Libera circulație a persoanelor în UE, străinătate. Decizia 197/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (533/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III-A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr.197
Ședința publică de la 26.03.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Rodica Susanu
JUDECĂTOR 2: Ilie Mari -
GREFIER - - -
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI - Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTIa fost reprezentat de procuror.
Pe rol fiind soluționarea cererii de apel formulată de apelantul - reclamant MINISTERUL ADMINISTRAȚIEI ȘI INTERNELOR - DIRECȚIA GENERALĂ DE PAȘAPOARTE, împotriva sentinței civile nr.100/27.01.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul - pârât .
Obiectul cauzei - limitarea exercitării dreptului la libera circulație.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu se prezintă apelantul - reclamant MINISTERUL ADMINISTRAȚIEI ȘI INTERNELOR - DIRECȚIA GENERALĂ DE PAȘAPOARTE și intimatul - pârât .
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că, prin serviciul registratură, s-a depus la dosarul cauzei, la data de 24.03.2009, dovada achitării taxei judiciare, de către apelantul - reclamant, conform nr.702/23.03.2009 și timbru judiciar de 0,15 lei, precum i s-a pus în vedere prin rezoluția administrativă.
Curtea constatând cauza în stare de judecată, acordă cuvântul în dezbateri.
Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea apelului, ca neîntemeiat.
CURTEA
Asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.100/27.01.2009, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins acțiunea formulată de reclamanta DIRECȚIA GENERALĂ DE PAȘAPOARTE, în contradictoriu cu pârâtul HG, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a avut în vedere următoarele considerente de fapt și de drept:
Libertatea individuală are mai multe fațete, decurgând însă dintr-o idee simplă, aceea că înainte chiar de a fi un cetățean liber, ființa umană trebuie să fie liberă, la adăpost de atingerile arbitrare ce-i pot fi aduse persoanei sale fizice, intimității sau propriei conștiințe.
Libertatea de mișcare prezintă, în acest context, o importanță capitală, orice imixtiune a administrației asupra acesteia putând constitui un abuz de putere. Ca urmare, astfel cum se statuează și în legislația unor țări comunitare (Franța), libertatea de mișcare poate fi limitată numai printr-o hotărâre judecătorească, iar aceasta poate interveni doar în cazuri excepționale, deoarece misiunea judecătorului este tocmai de a-l proteja pe cetățean față de orice acțiune arbitrară împotriva sa; administrația poate refuza eliberarea unui pașaport, numai dacă această părăsire a teritoriului este de natură să afecteze siguranța publică. În același timp, problemele care pot apărea în legătură cu deplasarea persoanelor pot justifica intervenția administrației pentru a concilia interese contradictorii și a veghea la securitatea cetățenilor. În consecință, libertatea de mișcare poate fi restrânsă atunci când sunt utilizate mijloace tehnice periculoase.
În cadrul legislației românești, sediul materiei în discuție îl reprezintă Legea nr.248/20.07.2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate. Acest act normativ se coroborează cu prevederile constituționale, respectiv art.25, "Libera circulație", conform căruia:,1.Dreptul la liberă circulație, în țară și în străinătate, este garantat. Legea stabilește condițiile exercitării acestui drept. 2. cetățean îi este asigurat dreptul de a-și stabili domiciliul sau reședința în orice localitate din țară, de a emigra, precum și de a reveni în țară".
Totodată, se impune a fi avute în vedere dispozițiile art.20 "Tratatele internaționale privind drepturile omului", text constituțional potrivit căruia: "Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. 2.Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile".
Ca urmare, tribunalul a apreciat că în speță sunt incidente și prevederile art.2, "Libertatea de circulație", din Protocolul nr.4 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, prin care se recunosc anumite drepturi și libertăți, altele decât cele care figurează deja în Convenție și în primul Protocol adițional la Convenție, intrat în vigoare la data de 20.06.1994.
La alin.2 al acestei prevederi se stabilește că "orice persoană este liberă să părăsească orice țară, inclusiv pe a sa", alin.3 statuând că "exercitarea acestora drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, siguranța publică, menținea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora". În cuprinsul alin.4 se arată că "drepturile recunoscute în parag. 1, pot, de asemenea, în anumite zone determinate, să facă obiectul unor restrângeri care, prevăzute de lege, sunt justificate de interesul public într-o societate democratică".
Tribunalul a apreciat că este obligat să țină seama și să aplice și soluțiile jurisprudențiale ale organelor Convenției generate de acestea, indiferent dacă ele au fost pronunțate în cauze privitoare la România sau, de cele mai multe ori, în cauze privitoare la celelalte state părți la Convenție.
