Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 696/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (1772/2009)
Completul 6
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR 696
Ședința publică de la 17.12.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Ionelia Drăgan
JUDECĂTOR 2: Ilie MARI -
GREFIER - I -
Pe rol se află pronunțarea cererilor de apel formulate de apelanții pârâți - reclamanți și ( și de către apelantul - chemat în garanție MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva sentinței civile nr. 401 din 18.03.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă, în contradictoriu cu intimații reclamanți - pârâți și - și cu intimatul - chemat în garanție MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
are ca obiect - revendicare.
Dezbaterile cauzei au avut loc în ședința publică de la 03.12.2009, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie și când curtea - pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării - a amânat pronunțarea cauzei la 10.12.2009 și apoi la 17.12.2009, hotărând următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr.2364/299/24.01.2007 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1,reclamanții și - au chemat in judecată pe pârâții și, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să oblige pârâții să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie spațiul din imobilul situat în B,-, sector 1, compus din vestibul, holl, 2 camere, bucătărie, baie, boxa, garaj în suprafață utilă de 94,71 mp, reprezentând o cotă indiviză de 21,47% din imobil, cota indiviză de 21,47% din părțile de folosință comune ale imobilului și 27,51 mp teren situat sub construcție conform art.33 din HG nr.20/1996, fără cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că prin actul de autentic de vânzare cumpărare nr.26680/1929 încheiat la data de 12.07.1928, s-a cumpărat de către autorul reclamanților, imobilul situat în B, str. - nr.22, compus din teren și casă, construcția fiind compusă din subsol, parter și etaj.
Autoarea reclamanților a pierdut detenția imobilului în anul 1945 prin rechiziționarea acestuia, conform Ordinului nr.1478/28.11.1945, iar la data de 1.11.1946 Comisia de Control a anulat rechiziția. Prin ordinul de cartiruire nr. 3580/11.12.1946 s-a atribuit Ministerului Afacerilor Interne pentru Specială de Siguranță întreg imobilul, acesta fiind rechiziționat până la data la care a fost naționalizat, imobilul figurând în lista anexă la Decretul 92/50, la poziția 5037, așa cum rezultă din adresa nr. 3864/27.05.1994 emisă de SC Nord SA.
Prin sentința civilă definitivă și irevocabilă nr.8698/8.07.1997 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 B în dosarul nr.11238/1997 s-a constatat inaplicabilitatea Decretului nr.92/1950, anexa de B, poziția nr.5037. S-a constatat ca reclamanții și sunt moștenitorii defunctei, care, la rândul său, este moștenitoarea proprietarei. S-a constatat de asemenea, în contradictoriu cu Primăria Municipiului B, că reclamanții din prezenta cauză au calitatea de proprietari asupra imobilului - compus din teren în suprafață de 400 mp și construcție cu subsol, bucătărie, cameră, spălătorie, două pivnițe, cameră cărbuni și trei garaje, parter cuprinzând hol, cinci camere și baie, etaj cu patru camere, hol, bucătărie și baie, mansardă cu cinci camere și hol, iar în curte o spălătorie și o camera de serviciu, situat în B,- (fostă - ) nr. 22, sector 1.
Identitatea de adresă poștală rezultă și din adeverința nr.13160/3544/10.04.1998 din care rezultă că str. - - poartă denumirea de str.-.
S-a mai arătat că autoarea pârâților, a cumpărat imobilul în data de 21.03.1997, prin actul de vânzare-cumpărare nr.3771/21051 încheiat în temeiul Legii 112/1995 cu Primăria Municipiului B prin SC Nord SA. Împotriva autoarei a fost promovată o acțiune în constatarea nulității absolute a actului de vânzare-cumpărare, acțiune care a fost continuată în numele pârâtei de cei doi moștenitori.
In ceea ce privește titlul statului, respectiv Decretul 92/1950 s-a solicitat a se constata că acest act normativ contravenea Constituției din 1948, dar și prevederilor art.480 si 481 Cod civil.
In drept, au fost invocate dispozițiile art. 6 din Legea 213/1998, art. 480 si urm. Cod civil, precum si orice alte dispoziții incidente în cauză.
Pârâții și (fosta ), au formulat întâmpinare,la data de 15.02.2007, prin care au solicitat respingerea cererii de revendicare, fără cheltuieli de judecată.
Prin întâmpinare, pârâții au invocat excepția necompetentei materiale a instanței, întemeiată pe dispozițiile art.2 pct.1 lit. b Cod procedură civilă, conform cărora procesele și cererile în materia civilă, al căror obiect are o valoare de peste 5 miliarde lei sunt de competenta tribunalului în primă instanță.
În lipsa estimării după putință a valorii obiectului cererii, conform art.112 pct. 3 Cod procedură civilă, s-a apreciat că valoarea bunului revendicat este mai mare de 5 miliarde lei vechi, conform raportului de evaluare extrajudiciară nr.15/12.02.2007, întocmit de SRL, care a concluzionat că valoarea apartamentului revendicat este de 525.134 lei.
De asemenea, pârâții au invocat excepția autorității de lucru judecat, întemeiată pe decizia civilă nr. 4828/18.11.2003 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Civilă, în dosarul nr. 3460/2002.
Au subliniat că între reclamanți și pârâți s-a purtat un litigiu prin care reclamanții au urmărit dobândirea deplinei proprietăți și a posesiunii asupra imobilului ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr.3771/21051/21.03.1997 - pretențiile reclamanților s-au bazat pe același drept de proprietate, înfățișat ca și în prezenta cerere de chemare în judecată, au avut aceeași cauză juridică și s-a purtat între aceleași părți, în calități procesuale identice (de reclamanți și pârâți).
Prin decizia civila nr.4828/18.11.2003 pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție - Secția Civilă s-au admis recursurile declarate împotriva deciziei civile nr. 227/29.05.2002 a Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a IV-a Civilă, care a fost modificată în sensul menținerii sentinței civile nr.87/28.01.2002 a Tribunalului București Secția a IV-a Civila, prin care acțiunea reclamanților a fost respinsă. Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut în considerentele deciziei pronunțate că "prima instanță a reținut corect valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare, în raport cu legislația specială a aplicat legea specială, respectiv criteriul de preferabilitate al judecării cererilor de revendicare formulate în justiție și soluționate după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001. În speță se aplică art.46 al.2 din aceasta lege". Considerentele hotărârii explică dispozitivul, astfel încât rezultă că pretenția reclamanților, întemeiată pe dispozițiile art.480 Cod civil, a fost respinsă ca urmare a aplicării în procesul anterior a criteriilor de preferabilitate ale judecării cererilor de revendicare formulate după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, iar instanța a dat preferință titlului de proprietate al pârâților.
Totodată, pârâții au invocat și excepția de conexitate,întemeiată pe dispozițiile art.164 Cod procedură civilă. Au arătat în acest sens că pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 se află și cauza nr-, cu termen la 28.02.2007, în care aceiași reclamanți au formulat cerere de revendicare a apartamentului nr. 2 situat la parter, în același imobil, cu părți de folosință comună identice cu cele ale apartamentului proprietatea pârâților, împotriva numitei, care a dobândit apartamentul prin actul de vânzare-cumpărare nr. 3772/23448/21.03. 1997.
Pe de altă parte, în litigiul anterior, finalizat prin decizia civila nr.4828/18.11.2003 pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție - Secția Civilă, în dosarul nr. 3460/2002, purtat între aceiași reclamanți, pe de o parte, și, pe de alta parte, cererea formulata împotriva acesteia s-a conexat cu cererea formulata de aceiași reclamanți împotriva pârâților, astfel încât, cauza s-a soluționat unitar, fiind vorba despre același imobil.
Pârâții au mai invocat excepția lipsei de interes legitim al cererii în revendicare, formulată de "persoana îndreptățită" (în sensul Legii nr. 10/2001),pentru un bun ce aparține domeniului de referință al legii speciale, dacă "adevăratul proprietar" nu a respectat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 pentru exercitarea dreptului sau de proprietate.
Astfel, s-a motivat că prin Legea nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a instituit un mecanism special pentru recunoașterea dreptului de proprietate și pentru restituirea posesiei imobilelor preluate de statul comunist în mod abuziv.
S-a mai arătat că cererea în revendicarea imobilului, formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv, la 14 februarie 2001, este inadmisibilă, invocându-se în acest sens art.6 alin.(2) din Legea nr.213/1998.
S-a mai arătat în sprijinul acestei excepții că imobilul în cauză face parte din categoria vizată de art. 2, alin. (1), lit. a) din Legea nr.10/2001, normă legală specială, care derogă de la dispozițiile normative generale cuprinse în Codul civil.
Pe fondul cauzei, pârâții au arătat că, ori de câte ori sunt întrunite elementele "proprietății aparente" ca fapt juridic în sens restrâns, prin derogare de la principiulnemo plus juris ad alium transferre potest quam ipse habet, dobânditorul din actul juridic translativ încheiat cu proprietarul aparent este preferat în raporturile cu adevăratul proprietar.
În consecință, acest fapt juridic (în sens restrâns), în condițiile legii speciale, are un efect achizitiv în patrimoniul dobânditorului și un efect extinctiv parțial în patrimoniul adevăratului proprietar - în patrimoniul adevăratului proprietar dreptul de proprietate asupra bunului determinat (obiect material al dreptului invocat în cererea de revendicare ca temei al acesteia) se stinge și concomitent se naște dreptul la reparațiune exclusiv în forma dreptului la despăgubire, conform art. 7, alin.(2) și art.18, lit.c din Legea nr. 10/2001.
