Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 672/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
Completul 6
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 672
Ședința publică de la 16 aprilie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Rodica Susanu
JUDECĂTOR 2: Ilie MARI -
JUDECĂTOR 3: Ionelia Drăgan
GREFIER - I -
Pe rol se află soluționarea recursurilor formulate de recurentul - pârât STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR și de către recurentul - reclamant, împotriva deciziei civile nr. 1271 A din 20.10.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul - pârât.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă avocat, în calitate de reprezentant al intimatului - reclamant, în baza împuternicirii avocațiale nr. 83610/20.11.2007, emisă de Baroul București - Cabinet de avocat, depusă la dosar (fila 27) și intimatului - pârât personal și asistat de avocat, cu împuternicirea avocațială nr. -/10.02.2009 emisă de Baroul București - Cabinet de Avocat, depusă la dosar (fila 26), lipsind recurentul - pârât Statul Român Prin Ministerul Economiei și Finanțelor.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care
Apărătorii recurentului-reclamant și intimatului - pârât solicită acordarea cuvântului în dezbaterea motivelor de recurs, având în vedere că nu mai au alte cereri de formulat sau probe de administrat.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Avocatul recurentului-reclamant, cu privire la recursul formulat de recurentul - pârât Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, respectiv a excepției lipsei sale de interes, solicită respingerea ca nefondată, deoarece interesul său în formularea acestui capăt de cerere, constă în dorința de a desființa titlul statului, aspect care conduce la legitimarea sa în acțiunea în revendicare. Arată că prin constatarea nevalabilității titlului statului, a încercat să stabilească faptul că bunul în litigiu nu a ieșit niciodată din proprietatea autorului său întrucât preluarea nu a fost valabilă, rezultă că statul nu era proprietarul legitim al bunului la momentul înstrăinării imobilului în baza Legii nr. 112/1995.
Cu privire la motivul de recurs referitor la excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, solicită respingerea acestuia ca neîntemeiat, avându-se în vedere că prin Decizia nr. 33/2008, ICCJ nu stabilește de plano inadmisibilitatea acțiunii în revendicare.
Recurentul - reclamant cu privire la recursul ce l-a formulat susține că hotărâre instanței de apel este nelegală și netemeinică deoarece încalcă dispozițiile art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului. Totodată recurentul - reclamant susține că soluția instanței de apel cuprinde motive străine de natura pricinii. Arată că, instanța de apel a menținut soluția primei instanțe privind constatarea nevalabilității titlului statului, ceea ce înseamnă că imobilul în litigiu nu a ieșit niciodată din proprietatea autoarei sale. Instanța de apel prin decizia recurată reține existența în patrimoniul său a unui titlu de proprietate cu efect retroactiv asupra imobilului în litigiu și, cu toate acestea, respinge acțiunea in revendicare. Față de admiterea primului capăt de cerere, prin care s-a constatat nevalabilitatea titlului de proprietate al său și care conduce la nașterea unei speranțe legitime sau a unui interes patrimonial, stabilit de Convenție, refuzul acordării protecției dreptului câștigat, reprezintă o încălcare a Convenției.
Arată că, sistemul reparator instituit de Legea nr. 10/2001, nu oferă nici un fel de protecție și nu este funcțional. Faptul că s-a constatat preluarea bunului fără vreun titlu legal, înseamnă că dreptul dobândit de subdobânditor în baza Legii nr. 112/1995 nu este valabil. Chiriașul cumpărător are la dispoziție prevederile codului civil, respectiv acțiunea reglementată de Legea nr. 10/2001 așa cum a fost modificată prin Legea 1/2009.
Admiterea acțiunii în revendicare formulată de recurentul - reclamant nu reprezintă o încălcare a convenției pentru subdobânditorul în baza Legii nr. 112/1995.
Având în vedere cele de mai sus solicită admiterea recursului formulat de recurentul - reclamant, modificarea în parte a deciziei recurate în sensul respingerii ca nefondate a apelului formulat de intimatul pârât, cu consecința menținerii sentinței pronunțate de instanța de fond ca legală și temeinică. Depune la dosar concluzii scrise. Nu solicita acordarea cheltuielilor de judecată.
