Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 78/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (397/2009)
Completul 1
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 78
Ședința publică de la 01.02.2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Daniela Adriana Bînă
JUDECĂTOR 2: Ioana Buzea
GREFIER - I -
Pe rol se află pronunțarea apelului formulat de apelanții - reclamanți și și de apelanta - intervenientă în nume propriu, împotriva sentinței civile nr. 1911 din 19.12.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații - pârâți R, R - și.
are ca obiect - revendicare imobiliară.
Dezbaterile cauzei au avut loc în ședința publică de la 25.01.2010, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie și când curtea - pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării - a amânat pronunțarea cauzei la 01.02.2010, hotărând următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea formulată la 7.12.2006 reclamanții și au chemat pe pârâții R și R solicitând să fie obligați să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul din B,-, apartamentul nr.1 sectorul 1, prin compararea titlurilor de proprietate.
În motivarea acțiunii s-a arătat că autorul reclamanților a dobândit imobilul prin actul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr.31741/27.10.1942 intabulat în Cartea Funciară nr.10634/1942 apartamentul 1, parter din B,- A, actualmente nr. 26, sectorul 1.
Imobilul a fost naționalizat în temeiul Decretului nr.92/1950 și ulterior vândut pârâților R și prin contractul de vânzare - cumpărare nr. 6081/08.2000, în temeiul Legii nr.10/2001.
Se susține că titlul lor de proprietate, dobândit prin succesiune, nu a fost desființat niciodată, este valabil și este mai bine caracterizat față de cel al pârâților.
Acțiunea a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 B acesta declinându-și competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București prin sentința civilă nr.11.273/ 25.09.2008.
Pârâții au formulat întâmpinare prin care au invocat excepția netrimbrării acțiunii, a prescripției extinctive și cea a inadmisibilității iar pe fond respingerea acțiunii ca nefondată.
De asemenea, au mai invocat excepția lipsei calității procesuale active, de pe urma autorului comun mai existând o moștenitoare, respectiv.
La data de 22.07.2007 reclamanții au formulat cerere de chemare în judecată, în temeiul art.57-59 Cod procedură civilă a lui.
În urma decesului pârâtului R au fost introduși în cauză moștenitorii acestuia R, R și.
Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă prin sentința civilă nr.1911/19.12.2008 a respins excepția inadmisibilității acțiunii, cea a excepției lipsei calității procesuale pasive ca neîntemeiate și pe fond, a respins acțiunea în revendicare ca nefondată.
În considerente s-a reținut că excepția inadmisibilității acțiunii, ca acțiune în revendicare pe calea dreptului comun, este neîntemeiată.
În conformitate cu dispozițiile art.6 alin.1 și 2 din Legea nr.213/1998, s-a reținut că imobilele preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.
Conform art.2 alin.2 din Legea nr.-, imobilele care au fost preluate în mod abuziv în sensul art.2 alin.1 se restituie în baza prevederilor acestei legi.
Cu alte cuvinte, o dată cu intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, pentru toate imobilele care se circumscriu domeniului sau de aplicare, persoanele îndreptățite pot obține restituirea în natură sau acordarea unor măsuri reparatorii prin echivalent numai în condițiile reglementate de actul normativ în discuție, sub sancțiunea pierderii dreptului de a solicita în justiție repararea prejudiciului cauzat.
În aceste condiții, Legea nr.10/2001 are caracterul unei legi speciale de reparație, în accepțiunea art.6 alin.1 și 2 din Legea nr.213/1998, însă, din punct de vedere procedural, această calificare a Legii nr.10/2001, ca lege specială, nu determină inadmisibilitatea acțiunii în revendicare pe dreptul comun, decât în situația în care imobilul se mai află în posesia organelor statului care l-a preluat abuziv.
În situația în care imobilul a fost înstrăinat în baza Legii nr.112/1995 chiar și calificând Legea nr.10/2001 ca fiind o lege specială în materia restituirii proprietăților preluate abuziv de statul român în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, se constată că această lege specială nu reglementează în nici un fel modul în care persoanele care pretind că le-au fost preluate abuziv imobile de statul comunist în perioada menționată, ar putea obține restituirea în natură a acestora, în situația în care ele au fost înstrăinate în baza Legii nr.112/1995, aflându-se în posesia persoanelor fizice, chiriași cumpărători.