Pârâții au formulat, la data de 15.02.2007, cerere reconvențională,prin care au solicitat obligarea reclamanților-pârâți să le achite contravaloarea la zi, la data plății, a lucrărilor de consolidare, modernizare și renovare efectuate la apartamentul nr. 1 situat in imobilul din B,-, parter, sector 1, estimate la circa 60.100 lei, să li se recunoască un drept de retenție asupra apartamentului revendicat până la achitarea integrală a creanței ce reprezintă contravaloarea lucrărilor efectuate la apartament, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, s-a arătat că la apartamentul revendicat, cu convingerea că sunt îndreptățiți să efectueze lucrările impuse de starea bunului în raport de vechimea sa, au efectuat investiții constând în lucrări incorporate în apartament.
S-a precizat că lucrările efectuate (enumerate în conținutul cererii reconvenționale) sunt dintre cele care aparțin categoriei de lucrări de consolidare, modernizare și renovare, care au caracter de cheltuieli necesare și utile.
S-a arătat de către pârâții-reclamanți că această contravaloare a lucrărilor trebuie, în final, să fie suportată de către cel care urmează să păstreze lucrările de investiții și că în raporturile dintre constructor și proprietar se face aplicația principiului despăgubirii și indemnizării, deoarece nu este permisă îmbogățirea fără justă cauză în detrimentul pârâților.
S-a mai precizat că practica judiciară recunoaște în favoarea un drept de retenție, în baza căruia acesta este îndreptățit să rețină bunul în care sunt incorporate "construcțiile efectuate", până la momentul în care proprietarul care triumfă în revendicare va achita creanța la care detentorul imobilului este îndreptățit.
Dreptul de retenție, se impune a fi constatat judiciar, deoarece există o creanța certă, lichidă și exigibilă, precum și o detenție a bunului în legătură cu care s-a născut creanța în favoarea creditorilor.
In drept, au fost invocate principiul îmbogățirii fără justă cauză și orice dispoziție normativă substanțială, incidentă.
Pârâții au formulat, la data de 15.02.2007, cerere de chemare în garanție,prin care au solicitat, în ipoteza în care s-ar admite cererea de revendicare, să fie obligați chemații în garanție Municipiul B, reprezentat prin Primarul General, și Ministerul Finanțelor Publice să restituie prețul de 2.599 lei, actualizat, plătit pentru cumpărarea apartamentului prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 3771/21051/21.03.1997, încheiat de mama lor, cu Primăria Municipiului B, prin SC Nord SA; să restituie cheltuielile ce au constituit spezele vânzării, respectiv contravaloarea prestațiilor efectuate de SC Nord SA pentru determinarea prețului de vânzare și comisionul încasat de această societate, actualizate la data plății; să le achite cu titlu de daune interese cheltuielile necesare și utile reprezentând investiții făcute de pârâți la apartamentul revendicat, în valoare de circa 60.100 lei precum și echivalentul bunului de a cărei proprietate sunt în pericol de a fi lipsiți, constând în sumă necesară pentru procurarea unui apartament asemănător (situat în aceeași zonă), respectiv de 525.134 lei, în total 585.234 lei; să le achite suma de 90.000 lei, cu titlu de daune morale pentru suferința cauzată de atingerea dreptului la respectarea bunurilor dobândite cu titlu de proprietari, prin cumpărare; să suporte cheltuielile de judecată ocazionate de prezentul litigiu.
În motivarea cererii, pârâții au arătat că, în conformitate cu dispozițiile art.1336 pct.1 Cod civil, vânzătorul răspunde față de cumpărător de liniștita posesiune a lucrului; art.1337 - 1351 cod civil reglementează răspunderea de evicțiune a vânzătorului, iar reglementările incidente impun ca pârâtul-vânzător să îi despăgubească în caz de evicțiune.
Garanția de evicțiune implică apărarea de orice ingerință, faptul de a se bucura de proprietate, nefiind permis să suporte o exorbitantă prin eventuala privare de proprietate.
Pârâții au mai învederat că li s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra apartamentului în cauză, statuându-se prin hotărâre judecătorească că au fost de bună-credință, astfel că, începând cu încheierea contractului de vânzare a apartamentului din 21.03.1997, au efectuat lucrări de consolidare, modernizare și renovare a apartamentului, iar eventuala deposedare de bun îi pune în situația de a fi obligați să achiziționeze un bun asemănător, corespunzător nevoilor acestora.
Acțiunea pentru rambursarea prețului plătit și a cheltuielilor necesare și utile efectuate în apartament vizează repunerea în situația anterioară, dar nu echivalează cu compensarea pe care trebuie să o primească în raport proporțional cu valoarea "venală - în bani" a apartamentului de care ar fi privați, respectiv cu o despăgubire care să compenseze diferența între prețul de cumpărare prevăzut în contract, actualizat, evaluat la data restituirii acestuia de către Ministerul Finanțelor Publice și valoarea bunului, la prețul pieței, la care ar putea fi procurat, la data hotărârii.
materiale suferite, adică pierderile efective suportate ca o consecință directă a evingerii din dreptul de proprietate, inclusiv o sumă corespunzătoare cu valoarea actuală a apartamentului, li se adăugă și daune morale, respectiv repararea stării de îngrijorare, de neplăceri și de incertitudini care rezultă din suportarea riscului de a fi evinși, ca și alte daune, respectiv cheltuielile de judecată ale procesului.
Conform raportului de evaluare extrajudiciara nr.15/12.02.2007, întocmit de - SRL, valoarea investițiilor efectuate în imobil este de 60.100 lei, iar valoarea actuală de circulație a apartamentului este de 525.134 lei.
In drept, au fost invocate dispozițiile art.1336 - 1351 Cod civil, ale art.51 alin. (3) din Legea nr.10/2001, art. 60 - 63 Cod procedură civilă.
Prin sentința civilă nr.-.03.2007, Judecătoria Sectorului 1 Baa dmis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, reținând că pârâții-reclamanți au indicat o valoare a imobilului revendicat de 525.134 lei conform raportului de expertiză tehnică extrajudiciară depus la dosar, valoare cu care reclamanții-pârâți au fost de acord, astfel cum rezultă din cererea depusă la dosar la data de 21.03.2007.
Întrucât acțiunea în revendicare este o acțiune evaluabilă în bani, iar imobilul revendicat are o valoare de peste 500.000 lei, Judecătoria sector 1 Baa preciat că tribunalului îi revine competența de soluționare a acțiunii, motiv pentru care, a făcut aplicarea art.158 Cod procedură civilă, și art.2 lit.b Cod procedură civilă.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă sub nr. 22520/3/16.06. 2007.
Prin încheierea de ședință din data de 28.11.2007, tribunalul a respins excepția de conexitate pentru considerentele indicate în încheierea de ședință de la termenul respectiv.
De asemenea, prin încheierea de ședință din data de 05.12.2007, tribunalul a respins excepția autorității de lucru judecat, excepția lipsei de interes și excepția inadmisibilității ca neîntemeiate, considerentele fiind indicate în încheierea de la data respectivă.
La termenul de judecată din data de 6.02.2008, în ședință publică, tribunalul a încuviințat reclamanților pârâți proba cu înscrisuri, iar pârâților reclamanți probele cu înscrisuri, expertiză topometrică pentru verificarea identității imobilului, expertiză construcții și expertiză contabilă.
Prin cererea înregistrată la data de 04.03.2009, pârâții-reclamanți și (fostă ), au formulat, în temeiul dispozițiilor art.244 al.(1) pct.1 Cod procedură civilă, cerere de suspendare a judecății pricinii până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei aflată pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a civilă, înregistrată cu nr-, având ca obiect cererea de revizuire formulată de reclamanții - și împotriva sentinței civile nr. 87/28.01.2002, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a civilă (prin sentința atacată cu revizuire s-a hotărât asupra cererii reclamanților de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare care constituie titlul pârâților de proprietate).
Cererea de suspendare a cauzei astfel formulată a fost respinsă pentru considerentele indicate în încheierea de dezbateri, care face parte integrantă din sentința pronunțată.
Prin sentința civilă nr.401/18.03.2009, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții pârâți, a obligat pârâții reclamanți să lase reclamanților pârâți în deplină proprietate și liniștită posesie spațiile din imobilul situat în B, str.-.- (fostă -, fostă ) nr.22, compus din vestibul, hol, 2 camere, bucătărie, baie, boxă, garaj, în suprafață utilă de 94,71 mp reprezentând cotă indiviză din imobil, cota indiviză de 21,47 % din părțile de folosință comune ale imobilului și 27,51 mp teren situat sub construcție; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a reclamanților pârâți în cererea reconvențională; a respins cererea reconvențională formulată de pârâții-reclamanți în contradictoriu cu reclamanții-pârâți, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis în parte cererea de chemare în garanție formulată de pârâții-reclamanți în contradictoriu cu chemații în garanție Municipiul B prin Primarul General și Ministerul Finantelor Publice; a obligat chematul în garanție Municipiul B la plata către pârâții reclamanți a sumei de 26.949 lei reprezentând contravaloare preț actualizat și 47.662,24 lei reprezentând contravaloare lucrări îmbunătățiri; a respins restul pretențiilor ca nefondate; a obligat pârâții reclamanți la plata către reclamanții pârâți a sumei de 300 lei cheltuieli de judecată; a obligat chematul în garanție Municipiul B la plata către pârâții reclamanți a sumei de 1.500 lei cheltuieli de judecată.