Avocatul intimatului - pârât, cu privire la recursul formulat de recurentul - pârât Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, solicită admiterea acestuia așa cum a fost formulat. Cu privire la excepția lipsei de interes referitoare la primul capăt de acțiune, solicită admiterea excepției, având în vedere că recurentul - reclamant avea obligația de a justifica interesul de a formula acțiunea, respectiv un scop și un beneficiu în promovarea acesteia, lucru pe care nu l-a făcut.
În continuare, apreciază faptul că Municipiul B, trebuia să stea ca parte în acțiune, fiind instituția care ar fi trebuit să aibă calitatea de pârât, față de împrejurarea că imobilul în litigiu fusese deținut de aceasta.
Cu privire la recursul formulat de recurentul - reclamant solicită respingerea recursului ca nefondat, având în vedere conținutul întâmpinării cât și a notelor scrise, pe care le depune la dosar. Solicită acordarea cheltuielilor de judecată, sens în care depune la dosar chitanța nr. 189/23.02.2009.
CURTEA,
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr.2738/299/22.02.2008, pe rolul Judecătoriei sector 1 B, reclamantul a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor și, să se constate nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilul situat în B,--16, - subsol, sector 1și să fie obligat pârâtul a-i lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul sus menționat, în suprafață de 44,74 mp, împreună cu 14,06 mp teren situat sub construcție.
Reclamantul a arătat că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1363/26.01.1919, autoarea sa a dobândit proprietatea întregului imobil situat în B,--16, sector 1.
Datorită persecuțiilor împotriva cetățenilor de origine evreiască, bunica sa, a fost nevoită să își modifice numele de familie în, așa cum rezultă din Decretul Regal nr.2448 din 14.06.1939 și din adeverința nr.3742A/1939 emisă de Comunitatea evreiască.
Reclamantul a mai arătat că este unicul succesor al tatălui său, iar acesta, unicul succesor al mamei sale, așa cum rezultă din certificatul de calitate de moștenitor nr.82 din 8.05.2001 eliberat de BNP.
Imobilul în litigiu a fost naționalizat prin Decretul nr.92/1950, acesta figurând înscris la poziția 1856 din Anexa privind Municipiul
Pe de altă parte, pârâtul a dobândit proprietatea apartamentului în litigiu, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr-, de la un neproprietar.
Reclamantul a mai precizat că titlul său provine de la adevăratul proprietar, fiind preferabil sub aspectul vechimii, precum și că preluarea imobilului s-a făcut în mod abuziv, cu nerespectarea art.17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.8 din Constituția României din 1948, și art.480 și următoarele Cod civil.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art.6 alin.1 din Legea nr.213/1998, art.480 și următoarele Cod civil, art.17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.8 din Constituția României din 1948.
La data de 27.03.2008, pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor a depus întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei de interes pe primul capăt de cerere, privind constatarea nevalabilității titlului statului cu privire la imobilul situat în B, str. - nr.14-16, - subsol, sector 1. De asemenea, acest pârât susținut că reclamantul are deschisă calea acțiunii în realizare, respectiv revendicare față de persoana care are și posesia bunului.
La data de 15.04.2008, pârâtul a depus întâmpinare, invocând excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare în raport de dispozițiile Legii nr.10/2001, având în vedere că acțiunea a fost introdusa după intrarea în vigoare a acestei legi.
A mai arătat acest pârât că acțiunea este inadmisibilă și față de dispozițiile HG nr.498/2003, care se referă la păstrarea drepturilor persoanelor care au dobândit cu bună credință imobile naționalizate, că acțiunea în revendicare este condiționată de admiterea cererii de constatare a nulității contractelor de vânzare-cumpărare, acțiune care este prescrisă la acest moment.
Pe fondul cererii, pârâtul a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, arătând că a dobândit imobilul prin succesiune de la defuncta, care a cumpărat apartamentul în temeiul Legii nr.112/1996, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 103/112/15.04.1999 încheiat cu Primăria Municipiului Acest contract a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data perfectării contractului, atât vânzătorul cât și cumpărătorul fiind de bună-credință.
Prin sentința civilă nr. 6169/09.05.2008, Judecătoria Sectorului 1 Bar espins ca neîntemeiate excepțiile inadmisibilității acțiunii și lipsei de interes, a admis acțiunea introdusă de reclamant, a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în B,--16, sector 1 și a obligat pârâtul să lase acest imobil în deplină proprietate și posesie reclamantului; prin aceeași sentință a respins cererea pârâtului privind cheltuielile de judecată, ca neîntemeiată.
