Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 639/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(1678/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL B
SECȚIA A III-A CIVILĂ
SI PENTRU CAUZE CU MINORI SI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.639
Ședința publică de la 30 noiembrie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Ioana Buzea
JUDECĂTOR 2: Doinița Mihalcea
GREFIER: - -
Pe rol se află soluționarea cererii de apel formulată de apelanții - reclamanți, și, împotriva sentinței civile nr.715 din 19.05.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL, - - și.
Obiectul pricinii - revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă avocat, în calitate de reprezentant al apelanților - reclamanți, și -, în baza împuternicirii avocațiale nr. 60299 din 20.06.2009, eliberată de Baroul București - Cabinet Individual, fila 14 dosar și avocat, în calitate de reprezentant al intimaților-pârâți Statu, - -, în baza împuternicirii avocațiale nr.- din 10.08.2009, eliberată de Baroul București, fila 20 dosar, lipsind intimatul-pârât Municipiul B prin Primarul General,
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Avocatul intimaților-pârâți depune la dosar întâmpinare și comunică un exemplar apelanților-reclamanți, prin avocat.
Avocatul apelanților-reclamanți solicită acordarea unui termen pentru a lua cunoștință de conținutul întâmpinării comunicată azi în ședința publică și pentru a depune dovada că a existat notificare pe Legea nr.10/2001, depunând în acest sens dovada demersurilor efectuate.
Curtea constată că întâmpinarea nu a fost depusă în termenul prevăzut de lege și o consideră ca și note scrise.
Avocatul intimaților -pârâți precizează că potrivit art. 289 din Codul d e procedură civilă poate fi considerată ca întâmpinare.
La interpelarea instanței, avocatul apelanților-reclamanți precizează că a fost restituit întregul imobil în litigiu.
Avocatul intimaților-pârâți precizează că prin încheierea de ședință din 18.03.2008, reclamanții, prin avocat au declarat că nu s-a formulat notificare în baza Legii nr.10/2001.
Curtea, după deliberare, respinge cererea de amânare a cauzei astfel cum a fost motivată de către apărătorul apelanților-reclamanți, respectiv pentru a obține relații că a formulat notificare în baza Legii nr.10/2001, apreciind că o astfel de probă nu este utilă și concludentă în soluționarea prezentei căi de atac în care singura problemă de drept care urmează a fi dezlegată de către instanța de control judiciar este cea a admisibilității acțiunii de față, acțiune ce are ca obiect revendicarea unui imobil care potrivit susținerilor părților de la termenul de azi a fost înstrăinat în totalitate în conformitate cu dispozițiile Legii nr.112/1995 și acordă cuvântul asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul B prin Primarul General și în dezbaterea apelului.
Avocatul apelanților-reclamanți susținând oral motivele de apel solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat și motivat, desființarea sentinței civile atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul București.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive Municipiul B prin Primarul General, apreciază că pârâtul nu are calitate procesuală în prezenta cauză.
Menționează că instanța de fond a reținut în mod greșit că apelanții-reclamanți nu au făcut dovada formulării notificării în temeiul Legii nr.10/2001 prin care să solicite restituirea în natură a imobilului în litigiu și faptul că nu a formulat acțiuni de declarare a nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare încheiate între stat și chiriașii care locuiau în acest imobil.
Arată că din actele depuse la dosar rezultă că, reclamanții au urmat calea legală, dar conform legilor de la acea dată, și acțiunea în revendicare a imobilului din nr.237 a fost admisă prin sentința civilă nr.432/1994 a Judecătoriei sector 1 B, sentință rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr.2074/1994 a Tribunalului București.
Cererea pentru acordarea de despăgubiri, atât pentru imobilul din nr.237 cât și pentru imobilul din-, sector 1, nu a fost soluționată favorabil până la această dată și față de această situație reclamanții au formulat cerere de revendicare în temeiul dreptului comun, respectiv art.480 din Codul civil.
Consideră că măsura respingerii ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare pentru imobilul din nr.237 întemeiată pe dispozițiile art.480 din Codul civil, încalcă drepturile reclamanților de acces la justiție, întrucât pentru acest imobil nu a obținut vreo despăgubire justă și nici o garanție în acest sens.