Procedând la analiza fondului cauzei prin raportare la probatoriul administrat, Tribunalul a reținut următoarele:
Prin actul de vânzare-cumpărare nr.26680/1929 încheiat la data de 12.07.1928, transcris sub nr.25680/14.07.1928, s-a cumpărat de către imobilul situat în B, str.- nr.22, compus din teren în suprafață de 377 mp, cu vecinătățile indicate în planul anexă al actului; pe acest teren a fost edificată o casă, construcția fiind compusă din subsol, parter și etaj.
Conform adresei eliberată de Primăria Municipiului B-Serviciul sub nr.13160/3544/10.04.1998, str.- a purtat ulterior denumirea de str.-, iar actualmente are denumirea de str. -.-.
Imobilul a fost preluat de la prin Decretul 92/1950, la poziția 5037, așa cum rezultă din adresa nr.3864/27.05.1994 emisa de SC Nord SA.
Prin sentința civilă definitivă și irevocabilă nr.8698/8.07.1997 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 B în dosarul nr.11238/1997 s-a constatat inaplicabilitatea Decretului nr. 92/1950, anexa de B, poziția nr. 5037 cu privire la imobilul menționat; s-a constatat ca reclamanții si sunt moștenitorii defunctei, care, la rândul său, este moștenitoarea proprietarei; s-a constatat de asemenea că reclamanții din prezenta cauză au calitatea de proprietari asupra imobilului compus din teren în suprafață de 400 mp și construcție cu subsol, bucătărie, camera, spălătorie, doua pivnițe, camera cărbuni și trei garaje, parter cuprinzând hol, cinci camere si baie, etaj cu patru camere, hol, bucătărie și baie, mansardă cu cinci camere și hol, iar în curte o spălătorie și o camera de serviciu - situat în B,- (fosta - ) nr. 22, sector 1 și au fost obligați pârâții Municipiul B și să restituie acest imobil către reclamanți.
Sentința menționată anterior a fost pusă în executare prin dispoziția Primarului General al Municipiului B nr.1813/17.11.1997.
Prin actul de vânzare-cumpărare nr. 3771/21051/21.03.1997 încheiat în temeiul Legii 112/1995 cu Primăria Municipiului B prin SC Nord SA, a cumpărat imobilul situat în B,-, compus din vestibul, hol, 2 camere, bucătărie, baie, boxă, garaj, în suprafață utilă de 94,71 mp reprezentând cotă indiviză din imobil, cota indiviză de 21,47 % din părțile de folosință comune ale imobilului și 27,51 mp teren situat sub construcție.
În urma decesului acesteia, au rămas ca moștenitori pârâții reclamanți și, după cum rezultă din actele de stare civilă.
Prin decizia civila nr. -.11.2003 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Civila s-au admis recursurile declarate împotriva deciziei civile nr. 227/29.05.2002 a Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a IV-a Civila, care a fost modificată în sensul menținerii sentinței civile nr.87/28.01.2002 a Tribunalului București Secția a IV-a Civila, prin care acțiunea privind constatarea nulității absolute a acestui contract de vânzare cumpărare a fost respinsă.
S-a reținut de către Înalta Curte de Casație si Justiție că autoarea pârâților reclamanți a fost de bună credință la încheierea contractului de vânzare cumpărare, fiind respectate prevederile Legii nr.112/1995.
Analizând cererea de chemare în judecată având ca obiect revendicare, Tribunalul a constatat în primul rând că problema valabilității titlului în temeiul căruia a fost preluat imobilul a fost analizată prin sentința nr. 8698/8.07.1997,definitivă și irevocabilă, stabilindu-se că imobilul a fost preluat fără titlu.
Deși pârâții reclamanți nu au fost parte în litigiul respectiv, aceștia nu au negat faptul că imobilul nu a fost preluat de stat cu titlu valabil; pe de altă parte, s-a constatat că prevederile Decretului nr.92/1950 nu erau în concordanță cu prevederile constituționale și ale legilor cu forță juridică superioară în vigoare la data respectivă și nici cu tratatele internaționale la care România era parte.
Tribunalul a avut în vedere că prin sentința civilă, definitivă și irevocabilă nr.8698/8.07.1997, s-a constatat că reclamanții si sunt moștenitorii defunctei, care, la rândul său, este moștenitoarea proprietarei, iar acest aspect nu a fost nici el contestat de pârâții reclamanți (care nu au fost parte în litigiul respectiv).
De altfel, calitatea procesuală activă a reclamanților pârâți rezultă și din înscrisurile atașate la filele 88-101 dosar și a fost recunoscută și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Butu și României din data de 7.02.2008.
În ceea ce îi privește pe pârâți, s-a reținut că titlul lor este reprezentat de actul de vânzare-cumpărare nr.3771/21051/21.03.1997 încheiat în temeiul Legii nr.112/1995 de autoarea lor, cu Primăria Municipiului B prin SC Nord SA, a cărui valabilitate a fost menținută prin sentințele judecătorești menționate anterior.
Având în vedere că ambele părți exhibă titluri de proprietate asupra imobilului în litigiu, Tribunalul a apreciat că se impune compararea titlurilor invocate de ambele părți.
In ceea ce privește Legea nr.10/2001, s-a constatat că preferința titlului cumpărătorului de la stat în fața titlului adevăratului proprietar nu este stipulată prin actul normativ menționat - buna credință la care face referire art.46 din aceasta lege privește doar cererile privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare.
Pe de altă parte, deși în speță a fost respinsă cererea privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr.112/1995, s-a apreciat că acest aspect nu poate produce vreo consecință juridică în ceea ce privește admisibilitatea revendicării imobiliare.
În acest sens s-a reținut de către instanța de fond că prin decizia de recurs în interesul legii nr. 33 din 9.06.2008, s-a stabilit că, în situația în care fostul proprietar a urmat procedura Legii nr.10/2001, nefinalizată, iar pe de altă parte ambele părți au titluri și respectiv un "bun" în sensul CEDO, se impune compararea acestora.
In cauză, s-a constatat că titlul reclamanților provine de la adevăratul proprietar, după cum s-a reținut anterior, iar aceștia au un "bun" în sensul Convenției, întrucât pe cale judecătorească s-a stabilit că sunt succesorii foștilor proprietari, de la care imobilul a fost preluat fără titlu.
În ceea ce îi privește pe pârâți, s-a constatat că titlul acestora este reprezentat de contractul de vânzare cumpărare (a cărui valabilitate a fost menținută); de asemenea, și aceștia un "bun" în sensul Convenției, întrucât printr-o altă hotărâre judecătorească anterioară a fost stabilită buna lor credință la încheierea acestuia.
Cu toate acestea, comparând titlurile, Tribunalul a constatat că titlul reclamanților provine de la proprietarul originar, pe când titlul pârâților provine de la un neproprietar, și, ca urmare a aplicării principiului nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse habet, nu este preferabil; ținând cont și de faptul că preluarea imobilului de către stat s-a făcut fără titlu, astfel încât nu a operat transferul proprietății către stat, iar reclamanții nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate, nu se poate reține preferabil titlul cumpărătorilor.
În ceea ce privește invocarea teoriei proprietarului aparent, Tribunalul a apreciat că în niciun caz nu s-ar putea reține o eroare comună și invincibilă cu privire la calitatea de proprietar a transmițătorului, având în vedere contextul în care a fost încheiat contractul de vânzare cumpărare, la nivelul anului 1997 existând ample dezbateri publice cu referire la vânzarea de către stat a imobilelor naționalizate în baza Legii nr. 112/1995.
Pe de altă parte, Tribunalul a apreciat că această interpretare este în deplin acord cu jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului, dezvoltată în materia respectării dreptului de proprietate privată, consacrat de art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor și libertăților Fundamentale, principiile de interpretare ale Curții fiind aplicate în cauzele românești, începând cu cauza Străin contra României, continuând cu cauzele Păduraru contra României, Porțeanu contra României și toate cauzele repetitive subsecvente, în care s-a constatat încălcarea dreptului de proprietate de către statul român.
În aplicarea raționamentului conceput de Curtea Europeană, instanța națională nu poate decât să constate inaplicabilitatea 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 în cererea în revendicare, ca efect al dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană, ce se aplică prioritar legii naționale, în temeiul art. 11 alin. 2 și 20 alin. 2 din Constituția României, precum și cu efect direct, conform jurisprudenței Popescu României.
S-a arătat că respectivele cauze menționate reprezintă "cauze pilot" în jurisprudența Curții Europene și reprezintă precedente judiciare, obligatorii pentru instanțele naționale, în sensul că, prin aceste trei cazuri, s-a creat un raționament pe care Curtea l-a aplicat în practica ulterioară, în ce privește regulile de evaluare a ingerințelor în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor imobilelor preluate de stat după 1945, din categoria cărora face parte și imobilul în litigiu.
În mod constant, Curtea Europeană a analizat, în fiecare speță în parte, respectarea ori, dimpotrivă, încălcarea acestei norme, prin verificarea modului de aplicare a mai multor condiții, în primul rând, existența unui "bun", în sensul celui dintâi alineat al art. 1 din Protocolul 1.
Curtea Europeană a apreciat ca fiind întrunită prima cerință, atunci când a avut loc recunoașterea de către instanțele naționale a dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu în patrimoniul petenților, fie ca reprezentând "bunuri actuale", "valori sau interese patrimoniale" sau "speranță legitimă" de redobândire a bunului în natură.
Astfel, se poate vorbi despre existența unui "bun actual", în măsura în care vânzarea către chiriași a unor apartamente din imobile s-a realizat ulterior pronunțării unor hotărâri judecătorești, chiar dacă acestea nu aveau caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a imobilelor anterior anului 1989 (de exemplu: cauza Străin, paragraf 38; cauza Păduraru, numai în privința unui apartament dintr-un corp de clădire, paragraf 65).