Instanța de fond a admis primul capăt de cerere și a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în discuție făcând aplicarea art.6 alin.1 din Legea nr.213/1998, privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia. Aceasta a constatat că prevederile Decretului nr. 92/1950, act normativ în baza căruia s-a realizat preluarea imobilului, contravin dispozițiilor art.8, art. 10 și art. 16 din Constituția României din 1948, potrivit cărora proprietatea particulară se bucură de o protecție specială, cetățenii Republici Populare Române fiind egali în fața legii, iar exproprierile pentru cauză de utilitate publică se fac pe baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită prin justiție.
Totodată, prevederile Decretului nr. 92/1950 contravin dispozițiilor legale în vigoare la acea dată privind proprietatea, respectiv art.481 Cod civil, potrivit căruia nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică, primind o dreaptă și prealabilă despăgubire, precum și dispozițiilor tratatelor internaționale la care România era parte, privitoare la proprietate, și anume Declarația Universală a Drepturilor Omului.
Pe lângă împrejurarea că lipsirea de proprietate nu a fost justificată de o cauză de interes public, autoarea reclamantului nu a fost despăgubită pentru pierderea proprietății sale cu o despăgubire care să reflecte valoarea reală a bunului, astfel că orice preluare întemeiată pe dispozițiile Decretului nr.92/1950, indiferent dacă au fost sau nu respectate condițiile actului normativ, era neconstituțională și prin urmare nu poate constitui un titlu valabil.
Față de prevederile art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001, instanța de fond a constatat că reclamantul deține un titlu provenit din calitatea de moștenitor al unei persoane al cărei imobil a fost preluat fără titlu valabil și ca atare își păstrează calitatea de proprietar avută la momentul preluării. Analizând titlurile părților, instanța a dat eficiență criteriului provenienței acestora, criteriu care a fost consacrat în unanimitate în literatura juridică.
Reținând așadar că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr.103/112/15.04.1999, vânzătorul nu era proprietarul apartamentului vândut autoarei pârâtului, instanța a constatat că această vânzare, conform art. 973 Cod civil, nu îl poate afecta cu nimic pe adevăratul proprietar, imobilul rămânând în continuare în patrimoniul acestuia din urmă.
direct din dreptul de proprietate și sancționând încălcarea acestuia, exercitarea acțiunii în revendicare a adevăratului proprietar împotriva cumpărătorului ce a contractat cu vânzătorul neproprietar nu este condiționată în nici un fel de anularea actului de vânzare a imobilului, acest contract rămânând în ființă, fără însă a-l expropria pe adevăratul proprietar și fără a conferi vreun drept cumpărătorului.
Comparând titlul de proprietate al reclamantului cu cel invocat de către pârât, instanța a reținut că titlul reclamantului este preferabil, întrucât provine de la un proprietar al cărui titlu este necontestat, în timp ce titlul pârâtului persoană fizică provine de la o persoană ce nu putea transfera un drept pe care nu îl avea.
Instanța de fond nu a reținut nici apărarea pârâtului persoană fizică privind stabilitatea raporturilor juridice având în vedere că imobilul a ajuns în stăpânirea acestuia în urma unei exproprieri în fapt.
În sprijinul acestei soluții instanța de fond a reținut și jurisprudența constantă a, care a statuat în sensul că privarea de proprietate încalcă prevederile art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, preluarea în temeiul Decretului nr.92/1950 echivalând cu o apropriere în fapt, fără titlu valabil, astfel încât vânzarea imobilului, ulterior, în temeiul Legii nr.112/1995, reprezintă o ingerință în dreptul de proprietate al reclamantului, lipsită de bază legală, dat fiind că Legea nr.112/1995 nu permitea decât vânzarea bunurilor dobândite cu titlu.
Față de toate aceste considerente, instanța a admis și al doilea capăt de cerere, obligând în consecință pârâtul să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în--16, - subsol, sector 1, împreună cu terenul aferent.
Împotriva sentinței instanței de fond au declarat apel pârâții Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor și.
