Uzucapiune. Decizia 488/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(368/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.488
Ședința publică de la 16 martie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Doinița Mihalcea
JUDECĂTOR 2: Daniela Adriana Bînă
JUDECĂTOR 3: Ioana
GREFIER -
* * * * * * * * * *
Pe rol soluționarea asupra recursului formulat de pârâtul MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva deciziei civile nr.1259 A din 20.10.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV- a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanții și.
are ca obiect - uzucapiune.
La apelul nominal făcut în ședința publică la prima strigare a cauzei se prezintă intimații - reclamanți și, reprezentați de avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr. -/05.03.2009, emisă de Baroul București - Cabinet Individual, pe care o depune la dosar, lipsind recurentul - pârât Municipiul B prin Primarul General.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează faptul că prin serviciul registratură, la data de 06.03.2009 intimații - reclamanți au depus întâmpinare.
Apărătorul intimaților - reclamanți solicită să se comunice întâmpinarea către recurentul - pârât.
Curtea, după deliberare asupra cererii de comunicare a întâmpinării, arată apărătorului intimaților - reclamanți că nu există obligația Curții de comunica întâmpinarea și apreciază faptul că prezenta cauză nu se află în stare de amânare, astfel că dispune lăsarea cauzei la ordine.
La reluarea cauzei se prezintă se prezintă intimații - reclamanți și, reprezentați de avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr. -/05.03.2009, emisă de Baroul București - Cabinet Individual, depusă la fila 10 în dosar, lipsind recurentul - pârât Municipiul B prin Primarul General.
Curtea din oficiu pune în discuție excepția de netimbrare.
Apărătorul intimaților - reclamanți solicită admiterea excepției de netimbrare și pe fond solicită respingerea recursului, ca nefondat.
Apărătorul intimaților - reclamanți învederează faptul că, eronat și cu totul nefondat susține recurentul - pârât că imobilul în cauză face parte din domeniul public al statului și pe cale de consecință nu poate fi uzucapat. Cu privire la motivarea recurentului - pârât în sensul că termenul de prescripție începe să curgă de la Constituția din anul 1991, solicită să fie respinsă, ca nefondată.
După rămânerea cauzei în pronunțare, dar nu înainte de terminare ședinței de judecată se prezintă recurentul - pârât Municipiul B prin Primarul General reprezentat de consilier juridic, în baza delegației pe care o depune la dosar și depune dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 2626 lei, consemnată la Trezoreria operativă Municipiul B, cu ordinul de plată nr. 0932/12.03.2009 și timbru judiciar în valoare de 5 lei.
Curtea procedează la anularea taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea formulată la 17.10.2007, reclamanții și - au chemat în judecată pe pârâtul MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL, solicitând să se constate că au dobândit prin uzucapiunea de 30 de ani, prin joncțiunea posesiilor, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 395 mp situat în B,-, sectorul 1 și accesiunea pe construcția - casă de locuit și dependințe, aflată pe acest teren.
În motivarea acțiunii s-a arătat că reclamanții au dobândit imobilul la data de 9.03.2004, prin înscris sub semnătură privată, de la Culae, care la rândul său a stăpânit bunul tot în baza unei chitanțe sub semnătură privată de la.
Culae a stăpânit bunul continuu, neîntrerupt, sub nume de proprietar până în anul 2004 când l-a transmis reclamanților.
Din relațiile s-a constatat că a înregistrat imobilul în temeiul unei declarații de impunere și nu a avut act autentic, astfel încât titular al patrimoniului administrativ a devenit unitatea administrativ teritorială, numita fiind decedată, astfel cum rezultă din certificatul de deces nr. 22524/8.01.1990.
Judecătoria Sectorului 1 B, prin sentința civilă nr.5028/16.04.2008, a admis acțiunea, a constatat că reclamanții au dobândit dreptul de proprietate prin prescripție achizitivă de 30 de ani și joncțiunea posesiilor asupra terenului în suprafață de 401 mp situat în B,-, sectorul 1, identificat prin raportul de expertiză întocmit de expertul.