Dimpotrivă, titularul dreptului deține doar un "interes patrimonial" de a obține restituirea în natură, însă, cu aceeași valoare ca și un bun actual, în ceea ce privește cerința legală a existenței unui "bun", ca "drept efectiv", în sensul art. l din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (în cauza Păduraru, paragrafe 83 - 87, precum și în cauza Porțeanu, paragraf33).
Prin prisma acestei aprecieri, s-a constatat de către Tribunal, după cum s-a arătat, că reclamanții dețin un "bun" în sensul Convenției, în condițiile în care s-a recunoscut de către instanță nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului în litigiu și, deci, existenta dreptului de proprietate în patrimoniul acestora.
Pe de altă parte, Curtea Europeana a Drepturilor Omului, în analiza celorlalte condiții presupuse de art. l din Protocolul nr. 1, constatat existența unei "ingerințe" în exercițiul dreptul de proprietate al titularilor cărora li s-a recunoscut atare prerogative pe cale judecătorească, când a avut loc vânzarea de către stat sau autoritatea administrativă locală a apartamentelor în litigiu proprietatea reclamanților, cu consecința imposibilității redobândirii posesiei și a privării de proprietate a titularului dreptului.
În sensul celei de-a doua teze din primul paragraf al textului normei europene, privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporționalității.
"Justificarea privării de proprietate" presupune ca ingerința, în primul rând, să fie prevăzută de lege, dar și ca dreptul intern să răspundă exigențelor de accesibilitate și previzibilitate și interpretarea dată de instanțe să nu fie arbitrară (cauza Străin, paragraf 49).
S-a arătat de către instanța de fond că în evaluarea proporționalității măsurii statului de privare de proprietate a titularului dreptului de proprietate, Curtea Europeană ține cont de marja de apreciere a statului, însă și de asigurarea unui just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înțelese, în materia dreptului la respectarea proprietății, sub forma unei compensări rezonabile, proporționale a deposedării, prevăzută ca atare în legislația națională.
Așadar, Curtea Europeană a recunoscut libertatea statului român de a reglementa condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea convenției, inclusiv sub aspectul alegerii modalității concrete, neimpunându-se vreo obligație în sensul restituirii bunurilor.
Cu toate acestea, în măsura în care se adoptă o anumită soluție de despăgubire a foștilor proprietari, aceasta trebuie transpusă de o manieră rezonabil de clară și coerentă pentru a permite, pe cât posibil, evitarea insecurității juridice și a incertitudinii - fie legislativă, administrativă, ori judiciară - pentru subiectele de drept vizate de măsurile de aplicare a acestei soluții (cauza Păduraru, paragraf 92).
Curtea Europeană, constatând neîndeplinirea de către stat a obligației pozitive de a reglementa în timp util și de o manieră coerentă chestiunea de interes general reprezentată de restituirea sau vânzarea imobilelor deținute în virtutea decretelor de naționalizare, cu consecința creării unui climat de incertitudine generală, a conchis, în sensul absenței proporționalității, că este rupt "justul echilibru" între exigențele de interes public și imperativul garantării dreptului individului la respectarea bunurilor sale (cauza Păduraru, paragraf 112).
In același sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună-credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție, în mod definitiv, al unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privațiune contrară art. 1 al Protocolului 1 (cauza Străin contra României).
Prin urmare, în concursul dintre cele două părți, se observă că reclamanții se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, titlu ce le-a fost reconfirmat în justiție, cu efect retroactiv și în mod definitiv, și, implicit, se impune recunoașterea existenței valabile și neîntrerupte a dreptului de proprietate asupra bunului în patrimoniul lor.
Totodată, demersurile actuale de recuperare a bunului în materialitatea sa sunt consecința directă a încălcării dreptului de proprietate, prin preluarea abuzivă realizată de stat, și, în același timp, a lipsei oricărei reparări concrete a prejudiciului suferit de reclamanți, care să pună capăt acestei încălcări.
S-a apreciat de către instanța de fond că, în același timp, deși pârâții sunt și ei deținători ai unui titlu asupra imobilului în litigiu, viciul care afectează titlul autorului lor - statul - radiază implicit și în privința propriului titlu, fapt de natură să împiedice recunoașterea preferabilității titlului lor, în concurs cu cel al reclamanților, mai bine caracterizat.
Astfel, întrucât părțile litigante dețin ambele un titlu de proprietate, recunoscut ca valabil și au un "bun", în sensul art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în conflictul dintre ele, Tribunalul a dat preferabilitate titlului înfățișat de reclamanți, ca fiind cel originar și mai bine caracterizat, provenind de la proprietarii inițiali, care obținuseră bunul în condiții de perfectă legalitate, necontestat și anterior naționalizării sale.
Din cele expuse, Tribunalul a reținut că buna - credință a chiriașului cumpărător, la momentul contractării cu autoritatea administrativă locală, nu are nicio relevanță în aprecierea privării de proprietate a adevăratului titular, implicit a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1, cu consecința că se impune a se constata preferabilitatea titlului succesorilor acestora din urmă, fată de titlul subdobânditorilor de bună - credință, în absența oricărei posibilități reale de despăgubire a proprietarului, conferite prin legea națională, în situația în care ar urma procedura anume prevăzută de legea specială.
In același sens, trebuie adăugat că instanța de contencios european a analizat constant dispozițiile Legii nr.10/2001, inclusiv în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, apreciind că această lege nu funcționează, în prezent, într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedați de imobilele lor naționalizate și că această lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel de bunurile lor, înainte de intrarea sa în vigoare, datorită unei absențe prelungite a despăgubirii (cauza Porteanu, paragraf 34), proporționalitatea referindu-se nu doar la cuantumul despăgubirii, ci și la momentul acordării acesteia.
Astfel, s-a constatat că procedura de aprobare a Fondului Proprietatea de către Consiliul Național al Valorilor Mobiliare și transformarea titlurilor de valoare ale primei în acțiuni cotate la bursă, operațiuni necesare pentru ca despăgubirile prevăzute de legea menționată să poată avea o valoare efectivă, nu s-au încheiat până în prezent.
Concluzionând, tribunalul a considerat că nu se poate susține, ca un contraargument valid, că reclamanților nu trebuie să li se restituie imobilul în natură, întrucât acestora le este recunoscut dreptul la despăgubiri, consacrat de art. 18 lit. d din Legea nr. 10/2001, dreptul la despăgubiri, ca drept de creanță, fiind un drept distinct de însuși dreptul de proprietate, drept real ce se exercită direct asupra bunului, substituirea dreptului de proprietate cu un drept de creanță, având ca obiect o sumă de bani sau cu măsuri reparatorii, echivalând cu o expropriere de fapt, în sensul constituțional al acestei măsuri.
Pe de altă parte, s-a avut în vedere și faptul că, urmare a adoptării Legii nr.1/2009, chiriașii cumpărători beneficiază de măsuri de protecție foarte eficiente, prevăzute de art. 8 din acest act normativ.
In aceste condiții, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului către chiriași, constatare ce interesează cererea în revendicare, prin prisma argumentelor din prezenta hotărâre.
Ca atare, având în vedere și principiul subsidiarității, care decurge din coroborarea dispozițiilor art.1, 13 și 35 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit căruia instanțele naționale sunt primele chemate să interpreteze și să aplice dreptul intern, în care este inclusă Convenția și Protocoalele sale adiționale, acestea fiind cele mai bine plasate pentru examinarea în drept și în fapt a cauzelor cu care sunt învestite, Curtea neputând specula asupra soluției litigiilor în favoarea uneia sau alteia dintre părți și având o competentă limitată în analiza dreptului intern, acestei instanțe de contencios european revenindu-i sarcina de a analiza dacă există sau nu o încălcare a drepturilor pretinse (cauza Buzescu României, par. 63, cauza Lungoci contra României, par. 37, cauza Oriha contra României, par. 3), tribunalul a apreciat ca preferabil titlul reclamanților.
Cu referire la cererea reconvențională,Tribunalul a analizat cu prioritate excepția lipsei calității procesuale pasive a reclamanților pârâți.
În primul rând, Tribunalul a făcut precizarea că atât cererea reconvențională, cât și cererea de chemare în garanție vor fi soluționate prin raportare la normele în vigoare la data formulării acestora, iar nu și la alte modificări substanțiale care au apărut pe parcursul soluționării cauzei (Legea nr. 1/2009)și prin raportare la temeiurile de drept invocate de către pârâții reclamanți.
Prin raportare la dispozițiile art.48 din Legea nr.10/2001 republicată și faptul că imobilul în litigiu a fost preluat fără titlu, Tribunalul a constatat că reclamanții pârâți nu au obligația de despăgubire cu privire la contravaloarea îmbunătățirilor necesare și utile, aceasta revenind statului sau unității deținătoare.
În ceea ce privește dreptul de retenție asupra imobilului, Tribunalul a reținut că acesta a fost recunoscut în vederea recuperării unei creanțe în strânsă legătură cu imobilul, iar calitatea procesuală pasivă presupune justificarea unei identități între persoana pârâtului și debitorul creanței - or, în speță, această identitate nu se verifică, pentru considerentele anterioare reclamanții pârâți nefiind debitori ai obligației de despăgubire.
În ceea ce priveștecererea de chemare în garanție,Tribunalul a constatat că, urmare a evicțiunii totale, consecință a admiterii cererii de chemare în garanție, pârâții reclamanți sunt îndreptățiți la restituirea de către vânzător a prețului primit, în valoare actualizată, în condițiile art.1336, 1337 și 1341 pct.1 Cod civil, care a fost stabilit de raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză la suma de 26.949 lei, care include și contravaloarea comisionului.