Prin apelul declarat de pârâtul Statul Român s-a susținut că în mod greșit prima instanță a respins excepția lipsei de interes fără să țină cont de faptul că prin modificările aduse Legii nr.10/2001 prin Legea nr.247/2005 nu se mai face distincție între imobilele preluate de stat cu titlu sau fără titlu, stabilindu-se astfel că toate imobilele trecute în proprietatea statului în perioada 6.03.1945 - 22.12.1989 au fost preluate în mod abuziv.
Apelantul pârât a susținut că în mod greșit a fost respinsă excepția de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun și formulată după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001 care reprezintă o lege specială cu caracter reparatoriu.
Acesta a mai susținut că admiterea acțiunii în revendicare este condiționată de admiterea cererii de constatare a nulității contractelor de vânzare-cumpărare prin care statul a vândut chiriașilor apartamentele naționalizate chiar dacă bunul a fost preluat fără titlu valabil, în speță nefiind anulat contractul de vânzare-cumpărare al apelantului pârât.
A mai arătat apelantul - pârât ca în cauză nici nu există două titluri care să poată fi comparate, acțiunea în revendicare prin compararea de titluri provenind de la același autor fiind imposibilă întrucât dreptul de proprietate al reclamantului este stins.
Prin decizia civilă nr. 1271A/20.10.2008, Tribunalul București secția a III a civilă a admis apelul apelantului pârât declarat împotriva sentinței civile nr. 6169/09.05.2008 pronunțată de Judecătoria sector 1 B, a aschimbat în parte sentința civilă în sensul respingerii acțiunii în revendicare ca neîntemeiată și a păstrat celelalte dispoziții. Prin aceiași decizie a respins apelul apelantului pârât Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor ca nefondat. Instanța de apel a obligat intimatul reclamant la 1500 lei cheltuieli de judecată către apelantul pârât.
Cu privire la apelul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Economiei și Finanțelor, tribunalul a apreciat că nu este întemeiat întrucât în mod corect prima instanță a respins excepția lipsei de interes referitor la primul capăt de acțiune și a constatat astfel nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu, fiind atributul instanței de judecată să analizeze și să stabilească, față de prevederile legale în vigoare la momentul preluării bunului imobil și ținând cont de dispozițiile Legii nr.10/2001, dacă statul dispune de un titlu valabil referitor la acel imobil.
Referitor la apelul declarat de pârâtul, tribunalul a considerat că este întemeiat întrucât titlul reclamantului-intimat constă în contractul de vânzare-cumpărare nr.1363/26.01.1919 prin care autoarea sa a dobândit imobilul, în timp ce titlul de proprietate al apelantului-pârât este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare nr.103/112/15.04.1999, fiind încheiat între autoarea pârâtului și
În cadrul acestei operațiuni juridice de comparare de titluri, tribunalul a avut în vedere atât principiile de drept incidente în speță, cât și dispozițiile înscrise în Legea nr.10/2001, precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Tribunalul a mai reținut că în conformitate cu prevederile art.45 alin.2 și 4 coroborat cu art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001 după intrarea în vigoare a acestui act normativ, restituirea imobilelor preluate de stat în regimul anterior și înstrăinate prin acte de dispoziție este condiționată de constatarea pe cale judecătorească a nulității actului de înstrăinare, determinată de reaua credință a părților din actul de înstrăinare ori pentru încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării bunului imobil.
Or, în speța da față nu a fost răsturnată prezumția de bună-credință de care a beneficiat autoarea pârâtului-apelant care a cumpărat apartamentul revendicat, contractul de vânzare-cumpărare al acesteia a fost încheiat în mod valabil în temeiul Legii nr.112/1995, astfel că titlul de proprietate al pârâtului s-a consolidat, el bucurându-se de o prezumție absolută de nulitate după expirarea termenului de prescripție în cadrul căruia se putea solicita constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare referitor la imobil.
Pe de altă parte, tribunalul a acordat preferabilitate titlului de proprietate prezentat de apelantul-pârât având în vedere și principiile asigurării securității circuitului civil și stabilității raporturilor juridice.
Tribunalul a avut în vedere de asemenea jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului aplicată în cauzele împotriva României. Potrivit acestei jurisprudențe diminuarea vechilor atingeri aduse dreptului de proprietate în regimul comunist nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționale pentru persoanele care au dobândit bunurile, fiind de bună-credință, cum este cazul în speță, al autoarei pârâtului.