Avocatul intimaților-pârâți solicită respingerea apelului ca nefondat și menținerea sentinței civile atacate ca legală și temeinică, cu obligarea apelanților la plata cheltuielilor de judecată.
Referitor la excepția lipsi calității procesuale pasive a Municipiul B prin Primarul General, apreciază că pârâtul are calitate procesuală în prezenta cauză.
Menționează că reclamanții nu au formulat notificare prin intermediul executorului judecătoresc, în temeiul și cu respectarea Legii nr.10/2001, pentru restituirea sau prin echivalent a imobilului în litigiu și nici acțiuni de declarare a nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr.112/1995 între stat și pârâți, în calitate de foști chiriași. Excepția inadmisibilității este peremptorie, dirimantă prin invocarea și admiterea acesteia făcând inutilă judecarea fondului.
Apreciază că instanța de fond în mod corect, pe baza probatoriilor administrate a constatat că imobilul în litigiu aparține pârâților și faptul că reclamanții nu au formulat notificare în baza Legii nr.10/2001.
De asemenea instanța de fond a constatat că ne aflăm în prezența unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, după apariția Legii nr.10/2001, că nici reclamanți și nici autorul acestora nu au formulat notificare în temeiul Legii nr.10/2001, că reclamanții nu au solicitat declararea nulității contractelor încheiate de pârâți în baza Legii nr.112/1995, iar sentința civilă nr.432/1994 a Judecătoriei sector 1 B și decizia civilă nr.2074/1994 a Tribunalului București au fost casate prin decizia civilă nr.115/1996 a Curții Supreme de Justiție.
Mai arată că instanța de fond în mod corect a făcut analiza drepturilor reclamanților în raport de situația de fapt și prevederile art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art.1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenție, reținând că respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare, în ipotezele cauzei de față, nu reprezintă o încălcare a dreptului de acces la o instanță și nici o încălcare a dreptului protejat de art.1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenție.
CURTEA
Deliberând asupra apelului civil de față:
Prin cererea înregistrată sub nr-, la data de 06.07.2007, pe rolul Judecătoria Sectorului 1 B reclamanții, și au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul B prin Primarul General, obligarea pârâtul să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în B, nr. 237, sector 1, format din teren și construcție. Prin precizările făcute oral la termenul de judecată din data de 15.01.2008 reclamanți au arătat că valoarea imobilului care face obiectul acțiunii în revendicare este de cca 2 miliarde ron.
Prin sentința civilă nr. 423 din 15.01.2008 Judecătoria Sectorului 1 Baa dmis excepția necompetenței materiale a instanței și a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului București.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalul București - Secția a III a Civilă sub nr-.
La data de 15.04.2008 acțiunea a fost precizată în sensul că se solicită compararea titlurilor părților din litigiu în contradictoriu și cu pârâții Statu, și care au cumpărat imobilul în litigiu conform contractelor de vânzare - cumpărare nr. 1558/23728/1996 precum și cu nr. 1705/23729/1996 încheiate cu Primăria Municipiului B prin mandatara SC Nord SA.
Prin sentința civilă nr. 715 din 19.05.2009, Tribunalul București - Secția a III a Civilă a admis excepția de inadmisibilitate invocată de pârâți și a respins astfel acțiunea reclamanților.
Pentru a pronunț această soluție tribunalul a reținut următoarele:
Tribunalul a constatat că în cauza suntem în prezența unei acțiuni în revendicare formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 (05.07.2007) de moștenitorii fostului proprietar al imobilului naționalizat fără titlu în temeiul Decretului nr. 92/1950, împotriva cumpărătorilor în temeiul legii nr. 112/1995 și împotriva Municipiului
Cu privire la contractele de vânzare - cumpărare nr.1558/23728/96 și nr. 1705/23729/96 ce aveau ca obiect apartamentele situate în imobilul din nr. 237, sector 1, reclamanții nu au solicitat anterior declararea nulității absolute a acestora.
Anterior, prin dispoziția Primarului General al Municipiului B nr. 1397/17.09.1996 a fost anulată dispoziția nr. 322/09.03.1995 prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului situat în B, nr. 237, sector 1, către, autoarea reclamanților, ca urmare a deciziei civile nr. 115/17.01.1996 a Curții Supreme de Justiție prin care au fost casate sentința civilă nr. 432/1994 a Judecătoriei Sectorului 1 B și decizia civilă nr. 2074/1994 a Tribunalului București.