De asemenea, cumpărătorul evins are dreptul la daune interese, conform art.1341 pct.4 Cod civil, vânzătorul fiind obligat să restituie cumpărătorului cheltuielile necesare (care vizează conservarea lucrului) și utile (care sporesc valoarea lui), care a fost evaluate de raportul de expertiză construcții efectuat în cauză la suma de 47.662,24.
În ceea ce privește cererea de acordare a echivalentul bunului revendicat, constând în suma necesară pentru procurarea unui apartament asemănător (situat în aceeași zonă), Tribunalul a constatat că aceasta nu se încadrează în prevederile art.1341 Cod civil, după cum nici daunele morale nu fac parte din efectele reglementate de Codul civil în caz de evicțiune consumată.
Împotriva acestei sentințe au formulat apel pârâții reclamanți și chematul în garanție Municipiul B prin Primarul General.
Apelanții pârâți reclamanți au solicitat modificarea în tot a sentinței, în sensul respingerii cererii principale, ca nefondată, cu consecințele procesuale corespunzătoare în ce privește cererea de chemare în garanție. În subsidiar, au solicitat admiterea cererii reconvenționale și a cererii de chemare în garanție, astfel cum au fost formulate.
1. Prima critică a constat în faptul că a fost greșit soluționată excepția autorității de lucru judecat invocată în cauză prin raportare la considerentele deciziei civile nr.4828/18.11.2003 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Astfel s-a arătat că între reclamanții - intimați și apelanți, s-a purtat un litigiu prin care reclamanții din această cauză au urmărit dobândirea deplinei proprietăți și a posesiunii asupra imobilului care face obiectul contractului de vânzare - cumpărare nr.3771/21051/21 martie 1997, încheiat de autoarea lor, cu Primăria Municipiului B, prin Nord
Pretențiile intimaților - reclamanți s-au bazat pe același titlu de proprietate înfățișat ca și în prezenta cerere de chemare în judecată, a avut aceeași cauză juridică și s-a purtat între aceleași părți, în calități procesuale identice.
Litigiul a fost finalizat prin decizia civilă nr. 4828/18 noiembrie 2003 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția civilă. Au fost admise recursurile declarate de apelanții pârâți reclamanți împotriva deciziei civile nr. 227/29 mai 2002 Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a IV-a civilă, care a fost modificată în sensul menținerii sentinței civile nr. 87/28 ianuarie 2002 Tribunalului București - Secția a IV-a civilă, prin care acțiunea reclamanților a fost respinsă.
În mod greșit, prima instanță a respins această excepție întrucât, în realitate, există identitate de obiect pentru că scopul final urmărit de cele două cereri este același. Reclamanții tind la valorificarea aceluiași drept de proprietate, dobândit de autorii lor în temeiul aceluiași contract de vânzare - cumpărare
Cererea care a fost soluționată irevocabil prin decizia nr.4828/18 noiembrie 2003 vizat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat potrivit dispozițiilor Legii nr.112/1995 - și evacuarea apelanților din imobil pentru lipsă de titlu. Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art.480 Cod civil.
În acea cauză a fost stabilită incidența dispozițiilor art.46 al. (2) din Legea nr.10/2001 numai ca o consecință a validării apărărilor formulate pentru verificarea condițiilor legale la încheierea actului de vânzare - cumpărare.
Cauza - fundamentul juridic al cererii - diferită de cauza acțiunii și de eventualele mijloace de probă, este aceeași în ambele cereri, determinată de dreptul de proprietate invocat de reclamanți, configurat de titlul acestora, același invocat în ambele litigii.
Pretenția reclamanților, întemeiată pe dispozițiile art.480 Cod civil a fost respinsă ca urmare a aplicării în litigiul anterior a criteriilor de preferabilitate ale judecării cererilor de revendicare formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
S-a susținut că nu poate fi judecată din nou, aceeași pretenție.
Unul dintre elementele fundamentale ale superiorității dreptului este principul securității raporturilor juridice. O soluție judiciară (definitivă și irevocabilă) nu mai poate fi reanalizată și nici nu se poate permite ca reexaminarea cauzei să se facă astfel încât să se dea o nouă decizie, contrară unei hotărâri definitive și irevocabile(Brumărescu România,cap. 61).
neajunsurilor legislației incoerente ori ale jurisprudenței contradictorii și inconsecvente nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate, astfel încât persoana care a beneficiat de o judecată definitivă și irevocabilă favorabilă să suporte coexistența unor judecăți care să confirme diferit dreptul de proprietate asupra aceluiași imobil.
2. Prin cea de-a doua critică s-a susținut faptul că a fost soluționată greșit excepția lipsei de interes legitim a cererii in revendicare, formulata de "persoana îndreptățita" (în sensul Legii nr.10/2001) pentru un bun care aparține domeniului de referință al legii speciale, dacă reclamantul nu respectă procedura prevăzuta de Legea nr. 10/2001 pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate "recunoscut" de legea specială.
S-a arătat că în mod greșit prima instanță a motivat respingerea excepției lipsei de interes legitim a reclamanților în promovarea cererii determinat de aceea că Legea nr. 10/2001 vizează "reglementarea raporturilor juridice dintre foștii proprietari și stat, iar nu a raporturilor dintre aceștia și foștii chiriași (actuali cumpărători), în situația formulării acțiunii în revendicare întemeiată pe disp. art. 480 Cod civil".
Motivarea sentinței nu are legătură cu argumentele invocate și susținute de pârâți.
prevederilor Legii nr.10/2001 prin mecanismul acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun, fără parcurgerea procedurii prevăzute de Legea nr.10/2001, este expresia unui interes nelegitim, deoarece folosul practic urmărit deturnează dreptul la acțiune de la scopul economic și social pentru care dreptul la acțiunea în revendicare a fost recunoscut de practica judiciara și literatura juridică, exclusiv prin denaturarea efectului măsurilor reparatorii prevăzute de legislația specială (inclusiv măsura reparatorie sub forma restituirii in natura a bunului) i confundarea acesteia din urmă cu efectul revendicării: restituirea in natura a bunului.
Nu numai din spiritul, ci și din litera Legii nr.10/2001 rezulta că s-a instituit un mecanism special pentru recunoașterea dreptului de proprietate și pentru restituirea posesiei imobilelor preluate de statul comunist în mod abuziv.
Numai dacă acțiunea în revendicare a bunului preluat de stat fără titlu valabil a fost introdusa anterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, sunt aplicabile dispozițiile art.46 alin.(1) din acest act normativ.
Incidența dispozițiilor legii speciale a fost ignorată deliberat, fără justificare.
Legea specială a permis exercitarea în justiție a mijloacelor de apărare a drepturilor foștilor proprietari în contradictoriu cu dobânditorii bunurilor de la stat numai în termenul în care se poate formula acțiunea în declararea nulității actelor de înstrăinare a bunurilor de către stat.
Exercitarea acțiunii în revendicare, întemeiată pe un drept relativ la bunuri din domeniul de referință al legii speciale, configurat specific în ceea ce privește exercitarea atributelor sale de Legea nr.10/2001, în alte condiții decât cele circumstanțiate de prevederile legale speciale, dă expresia unui interes nelegitim: acela de a eluda dispozițiile legii speciale și a recurge la proceduri inaplicabile pentru realizarea unor drepturi neexercitate o lungă perioadă de timp și pentru care reluarea exercitării este supusă unor proceduri special reglementate.
3. fost greșit soluționată excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare a imobilelor naționalizate de stat.
S-a susținut că Legea nr. 10/2001, lege specială, se aplică cu prioritate și exclude admisibilitatea în fond a acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun. S-a invocat în acest sens art. 1 pct. 13 din Legea nr. 1/2009.
Problema raportului dintre legea specială și legea generală a fost rezolvată în același mod de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Deciziile nr. 53 din 4 iunie 2007 si 33 din 9 iunie 2008, date în recurs in interesul legii.
Persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art.480 din Codul civil.
Drepturile recunoscute de legislația specială exclud posibilitatea ca reclamantul să-și valorifice "drepturile la reparație în condițiile legii speciale", pe calea acțiunii în revendicare de drept comun.
date prin Decizia nr. 33/2008 a Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, sus-menționată, sunt în sensul apărărilor arătate mai sus.
4. În ce privește fondul cauzei, apelanții pârâți reclamanți au arătat că situația de fapt a fost reținută contrar probatoriilor administrate în cauză, care au fost incorect apreciate, iar dispozițiile legale incidente au fost incorect interpretate și aplicate.
In condițiile în care au fost abrogate dispozițiile art.2 alin.(2) din Legea nr.10/2001,nu există o dispoziție legală în vigoare care să recunoască calitatea de proprietar și eficiența titlului de proprietate înfățișat, de persoanele care sunt persoane îndreptățite", la reparațiile prevăzute de Legea nr.10/2001, chiar și în ipoteza în care imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil.
. dispozițiile fostului art. 2 alin. (2) din Legea nr.10/2001,în prezent abrogate, au constituit fundamentul recunoașterii dreptului la bun în favoarea foștilor proprietari.
Este cert că, în urma adoptării Legii nr.1/2009, prin care s-a abrogat dispoziția normativă în discuție, jurisprudența CEDO trebuie reevaluată.
Regulile legale, survenite prin Legea nr.1/2009, confirmă apărarea constantă a pârâților, potrivit căreia reclamantul nu are în patrimoniul propriu un "bun",în înțelesul art.1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a fi apărat pe calea acțiunii în revendicare.
