Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 496/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(498/2003)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.496
Ședința publică de la 16.03.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Ioana Buzea
JUDECĂTOR 2: Doinița Mihalcea
JUDECĂTOR 3: Daniela Adriana
GREFIER -
****************
Pe rol se află pronunțarea cererii de recurs formulată de recurenții-pârâți și, împotriva deciziei civile nr.2243 A din 24.10.2002, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr.5076/2002, în contradictoriu cu intimatul-reclamant și intimații-intervenienți, și.
Dezbaterile în cauză au avut loc la data de 09.03.2009 și au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie. Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 16.03.2009, când a decis următoarele:
CURTEA,
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 11.04.2002 sub nr.5436/2002 pe rolul Judecătoriei sectorului 2 B, reclamantul a chemat în judecată pe pârâții și, solicitând instanței, pronunțarea unei sentințe prin care să se dispună obligarea pârâților la lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a apartamentului nr.7 situat în B, b-dul - I (fostă, nr.38), nr.28, sector 2, evacuarea pârâților din acest apartament și obligarea lor la plata cheltuielilor de judecată.
Motivându-și acțiunea, reclamantul a susținut că prin sentința civilă nr.6851/14.05.1999 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 B, definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr.2702R/07.09.2000 pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a IV-a Civilă, s-a admis cererea sa de revendicare formulată împotriva Consiliului General al Municipiului B, cu privire la apartamentul menționat în petitul acțiunii.
În considerentele acestei sentințe s-a reținut că imobilul a aparținut autorului reclamantului - -, în baza contradictoriu de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.27398/19.12.1925, iar ulterior a fost trecut în mod abuziv în proprietatea statului, în baza Decretului nr.92/1950, deși proprietarul era exceptat de la naționalizare.
S-a învederat de reclamant că pârâții au dobândit același apartament prin contractul de vânzare-cumpărare nr.121/30.10.1996 încheiat cu Primăria Municipiului B, prin mandatar, în baza Legii nr.112/1995, iar titlul de proprietate al reclamantului este preferabil titlului pârâților, deoarece este mai vechi și provine de la adevăratul proprietar, pe când titlul pârâților provine de la stat, care nu a avut niciodată un titlu valabil asupra apartamentului.
În finalul acțiunii, reclamantul a susținut că nu sunt aplicabile în speță dispozițiile Legii nr.10/2001, care derogă parțial de la principiile dreptului comun, întrucât aceasta a intrat în vigoare la 08.02.2001 și se aplică, conform principiului neretroactivității legii civile, doar actelor încheiate înainte de intrarea sa în vigoare.
Pârâții au depus la dosar întâmpinare prin care au solicitat respingerea acțiunii formulată de reclamant, ca neîntemeiată, susținând că au cumpărat apartamentul în litigiu la data de 30.09.1996, în baza legii nr.112/1995, cu respectarea tuturor dispozițiilor acestei legi și cu bună-credință.
Prin sentința civilă nr.5414/06.06.2002, Judecătoria Sectorului 2 Bar espins acțiunea ca nefondată și a dispus restituirea către reclamant a taxei de timbru în sumă de 2.225.617 lei.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că deși, din probele administrate a rezultat dreptul de proprietate al autorului reclamantului asupra apartamentului revendicat prin acțiune, trecerea acestuia în mod abuziv în proprietatea statului și restituirea lui în proprietatea reclamantului prin sentința civilă nr.6851/14.05.1999, acțiunea în revendicare formulată de către acesta împotriva pârâților nu poate fi primită în raport de dispozițiile art.46 din Legea nr.10/2001 și de buna - credință a pârâților la dobândirea apartamentului, dovedită prin probele administrate în cauză.
S-a considerat că buna credință a chiriașului cumpărător este reglementată de art.46 din Legea nr.10/2001, nu numai ca o excepție de la nulitatea actelor de vânzare-cumpărare încheiate de chiriași, cât și ca un criteriu de preferabilitate, de care instanța trebuie să țină seama în soluționarea acțiunii de revendicare având ca obiect un astfel de imobil.