A mai fost avută în vedere și împrejurarea că anterior dobândirii imobilului în litigiu de către autoarea pârâtului-apelant potrivit dispozițiilor Legii nr.112/1995 nu s-a făcut vreo dovadă de către reclamantul-intimat privind recunoașterea calității de proprietar a apartamentului în discuție printr-un act emis de puterea judecătorească sau de cea executivă, cerință, de asemenea, menționată în jurisprudența Curții Europene.
Împotriva deciziei pronunțate în apel au formulat recurs ambii pârâți.
Recurentul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a susținut că decizia pronunțată în apel este dată cu încălcarea și aplicarea legii (art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă).
S-a susținut de către acest recurent că reclamantul nu are interes în ceea ce privește nevalabilitatea titlului statului, motivat de faptul că prin modificările Legii nr.10/2001 aduse prin Legea nr.247/2005 nu se mai face distincție între imobile preluate de stat cu titlu sau fără titlu.
Or, atâta timp cât printr-o lege s-a statuat că toate imobilele preluate în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 au fost preluate în mod abuziv, instanța nu mai poate să constate altceva decât ceea ce prevede legea. Alineatul 3 al textului de lege invocat mai sus nu consacră o acțiune în constatare. În cadrul acțiunii în revendicare care presupune compararea de titluri, instanța stabilește asupra valabilității titlurilor, în procesul de stabilire a titlului mai bine caracterizat.
De asemenea, acest recurent a arătat că, potrivit art.111 Cod de procedură civilă, se poate promova acțiunea în constatare dacă partea nu are la dispoziție acțiunea în realizare. Or, reclamanții au la dispoziție această acțiune în realizare și o și promovează, aceasta formând cel de-al doilea capăt de cerere - acțiunea în revendicare.
Totodată, acest recurent-pârât a susținut că cererea de chemare în judecată este inadmisibilă întrucât dispozițiile actului normativ mai sus menționat instituie o procedură administrativă prealabilă și obligatorie pentru restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, procedură care se finalizează prin emiterea deciziei sau a dispoziției motivate de soluționare a notificării.
Astfel, decizia sau dispoziția de soluționare a notificării este supusă controlului instanțelor de judecată pe calea contestației, contestație ce își găsește reglementarea prin dispozițiile art.26 alin.3 din Legea nr.10/2001.
Prin urmare, din interpretarea acestui text de lege rezultă că instanța de judecată nu are competența să se pronunțe asupra cererii de restituire în natură a imobilelor, decât după soluționarea notificării pe calea administrativă.
Având în vedere expuse mai sus, recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei civile atacate, în principal în sensul admiterii excepției lipsei de interes privitoare la nevalabilitatea titlului statului.
Recurentul-reclamant a precizat că, prin prezentul recurs, critică decizia instanței de apel numai în ceea ce privește nelegalitatea și greșita soluție de admitere a apelului formulat de apelantul-pârât, cu consecința respingerii acțiunii în revendicare.
Astfel, acesta a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul respingerii apelului formulat de către apelantul-pârât, cu menținerea soluției de respingere a apelului formulat de Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor.
În primul motiv de recurs, acest recurent a susținut că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea art.480-481 cod civil și a art.1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, texte de lege ce garantează protecția proprietății private.
Acest motiv de recurs a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs s-a susținut că soluția de a admite apelul formulat de către apelantul-pârât, cu consecința schimbării sentinței de fond în sensul respingerea acțiunii în revendicare prin comparare de titluri ca neîntemeiată, este nelegală în condițiile în care instanța de apel a menținut soluția instanței de fond prin care s-a constatat că imobilul ce face obiectul acțiunii a fost preluat de către stat fără titlu valabil.
Prin urmare, s-a recunoscut, cu efect retroactiv, că dreptul de proprietate asupra imobilului nu a ieșit niciodată din patrimoniul bunicii sale, și prin urmare, s-a transmis prin efectul succesiunii legale către acesta.
Constatarea în mod definitiv a nevalabilității titlului statului (cu efectul său retroactiv de recunoaștere a supraviețuirii dreptului de proprietate al autorului recurentului-reclamant), are drept consecință nașterea unei speranțe legitime, a unui interes patrimonial aflat sub protecția Convenției Europene a Drepturilor Omului, asimilat noțiunii "bun", acela de a redobândi posesia asupra bunului ca urmare a promovării acțiunii în revendicare.