În interpretarea art.1 din Protocolul nr.1, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat noțiunile de "bun" și de "drept asupra bunurilor", în sensul că autoritățile naționale asigură respectarea exercițiului dreptului de proprietate, care trebuie să fie actual, adică să existe în patrimoniul persoanei ce invocă protecția normei și să conțină ca element fundamental prerogativa de a dispune de bunurile sale (Marckx Belgia, Handyside Marea Britanie).
S-a statuat că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează dreptul de a dobândi un anumit bun, nici dreptul de a deveni proprietarul unui bun, nici dreptul la restituirea unui bun trecut în stăpânirea unui stat fost totalitar.
Nu constituie un bun protejat prin art.1 acțiunile reclamanților pendinte, pe rolul jurisdicțiilor interne, inclusiv o acțiune în revendicare.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut distincție între legitimă protejată ca bun și simpla speranță de restituire, care nu constituie un bun protejat.
date de sentința apelată sunt incorecte, pentru că sentința nr. 8698/8 iulie 1997 pronunțata de Judecătoria Sectorului 1 B nu este opozabilă pârâților,care nu au figurat în acel litigiu, deși contractul de vânzare-cumpărare nr. 3771/21051 din 21 martie 1997 titlul de proprietate al apelanților asupra apartamentului nr. 2 din imobilul situat în B,-, etaj 1, sector 1, obiect al prezentei cereri în revendicare - era in vigoare la data soluționării cauzei în care s-a pronunțat sentința nr. 8698/8 iulie 1997 de Judecătoria Sectorului 1
In condițiile intrării în vigoare a Legii nr.1/2009, problema existentei/inexistenței unui drept la bun, actual, în sensul CEDO,trebuie să fie examinată în raport de existenta unei recunoașteri judiciare a dreptului la proprietate printr-o hotărâre judecătoreasca opozabilă celui căruia i se opune un astfel de drept, dar si prin prisma art. 7 alin. (1), art. 18 lit. pr.civ. și art.45 alin.(21), modificate sau introduse în Legea nr.10/2001 prin Legea nr.1/2009, ceea ce face ca jurisprudența CEDO, cu privire la actualitatea dreptului la bun, să se impună a fi reapreciată în dreptul intern, în raport de legea interna în vigoare la data soluționării cererii de revendicare, în care se pune problema verificării actualității dreptului la bun.
primei instanțe (pag. 14 alineatul 3 - pag. 17 alineatul 2 - considerente sentință) sunt greșite pentru că ignoră deliberat modificarea legislativă survenită.
In realitate, problematica"dreptului la bun"- în sensul Protocolului nr. 1 al CEDO, abordata de reclamanți, nu se confunda cu dreptul de proprietate al reclamanților.
Rațiunea edictării Legii nr.112/1995 cu privire la bunurile preluate de stat în regimul totalitar a fost aceea de a reintroduce bunurile în circuitul civil general și de a da foștilor proprietari dreptul la măsuri reparatorii.
dreptului la bun trebuie raportată la noțiunea tehnico-juridică defost proprietar,folosită de legislația reparațiunii, care configurează situația dreptului de proprietate ale cărui atribute nu au fost exercitate o lungă perioadă de timp, datorita unui raport în care s-a aflat titularul cu statul, într-o ordine juridică, cu valențe istorice.
Interpretarea art.1 din Protocolul nr.1 în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și interpretarea prevederilor art.480 civ. și ale prevederilor Legii nr.10/2001 în raport de prevederile art. 1 din Protocolul nr.1 la CEDO, în speță, impune analiza corecta și completa a tuturor circumstanțelor relevante, ceea ce prima instanța nu a făcut.
S-a statuat că art.1 din Protocolul nr.l nu garantează dreptul de a dobândi un anumit bun, nici dreptul de a deveni proprietarul unui bun, nici dreptul la restituirea unui bun trecut în stăpânirea unui stat fost totalitar.
Nu constituie un bun protejat prin art.1 acțiunile reclamanților pendinte, pe rolul jurisdicțiilor interne, care dau naștere exclusiv eventualității dobândirii unei valori patrimoniale.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut distincție între legitimă protejată ca bun și simpla speranță de restituire, care nu constituie un bun protejat.
In speță, reclamanții nu au un bun a fi protejat în temeiul art. 480 Cod civil și art.1 din Protocolul nr.,deoarece nu au în patrimoniul sau actual nici exercițiul dreptului de a folosi bunul, nici exercițiul dreptului de a-l administra, nici exercițiul dreptului de a dispune cu privire la acesta.
Reclamanții nu au decât o simplă speranță de restituire, născută în temeiul legilor speciale cu privire la imobilul trecut în proprietatea statului.
Reclamanții au exclusiv dreptul de a urma căile procedurale legal reglementate prin legi speciale,și numai dacă procedura declanșată conform acestor legi se finalizează, se concretizează și dreptul acestora, fie în modalitatea redobândirii dreptului de proprietate/a dreptului de a exercita prerogativele dreptului de proprietate, fie în modalitatea obținerii de despăgubiri.
În speță, prin Hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului, cazul și contra României, s-a statuat că: ". statul va trebui să acorde reclamanților, ca despăgubire materială, o sumă corespunzătoare cu valoarea actuală a bunului 371.658 Euro.
Statul român a fost obligat fie să retrocedeze apartamentele fie - alternativ - în cazul în care nu are loc o astfel de retrocedare, să dea reclamanților suma de 371.685 Euro. Reclamanții au solicitat Guvernamental suspendarea plății despăgubirilor. Aceasta dovedește că reclamanții au certitudinea existenței concrete a remediului pentru încălcarea dreptului lor, astfel cum acesta a fost stabilit de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Nu au legătură cu circumstanțele concrete ale speței motivările privitoare la aceea că "Legea nr. 247/2005 (. ) nu funcționează", nici cele referitoare la "procedura de aprobare a Fondului Proprietatea" sau la alte "operațiuni necesare pentru ca despăgubiri le prevăzute de legea menționată să poată avea o valoare efectivă".
Despăgubirea materială la care sunt îndrituiți reclamanții a fost stabilită de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, iar refuzul reclamanților de a repara prejudiciul suferit în modalitatea plății despăgubirii, face posibilă continuarea încălcării drepturilor. Obligația stabilită în sarcina statului român este una alternativă și opțiunea în ceea ce privește modul de executare a hotărârii aparține acestuia.
Aceste aspecte nu au fost analizate de prima instanță.
Soluția primei instanțe ignoră împrejurarea că, la data vânzării bunului de către stat, nu a existat "o ingerință litigioasă. lipsită de bază legală"(contrar argumentelor de la alineatele 3-5 pagina 16 considerente sentință), iar hotărârea definitivă și irevocabilă pronunțată în litigiul purtat între părțile prezentului litigiu cu privire la valabilitateatitlului opus depârâți a stabilit că bunul (revendicat in prezenta cauza) fost vândut cu respectarea Legii nr.112/1995.
Reclamanții au solicitat anularea actului de înstrăinare a bunului de către stat, în puterea căruia pârâții au dobândit (inclusiv, ulterior, prin moștenire legală) proprietatea asupra bunului revendicat, în condițiile Legii nr.112/1995.
A intrat în puterea lucrului judecat dezlegarea instanței cu privire la buna-credință atât a vânzătorului, cât și a apelanților cumpărători, deoarece la momentul încheierii contractului, aparența în drept era în sensul că imobilul se află în patrimoniul statului, fără a exista o contestare a titlului statului.
Hotărârea dată în litigiul purtat între reclamanți și pârâți semnifică împrejurarea că, judiciar, pârâților li s-a recunoscut dreptul la bunul revendicat, drept protejat prin art. 1, Protocolul nr.
Pârâții au dobândit în patrimoniu un drept de proprietate actual,a fi exercitat în deplinătatea prerogativelor sale.
Este cert că s-a statuat că vânzarea-cumpărarea bunului de către stat s-a făcut pentru un imobil preluat cu titlu, deoarece "respectarea legii speciale", recunoscută judiciar, semnifică încheierea contractului în mod valabil.
legiuitorului pentru titlul invocat de apelanți este evidentă.
Sentința stabilește ipoteze greșite în ceea ce privește preferabilitatea titlului apelanților, astfel cum aceasta este stabilită de Legea nr.10/2001.
Tribunalul ignoră incidența Legii nr.1/2009, care a modificat Legea nr.10/2001, instituind preferabilitatea legală a titlului constituit valabil în condițiile legii speciale.
In condițiile în care numai pârâții pot dovedi calitatea de proprietari, în condițiile prevăzute de legea în vigoare, iar în patrimoniul reclamanților nu se verifică existența unui drept de proprietate, ignorarea existenței unei legi speciale, in vigoare, nu este permisă de principiile statului de drept.
Deși prima instanță recunoaște aplicabilitatea la speță a prevederilor Legii nr.1/2009 (pag, 18, alineatul 4 - considerente sentință), raționamentul impus de dispoziția legală specială este avut în vedere exclusiv în ceea ce privește eventualele măsuri de protecție de care ar beneficia "chiriașii cumpărători - foarte eficiente - prevăzute de art.8 din acest act normativ", cu ignorarea incidenței acestor dispoziții în ceea ce privește soluția cauzei, pe fond.
În reglementarea în vigoare la data soluționării cauzei,"contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr.112/1995-sunt acte autenticesiconstituie titlu de proprietate opozabil de la data încheierii acestora"(art. pct.Il din Legea nr.1/2009), ceea ce impune ca"persoana îndreptățită" să aibă" obligația de a urma calea prevăzută de prezenta lege(Legea nr. 10/2001 - ns.),după intrarea acesteia in vigoare"(art.1 pct.13 din Legea nr. -".