În final, s-a reținut că potrivit art.15 lit.r din Legea nr.146/1997, cererile introduse de proprietari sau succesorii acestuia sunt scutite de taxe judiciare de timbru, indiferent de calitatea părților din proces, situație în care se impune restituirea către reclamant a taxei de timbru achitată fără să fie datorată conform legii.
Împotriva sentinței instanței de fond a formulat apel reclamantul, iar prin decizia civilă nr.2243 A din 24.10.2002 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, s-a admis apelul, s-a schimbat în tot sentința instanței de fond în sensul admiterii acțiunii, obligării pârâților să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul din B,-,.7, sector 2 și obligării reclamantului la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 6.000.000 lei.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că nu pot fi reținute în cauză dispozițiile art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001, deoarece una dintre condițiile cumulative prevăzute de acest text de lege este ca pârâții să fi cumpărat imobilul în litigiu cu respectarea Legii nr.112/1995.
S-a considerat de tribunal că nu s-a respectat această condiție, deoarece, Legea nr.112/1995 permitea doar vânzarea imobilelor trecute cu titlu valabil în proprietatea statului, ori, în speță, prin sentința civilă nr.6851/14.05.1999 s-a stabilit că trecerea apartamentului în proprietatea statului s-a făcut fără titlu valabil.
Prin cererea înregistrată la 06.12.2002 apelantul - reclamant a solicitat instanței de apel completarea deciziei civile nr.2243/24.10.2002 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în sensul pronunțării acestei instanțe și asupra capătului de cerere având ca obiect evacuarea pârâților, argumentat prin faptul că acestora nu le sunt aplicabile dispozițiile nr.OUG40/1999.
Prin decizia civilă nr.24 A din 09.01.2003 Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins, ca nefondată, cererea de completare formulată de către apelantul - reclamant.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut că intimații pârâți nu beneficiază de dispozițiile nr.OUG40/1999, deoarece titlul lor nu a fost anulat în instanță, iar atâta timp cât aceștia au fost obligați prin decizia a cărei completare se cere să transmită posesia imobilului către reclamant, nu vor putea invoca vreo apărare în executarea acestei obligații.
Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs intimații - pârâți criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin motivele de recurs s-a susținut că instanța de apel a căzut în capcana întinsă de reclamant și a comparat titlurile autorilor părților, conform dreptului comun, fără să observe că titlul invocat de către acesta era reprezentat de către o hotărâre judecătorească pronunțată în contradictoriu cu o persoană care nu avea calitate procesuală pasivă, respectiv Primăria Municipiului care nu mai era proprietar al apartamentului revendicat de reclamant.
În opinia recurentului, instanța de apel a greșit și atunci când a reținut nemotivat, că dispozițiile Legii nr.10/2001, respectiv art.45 alin.2 din această lege specială, nu sunt aplicabile în speță, deoarece pârâții nu ar fi respectat condițiile prevăzute de Legea nr.112/1995, deși în fața instanței de fond chiar reclamantul acceptase că actul de vânzare-cumpărare al pârâților a fost încheiat cu respectarea acestei legi.
Acest act de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu trei ani înaintea pronunțării hotărârii judecătorești invocată de către reclamant, la o dată la care nici o persoană nu făcuse demersuri pentru restituire, pe cale administrativă sau judecătorească.
S-a învederat că recurenții - pârâți sunt cumpărători de bună credință și, în consecință, sunt apărați de dispozițiile art.46 din Legea nr.10/2001 și chiar mai mult, dacă s-ar accepta că statul a vândut acestora un bun al cărui proprietar aparent era, ei sunt oricum apărați de buna credință, necăzând în sarcina acestora verificarea corectitudinii aplicării Decretului nr.92/1950.
S-a susținut că titlul de proprietate al recurenților - pârâți este preferabil în raport cu titlul reclamantului, fiind mai caracterizat, iar reclamantul poate primi despăgubiri pentru imobilul naționalizat, conform Legii nr.10/2001.
În finalul motivelor de recurs s-a susținut că instanța de apel a omis să se pronunțe asupra capătului de cerere având ca obiect evacuarea pârâților din imobil.
Intimatul - reclamant a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, în conformitate cu dispozițiile art.302 Cod procedură civilă și art.303 Cod procedură civilă, având în vedere faptul că recursul a fost depus la Curtea de APEL BUCUREȘTI și nu la instanța a cărei hotărâre se atacă, nu a fost declarat și motivat înlăuntrul termenului de recurs, iar motivele invocate nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de lege.
Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca fiind nefondat, susținând că în mod corect instanța de apel a reținut inaplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001.
S-a susținut că, o dată ce imobilul a fost restituit reclamantului încă din anul 1999, interpretarea recurenților în sensul că aceștia s-ar putea adresa pentru acordarea de despăgubiri, ar conduce implicit la soluția ca Legea nr.10/2001 să fie o nouă lege de naționalizare.
În ceea ce privește motivul de recurs referitor la omisiunea instanței de apel dea se pronunța asupra unui capăt de cerere, s-a învederat de către intimatul - reclamant că această critică a făcut obiectul unei cereri de completare a deciziei instanței de apel, cerere soluționată de către instanța de apel în sensul respingerii capătului de cerere privind evacuarea pârâților.
La termenul de judecată din data de 04.04.2003, recurenții - pârâți, prin apărător, au invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, susținând că din certificatul de moștenitor nr.103 emis la data de 08.11.1999 de notar public, rezultă că, unicul succesor al lui - este, în calitate de fiu și nu (reclamantul).
Apărătorul intimatului - reclamant a solicitat suspendarea judecării cauzei în temeiul dispozițiilor art.244 pct.1 Cod procedură civilă, învederând că pe rolul Judecătoriei sectorului 6 B se află dosarul nr.8778/2002 ce are ca obiect constatarea nulității certificatului de moștenitor nr.103/08.11.1999, invocat de recurenții - pârâți în susținerea excepției lipsei calității sale procesuale pasive.
Prin încheierea de ședință pronunțată la data de 04.04.2003, instanța de recurs a dispus suspendarea judecării cauzei până la soluționarea irevocabilă a dosarului nr.8778/2002 al Judecătoriei sectorului 6
Împotriva acestei încheieri au declarat recurs pârâții, susținând că suspendarea judecății este lipsită de temei legal, iar instanța avea obligația de a se pronunța asupra excepției lipsei calității procesuale active invocată.
Prin decizia civilă nr.4960 pronunțată la 25.11.2003 de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr.2595/2003 s-a respins recursul declarat de pârâți împotriva încheierii de suspendare a judecării cauzei ca fiind nefondat.
Prin cererea depusă la 21.11.2008, intimatul - reclamant a solicitat repunerea pe rol a cauzei susținând că litigiul care a atras suspendarea prezentului recurs a fost soluționat în mod irevocabil, astfel cum rezultă din sentința civilă nr.7426/27.11.2003 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 B, definitivă prin decizia civilă nr.233 A din 21.02.2007 a Tribunalului București - Secția a III-a Civilă și decizia civilă nr.367 din 28.02.2008 a Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie.
Prin încheierea pronunțată în ședința publică din 26.01.2009, instanța de recurs a dispus repunerea pe rol a cauzei, reținând că la dosar s-au depus dovezi privind soluționarea irevocabilă a cauzei avută în vedere la suspendarea recursului, în conformitate cu dispozițiile art.244 pct.1 Cod procedură civilă.
La același termen de judecată, s-a depus la dosar cerere de intervenție în interesul intimatului - reclamant de către petenții, și, prin care s-a solicitat respingerea recursului formulat de recurenții - pârâți ca fiind neîntemeiat.
În motivarea cererii, s-a susținut că potrivit tranzacției autentificată sub nr.633/17.10.2002 de BNP, intervenienții și reclamantului sunt coproprietari asupra imobilului situat în B,- (fost nr.38), sector 2.
Apartamentul revendicat de reclamant prin acțiune face parte din acest imobil, a fost dobândit de autorul intervenienților și al reclamantului prin cumpărare și a fost trecut în mod abuziv în proprietatea statului, acțiunea de revendicare formulată de reclamant fiind, în opinia acestuia, întemeiată.
Prin încheierea de ședință pronunțată la 26.01.2009, instanța a admis în principiu cererea de intervenție accesorie.