Pentru a hotărî astfel, a reținut următoarele:
A constatat că reclamanții au dobândit prin accesiune dreptul de proprietate asupra construcției compuse din 3 camere, hol, bucătărie, baie în suprafață utilă de 64,02 mp și magazie în suprafață de 10 mp situată la aceiași adresă, astfel cum a fost identificată prin raportul de expertiză întocmit de expert, a omologat ambele rapoarte de expertiză și a luat act că reclamanții nu au solicitat cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii s-a arătat că reIațiile furnizate de către, prin adresa nr. -/09.01.2008 (fila 52), rezultă că în anul 1952 figura ca titular de rol fiscal pentru imobilul în suprafață de 400 mp din-, numita, aceasta fiind înscrisă în baza propriei declarații, iar, ulterior, pentru perioada 1966-1970, a figurat, pentru imobilul din-, prin.
Prin înscrisul sub semnătura privată intitulat chitanță, încheiat la 09.03.2004 (fila 20), soții Culae și Culae au vândut terenul din- ( fosta - cel M) către și (recIamanții din prezenta cauză), menționându-se că primii au dobândit bunul prin cumpărare de la lrina.
Identitatea dintre imobilul menționat în adresa și cel care face obiectul înscrisului sub semnătură privată din 09.03.2004, ce are natura unui antecontract de vânzare-cumpărare, este dovedită prin adresa nr.-/2589/21.02.2008, emisă de Serviciul de din cadrul Primăriei Municipiului B (fila 114), din care reiese că imobilul în cauză a fost consemnat cu nr.7 pe str. -, ce a purtat anterior denumirea de Str. - cel
În ceea ce privește apartenența terenului, prima instanță a reținut că atât în evidența, cât și a - Serviciul Evidența Proprietății (adresa nr.-/2587/22.02.2008 - fila 112), apare ca proprietar numita, aceasta figurând și cu numele de sau.
Însă, astfel cum s-a reținut mai sus, această persoana a fost înscrisă în aceste evidențe numai în baza propriei declarații, iar nu a unui act translativ de proprietate valabil încheiat. De altfel, prin Sentința civilă nr. 15887/30.10.2006 a judecătoriei Sector 1 (fila 19), instanța de fond a reținut că nu s-a făcut dovada că (devenită, prin căsătorie, conform adresei nr. -/16.06.2005 a - fila 81), era titulara dreptului de proprietate asupra terenului, motiv pentru care s-a respins acțiunea promovată de reclamanți în contradictoriu cu, succesorul acesteia (potrivit certificatului de moștenitor nr. 1309/24.08.1990 - fila 131), pentru lipsa calității procesuale pasive. De asemenea, s-a mai reținut, din declarația martorului (fila 59), că familia Culae a dobândit imobilul în baza unei chitanțe, cunoscând că existau probleme cu privire la titlul de proprietate, întrucât și tatăl său a dorit să cumpere. Astfel, din coroborarea acestor mijloace de proba se naște prezumția simplă că numita a stăpânit doar în fapt terenul.
În aceste condiții, cum nici o persoană fizică sau juridică nu deține vreun titlu de proprietate asupra terenului, bunul face parte din patrimoniul unității administrativ teritoriale, devenind aplicabile dispozițiile art.4 din Legea nr.213/1998, potrivit cărora domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor și care nu fac parte din domeniul public.
Criteriul de delimitare a domeniului privat de cel public al statului sau unităților administrativ teritoriale, este interesul național sau local, al acestor bunuri, conform art. 3 din același act normativ.
Prima instanță a reținut, din declarațiile martorilor audiați si (filele 59, 60), că reclamanții stăpânesc terenul din anul 2004, anterior acestora bunul fiind ocupat de către familia Culae, începând cu anul 1966-1968. Cum aceștia din urmă au dobândit imobilul prin înscris sub semnătura privată, înstrăinându-l tot în această modalitate, este evident că ceea ce au transmis nu a fost dreptul de proprietate (întrucât manifestarea de voință nu a îmbrăcat forma autentică), ci posesia.