De altfel, chiar decizia în interesul legii pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în ședința din 09.06.2008, vorbește despre stabilirea priorităților (a Convenției sau a legii speciale) în cadrul unei acțiuni în revendicare formulată pe calea dreptului comun, ceea ce presupune, prin ipoteză, admisibilitatea unei asemenea acțiuni.
În consecință, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare pe dreptul comun.
Referitor la excepția lipsei calității procesual pasive, tribunalul a reținut netemeinicia acestei excepții, în condițiile în care din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.31741/27.10.1942, contractul de vânzare-cumpărare nr.6081/20.07.2000 și din raportul de expertiză efectuat în cauză de expert tehnic, prin care s-a procedat în vederea evaluării și la identificarea imobilului revendicat, rezultă identitatea între spațiul revendicat și cel deținut de pârâți.
Pe fondul cauzei, comparând titlurile părților, tribunalul a dat prioritate titlului pârâților - contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr.112/1995 și care nu a fost anulat pe calea unei acțiuni în justiție, motiv pentru care a respins acțiunea în revendicare, ca neîntemeiată.
S-a avut în vedere, cu prioritate, interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție acestei situații de fapt și de drept prin decizia pronunțată în recurs în interesul legii în ședința din 09.06.2008.
Esențial a se reține din dispozitivul acestei decizii este faptul că, în problema pusă în discuție și asupra căreia s-a constatat existența unei practici neunitare, respectiv a priorității în soluționarea acțiunii în revendicare dintre fostul proprietar al cărui imobil a fost preluat abuziv de statul comunist și actualul proprietar, care a dobândit bunul în baza Legii nr.112/1995 printr-un contract valabil, s-a stabilit caracterul special al Legii nr.10/2001, precum și faptul că această prioritate poate fi acordată în cazul unei acțiuni în revendicare.
În consecință, preferabilitatea în cadrul acțiunii în revendicare pe drept comun a titlului chiriașului cumpărător în baza Legii nr.112/1995 derivă, nu din regulile generale aplicabile conform art.480 Cod civil, ci din regulile speciale, calificate ca atare de decizia dată în interesul legii, ale Legii nr.10/2001.
Prin urmare, având în vedere situația particulară a apartamentului în litigiu, respectiv faptul că acesta se încadrează în categoria imobilelor preluate abuziv de stat între anii 1945 - 1989, titlul pârâților devine preferabil, față de criteriile speciale instituite de Legea nr.10/2001, respectiv valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare nr.6081/20.07.2000, ce nu a fost anulat în instanță în termenul special de prescripție prevăzut de art.45 din Legea nr.10/2001 și de dispozițiile art.18 din Legea nr.10/2001, care stabilesc în această situație o reparație echitabilă pentru proprietar, respectiv despăgubirea prin echivalent, bineînțeles sub condiția formulării notificării în termenul prevăzut de Legea nr.10/2001.
Tribunalul a apreciat că reclamanții nu pot pretinde încălcarea art.1 din protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului în sensul că reclamantul avea un bun și, deci, o speranță legitimă să își concretizeze interesul patrimonial prin formularea unei acțiuni în revendicare și obținerea bunului în natură.
S-a avut în vedere faptul că încălcarea dreptului de proprietate al reclamantului a fost realizată în baza Decretului nr.92/1950, deci în perioada anterioară momentului în care România a devenit parte la Convenția Europeană, situație neprotejată de Convenție, pentru a se putea afirma că această încălcare a dreptului de proprietate ar putea fi sancționată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
După ce România a devenit parte din semnarea Convenției Europene a Drepturilor Omului, reclamanții nu au efectuat nici un demers, cum ar fi fost spre exemplu chemarea în judecată a reprezentanților statului, demers în care să fi avut câștig de cauză și care să le dea o speranță legitimă a restituirii bunului în natură.
Singura speranță legitimă creată reclamantului a fost cea prin Legea nr.10/2001, speranță la o reparație echitabilă pentru abuzul săvârșit de statul comunist.
Pe de altă parte, cumpărătorii în baza Legii nr.10/2001 beneficiază de un bun asupra căruia dețin și posesia concretizată material.