La data de 09.03.2009, recurenții - pârâți au depus la dosar întâmpinare la cererea de intervenție depusă la termenul anterior prin care au invocat inadmisibilitatea acțiunii de revendicare prin comparare de titluri, formulată de reclamant, excepția prescripției achizitive prin joncțiunea posesiei, iar pe fond, a solicitat să se constate că titlul lor de proprietate este preferabil în raport cu titlul de proprietate invocat de pârâți.
La același termen de judecată, intimatul - reclamant prin apărător a învederat că nu înțelege să mai susțină excepția nulității recursului, întemeiată în drept pe dispozițiile articolului 302 Cod Procedură Civilă și argumentată în fapt prin greșita depunere a cererii de recurs la Curtea de APEL BUCUREȘTI, iar recurenții - reclamanți, prin apărător, au învederat că nu înțeleg să mai susțină excepția lipsei calității procesuale active a intimatului - reclamant, în raport de cererea de intervenție accesorie depusă în recurs și de tranzacția anexată acestei cereri.
A fost susținută la acest termen de judecată doar excepția nulității recursului, argumentată prin neîncadrarea criticilor dezvoltate de recurent în motivele de nelegalitate reglementate strict și limitativ de articolul 304 Cod Procedură Civilă, excepție respinsă de instanța de recurs, ca fiind neîntemeiată, pentru motivele de fapt și de drept prezentate în încheierea de ședință de la acest termen.
Analizând cu prioritatea impusă de lege motivele de recurs invocate de recurenți prin întâmpinarea la cererea de intervenție accesorie, calificate de către aceștia ca fiind motive de ordine publică, Curtea va reține următoarele:
Inadmisibilitatea acțiunii în revendicare formulată de intimatul - reclamant, argumentată prin faptul că un imobil ce intră sub sfera de reglementare a Legii nr.10/2001 nu poate fi revendicat decât în baza acestei legi speciale și nu printr-o acțiune de drept comun, reprezintă o excepție de procedură absolută, care poate fi invocată de parte în orice fază procesuală, conform articolului 294 alin.1 Cod Procedură Civilă, inclusiv prin formularea unui motiv de recurs de ordine publică, peste termenul legal de motivare a recursului.
Analizând această excepție, Curtea va reține că este neîntemeiată, având în vedere următoarele considerente:
Admisibilitatea acțiunii în revendicare având ca obiect imobile trecute în proprietatea statului în perioada 06.03.1945 - 22.12.1998, înstrăinate chiriașilor în condițiile Legii nr.112/1995, întemeiată în drept pe dispozițiile dreptului comun rezultă în primul rând din dispozițiile articolului 6 din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia. Conform acestui text de legebunurile preluate de statfără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație, instanțele judecătorești fiind competente să stabilească valabilitatea titlului.
În februarie 2001 intrat în vigoare Legea nr.10/2001, lege specială în materia unor astfel de imobile, care prevede însă o procedură de restituire administrativă, obligatorie și prealabilă sesizării instanței de judecată, doar pentru imobilele aflate în administrarea statului sau a altor persoane juridice, nu și pentru cazul locuințelor aflate în proprietatea altor persoane, inclusiv în proprietatea chiriașilor cumpărători.
În lipsa unei proceduri speciale de restituire a imobilelor aflate în proprietatea chiriașilor cumpărători, rămân aplicabile dispozițiile de drept comun și dispozițiile Legii nr.213/1998, fostul proprietar sau moștenitorii acestuia putând solicita instanței de judecată să stabilească nevalabilitatea titlului statului și să-i restituie în natură imobilul, prin compararea titlului său de proprietate cu titlul invocat.
O astfel de soluție respectă atât dispozițiile articolului 6 din Legea nr.213/1998, cât și dispozițiile constituționale care ocrotesc și garantează dreptul de proprietate, articolul 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și, nu în ultimul rând, este în concordanță cu practica Curții Europene a Drepturilor Omului, obligatorie conform articolului 20 din Constituție pentru instanțele naționale.
Admisibilitatea acțiunii în revendicare, având ca obiect un imobil ce cade sub incidența Legii nr.10/2001, rezultă și din decizia civilă nr.33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii (invocată de recurenți), în considerentele căreia se reține expres că existența Legii nr.10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala de un bun în sensul articolului 1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
S-a considerat de instanța supremă că în astfel de cauze este necesar a se analiza, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit.