Nu în ultimul rând s-a reținut că reclamanții și autorul acestora nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru acest imobil, în acțiunea lor făcând referire la formularea notificării pentru un alt imobil, situat în-.
Inadmisibilitatea este sancțiunea procesuală care intervine în cazul efectuării unui act procedural pe care legea îl exclude, nu îl prevede sau îl interzice sau în cazul exercitării unui drept procesual nerecunoscut ori care a fost epuizat pe o altă cale procesuală, fiind prin urmare, o cauză de respingere a cererii prin care acestea se valorifică, dar fără a se intra în cercetarea fondului.
Raportând această interpretare a inadmisibilităților la reglementarea conținută de Legea nr. 10/2001, întrebarea la care trebuie să se răspundă este dacă, în aceste condiții, legea mai recunoaște reclamanților dreptul la acțiunea în revendicare de drept comun, sau dimpotrivă reglementarea procedurii prealabile prevăzută de Legea nr. 10/2001 constituie o cauză care împiedică analiza pe fond a acțiunii în revendicare, neurmarea acestei proceduri reprezentând o adevărată fine de neprimire, cu consecința respingerii cererii ca inadmisibile.
Tribunalul a apreciat că acțiunea în revendicare introdusă după intrarea în vigoarea a Legii nr. 10/2001 este inadmisibilă, inclusiv în ipoteza în care aceasta este îndreptată împotriva cumpărătorului pe Legea nr. 112/1995, pentru următoarele argumente:
Din dispozițiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 rezultă neîndoielnic că pentru valorificarea dreptului de proprietate asupra unui imobil preluat de stat fără titlu, singura cale este cea dată de Legea nr. 10/2001, ca lege specială. În acest sens, art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 prevede că "bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau moștenitorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație".
Astfel, unde legea nu distinge nici noi nu trebuie să distingem, astfel încât textul art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 trebuie interpretat în sensul că foștii proprietari au deschisă acțiunea în revendicare a bunurilor preluate fără titlu, fie împotriva statului, fie împotriva terților subdobânditori, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație.
În cauză, s-a reținut că bunul a fost naționalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950, reprezentând astfel o preluarea abuzivă în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001, ipoteza reclamanților din prezenta cauză întrând în domeniul de aplicare al acestei legi, chiar dacă bunul a fost vândut înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în temeiul Legii nr. 112/1995.
Reclamanții aveau posibilitatea formulării notificării în temeiul Legii nr. 10/2001, putând solicita restituirea în natură și în subsidiar despăgubiri. Între momentul depunerii notificării și al soluționării acesteia, reclamanții aveau posibilitatea formulării acțiunii de declarare a nulității absolute a contractelor de vânzare - cumpărare, soluționarea notificării urmând să fie suspendată până la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii pronunțate asupra valabilității contractelor încheiat pe Legea nr. 112/1995. De altfel, din redactarea art. 20 din Legea nr. 10/2001 în forma existentă la data sesizării instanței de fond cu prezenta cauză, rezultă că reclamanții nu puteau cere restituirea în natură în ipoteza în care bunul ar fi fost vândut cu respectarea Legii nr. 112/1995, ceea ce implică aprioric verificarea valabilității contractelor încheiate în condițiile Legii nr. 112/1995, verificare ce nu putea fi realizată decât de instanțele judecătorești. În măsura în care s-ar fi hotărât irevocabil că vânzarea a fot încheiată cu încălcarea Legii nr. 112/1995, contractele ar fi fost declarate nule, iar bunul ar fi reintrat în patrimoniul unității deținătoare, deschizând astfel posibilitatea reclamanților să solicite și să obțină restituirea în natură a bunului.
Faptul că în speța de față reclamanții nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 nu schimbă cu nimic datele problemei. Mai mult, prin prisma interpretării dispozițiilor legale anterior menționate s-a putut concluziona că în situațiile de acest gen, foștii proprietari sau moștenitorii acestora aveau interesul de a solicita anularea contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 invocând dispozițiile Legii nr. 10/2001 numai în condițiile în care au solicitat în procedura administrativă restituirea în natură, căci altfel, demersul lor era lipsit de interes practic, atâta vreme cât, ca urmare a declarării nulității absolute nu redobândeau chiar ei dreptul de proprietate ci doar posibilitatea restituirii în natură, ca urmarea a faptului că bunul ar fi revenit în patrimoniul unității deținătoare, prin repunerea părților din contractele de vânzare - cumpărare în situația anterioară.