În ceea ce privește stăpânirea exercitată de reclamanți și autorii acestora, Culae și Culae, prima instanță a avut în vedere că, așa cum reiese din depoziția martorilor, aceștia din urmă au edificat o construcție, reclamanții aducându-i îmbunătățiri, ceea ce denota intenția de a stăpâni bunul pentru sine și de a se comporta ca proprietari. De altfel, potrivit art.1854 Cod Civil, posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu este probat că a început a poseda pentru altul, această dispoziție instituind, așadar, o prezumție legală în materia prescripției achizitive.
Instanța de fond a mai reținut, din declarațiile martorilor, că reclamanții și autorii lor au exercitat o posesie continuă, neîntreruptă, publică, netulburată, sub nume de proprietar asupra suprafeței de teren. Trebuie precizat, având în vedere obiectul posesiei - teren, că este aproape imposibil ca stăpânirea acestuia să aibă loc în mod clandestin, fără ca terții să poată lua la cunoștință. De altfel, din depozițiile martorilor, care se coroborează cu constatările expertului, rezultă că terenul a fost împrejmuit, ceea ce implică o posesie publică.
Imobilul a fost identificat prin raportul de expertiză tehnică judiciară efectuat în cauză de expertul tehnic și înregistrat sub nr.1213/05.02.2008 (f 69-77), ca având suprafața de 401 mp din măsurători, situat în B,-, sector 1, cu vecinătățile: N - str. -, pe o lungime de 13,35 mp, S - cu proprietar i, pe o lungime de 13,18 mp, E - cu proprietar și, pe o lungime de 33,33 mp și V - proprietar, pe o lungime de 32,77 mp, având o valoare de 62.155 lei (conform raportului de expertiză întocmit de expert, înregistrat sub nr. 1797/20.02.2008 (f 115-124).
În ceea ce privește cel de-al doilea capăt de cerere, instanța reține că potrivit prevederilor art.492 cod civil "orice construcție, plantație sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de proprietarul acelui pământ cu cheltuiala lui și că sunt ale lui până ce se dovedește din contră". Acest text de lege instituie o prezumție legală relativă, susceptibilă de a fi răsturnată prin dovada contrară, potrivit căreia o construcție edificată pe un teren se consideră a fi fost ridicată de către proprietarul terenului respectiv, în nume propriu și pe cheltuiala sa.
Astfel cum rezultă din cuprinsul raportului de expertiză, întocmit de expert (f 38-51), din relațiile si declarațiile martorilor, instanța constată că pe suprafața de teren în litigiu, autorii reclamanților au edificat o construcție, reprezentând casă de locuit, care a fost locuită de către aceștia, identificata în cauză prin același raport de expertiză tehnică judiciară dispusă a fi efectuată.
Referitor la construcție, devin incidente dispozițiile art.492 Cod civil și, având în vedere că prezumția de proprietate asupra acesteia nu a fost răsturnată în cauză prin dovada contrară, instanța de fond a reținut că reclamanții au dobândit, prin efectul accesiunii imobiliare și dreptul de proprietate asupra construcției edificate pe terenul în suprafață de 401 mp. situat în B,-, sector 1.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel MUNICIPIUL B prin PRIMARUL GENERAL, criticând sentința ca nelegală și netemeinică.
În motivele de apel s-a arătat că în dezvoltarea motivelor de apel, apelantul a arătat că în mod greșit instanța de fond a admis acțiunea reclamanților și, invocând excepția lipsei calității procesuale pasive instituției având în vedere faptul că, în opinia sa, nu s-a făcut dovada faptului că imobilul ce face obiectul dosarului de față se află în proprietatea municipalității.
