenzurarea și compararea titlurilor părților fiind nelegală critica privind inadmisibilitatea unei comparări a titlurilor în temeiul art. 480 Cod civ.
La rândul său, prin întâmpinarea formulată, intimatul Municipiul Sibiu a solicitat admiterea recursului întrucât decizia Tribunalului Sibiu aduce atingere dreptului de proprietate al recurenților pârâți dobândit în mod legal printr-un contract de vânzare cumpărare a cărui legalitate a fost recunoscută prin sentința irevocabilă a Judecătoriei Sibiu pronunțată în dosar nr. 1761/1998.
Verificând decizia atacată prin prisma motivelor invocate se rețin următoarele:
Excepția de inadmisibilitate a acțiunii reclamantului nu poate fi primită în raport de practica recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului care a stabilit că respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare promovate după intrarea în vigoare a Legii 10/2001 încalcă prevederile art. 6 CEDO care garantează dreptul la un proces echitabil.
Dealtfel, din examinarea concluziilor pe fondul cauzei exprimate de reprezentantul recurenților la termenul din 12.12.2008 rezultă că aceștia nu înțeleg să mai susțină o atare excepție de vreme ce acceptă că acțiunea în revendicare este admisibilă, precizând însă că cea promovată de reclamant este nefondată deoarece aduce atingere unui alt drept de proprietate și securității raporturilor juridice deja câștigate.
Această din urmă critică a recurenților pârâți întemeiată pe disp. art. 480 Cod civ. și pe cele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite în dosar nr. 60/2007 cu privire la recursul în interesul legii este însă fondată, încadrându-se în motivul de nelegalitate prev. de art. 304 pct. 9 Cod pr. civ.
Prin decizia pronunțată de ICCJ - Secțiile Unite în soluționarea recursului în interesul legii înregistrat sub dosar nr. 60/2007, s-a stabilit că acțiunea în revendicare vizând un imobil preluat abuziv în perioada 6 martie 1945-22 1989, întemeiată pe dreptul comun poate fi admisă doar în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității normelor juridice.
Tribunalul a reținut că la data încheierii actului de înstrăinare
-//-
către chiriași reclamantul avea recunoscut dreptul de proprietate asupra bunului prin hotărâre judecătorească irevocabilă - deținând astfel un "bun" în sensul art. 1 din Primul protocol adițional la CEDO, drept pe care l-a făcut cunoscut prin acțiunile sale atât vânzătorului cât și cumpărătorilor, și, ca atare, a considerat că prin admiterea acțiunii reclamantului nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Această din urmă concluzie a instanței de apel este total greșită deoarece pornește de la o premisă greșită, aceea că reclamantul ar fi avut la data încheierii contractului de vânzare cumpărare al pârâților o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra bunului, dar și faptul că a făcut cunoscut acest drept atât vânzătorului cât și cumpărătorilor prin acțiunile sale.
Actele dosarului relevă însă faptul că actul de vânzare cumpărare nr. 764 fost încheiat la 7 ianuarie 1997 fiind întabulat în CF nr. 4602 Sibiu la 29 ianuarie prin încheierea de întabulare nr. 1416/1997. Cum întabularea în cartea funciară are un efect constitutiv în conformitate cu disp. Decretului - Lege nr. 115/1938, se constată că la 29 ianuarie 1997 pârâții au devenit proprietari ai imobilului.
Acțiunea reclamantului prin care i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra bunului a fost soluționată ulterior datei de 29 ianuarie 1997 respectiv la 13 iunie 1997, devenind irevocabilă la data de 20.10.1997.
Ca atare, nu se poate susține cu temei că la data încheierii contractului de vânzare cumpărare atacat reclamantul ar fi deținut un "bun" în sensul prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO.
Cu privire la valabilitatea contractului de vânzare cumpărare al pârâților instanțele judecătorești s-au pronunțat în mod irevocabil prin decizia civilă nr. 1137/2000 a Curții de APEL ALBA IULIA și prin decizia civilă nr. 1144/2004 a aceleiași instanțe, constatându-se că nu există motive care să atragă nulitatea absolută și desființarea acestuia.
Așadar, validitatea titlurilor pârâților nu mai poate fi pusă la îndoială de vreme ce asupra acestuia instanțele judecătorești s-au pronunțat irevocabil și în contradictoriu cu reclamantul intimat.
La data la care s-a încheiat contractul de vânzare cumpărare nu era notată în cartea funciară nici o mențiune cu referire la demersurile reclamantului de restituire a imobilului, acțiunea reclamantului prin care a cerut a se constata greșita aplicare a Decretului nr. 92/1950 fusese respinsă irevocabil la data de 1 aprilie 1996 ( 144 dosar -) iar hotărârea nr. 221/7.11.1996 a Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 a rămas definitivă prin necontestare la data de 15.12.1996 ( 47 și 69 dosar nr-). Deasemenea, reclamantul nu a probat susținerea conform căreia i-ar fi notificat în anul 1996 pe vânzători și chiriași să nu încheie actul de înstrăinare. În acest context greșit a apreciat Tribunalul că reclamantul și-a făcut cunoscut dreptul de proprietate prin acțiunile sale atât vânzătorului cât și cumpărătorului.