Prin urmare, prin soluția pronunțată a fost încălcat în mod evident art.1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, text de lege ce garantează protecția proprietății private.
Încălcarea Convenției Europene a Drepturilor Omului are loc prin chiar respingerea acțiunii în revendicare de către instanța de apel, prin refuzul de a acorda protecție unui drept de proprietate legal dobândit de autorul recurentului-reclamant, pe care îl continuă prin efectul succesiunii legale.
Motivarea instanței în soluția de respingere a acțiunii în revendicare este astfel vădit contradictorie și nelegală, în raport de admiterea primului capăt de cerere.
De asemenea, invocarea dispozițiilor art.18 lit. c, art.45 alin.2 și art.46 din Legea nr.10/2001, nu reprezintă o motivare legală a soluției de respingere a acțiunii în revendicare, motivarea fiind străină de natura pricinii.
Instanța de apel a dat eficiență unor dispoziții care nu au relevanță în cauză, aceste dispoziții reglementează procedura administrativă de restituire prevăzută de Lege nr.10/201, neputând modifica principiile clasice ale acțiunii în revendicare de drept comun.
Astfel, reținerea de către instanță a bunei-credințe a apelantului-pârât la cumpărarea imobilului nu are nici un fel de relevanță în cauza de față, buna-credință neputând duce prin ea însăși, și în absența unui titlu provenind de la adevăratul proprietar, la dobândirea dreptului de proprietate asupra unui imobil.
Nu se poate invoca nici stabilitatea circuitului juridic civil al cărui punct de plecare l-a constituit o expropriere în fapt.
Intimatul pârât a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului recurentului -reclamant ca nefondat. S-a arătat că instanța de apel în mod corect apreciat că instanța de fond nu a făcut o aplicare corectă a legii, neaplicând regula potrivit căreia norma specială derogă de la norma generală. S-a susținut că după intrarea în vigoare a Legii 10/2001 acțiunea în revendicare a imobilelor pe care le vizează nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun. Mai mult, nu este posibilă soluționarea prezentei acțiuni în revendicare în condițiile dreptului comun deoarece s-ar aduce atingere dreptului său de proprietate într-o manieră de natură a afecta siguranța circuitului civil. Nulitatea absolută a actului de înstrăinare constatată în baza art. 45 din Legea 10/2001 se impune ca o premisă a restituirii în natură a imobilului preluat abuziv. În speța de față nu a fost răsturnată prezumția de bună credință de care a beneficiat autoarea sa care a cumpărat apartamentul revendicat. Contractul de vânzare-cumpărare al autoarei sale fiind valabil încheiat în temeiul Legii 112/2005 titlul de proprietate al său s-a consolidat.
Curtea constată nefondat recursul recurentului-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice pentru considerentele ce urmează:
Art. 1 din Legea 10/2001 califică drept abuzive toate preluările operate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Legea nr. 247/2005 nu a adus nici o modificare Legii nr. 10/2001 în privința calificării naturii juridice a preluărilor operate de stat în această perioadă.
Noțiunea de imobile preluate abuziv include atât imobilele preluate cu titlu, cât și pe cele preluate fără titlu, în vederea identificării acestora din urmă Legea 10/2001 făcând trimitere expresă la art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998.
Chiar dacă toate preluările operate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sunt calificate generic de lege ca fiind abuzive, faptul că un imobil a trecut cu titlu sau fără titlu prezintă relevanță în analiza valabilității actelor juridice de înstrăinare încheiate de stat cu chiriașii. Sub aspectul valabilității acestor acte juridice, Legea 10/2001 face distincție între imobilele preluate cu titlu și cele preluate fără titlu.
În speță, stabilirea nevalabilității titlului statului în temeiul art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 are drept consecință stabilirea cu efect retroactiv a faptului că dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului din litigiu nu a ieșit niciodată din patrimoniul autoarei acestuia. Prin formularea capătului de cerere privind nevalabilitatea titlului statului, reclamantul are interes în a demonstra că este proprietarul bunului pentru a se legitima în acțiunea în revendicare.
Constatarea nevalabilității titlului statului și recunoașterea implicită pe cale judiciară a faptului că în momentul înstrăinării bunului în temeiul Legii 112/1995 statul nu era proprietarul legitim al bunului prezintă relevanță în procesul de comparare al celor două titluri de proprietate în acțiunea în revendicare.