Împrejurarea că valabilitatea contractelor de vânzare - cumpărare nu au fost analizate, reclamanții înțelegând să nu le conteste, nu face decât să întărească convingerea că reclamanții nu mai aveau dreptul decât la măsuri reparatorii prin echivalent, stabilite în condițiile legii speciale, dacă ar fi formulat notificarea în termenul prevăzut de lege.
Din coroborarea dispozițiilor art. 22 alin. 1 și art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 rezultă că în situația când imobilul a fost vândut de stat, restituirea imobilului a fost condiționată de introducerea, de către proprietar, a acțiunii în constatare nulității actului de înstrăinare. Dacă a expirat fie termenul de decădere pentru formularea notificării, fie termenul de prescripție pentru introducerea acțiunea în declararea nulității absolute a contractului, proprietarul nu își mai poate valorifica dreptul său. În primul caz, decăderea are ca efect stingerea dreptului de proprietate în patrimoniul proprietarului inițial, iar în al doilea caz, expirarea termenului de prescripție al acțiunii în nulitate, au un efect parțial extinctiv, în sensul că dreptul de proprietate se stinge în patrimoniul proprietarului inițial, corelativ cu nașterea în același patrimoniu, a dreptului la despăgubiri, dacă acesta a formulat notificare, precum și cu efectul achizitiv al dreptului de proprietate în patrimoniul subdobânditorului.
Pe bună dreptate s-a arătat în doctrină, că tot astfel cum proprietatea aparentă este justificată de principiul securității dinamice a raporturilor juridice civile și procedura specială reglementată în această lege cu toate efectele ei juridice, se întemeiază pe același principiu.
Un argument în plus, în sensul inadmisibilității acțiunii în revendicare, în condițiile ipotezei de față, este dat de interpretarea fostelor dispoziții ale art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, dispoziții abrogate în prezent prin Legea nr. 1/2009. Astfel, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi. S-a stabilit în acest fel un mod de exercitarea a dreptului material la acțiune din conținutul dreptului de proprietate asupra imobilelor preluate de stat fără titlu, prin reglementarea unei proceduri prealabile accesului la justiție. Potrivit acestui articol, dreptul de proprietate se exercită numai după primirea deciziei sau hotărârii judecătorești de restituire. Așa fiind, dispozițiile art. 2 alin. 2 nu pot fi folosite ca un argument tocmai în sensul formulării acțiunii în revendicare de drept comun, textul prevăzând că, dreptul de proprietate poate fi exercitat exclusiv numai în baza deciziei sau a hotărârii judecătorești emise, în temeiul acestei legi.
Că aceasta a fost intenția legiuitorului și nu alta, o demonstrează chiar abrogarea art. 2 alin. 2 prin Legea nr. 1/2009, abrogare care are semnificația înlăturării mențiunii referitoare la faptul că fostul proprietar nu și-a pierdut niciodată dreptul de proprietate, admițându-se ipoteza că, dreptul foștilor proprietari nu va putea fi exercitat pe viitor, decât dacă acesta este redobândit pe calea legii speciale.
Tribunalul a apreciat că se impune, de asemenea, a se analiza dacă, în primul rând, reclamanților li se încalcă dreptul reglementat de art. 6 din CEDO, respectiv dreptul la un proces echitabil, care presupune dreptul de acces la o instanță și dacă prin încălcarea acestui drept, nu se încalcă în mod automat și prevederile art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție, ce garantează protecția dreptului de proprietate.
În esență, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, atunci când accesul unui justițiabil la un tribunal este limitat prin jocul dispozițiilor legale, sau în fapt, eventuala sa restricționare nu este incompatibilă cu dispozițiile art. 6 par. 1 din Convenție, dacă sunt întrunite următoarele trei condiții: 1) restricționarea să nu atingă substanța dreptului; 2) restricționarea să urmărească un scop legitim; 3) să exist un raport de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit.