Dispoziția legală specială este expresă în sensul că,Prevederile prezentei legi se aplica cu prioritate"(art. 1 pct. 13 din Legea nr. -). Refuzul de a examina cauza din perspectiva acestei reglementări (a cărei incidență a fost admisă, în mod expres - pagina 18 alineatul 4 - considerente sentință) a determinat o soluție greșită, pe fond.
Legea nr.10/2001 înlătură aplicarea dreptului comun și nu permite admiterea acțiunii în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință, care opune un titlu de proprietate valabil constituit, recunoscut judiciar ca fiind încheiat în conformitate cu legea.
Decizia nr.33/9.06.2008 a Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite (Of.nr.108/23.02.2009) a statuat ca, în situația cumpărătorilor al căror drept de proprietate a fost recunoscut irevocabil de instanțele judecătorești,atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie sa creeze noi pagube disproporționate.
In conformitate cu art.329 alin.(3) pr.civ. dezlegările date problemelor de drept judecate prin Decizia nr. 33/9.06.2008 a Înalta Curte de Casație și Justiție. - Secțiile Unite sunt obligatorii.
Este și cazul apelanților - pârâți, care au beneficiat de o judecată definitivă și irevocabilă, favorabilă, finalizata prin decizia civila nr.4828 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția civilă.
Hotărârile pronunțate de CEDO în alte cauze, având un obiect similar, demonstrează că instanța europeană a stabilit ca exigențele art.1 din Protocolul nr.1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate, atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință.
Titlul opus de pârâți este opozabil reclamanților, în raport cu dispozițiile art.1 pct.Il din Legea nr.1/2009.
5. S-a susținut că în mod greșit a fost soluționată și cererea reconvențională, precum și cererea de chemare în garanție.
In ipoteza în care cererea principala a fost admisă și pârâții sunt evinși, se impunea admiterea cererii reconvenționale și a cererii de chemare în garanție, astfel cum au fost formulate la 15 februarie 2007, pentru că soluționarea lor trebuie făcută în raport de legea în vigoare la data soluționării cauzei în fond, judecătorul neavând dreptul să refuze, fără motivare legală, aplicarea legii în vigoare.
Lucrările de îmbunătățiri efectuate la imobilul revendicat sunt dovedite cu înscrisuri și sunt constatate prin lucrările de expertiza efectuate în cauză.
Principiul îmbogățirii fără justă cauză nu permite păstrarea gratuită de către reclamanți a lucrărilor făcute de pârâții care s-au bazat pe titlul lor de proprietate.
Expertiza a stabilit ca valoarea actuală a lucrărilor de îmbunătățire este de 47.662,24 euro.
Principiul dezdăunării integrale a celui sărăcit impunea obligarea reclamanților, al căror patrimoniu "se îmbogățește", fără temei, la plata echivalentului în lei a valorii actuale a îmbunătățirilor.
Principial, soluția se aplica și în materia Legii nr.10/2001, astfel cum prevede art.1 pct. 14 din Legea nr. 1/2009.
În mod greșit, prima instanță a respins cererea reconvențională cu motivarea că"reclamanții pârâți nu au obligația de despăgubire cu privire la contravaloarea îmbunătățirilor necesare și utile, aceasta revenind statului sau unității deținătoare " (pag. 20, primul alineat - considerente).
Concluzia primei instanțe se pretinde că se bazează"prin raportare la prevederile legale redate anterior" (pag. 20 primul alineat considerente sentință).Anterior (finalul paginii 19 - considerente sentință) în sentința apelată se citează un text de lege pretins a fi "art. 48 din Legea nr.10/2001 rep."(!).
Citarea prin indicare a pretinsei baze legale a motivării soluției nu corespunde cu forma legii publicată în Monitorul Oficial nici la prima republicare ( Of. nr. 279/4 aprilie 2005) și nici la a doua republicare a legii ( Of. nr. 798/2 septembrie 2005).
Potrivit dispozițiilor art. 48 al.(1) și (2) din Legea nr.10/2001 (republicată, Of. nr. 798/2 septembrie 2005):
" au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile.
(2) Indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu, obligația despăgubirii prevăzută la alin.(1) revine persoanei îndreptățite".
Dispoziția legală este expresă și fără echivoc.
Expertiza efectuată în cauză a stabilit valoarea lucrărilor de expertiză.
Cererea reconvențională în mod greșit a fost respinsă și aceasta exclusiv în considerarea excepției lipsei calității procesuale pasive a reclamanților pârâți.
Municipiul B și Statul român sunt obligați, în conformitate cu dispozițiile art.1336 pct.1I civ. să răspundă către cumpărător de liniștita posesiune a lucrului.
Îndeplinirea obligației de garanție de evicțiune implică apărarea pârâților de orice ingerință în dreptul de a se bucura de proprietatea lor.
Responsabilitatea pârâților pentru conduita chemaților în garanție nu corespunde criteriilor de proporționalitate, cerințelor unui echilibru just, care trebuie menținut între exigențele interesului general al comunității și imperativele de apărare ale drepturilor fundamentale ale pârâților, respectiv drepturile la proprietate.
Pârâții nu pot legal să suporte o exorbitantă prin privare de proprietate.
Eventuala deposedare de bun pune pârâții în situația de a achiziționa un bun asemănător, corespunzător nevoilor lor, astfel cum acestea au fost satisfăcute de bunul revendicat în acest proces.
Circumstanțele particulare ale cauzei din care rezultă că pârâții au dobândit bunul cu respectarea legislației speciale și cu bună-credință impun să nu fie aduși în situația de a suporta greutatea responsabilității statului, care le-a vândut bunul, ori consecințele unei legislații incoerente, ori ale unei jurisprudențe contradictorii privind admisibilitatea acțiunii în revendicare după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001.
Este rezonabil ca proporțional cu valoarea venală - obținută în bani a bunului, așa cum aceasta este determinată la momentul când exista pericolul de a se realiza privarea de proprietate, să se dispună obligarea vânzătorului la despăgubire față de pârâți pentru a se atenua greutatea vădit distorsionată a suportării pierderii dreptului la bun,după ce au făcut investiții în legătură cu acesta.
Expertiza MoreI a stabilit că suma în bani reprezentând contravaloarea costurilor necesare pentru procurarea de către pârâți a unui apartament asemănător este de 362.995 Euro.
Prima instanță a refuzat fără motivare (art. 265 al. (1) pct. 5.proc.civ.) analiza apărărilor formulate în susținerea cererii reconvenționale (fără consecințe juridice, determinat de soluția cu privire la această cerere) și a cererii de chemare în garanție prin raportare la "modificări substanțiale care au apărut pe parcursul soluționării cauzei (Legea nr. 1/2009) și prin raportare la temeiurile de drept invocate de pârâții reclamanți" (pag. 19, alineat antepenultim - considerente decizie).
S-a arătat că în speță are incidență Legea nr.1/30.01.2009 pentru modificarea și completarea Legii nr.10/2001 (Of nr.63/3.02.2009), în vigoare la data judecării prezentei cauze. Legea nr. 1/2009 a intrat în vigoare în timp ce prezentul litigiu era în curs de judecată.
In cazul proceselor în curs de judecată, dispozițiile legale de drept substanțial survenite sunt aplicabile,deoarece, potrivit art. 15 alin. (2) din Constituție"Legea dispune pentru viitor. ",iar aplicarea in timp a normelor de drept este guvernata de principiul aplicării imediate a legii noi.
Capătul de cerere referitor la obligarea chemaților în garanție la plata sumei reprezentând suma necesară pentru procurarea unui apartament asemănător (situat în aceeași zonă) a fost respins cu motivarea că cererea "nu se încadrează în prevederile art. 1341.civ. după cum nici daunele morale nu fac parte din efectele reglementate de civ. în caz de evicțiune consumată" (pag. 20, alineat penultim considerente sentință).
S-a arătat că soluția este greșită.
Potrivit dispozițiilor art. 501din Legea nr. 10/2001 (după modificarea sa prin Legea nr. 1/2009):
"Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995,cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare".
Valoarea "de piață" a imobilului revendicat este cea stabilită de raportul de expertiză construcții. Ipoteza textului de lege se verifică, în cazul admiterii cererii introductive de instanță.
Plata daunelor interese, sub forma valorii de piață a apartamentului pierdut de pârâți nu echivalează cu reparația integrală și compensarea pe care trebuie să o primească pârâții, în raport proporțional cu daunele morale,pe care aceștia le-au suferit, datorită atingerii dreptului la respectarea "dreptului la bun", dobândit prin cumpărarea cu titlu de proprietate a unui bun, de la stat, în temeiul legislației speciale emise de statul român, și pentru traumele psihice determinate de suportarea unor litigii succesive și de durată, în legătură cu contractul încheiat de instituția statului specializată în vânzare.
Repararea stării de îngrijorare, de neplăceri și de incertitudini care rezultă din suportarea riscului de a fi evinși, impune obligarea chemaților în garanție, în raport de dispozițiile art.998 civ. la plata daunelor morale solicitate.
Suma reprezentând contravaloarea lucrărilor de îmbunătățire aduse imobilului a fost stabilită de exp. Morel la 47662,24 euro. Suma a fost preluată corect, însă moneda în care aceasta este exprimată este diferită.
Intimații - pârâți nu pot fi obligați să suporte consecințele faptului că sistemul legislativ și judiciar intern a ajuns, în speța de față, la coexistența a două judecăți definitive care să confirme dreptul de proprietate a unor persoane diferite asupra aceluiași bun(cauza Raicu contra României, par. 25).