Cererea în constatarea nevalabilității titlului statului formulată de reclamant trebuie raportată la dispozițiile speciale în materie, respectiv art. 6 alin. 3 din Legea 213/1998. 2 și alin. 3 ale art. 6 din Legea nr. 213/1998 reglementează cadrul unor acțiuni distincte. Astfel, alin. 2 reglementează cadrul acțiunii în revendicare, iar alin. 3 cadrul acțiunii în stabilirea valabilității titlului statului, fără să existe vreo legătură necesară de dependență între ele.
Având în vedere că acest text de lege recunoaște competența instanțelor judecătorești în a stabili valabilitatea titlului statului, cererea în justiție având acest obiect este admisibilă, neavând relevanță dacă această cerere formează obiectul unei cereri în constatare sau este alăturată unei cereri în realizare. O astfel de distincție nu este impusă de textul legal, or acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu o poate face.
II. Curtea apreciază nefondată susținerea recurentului-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice referitoare la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare în temeiul dreptului comun promovată de reclamant împotriva chiriașului cumpărător, pentru următoarele considerente:
Acțiunea în revendicare reprezintă mijlocul procedural prin care o persoană poate cere în justiție să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun de care a fost deposedată.
În speță, constatarea nevalabilității titlului statului de preluare a imobilului în litigiu, respectiv a Decretului 92/1950, echivalează cu recunoașterea cu efect retroactiv a dreptului de proprietate asupra a imobilului în litigiu, astfel că reclamantul are un interes patrimonial constând în interesul de a i se restitui în natură bunul.
Legea 10/2001 prevede o anumită procedură pentru a se putea obține restituirea în natură a imobilelor preluate de stat, această lege fiind una specială în raport de dispozițiile dreptului comun.
Bunul revendicat de reclamant nu se mai regăsește în patrimoniul nici unei unități deținătoare dintre cele enumerate de art. 21 din Legea 10/2001, republicată, ca urmare a înstrăinării acestuia către chiriași.
Admisibilitatea acțiunii în revendicare de drept comun a reclamantului se impune având în vedere că Legea 10/2001 nu poate fi aplicată în raporturile dintre proprietarul deposedat și cumpărătorul de la stat, în cadrul acțiunii în revendicare, întrucât această lege nu reglementează aceste raporturi. Mai mult, Legea 10/2001 nu prevede nici o interdicție relativă la formularea acțiunii în revendicare de către adevăratul proprietar împotriva cumpărătorului de la stat în baza Legii 112/1995, deținătorul actual al imobilului.
Acțiunea în revendicare de drept comun nu este inadmisibilă așa cum a susținut recurentul pârât Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice întrucât dispozițiile art. 21 din Constituția României consacră accesul liber la justiție ca drept fundamental al omului, prevăzându-se în termeni expreși că nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.
Acest drept fundamental este prevăzut și de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv că orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale de către o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor sale.
Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia în interesul legii, nr. 33 pronunțată în ședința din 9 iunie 2008, sesizat faptul că în procedura de aplicare a Legii 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apare conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. 2 din Constituția României, prioritatea normei din Convenție care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. 2 din Legea fundamentală.
Înalta Curtea mai reținut că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul sau de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție. Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea interna intră în conflict cu Convenția Europeana a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat în numeroase cauze gradul de acces la un tribunal oferit de legislația națională.
Cu prilejul soluționării cererilor cu care a fost sesizată prin care s-a susținut din partea solicitanților încălcarea dreptului la un tribunal, Curtea Europeană Drepturilor Omului a reamintit faptul că fiecare persoană are garantat dreptul ca o instanță judecătorească să poată fi sesizată cu privire la orice contestație privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, însă acest drept de acces la o instanță nu este absolut, fiind supus unor limitări implicit acceptate. În continuare, Curtea Europeană Drepturilor Omului a apreciat că limitările implicit acceptate ale dreptului de acces la o instanță, în special în ceea ce privește condițiile de admisibilitate a unei acțiuni, nu îi pot restricționa unui justițiabil accesul liber într-un asemenea mod sau într-o asemenea măsură încât dreptul său de a se adresa unei instanțe judecătorești să fie afectat în însăși esența sa. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că accesul la un tribunal, dar numai pentru a se declara inadmisibilă procedura judiciară inițiată de reclamant, nu este de natură să respecte imperativele art.6 paragraful 1 din Convenție. În cazul acestor reclamanți s-a reținut că au fost lipsiți de posibilitatea concretă de a avea acces la o instanță care să statueze asupra cererii lor referitoare la drepturi și obligații cu caracter civil (cauza Faimblat, cauza Caracaș, cauza Lungoci, toate împotriva României)
Prin urmare, îngrădirea exercițiului acțiunii în revendicare formulată de reclamantul ar reprezenta, în raport cu dispozițiile legale interne și convenționale sus-menționate, o încălcare a principiului liberului acces la justiție, din moment ce un alt mijloc procedural pentru obținerea restituirii în natură nu există.