Analizând fiecare condiție în parte, este de observat că dreptul de acces la un tribunal, fiind un drept procedural, nu poate fi confundat cu dreptul material la acțiune - dreptul la acțiunea în revendicare - care este înlocuit în cadrul procedurii speciale, care debutează cu o procedură directă de restituire, urmată de o procedură judiciară propriu-zisă. Prin urmare, nu poate fi vorba de o atingere adusă substanței dreptului, în condițiile în care, dacă au formulat notificare, după expirarea termenului de soluționare a notificării, se puteau adresa instanței să ceară soluționarea notificării, în procedura judiciară, sau dimpotrivă, în cazul soluționări nefavorabile a notificării în procedura administrativă, foștii proprietari sau moștenitorii acestora puteau contesta modul de soluționare al notificării, tot în fața unui tribunal.
Cât privește cea de-a doua condiție, se observă, că legiuitorul a dorit ca prin reglementarea propusă să asigure rezolvarea rapidă, pe cale amiabilă, într-un termen scurt, cu evitarea procedurii greoaie a acțiunii în revendicare. Prin urmare, obligarea persoanelor îndreptățite de a reclama imobilele în cadrul unei proceduri administrative, în principiu, necontencioasă, nu poate fi socotită ilegitimă atât timp cât, în măsura în care este urmată procedura administrativă, asigură acestor persoane dreptul la restituirea în natură sau despăgubirea efectivă pentru bunul preluat.
A treia condiție, referitoare a la raportul de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit - este de remarcat că această condiție este respectată, câtă vreme limitarea dreptului de acces la un tribunal nu este perpetuă ci este limitată în timp la perioada prevăzută de lege pentru soluționarea notificări. După împlinirea termenului prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001, notificatorul are dreptul să se adreseze tribunalului și să solicite soluționarea pe fond a notificării, sau, în cazul în care este nemulțumit de o eventuală decizie de respingere a notificării să conteste această decizie, în temeiul art. 26 alin. 3 din aceeași lege.
Se poate concluziona așadar, că reglementarea procedurii administrative de restituire corelată cu suprimarea acțiunii în revendicare de drept comun nu reprezintă o încălcare a dreptului de acces la o instanță, astfel cum acesta este recunoscut prin art. 6 paragraful 1 din Convenție.
Cât privește posibila încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, ce garantează dreptul de proprietate, trebuie analizat dacă, pentru persoanele care nu au formulat notificare, ce pierd dreptul la acțiunea în justiție reglementată de Legea nr. 10/2001 și sunt decăzute din însuși dreptul de proprietate în favoarea statului sau a terțelor peroane, se poate aprecia că suntem în prezența unei încălcări în sensul Convenției.
Pentru interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, în practica Curții Europene s-au degajat câteva principii, care pot fi subsumate astfel:
- privarea de un drept de proprietate sau de un alt drept real constituie în principiu un act instantaneu și nu creează o situație continuă de "privare de un drept";
- art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, nu garantează un drept de a dobândi bunuri;
- un reclamant nu poate să reclame o violare a art. 1 decât în măsura în care deciziile pe care el le critică se raportează la "bunurile" sale în sensul acestei dispoziții. Noțiunea de "bunuri" cât și valori patrimoniale, care pot cuprinde și creanțe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde să aibă cel puțin o "speranță legitimă" de a obține folosința efectivă a unui drept de proprietate. Dimpotrivă, de a-și vedea recunoscut dreptul de proprietate pe care cineva este în imposibilitate de a-l exercita efectiv nu poate fi considerat drept un "bun" în sensul convenției;
- art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul de a pune în sarcina statelor contractante o obligație generală de restituire a bunurilor care ar fi fost transferate acestora înainte ca ele să ratifice convenția. De asemenea art. 1 din Protocolul nr. 1 nu impune statelor nici o restricție a libertății lor de a determina câmpul de aplicare a legislațiilor pe care ele pot să le adopte în materia restituirii de bunuri și de alege condițiile în care ele acceptă de a restitui bunurile persoanelor deposedate.
Prin urmare, textul privește protecția oricăror bunuri, atât corporale cât și incorporale, inclusiv creanțele, cu condiția să fie actuale, iar în cazul simplelor interese economice și a speranțelor legitime, ca ele să aibă o valoare economică certă, indiscutabilă, în acest ultim caz fiind necesar ca interesul patrimonial să aibă o bază suficientă în dreptul intern, în sensul de a fi confirmat printr-o jurisprudență bine stabilită.