II. Apelantul chemat în garanție Municipiul B prin Primarul General a solicitat admiterea apelului, schimbarea sentinței civile, iar pe fond respingerea acțiunii ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
În motivare s-a arătat că în mod greșit instanța a interpretat textele de lege aplicabile în speță și a admis acțiunea formulată de intimații-pârâții și l-a obligat la plata sumei de 26949 lei, reprezentând contravaloare preț actualizat și la suma de 47662,24 lei reprezentând contravaloare lucrări îmbunătățiri, calitate procesuală pasivă având Ministerul Economiei și Finanțelor.
S-a susținut că Municipiul B nu poate fi obligat la plata sumei reprezentând contravaloare preț actualizat, deoarece există o lege specială, respectiv Legea nr.10/2001, nr.OG184/2002, precum și Legea nr.1/2009, care arată cine are calitate procesuală pasivă și anume Ministerul Finanțelor Publice, față de aceste prevederii apreciind că nu mai sunt aplicabile dispozițiile Codului civil.
S-a menționat că, potrivit art.50 al.21și al.3 din Legea nr.1/2009, restituirea prețului de piață al imobilelor vândute în temeiul Legii nr.112/1995 se face de Ministerul Finanțelor Publice. Imobilele la care se referă legea sunt cele care au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate conform Legii nr.112/1995, însă desființate ulterior.
S-a solicitat a se constata că legiuitorul a intenționat aplicarea unitară a legii, atât în situația în care contractul încheiat în baza Legii nr.112/1995 a fost anulat în mod explicit prin hotărâre judecătorească irevocabilă, cât și atunci când contractul a fost desființat ca efect al admiterii acțiunii în revendicare intentate de către fostul proprietar.
De altfel, interpretarea sistematică și literală a dispozițiilor Legii nr.10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.1/2009,este în același sens, deoarece se folosesc în ipoteze distincte atât termenul de nulitate, art.45, cât și cel de desființare, art.50 și art.501, fiind evident că înțelesul juridic al celor doi termeni este diferit.
În consecință, a susținut că nu poate fi obligat la plata acestei sume către intimații-pârâți, din moment ce legea stabilește explicit cui incumbă această obligație, astfel încât consideră că nu are calitate procesuală pasivă.
În ceea ce privește capătul de cerere referitor la obligarea sa la suma, reprezentând contravaloare lucrări îmbunătățiri, Municipiul Bai nvocat lipsa calități procesuale pasive față de dispozițiile art.48 al. 2 din Legea nr.10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.1/2009.
S-a arătat că legiuitorul a prevăzut prin legea susmenționată că, indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu, obligația de plată a contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului în litigiu, prevăzută Ia al.1 revine persoanei îndreptățite.
S-a solicitat a se constata că Municipiul B nu mai deține imobilul în litigiu, deoarece acesta a fost restituit foștilor proprietari, astfel că obligația de despăgubire revine acestor persoane îndreptățite.
Referitor la obligarea la plata cheltuielilor de judecată, apelantul a învederat că în mod greșit instanța a admis acest capăt de cerere, având în vedere că la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a părții, or, în cazul de față nu se poate reține culpa Municipiului
În calea de atac a apelului intimații nu au formulat întâmpinare și nu au fost administrate probe noi.
, analizând motivele de apel formulate de către apelanții pârâți reclamanți, constată că unele dintre acestea vizează legalitatea și temeinicia hotărârii atacate, iar altele, respectiv cele referitoare la soluționarea cererii de recurs sunt apte să conducă la desființarea hotărârii, în condițiile art. 297 alin. 1 Cod procedură civilă.
Având în vedere această situație, Curtea consideră că se impune prioritar a analiza criticile formulate de către apelanții pârâți reclamanți referitoare la soluționarea cererii reconvenționale, care a fost respinsă exclusiv în considerarea lipsei calității procesuale pasive a reclamanților pârâți, pentru a constata dacă se impune sau nu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, situație în care celelalte critici urmează a fi avute în vedere de către prima instanță la rejudecarea cauzei, toate acestea în considerarea faptului că dispozițiile Codului d e procedură civilă nu permit o desființare parțială, precum și a specificității pricinii determinată de interdependența pretențiilor, pentru a realiza o judecată unitară supusă dublului grad de jurisdicție.
Ca urmare, trecând la analiza considerentelor instanței de fond în ce privește cererea reconvențională prin raportare la criticile îndreptate împotriva acestora, Curtea urmează să constate următoarele:
Pârâții au învestit instanța de fond, la data de 15.02.2007, cu o cerere reconvențională,prin care au solicitat obligarea reclamanților-pârâți să le achite contravaloarea la zi, la data plății, a lucrărilor de consolidare, modernizare și renovare efectuate la apartamentul nr. 1 situat in imobilul din B,-, parter, sector 1, estimate la circa 60.100 lei, să li se recunoască un drept de retenție asupra apartamentului revendicat până la achitarea integrală a creanței ce reprezintă contravaloarea lucrărilor efectuate la apartament.
Din probele aflate la dosarul cauzei, respectiv expertiza extrajudiciară, efectuată de Co SRL și cea judiciară, efectuată de expert Morel, Curtea reține că la imobilul în litigiu s-au efectuat îmbunătățiri, aspect necontestat, de altfel, de către reclamanți.
Curtea constată că pârâții reclamanții și-au întemeiat cererea reconvențională pe principiul îmbogățirii fără justă cauză, precum și pe orice dispoziție normativă substanțială, incidentă.
Principiul îmbogățirii fără justă cauză și-a găsit consacrarea legislativă, în ce privește imobilele trecute în mod abuziv în proprietatea statului, în dispozițiile Legii nr. 10/2001, lege care a suferit modificări, în această privință, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009.
Într-adevăr, la data la care pârâții reclamanți au formulat cererea reconvențională, art. 48 din Legea nr. 10 prevedea: "(1) au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile. 2) În cazul în care imobilul care se restituie a fost preluat cu titlu valabil, obligația de despăgubire prevăzută la alin. (1) revine persoanei îndreptățite.(3) În cazul în care imobilul care se restituie a fost preluat fără titlu valabil, obligația de despăgubire revine statului sau unității deținătoare".
Numai că, pe parcursul soluționării cauzei, aceste dispoziții legislative au suferit modificări în ce privește alineatele 2 și 3, alineatul 2 având următorul conținut: "(2) Indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu, obligația despăgubirii prevăzută la alin. (1) revine persoanei îndreptățite", iar alineatul 3 fost abrogat.
În mod greșit instanța de fond nu a luat în considerare această modificare legislativă și, drept consecință, a respins cererea reconvențională, pe excepția lipsei calității procesuale pasive a reclamanților pârâți.
Într-adevăr, dacă în ceea ce privește normele de procedură există dispoziție legală care prevede în mod expres aplicarea lor și proceselor în curs de judecată, din momentul intrării lor în vigoare (art. 725 Cod procedură civilă: "Dispozițiile legii noi de procedură se aplică, din momentul intrării ei în vigoare, și proceselor în curs de judecată începute sub legea veche, precum și executărilor silite începute sub acea lege"), în ce privește normele de drept substanțial nu există o asemenea reglementare expresă.
Numai că, temeiul de drept invocat de către prima instanță, respectiv art. 48 din Legea 10/2001, reprezintă nu numai o normă de drept substanțial, ci este în absolută legătură și cu dreptul procedural, deoarece calitatea procesuală pasivă pe care o poate avea persoana obligată la despăgubiri pentru îmbunătățirile aduse imobilului este în legătură și cu dreptul procesual și cu dreptul substanțial. De altfel, este recunoscut faptul că excepția lipsei calității procesuale pasive este o excepție de fond și o excepție de procedură.
Mai mult, instanța de fond a pierdut din vedere faptul că pârâții reclamanți și-au întemeiat cererea reconvențională "și pe orice dispoziție normativă substanțială, incidentă".
Față de considerațiile expuse mai sus, Curtea constată că, în speța de față, dispozițiile legale survenite prin intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009, de modificare a Legii nr. 10/2001, care modifică art. 48 din acest din urmă act normativ, trebuiau aplicate de către prima instanță.
Constatând faptul că în mod greșit instanța de fond a respins cererea reconvențională pe excepția lipsei calității procesuale pasive a reclamanților pârâții, aceștia având calitate potrivit dispozițiilor art. 48 din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificat prin intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009, reținând faptul că pârâții au solicitat prin cererea reconvențională și recunoașterea în favoarea lor a unui drept de retenție, în baza căruia ar fi îndreptățiți să rețină bunul în care sunt incorporate îmbunătățirile efectuate, până la momentul în care li se va achita creanța la care sunt îndreptățiți, având în vedere, totodată, specificitatea pricinii determinată de interdependența pretențiilor, pentru a realiza o judecată unitară supusă dublului grad de jurisdicție, Curtea, în temeiul art. 297 alin. 1 Cod procedură civilă, va admite cele două apeluri, va esființa în tot sentința apelată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță - Tribunalul București.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelurile formulate de apelanții pârâți - reclamanți și (, ambii domiciliați în B,-, sector 1, și de către apelantul - chemat în garanție MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL, cu sediul în B,-, sector 5, împotriva sentinței civile nr.401 din 18.03.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă, în contradictoriu cu intimații reclamanți - pârâți, domiciliat în B,--15,.1,.47, sector 5, -, domiciliată în B,-,.3, sector 1, și cu intimatul - chemat în garanție MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, domiciliat în B,-, sector 5.
Desființează în tot sentința apelată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță - Tribunalul București.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 17 decembrie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
- - MARI -
GREFIER
I -
Red.11.01.2010
Tehnored. /cs
8 ex/13.01.2010
--------------------------------------------
- Secția a IV-a -
Președinte:Ionelia DrăganJudecători:Ionelia Drăgan, Ilie