Având un bun în sensul art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, astfel cum acesta a fost conturat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, trebuie să i se recunoască accesul la instrumentul specific de apărare a acestui bun, respectiv acțiunea în revendicare.
Mai mult, Curtea are în vedere imperativul consacrat de jurisprudența europeană, conform căruia instanțele de judecată sunt obligate să interpreteze și să aplice dreptul intern într-o modalitate care să conducă la efecte conforme cu principiile Convenției.
Față de aceste considerente, Curtea în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, urmează să respingă recursul recurentului-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondat.
În ce privește recursul declarat de recurentul-reclamant, Curtea constată următoarele:
Referitor la titlul statului, instanța de fond a apreciat că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului în baza unui titlu nevalabil întrucât acesta a nesocotit dispozițiile legale în vigoare la data preluării imobilului, respectiv Constituția din 1948, art. 8, art. 10 și art. 16, art. 481 Cod civil potrivit cărora nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa afară numai pentru cauză de utilitate publică, primind o dreaptă și prealabilă despăgubire. Prima instanță a mai reținut faptul că actul normativ în baza căruia a fost trecut imobilul în proprietatea statului a contravenit și tratatelor internaționale la care România era parte, privitoare la proprietate și anume Declarația Universală a Drepturilor Omului. S-a reținut de către prima instanță că preluarea imobilului în temeiul Decretului 92/1950 nu poate constitui titlu valabil nu numai din perspectiva faptului că lipsirea de proprietate nu a fost justificată de o cauză de interes public, ci și a faptului că autoarea reclamantului nu a fost despăgubită pentru pierderea proprietății sale cu o despăgubire care să reflecte valoarea reală a bunului.
Instanța de apel, în urma analizei apelului declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, a apreciat că în mod corect prima instanță a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu.
Consecința directă a constatării nevalabilității titlului statului de către instanța de apel constă în recunoașterea implicită pe cale judiciară a faptului că dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului din litigiu nu a ieșit niciodată din patrimoniul autoarei reclamantului. Cu alte cuvinte, reclamantul este deținătorul unui bun în sensul art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, astfel cum acesta a fost conturat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Cu toate că, potrivit celor reținute de mai sus, instanța de apel a confirmat dreptul de proprietate al reclamantului, prin schimbarea în parte a sentinței în sensul respingerii acțiunii în revendicare ca neîntemeiată și păstrarea celorlalte dispoziții ale sentinței instanței de fond, instanța de apel a privat reclamantul de beneficiul părții din hotărâre care stabilește dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, în considerentele ulterioare apreciind că acesta nu este titularul nici unei speranțe legitime.
Apreciind că hotărârea instanței de apel cuprinde considerente ce vin în contradicție cu dispozitivul și pentru a nu încălca dreptul părților la dublul grad de jurisdicție, Curtea, în temeiul art. 312 alin. 3 raportat la art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă, urmează să admită recursul recurentului-reclamant, să caseze decizia tribunalului și să trimită cauza spre rejudecare la aceeași instanță, ocazie cu care vor fi avute în vedere și criticile de fond ce se regăsesc în cererea de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurentul-pârât STATUL ROMÂN prin MINISTERUL ECONOMIEI și FINANȚELOR, împotriva deciziei civile nr. 1271 din 20.10.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul-pârât, ca nefondat.
Admite recursul declarat de recurentul-reclamant, împotriva aceleiași decizii.
Casează decizia tribunalului și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 16 aprilie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - MARI - - -
GREFIER,
I -
Red.
.
2ex./13.05.2009
-3.-;
Jud.1.-
Președinte:Rodica SusanuJudecători:Rodica Susanu, Ilie, Ionelia Drăgan