Pentru problema analizată, prin prisma art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, este important că acest articol nu garantează dreptul la restituirea unui bun preluat, decât în cazul în care acel stat și-a asumat o asemenea obligație concretizată cel puțin într-o speranță legitimă de redobândire a bunului sau a contravalorii.
Or, în cazul Legii nr. 10/2001, problema se pune în sensul dacă, instituirea unei proceduri speciale de restituire în natură sau prin echivalent și a unor termen relativ scurte pentru desfășurarea acesteia corelată cu aprecierea pierderii dreptului la acțiunea în revendicare constituie sau nu o violare a principiului garantării proprietății. Altfel spus, pierderea dreptului de proprietate - fără nici o compensație - prin neobservarea termenelor de decădere sau prescripție prevăzute de această lege - constituie sau nu o ingerință legitimă în drepturile persoanelor îndreptățite, iar acesta poate sau nu fi socotită drept admisibilă în raport cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție?
În aprecierea tribunalului, răspunsul la această întrebare este afirmativ, apreciind că ingerința are caracter legitim și nu reprezintă o încălcare a dreptului garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. În acest sens, tribunalul a reținut că este dreptul exclusiv al statului să stabilească modul concret de ocrotire juridică a unui drept al particularilor, atât în raporturile între ei cât și în raporturile cu statul însuși, în acest sens beneficiind de o largă marjă de apreciere.
Desigur, o asemenea procedură pentru a fi eficace trebuie să fie obligatorie, și, de asemenea, trebuie să prevadă termene precise în care persoanele interesate să își exercite drepturile recunoscute de lege, precum și sancțiuni juridice pentru nerespectarea acestor termene, astfel încât nerespectarea acestor termene nu poate fi imputată statului sau altor persoane, ci numai destinatarilor acestor termene, pierderea dreptului de proprietate fiind astfel o sancțiune firească și perfect legală, căci, din faptul inacțiunii persoanei interesate rezultă fie renunțarea tacită la dreptul în cauză, fie lipsa de interes sau neglijența în valorificarea unui drept.
Prin urmare, respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare, în ipotezele cauzei de față ( reclamanții nu au formulat notificare și nici acțiune în declararea nulității) nu reprezintă o încălcarea a dreptului de acces la o instanță și cu atât mai puțin nu reprezintă o încălcare a dreptului protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.
De asemenea, decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție este în același sens, un alt argument fiind necesitatea protejării securității raporturilor juridice.
Împotriva acestei hotărâri reclamanții au formulat apel și au arătat că, în mod greșit, instanța de fond a reținut că apelanții - reclamanți nu au făcut dovada formulării notificării în temeiul Legii nr. 10/2001 prin care să solicite restituirea în natură a imobilului în litigiu și, în subsidiar, despăgubiri, și că, între momentul depunerii notificării și acela al soluționării acesteia nu ar fi formulat acțiuni de declarare a nulității absolute a contractelor de vânzare - cumpărare între stat și chiriașii care locuiau în acest imobil.
Din toate actele depuse de apelanți la dosar rezultă că aceștia au urmat calea legală, dar conform legilor de la acea dată, precum și că, acțiunea în revendicare a imobilului din nr. 237 fost admisă prin sentința civilă nr. 432/1994 a Judecătoriei Sectorului 1 B sentință definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 2074/1994 a Tribunalului București.
Cererea pentru acordare de despăgubiri pentru ambele imobile nu a fost soluționată favorabil nici până la data promovării apelului, notificarea formulată de apelanți primind răspuns doar cu privire la imobilul din str. - - fără a se mai pronunța asupra despăgubirilor sau restituirii în natură pentru imobilul din.
Soluția pe care a primit-o acțiunea în revendicare este greșită și contravine practicii instanțelor superioare cât și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.
Chiar și Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii privind admisibilitatea acțiunilor întemeiate pe dispozițiile dreptului comun având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 1945 - 1989, acțiuni formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, constată că, în anumite privințe, Legea nr. 10/2001 contravine Constituției, și că, este necesară o analiză, de la caz la caz, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecăruia, instituirea unei proceduri speciale administrative prin Legea nr. 10/2001 sau prin alte legi neputând îngrădi accesul liber la justiției, respectiv, formularea acțiunilor în revendicare de drept comun.