De la intrarea în vigoare a Codului civil - în 1864- practica instanțelor de judecată și doctrina au fost constante în a aprecia că nu pot fi uzucapate în general bunuri inalienabile, deoarece"imprescriptibilitatea este un corelativ necesar al inalienabilității"( ). În actualul sistem legislativ românesc sunt considerate inalienabile bunurile proprietate publică (art.135 pct.5 Constituție).
Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică și regimul acesteia consfințește cele trei caractere juridice specifice dreptului de proprietate publică, respectiv inalienabilitatea, imprescriptibilitatea și insesizabilitatea (art.11 alin.1 din lege). Rezultă în mod clar că proprietatea publica nu poate fi sub nici o forma uzucapată.
Conform Constituției României din 1991- proprietatea este publică sau privată (art.135 pct.2), legea fundamentală a țării este primul act normativ care face diferențierea între domeniul public și privat al statului. Conform Legii nr.18/1991 a fondului funciar, terenurile pot face obiectul dreptului de proprietate publică sau privată. Domeniul public poate fi de interes național sau local. Imobilele din domeniul privat sunt supuse dispozițiilor dreptului comun, adică pot fi în ultimă instanță chiar uzucapate.
Constituțiile anterioare anului 1991 nu făceau distincție între domeniul public al statului și domeniul privat al statului. Mai mult, această stare de fapt a fost consfințită și prin decizii ale Tribunalului Suprem chiar în legătură cu prescriptibilitatea - imprescriptibilitatea proprietății statului.
Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, prin decizia civilă nr.1259/ 20. 10. 2008, a respins apelul ca nefondat.
În considerentele deciziei, tribunalul a arătat că, în ceea ce privește susținerea în sensul lipsei calității procesuale pasive a apelantului-pârât Municipiul B, tribunalul a reținut situația de fapt expusă pe larg de judecătorie și susținută de mijloacele de probă administrate, care duc la concluzia că acest motiv de critică este neîntemeiat.
Astfel, în acțiunea având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, legitimarea procesuală pasivă trebuie să revină celui care se pretinde sau care s-ar putea pretinde proprietar asupra imobilului, numai acesta fiind în măsură să opună uzucapantului apărări legate de o eventuală posesie viciată sau de neîndeplinirea termenului de prescripție achizitivă.
În acest sens, judecătoria a reținut în mod corect că nu s-a putut determina calitatea de proprietar asupra bunului a numiților și, cei care au transmis intimatului-reclamant posesia asupra bunului odată cu încheierea unui act de vânzare-cumpărare consemnat într-un înscris sub semnătură privată (ce nu era a transmite proprietatea în lipsa calității de proprietar a înstrăinătorului și a formei autentice).
De asemenea, în evidențele fiscale, și au fost înscriși și impuși în temeiul propriei declarații, aceștia dobândind posesia bunului în mod similar ca intimații-reclamanți, prin încheierea unui înscris sub semnătură privată de la numita (numele fiind consemnat și sau ).
Și în privința acestei persoane, impunerea pentru terenul ce face obiectul cauzei s-a realizat tot pe bază de declarații, nefiind identificat un act juridic cu valoare de titlu de proprietate și mai mult decât atât, prin sentința civilă nr. 15887/30.10.2006, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 în dosarul nr-, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că numita (căsătorită ) nu a fost titulara dreptului de proprietate asupra imobilului situat în-.
În consecința acestor împrejurări de fapt, se constată că, nefiind identificată o persoană fizică sau juridică concretă ca titular al dreptului de proprietate cu privire la imobilul ce se uzucapează, devin incidente prevederile art. 4 din Legea nr. 213/1998, bunul aflându-se în domeniul privat al statului.
În sprijinul acestui argument vin și dispozițiile art. 26 din Legea nr. 18/1991 republicată, potrivit cărora:"terenurile situate în intravilanul localității, care au aparținut cooperatorilor sau altor persoane care au decedat, în ambele cazuri fără moștenitori, trec în proprietatea comună orașului sau municipiului, după caz, și în administrarea primăriilor, pentru a fi vândute, concesionate ori date în folosință celor care solicită să-și construiască locuințe și nu au teren, ori pentru amplasarea de obiective social-culturale sau cu caracter productiv, potrivit legii, ori pentru compensările prevăzute de art. 24".