-//-
În consecință, față de cele reținute anterior, Curtea constată că în mod greșit Tribunalul a făcut aplicarea art. 480 Cod civ. și a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO.
În jurisprudența CEDO, (cauza Raicu contra România) s-a statuat că persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună credință nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri. Altfel s-ar încălca criteriul proporționalității, dobânditorul bunului neavând la îndemână o acțiune care să ducă la acordarea unei compensații, cu o valoarea apropiată, în mod rezonabil, de valoarea imobilului. Prin urmare, art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 al CEDO nu poate fi aplicat în favoarea reclamantului în cauza de față deoarece tinde la lipsirea pârâților de un bun dobândit cu titlu valabil, recunoscut prin hotărâri judecătorești irevocabile și implicit, la lipsirea de efecte a acestor hotărâri cu consecințe asupra securității raporturilor juridice, principiu de asemenea consacrat de jurisprudența CEDO.
Față de toate aceste considerente este evident că acțiunea în revendicare formulată de reclamant este nefondată contravenind art. 480 Cod civ. art. 1 din Protocolul 1 adițional la CEDO cât și deciziei ICCJ pronunțate în soluționarea recursului în interesul legii din dosar nr. 60/2007, motiv pentru care apare ca fiind inutil și lipsit de relevanță a se proceda la compararea titlurilor și la analizarea condițiilor teoriei proprietarului aparent. Totuși mențiunea care se impune a se face sub acest din urmă aspect este aceea că instanța apelului a reținut în mod eronat că la data încheierii contractului de vânzare cumpărare reclamantul câștigase un litigiu pentru rectificarea situației de carte funciară, că avea depusă o cerere de restituire a imobilului în natură și anunțase cumpărătorii că dorește redobândirea imobilului ce i-a fost preluat în condițiile în care, așa cum s-a arătat mai sus, niciuna din aceste rețineri nu este conformă actelor dosarului, respectiv sentința reclamantului a fost pronunțată la 13 iunie 1997 deci ulterioară datei încheierii contractului de vânzare cumpărare nr. 764/1997, cererea acestuia de restituire în baza Legii 112/1995 fusese soluționată definitiv la 15.12.1996, în CF nu era notat nici un proces și nici nu s-a probat că vânzătorul și chiriașii au fost anunțați să nu vândă. Prin urmare greșit s-a apreciat că pârâții au dobândit dreptul de proprietate de la un non dominus.
Prin acțiunea promovată, reclamantul a solicitat și urmărit restituirea în natură a imobilului preluat abuziv din patrimoniul antecesoarei sale, însă, așa cum s-a arătat, admiterea acestei cereri nu s-ar putea face fără încălcarea dreptului de proprietate al pârâților și al principiului securității raporturilor juridice garantate de CEDO.
Respingerea acțiunii în revendicare nu îngrădește însă dreptul reclamantului de a-și valorifica dreptul de proprietate prin obținerea de despăgubiri în conformitate cu principiile jurisprudenței CEDO, în cauza de față reclamantul neinvestind instanțele și cu acordarea de despăgubiri pentru compensarea dreptului de proprietate al antecesoarei sale. În aceeași ordine de
idei Curtea, constată că reclamantului i-au fost acordate despăgubiri conform Legii 112/1995 prin Hotărârea nr. 221/7.11.1996 a Comisiei de aplicare a
(continuarea deciziei civile 466/2008 în dosar -)
Legii nr. 112/1995 necontestată de reclamant dar și faptul că acesta a formulat notificare solicitând măsuri reparatorii conform disp. Legii nr. 10/2001.
Față de cele ce preced, reținând fondat motivul de nelegalitate prev. de art. 304 pct. 9 Cod pr. civ. Curtea, în temeiul art. 312 Cod pr. civ. va admite recursul pârâților cu consecința modificării deciziei atacate în sensul respingerii capetelor de cerere privind revenirea la situația anterioară a proprietății pe numele antecesoarei reclamantului și revendicarea imobilului și al înlăturării dispoziției de obligare a pârâților la plata de cheltuieli de judecată la fond.
Vor fi menținute celelalte dispoziții ale deciziei.
În baza art. 274 Cod pr. civ. intimatul va fi obligat să plătească pârâților recurenți suma de 9.555 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în toate instanțele reprezentând onorariu avocat.
Pentru aceste motive,
În numele legii
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâții și împotriva deciziei civile nr. 214/2008 pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosar nr- și în consecință:
Modifică decizia atacată în sensul respingerii capetelor de cerere privind revenirea la situația anterioară a proprietății pe numele antecesoarei reclamantului și revendicarea imobilului și înlătură dispoziția de obligare a pârâților la plata de cheltuieli de judecată la fond.
Menține în rest dispozițiile deciziei.
Obligă intimatul să plătească pârâților recurenți și suma de 9.555 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în toate instanțele.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 19.12.2008.
Președinte, - - | Judecător, - - | Judecător, - - - - |
Grefier, - |
Red.
Tehnored. 2 ex/21.01.2009
-,
-
Președinte:Augustin MândrocJudecători:Augustin Mândroc, Daniela Mărginean, Cristina Gheorghina Nagy Nicoară