Apelul este fondat.
Curtea constată că, până la data formulării acțiunii în revendicare prezente apelanții reclamanți au uzitat procedurile legale care le permiteau, în funcție de momentul la care le - au demarat, retrocedarea imobilului din litigiu.
Astfel, la data de 27.04.1994, reclamanții au obținut, în contradictoriu cu statul prin Consiliul General al Municipiului B și SC Nord SA, restituirea pe cale judecătorească a imobilului din litigiu, acțiunea fiind formulată la data de 25.03.1994. Această hotărâre a devenit definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 2074/02.12.1994 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă.
Ca urmare a recursului în anulare formulat aceste hotărâri au fost casate prin decizia civilă nr. 115/17 ianuarie 1996 Curții Supreme de Justiție iar Primarul general a dispus anularea deciziei de restituire a imobilului ceea ce a avut drept consecință o nouă privare de proprietate.
Soluția de admitere a excepției inadmisibilității acțiunii este contradictorie jurisprudenței instanțelor superioare de control judiciar, jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului cât și prevederilor dreptului intern.
Curtea Europeană a afirmat deja în numeroase cauze că lipsirea de dreptul de proprietate a reclamanților cu privire la bunurile vândute de către stat către terții care le ocupau în calitate de locatari, combinată cu absențe prelungite de indemnizare la nivelul valorii bunurilor, este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de articolul 1 din protocolul 1 (, anterior citată, 39, 43 și 59;Porteanu României, nr. 4596/03, 34, 16 februarie 2006).
Mai mult, la data faptelor nu exista în dreptul intern o cale de atac eficace susceptibilă să ofere reclamanților o indemnizare pentru această lipsire de proprietatea lor (,anterior citată, 23, 26-27, 55-56;Porteanu, anterior citată, 23-24 și 34-35). În plus, nici în prezent guvernul nu a demonstrat că sistemul de indemnizare creat de către guvern în luna iulie 2005 prin Legea nr. 247/2005 ar permite beneficiarilor acestei legi să primească, conform unei proceduri și unui calendar previzibile, o indemnizație în raport cu valoarea de piață a bunurilor de care au fost lipsiți.
Jurisprudența comunitară a mai arătat că, această constatare a nelegalității, care de altfel nu a fost negată de o instanță superioară, are drept efect recunoașterea, indirect și cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunului. În plus, Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată că acest drept nu era revocabil și nu a fost nici contestat nici infirmat până astăzi (a se vedea printre multe alteleși alții;împotriva României;împotriva României;împotriva României).
Soluția admiterii excepției inadmisibilității acțiunii contravine practicii instanțelor de control judiciar, jurisprudenței CEDO dar și prevederilor dreptului intern și aduce atingere dreptului apelanților de acces la un tribunal imparțial.
Dezbaterile asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a Municipiul B față de obiectul cauzei, au fost finalizate prin respingerea excepției, având în vedere obiectul material al acțiunii și care privește imobilul situat în B, nr. 237, sector 1 format dinterenșiconstrucție.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul formulat de apelanții - reclamanți cu domiciliul în B, str. -. - nr. 27,. 1,. 4, sector 1, cu domiciliul în B,-,. p,. 1, sector 1, cu domiciliul în B, str. -. - nr. 27,. 1,. 4, sector 1, și toți cu domiciliul ales în B,-,. 135,. 4,. 10, sector 5, împotriva sentinței civile nr. 715 din 19.05.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți Municipiul B prin Primarul General cu sediul în B,-, sector 5, Statu cu domiciliul în B, nr. 237, sector 1, și cu domiciliul în B, nr. 237, sector 1.
Desființează sentința apelată și trimite cauza pentru rejudecare la aceeași instanță.
Respinge excepția lipsei calități procesuale pasive a Municipiului B prin Primarul General.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 30 noiembrie 2009.
Președinte, Judecător, Grefier,
Red.
.
10ex./11.12.2009
-3.-
Președinte:Ioana BuzeaJudecători:Ioana Buzea, Doinița Mihalcea