Constatând că este pertinentă susținerea judecătoriei în sensul că pe perioada termenului de prescripție achizitivă, bunul s-a aflat în patrimoniul municipalității, rezultă că acest motiv de critică este neîntemeiat.
O soluție contrară, în condițiile în care s-a dovedit că nu există indicii! suficiente cu privire la o persoană fizică sau juridică titular al dreptului de proprietate, Ia care ar constata lipsa calității procesuale pasive a apelantului pârât, ar duce la restrângerea nejustificată a accesului reclamanților la justiție.
Va fi înlăturată și susținerea apelantului-pârât, în sensul că, anterior anului 1991, termenul de prescripție achizitivă nu a curs.
Referitor la considerentele de drept referitoare la caracterele proprietății de stat în reglementarea anterioară Constituției din anul 1991, tribunalul a reținut că instituția juridică a proprietății de stat nu este echivalentă cu instituția proprietății publice reglementată astăzi de legea fundamentală și de alte acte normative cu putere de lege, astfel că raționamentul apelantului-pârât a pornit de la o premisă greșită, prescripția achizitivă fiind permisă atât timp cât bunul nu este proprietate publică sub regimul actualei reglementări.
În același timp, în aplicarea dispozițiilor art.1844 Cod civil, nu se poate reține că bunurile aflate în proprietatea statului erau, anterior anului 1991, scoase din circuitul civil în lipsa condițiilor prevăzute expres de text, respectiv natura lor proprie ori declarația legii, astfel că în speță nu este întrunit caracterul imprescriptibil al dreptului de proprietate dedus judecății.
Un ultim aspect ce se impune a fi avut în vedere este legat de opinia exprimată de către instanța supremă prin Decizia nr. IV din 16.01.2006, pronunțată în recurs în interesul legii, în sensul că nici dispozițiile art.1864 pct.2 Cod civil, nu sunt aplicabile prin prisma intrării în vigoare a Legilor nr.58/1974 și nr.59/1974, aceste legi neavând un efect întreruptiv de prescripție cu privire la posesiunile începute anterior intrării lor în vigoare, iar această dezlegare este obligatorie pentru instanțe în condițiile art.329 alin.3 Cod procedură civilă.
Nu este întemeiată nici critica legată de imprescriptibilitatea achizitivă motivată de apartenența terenului la domeniul public al statului.
Astfel, din interpretarea coroborată a prevederilor art. 135 din Constituția României și ale Legilor nr.213/1998 și nr.18/1991, rezultă că domeniul public al statului este constituit din bunuri ce au asemenea caracter fie în temeiul naturii și public, fie prin declarația legii.
Or, nici unul dintre aceste criterii nu este îndeplinit în speță, întrucât identificarea bunului nu a relevat un uz sau utilitate publică, iar demersurile instanțelor care au judecat pricina în fond nu au relevat apartenența bunului la domeniul public.
Prin urmare, domeniul privat fiind regula și domeniul public excepția, tribunalul a reținut că, în speță, nu se poate reține natura de bun din domeniul public al statului pentru terenul în discuție, motiv pentru care s-a reținut în mod corect prescriptibilitatea din punct de vedere achizitiv a dreptului de proprietate.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs MUNICIPIUL B prin PRIMARUL GENERAL.
În motivele recurs s-a susținut că soluția tribunalul este greșită întrucât pentru ca uzucapiunea să-și producă efectele trebuie îndeplinite anumite condiții: posesia, împlinirea termenului, buna - credință, justul titlu și existența unui lucru susceptibil de a fi uzucapat.
De la intrarea în vigoare a Codului civil, practica instanțelor de judecată și doctrina au fost constante în a aprecia că nu se pot uzucapa bunurile inalienabile.