În speța dedusă judecății, reclamantul invocă sentința civilă nr.6851/14.05.1999 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 B, definitivă și irevocabilă, prin care s-a reținut nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului și s-a admis acțiunea de revendicare formulată de către acesta.
O astfel de hotărâre judecătorească combinată cu lipsa oricărei despăgubiri a reclamantului în toată această perioadă, reprezintă bun în sensul Convenției și exclude inadmisibilitatea acțiunii de revendicare de drept comun formulată de către acesta.
Prin întâmpinarea la cererea de intervenție accesorie, recurenții au invocat, în subsidiar (pentru ipoteza în care instanța ar aprecia că acțiunea de revendicare formulată potrivit dreptului comun este admisibilă) și prescripția achizitivă asupra imobilului revendicat de reclamant prin acțiune. Au susținut că atâta timp cât reclamantul se prevalează, pentru admiterea acțiunii sale, de dispozițiile dreptului comun în materie de revendicare, trebuie să dea dovadă de consecvență și să accepte că recurenții - pârâți pot invoca în apărare prescripția achizitivă, reglementată tot de dreptul comun.
Conform dispozițiilor articolului 303 coroborat cu articolul 306 din Codul d Procedură Civilă, motivele de recurs se formulează, sub sancțiunea nulității, în termenul legal de recurs (15 zile de la comunicarea hotărârii recurate), excepție făcând doar motivele de ordine publică, cum este și cazul excepției privind inadmisibilitatea acțiunii analizată anterior de instanța de recurs.
Prescripția achizitivă reprezintă un mod de dobândire a dreptului de proprietate asupra unui imobil, dar și o sancțiune ce se aplică adevăratului proprietar al imobilului, nediligent cu bunul său în tot timpul și în condițiile prevăzute prin lege.
Ea poate fi invocată de partea interesată atât pe cale de acțiune, cât și pe cale de excepție, această ultimă cale fiind aleasă și de recurenții din prezenta cauză.
Indiferent de modalitatea procedurală aleasă de parte pentru invocarea unei astfel de prescripții, dobândirea dreptului de proprietate asupra unui imobil prin uzucapiune nu poate fi cerută direct în recurs și aceasta pentru ca partea potrivnică să nu fie lipsită de cele două grade de jurisdicție (fond și apel).
Faptul că prescripția achizitivă poate fi invocată oricând atât pe cale de acțiune, cât și pe cale de excepție, nu trebuie confundat cu posibilitatea părții de a formula o astfel de cerere direct în recurs, cu încălcarea dispozițiilor articolului 294 alin.1 Cod Procedură Civilă și a regulii de drept civil ce impune respectarea tuturor gradelor de jurisdicție prevăzute de lege.
În consecință, aceasta nu poate constitui nici un motiv de ordine publică a deciziei instanței de apel, recursul fiind limitat conform articolului 304 pct.1-9 Cod Procedură Civilă, doar la nelegalitatea deciziei recurate din punct de vedere al cererilor cu care această instanță a fost legal învestită și nu din prisma unei sau unor cereri formulateomissio medio, direct în recurs.
Pe fondul cauzei, Curtea va reține că recursul este nefondat, având în vedere următoarele considerente:
Imobilul revendicat, în parte, prin acțiune, situat în B,- a fost proprietatea autorului intimatului - reclamant și al intervenienților accesorii - -, conform actului autentic de vânzare - cumpărare nr.27398/1.12.1925, înscris în cartea funciară sub nr.11307/1925 și a fost trecut în patrimoniul statului prin naționalizare, în baza Decretului nr.92/1950.
La data de 10.04.1980, - a decedat, de pe urma sa rămânând ca moștenitori reclamantul și intervenienții, care își justifică astfel calitatea procesuală în prezenta cerere de revendicare imobiliară.
Imobilul proprietatea autorului intimatului-reclamant și al intervenienților a fost trecut în proprietatea statului prin naționalizare, în baza Decretului nr.50/1992 și, ulterior, apartamentul nr.7, a fost închiriat recurenților - pârâți.
La data de 30.10.1996 s-a încheiat, în baza Legii nr.112/1995, contractul de vânzare - cumpărare nr.121, prin care Primăria Municipiului B prin mandatar a înstrăinat recurenților - pârâți acest apartament.