Prin Legea specială nr.10/2001 li s-a garantat acestora legitimă că, în situația în care contractul de vânzare-cumpărare prin care au cumpărat acest bun este valabil încheiat, nu vor pierde posesia materială.
Or, a admite acțiunea în revendicare și a da prioritate la restituirea în natură fostului proprietar, ar însemna a încălca dreptul de proprietate al chiriașilor cumpărători, pentru care statul, printr-o lege specială cum e Legea nr.10/2001, le-a garantat încă o dată că nu îl vor pierde în situația în care l-au dobândit prin acte valabile.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții și și intervenienta.
În motivele de apel se susține că sentința este nelegală și netemeinică întrucât imobilul a intrat în proprietatea statului prin Decretul nr.92/1950, acest act normativ încălcând Constituția României de la aceea vreme, iar de din 1950 și până la această data nu s-a făcut dovada că autorul apelanților a dobândit ilegal imobilul.
Apreciază apelanții că la o analiză pertinentă a situației de fapt se poate constata că toți chiriașii care au cumpărat în baza Legii nr.112/1995 au fost de rea - credință.
Nu a fost respectată Legea nr.112/1995 întrucât apartamentul autorului reclamanților reprezenta o singură unitate locativă, însă a fost vândut la două familii prin două acte juridice autonome și la date diferite, în aceste condiții s-a încălcat art.3 din acest act normativ.
Invocarea deciziei nr.33/2008 a Înaltei Curții de Justiție și Casație nu este legală deoarece la aceea dată nu a fost redactată și publicată în Monitorul Oficial.
În cadrul probei cu acte s-au depus cererea formulată de și în temeiul Legii nr.112/1995 și notificarea adresată în temeiul Legii nr.10/2001.
Analizând actele și lucrările dosarului Curtea va respinge ca nefondat apelul având în vedere următoarele considerente:
Tribunalul a realizat o analiză comparativă a titlurilor de proprietate ale părților, întemeindu-și soluția în dispozițiile legale existente, respectiv Legea nr. 10/2001, dreptul comun și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și practica judiciară.
Chiar dacă la momentul pronunțării soluției decizia nr.33/2008 a Înaltei Curții de Justiție și Casație nu era publicată, ea reprezintă un izvor de practică judiciară care poate fi invocat de orice instanță și anterior publicării ei, întrucât opinii în sensul celor reținute de C au mai fost exprimate și de către alte instanțe. Recursul în interesul legii a intervenit pe fondul unei practici neunitare în materie iar invocarea lui, anterior publicării, nu atrage încălcarea principiului neretroactivității legii deoarece Înalta Curte de Justiție și Casație doar a interpretat legea, această interpretare având forță obligatorie.
Motivul de nelegalitate invocat de apelanți referitor la art.3 din Legea nr.112/1995 nu poate fi primit întrucât considerentele respingerii acțiunii au fost acelea că titlul pârâților nu a fost anulat, iar reclamanții nu au nici un bun și nici o speranță a unui bun conform art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului.
Pe de altă parte instanța a fost investită cu soluționarea unei cereri de revendicare, ceea ce presupune existența a două titluri deopotrivă valabile, încălcarea art.3 din Legea nr.112/1995 și reaua-credință la momentul încheierii actului fiind motiv de nulitate a actului și nu criteriu în aprecierea preferabilității titlului.
De asemenea, Curtea va avea în vedere și decizia nr.33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Justiție și Casație, în recurs în interesul legii care a statuat, cu putere obligatorie că "nu se poate aprecia că existența Legii nr.10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art.1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție".
Sub acest aspect, reclamanții - apelanți nu au un bun și nici speranță legitimă în sensul art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, întrucât până la momentul promovării acțiunii nu au obținut nici o hotărâre prin care să le fi fost recunoscut, cu efect retroactiv, dreptul de proprietate ori nevalabilitatea titlului statului.
Nu au efectuat nici un demers prin care să conteste valabilitatea titlului statului, situație în care titlul de proprietate al pârâților s-a consolidat.
Sub acest aspect este de remarcat că autorii apelanților au formulat cerere în temeiul Legii nr.112/1995 însă au solicitat despăgubiri, nerevendicând nici nevalabilitatea titlului statului și nici restituirea în natură.