Legea nr.213/1998 reglementând în art. 11 inalienabilitatea, imprescriptibilitatea și insesizabilitatea, proprietatea publică ne putând fi uzucapată.
Potrivit art.135 pct.2 din Constituție se face diferențierea între domeniul public și privat al statului, doar imobilele din domeniul privat fiind supuse dispozițiilor dreptului comun, putând fi și uzucapate.
O altă critică are în vedere opinia potrivit căreia termenul de prescripție nu putea să înceapă să curgă decât după anul 1991.
Intimații - reclamanți au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea va respinge, ca nefondat, recursul având în vedere următoarele considerente:
Analizând cu prioritate excepția netimbrării recursului, Curtea va respinge această excepție având în vedere că recurentul a achitat taxa de timbru datorată prin ordinul de plată nr. 0932/12.03. 2009, instanța fiind legal sesizată.
Imobilul în litigiu nu face parte din domeniul public al statului, fiind supus prescripției achizitive.
Recurentul nu a dovedit în condițiile art.1169 Cod civil că terenul situat în B,-, sectorul 1, în suprafață de 401 mp face parte din domeniul public.
Din adresa nr. -/9.01.2008 a Direcției Impozite și Taxe Locale a Sectorului 1 - B, privind rolul fiscal al imobilului de la adresa sus menționată, rezultă că acesta a fost deschis în anul 1952 pe numele lui atât pentru terenul de 400 mp cât și pentru construcția de cărămidă aflată pe acest teren.
Aceleași mențiuni se regăsesc atât în anul 1958, iar pe perioada 1966/1970, în- a figurat înscrisă prin, cu imobil compus din construcție și teren în suprafață totală de 393 mp.
Și în prezent, la rolul fiscal figurează aceiași pentru teren în suprafață de 393 mp și 36 mp construcție.
Întrucât inițial a figurat pe str. - cel M intimații au făcut dovada redenumirii străzii, în prezent numindu-se str. -, prin adresa nr.-/2589/21.02.2008 a Direcției Impozite și Taxe Locale a sectorului 1 -
Recurentul nu administrat nici un fel de probe din care rezulte că imobilul se află în domeniul public, nici în recurs neproducând vre-o dovadă în acest sens.
Așadar, terenul nu s-a aflat niciodată în proprietatea statului, fie publică ori privată, critica formulată pe acest aspect fiind nefondată.
Nici critica referitoare la începutul termenului de prescripție nu poate fi primită.
Deși se opinează că termenul de prescripție începe să curgă după anul 1991, nu se indică nici un argument în acest sens.
Înalta Curte de Justiție și Casație prin decizia în interesul Legii nr. LXXXVI din 10.12.2007 a statuat în privința aplicării în timp a legii în domeniul prescripției achizitive că, uzucapiunea poate fi începută și anterior anului 1991, respectiv în situația prescripțiilor achizitive începute sub imperiul decretului Lege nr. 157/1938 și împlinite după data intrării în vigoare a Legii nr.7/1996, acțiunile în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune în regim de carte funciară sunt guvernate de dispozițiile legii vechi, respectiv cele ale Decretului - Lege nr. 115/1938.
Rezultă astfel, că termenul prescripției nu a fost nici suspendat și nici întrerupt în perioada anterioară anului 1990, prescripția, bazată pe faptul posesiei, fiind o stare de fapt și nu de drept.
Astfel fiind, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă cu referire la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondată, excepția netimbrării recursului.
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul-pârât Municipiul B prin Primarul General, împotriva deciziei civile nr.1259A/20.10.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații-reclamanți și.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16.03.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
GREFIER,
Red.
Dact./ 2 ex./08.04.2009
- Secția a IV-a Civ. -;
Jud. Sectorului 1. -
Președinte:Doinița MihalceaJudecători:Doinița Mihalcea, Daniela Adriana Bînă, Ioana