La data de 14.05.1999, Judecătoria Sectorului 2 Bap ronunțat, în dosarul nr.19155/1998, sentința civilă nr.6851, definitivă și irevocabilă, prin care, după ce a constatat că imobilul proprietatea autorului reclamantului a fost preluat fără titlu valabil, a obligat Consiliul General al Municipiului B să-l restituie reclamantului.
Deși această hotărâre s-a pronunțat ulterior încheierii actului de vânzare - cumpărare invocat de către recurenții - pârâți, nu poate fi ignorată de instanță, astfel cum se dorește de către recurenți, având în vedere dispozițiile articolului 20 din Constituția României și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în astfel de situații, obligatorie pentru instanța națională.
În astfel de situații, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut, în repetate rânduri, că vânzarea de către stat a unui bun al altora, chiar atunci când este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, iar terții au fost de bună - credință, reprezintă o privare de bun.
A reținut apoi că o astfel de privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, cum s-a întâmplat și în cazul intimaților, este contrară articolului 1 din Protocolul nr.1 (cauzele, etc.).
O astfel de soluție a fost pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului și prin Hotărârea din 08.03.2007, în care se reține că s-a încălcat articolul 1 din Protocolul nr.1 atunci când s-a respins intimatului - reclamant din prezenta cauză cererea având ca obiect revendicarea altui apartament situat în același imobil, înstrăinat în condiții similare altui chiriaș.
Prin decizia nr.33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, s-a statuat, tot cu putere obligatorie pentru instanțe, că existența Legii nr.10/2001, ca lege specială, nu exclude posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, în cazul în care reclamantul se prevalează de un bun în sensul articolului 1 din Protocolul nr.1, astfel cum s-a arătat și cu ocazia dezlegării excepției privind inadmisibilitatea acțiunii de revendicare, formulată de recurenți, ca și motiv de recurs de ordine publică.
S-a apreciat că în astfel de cazuri, instanța trebuie să verifice, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția, în caz de răspuns afirmativ devenind incidente dispozițiile articolului 20 din Constituție, care obligă instanța națională să aplice dispozițiile internaționale și nu legea internă aflată în conflict cu aceasta.
În cauza dedusă judecății, intimatul - reclamant are un bun în sensul Convenției, care intră sub protecția articolului 1 din Protocolul nr.1.
Conform acestui articolorice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor saleși nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Având de ales practic între protecția oferită de articolul 1 din Protocolul nr.1 dreptului de proprietate al intimaților și legitimă, creată fără îndoială recurenților în momentul în care a expirat termenul prevăzut de Legea nr.10/2001 pentru anularea în instanță a contractului lor de vânzare - cumpărare, instanța apreciază că se bucură de preferabilitate dreptul intimaților, reconfirmat și prin hotărâre judecătorească irevocabilă, în condițiile în care, dreptul de proprietate al recurenților - pârâți, a fost dobândit de la stat, acesta din urmă neavând vreodată un titlu legal pentru deținerea și înstrăinarea imobilului.
În consecință, apreciind că decizia instanței de apel este legală, Curtea va dispune în baza articolului 312 Cod Procedură Civilă coroborat cu articolul 304 pct.9 Cod Procedură Civilă respingerea recursului ca fiind nefondat.
În baza articolului 274 Cod Procedură Civilă, Curtea va obliga recurenții la plata sumei de 2.564,45 lei cheltuieli de judecată către intervenientul.
În baza aceluiași text de lege și a dispozițiilor articolului 1169 Cod Civil, Curtea va respinge cererea intimatului - reclamant privind obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată ca fiind nedovedită.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurenții - pârâți și, împotriva deciziei civile nr.2243 A/24.10.2002, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul - reclamant și intimații - intervenienți, și.
Obligă recurenții la 2.564,45 lei cheltuieli de judecată către intervenientul.
Respinge cererea intimatului - reclamant privind acordarea cheltuielilor de judecată ca nedovedită.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 16.03.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
Red.
./
2 ex./16.04.2009
TB-4 -;
Jud.2 -
Președinte:Ioana BuzeaJudecători:Ioana Buzea, Doinița Mihalcea, Daniela Adriana