Singura lor speranță, în condițiile nesoluționării cererii formulate în temeiul Legii nr.112/1995 fost Legea nr.10/2001 prin intermediul căreia puteau obține fie anularea actului de vânzare - cumpărare al pârâților - persoane fizice, dacă optau pentru o astfel de acțiune, fie măsuri reparatorii, într-una din modalitățile prevăzute de lege.
Tot în decizia nr.33/2008 a Înaltei Curții de Justiție și Casație s-a statuat că "este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.
Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect -, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc.
Din această perspectivă, nu se poate considera existența unei notorietăți a relei-credințe a tuturor chiriașilor, cumpărători în baza Legii nr.112/1995.
În acest sens este relevantă decizia Curții Europene a Drepturilor Omului în Cauza Pincova și Pinc contra, în care s-a arătat că:
Curtea acceptă că obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecințele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim -; cu toate acestea, consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporționate. În acest scop, legislația trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta responsabilitatea, care aparține în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri (paragraful 58, citat și în Cauza Raicu contra României).
De asemenea, nici consecința insecurității raporturilor juridice nu poate fi ignorată.
Dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art.6 alin.1 din Convenție, trebuie interpretat în lumina preambulului acesteia, care enunță preeminența dreptului ca element de patrimoniu comun statelor contractante.
Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluție definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată (Cauza Brumărescu contra României, paragraful 61).
Din cauza inconsecvenței și deficiențelor legislative, precum și a eventualelor litigii anterior soluționate, nu este exclus ca într-o astfel de acțiune în revendicare ambele părți să se poată prevala de existența unui bun în sensul Convenției, instanțele fiind puse în situația de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în același timp, a principiului securității raporturilor juridice.
În atare situație, soluția ar avea efectul privării uneia dintre părți de un bun în sensul Convenției, ceea ce va însemna ca nu statul să suporte consecințele adoptării unor norme legale neconforme cu Convenția, ci un particular.
Privarea de bun în absența oricărei despăgubiri constituie, așa cum s-a arătat, o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, or, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri bănești.
În consecință, dreptul la un proces echitabil nu a fost încălcat în cauză, reclamanții având acces la un tribunal, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, acțiunea lor fiind respinsă pe fond, cu examinarea titlurilor de proprietate, atât din perspectiva dispozițiilor art. 11 și 20 din Constituție cât și a jurisprudenței interne și cea a Curții Europene a Drepturilor Omului.
Tribunalul analizând care dintre părți are un bun, în sensul art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, la momentul sesizării instanței.
În ceea ce privește aprecierea tribunalului referitoare la Decretul nr.92/1950, Curtea consideră că o analizare din perspectiva Convenția Europeană a Drepturilor Omului se poate realiza, însă este lipsită de eficiență câtă vreme, Legea nr.10/2001 consideră toate imobilele trecute în proprietatea statului în perioada 1945 - 1989 ca fiind abuzive, iar apelanții au formulat deja o notificare în temeiul acestei legi.
Curtea va respinge și cererea formulată de intimații pârâți R de acordare a cheltuielilor de judecată întrucât chitanțele reprezentând onorariu de avocat nu reprezintă cheltuieli efectuate în prezenta cale de atac, ci în primă instanță.
Din încheierea de la 15.12.2008 când tribunalul a închis dezbaterile în cauză, rezultă că intimaților - pârâți li s-a respins cererea de acordare a unui termen pentru angajarea unui apărător calificat și nici nu au solicitat pe parcursul soluționării cauzei în scris sau verbal, obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.
Astfel fiind, în temeiul art.296 Cod procedură civilă, Curtea va respinge apelul ca nefondat precum și cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimații pârâți ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelanții reclamanți și, și de apelanta intervenientă, toți cu domiciliul ales la.av. în B,-, -.50,.2,.2,.38, sector 3, împotriva sentinței civile nr.1911 din 19.12.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți R, R -, domiciliați în B,-,.1, sector 1 și, domiciliată în B, șos.- nr.29,.4A,.4,.4,.60, sector 2.
Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimații pârâți, ca neîntemeiată.
Cu recurs.
Pronunțată în ședința publică din 1 februarie 2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
- - - - -
GREFIER
I -
Red.
Tehnored.
8 ex/11.10.2010
----------------------------------------------
- Secția a IV-a -
Președinte:Daniela Adriana BînăJudecători:Daniela Adriana Bînă, Ioana Buzea