Practica organelor Convenției în privința aplicării dispozițiilor parag. 2 al art.2 din Protocolul nr.4 este însă foarte restrânsă, în speță o anumită relevanță prezentând numai cauza Peltonen împotriva Finlandei și cauza împotriva Finlandei. În această cauză, fosta Comisie a decis că libertatea de a părăsi orice țară implică dreptul pentru cel interesat de a pleca, la alegerea sa, în orice țară dispusă să-I primească. De aceea, ea a apreciat refuzul autorităților finlandeze de a elibera un pașaport unui cetățean finlandez ce locuia în Suedia constituie o atingere adusă libertății acestuia de a-și părăsi țara, independent de acordul de liberă circulație în vigoare între țările nordice, ca și refuzul de a elibera un pașaport unei persoane cu motivarea că solicitantul nu și-a efectuat în întregime serviciul militar.
Drepturile care compun libertatea de circulație pot cunoaște anumite limitări în cazurile și condițiile prevăzute de dispozițiile art.2 parag.3 și parag.4 din Protocolul nr.4. Redactarea art.2 parag.3 este asemănătoare dispozițiilor cuprinse în parag.2 al art.8, art.9, art.10 și art.11: limitările acestor drepturi trebuie să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim, să fie necesare într-o societate democratică, necesitate analizată și în această materie de organele Convenției, prin prisma raportului de proporționalitate între scopul urmărit prin aplicarea unei limitări a drepturilor în discuție și mijloacele folosite pentru realizarea lui.
Având ca punct de plecare cauza Olivieira împotriva Olandei, analiza circumstanțiată la datele speței a calităților cerute Legii nr.248/2005, pe baza căreia autoritățile naționale române dispun restrângerea libertății de mișcare în condițiile art.2 parag.3 și 4 anterior evocate, cât și analiza necesității proporționalității ei cu scopul pentru care aceasta a fost edictată presupun, dincolo de cerința ca măsura solicitată să aibă o bază legală în "dreptulintem", și examinarea calităților "legii" în cauză, anume ca ea să fie accesibilă justițiabilului și previzibilă în privința efectelor sale. Cum acest act normativ, mai puțin jurisprudența interpretării și aplicării acesteia, a fost publicat în Monitorul Oficial, tribunalul a apreciat că este totuși îndeplinită condiția accesibilității legii.
În ceea ce privește previzibilitatea ei, tribunalul a apreciat că dispozițiile pertinente ale legii în discuție sunt redactate în termeni generali, în cuprinsul art.38 și art.39 din Legea nr.248/2005 stabilindu-se că restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult trei ani, instanța competentă fiind Tribunalul București, cererea soluționându-se cu celeritate, în termen de 5 zile de la primirea solicitării. Singurele elemente clar definite sunt cele referitoare la categoriile de persoane cărora li se poate aplica măsura în discuție. Întrucât această măsură este supusă căilor legale de atac, apel și recurs, tribunalul a apreciat că există suficiente garanții împotriva oricăror abuzuri, ce s-ar putea produce, în ansamblu, măsura analizată fiind "prevăzută de lege", în sensul dispozițiilor art.2 parag.3 din Protocolul nr.4.
Tribunalul a avut în vedere și dispozițiile art.39 din Tratatul Comunității Europene, care reglementează dreptul cetățenilor Uniunii la liberă circulație pe teritoriul statelor membre și având în vedere că acesta cuprinde dreptul de ieșire din statul de origine și de intrare pe teritoriul altui stat membru, restrângerea exercițiului acestui drept, solicitată de reclamantă, nu a fost primită. Returnarea pârâtului din ia, la data de 13.08.2008, în baza acordului dintre România și această țară privind readmisia persoanelor aflate în situație ilegală, nu reprezintă o împrejurare de natură a justifica persistența unei ingerințe atât de semnificative în libertatea de circulație a pârâtului. Această ingerință nu poate fi privită ca necesară într-o societate democratică și proporțională cu scopul urmărit prin aplicarea ei.
După data de 1 ianuarie 2007, când România a devenit stat membru al Uniunii Europene, sunt incidente în cauză, față de cele arătate mai sus și dispoziții corespunzătoare din sistemul normelor europene.
În legislația primară, art.18.1 TCE prevede că orice cetățean al Uniunii are dreptul de a circula și de a locui liber pe teritoriul membre, sub rezerva limitărilor și condițiilor prevăzute de Tratat și de dispozițiile luate pentru aplicarea sa.
În legislația secundară, Directiva Consiliului nr.38/2004/CEE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind libera circulație și rezidență a cetățenilor Uniunii Europene și a membrilor de familie ai acestora pe teritoriul statelor membre, de modificare a Regulamentului CEE nr.1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/ CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE, 93/96/CEE, publicată în Oficial al Uniunii Europene nr.158 din 30 aprilie 2004, stabilește prin art.27, că limitarea dreptului cetățenilor statelor membre la liberă circulație poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică.
Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.102/2005 privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și spațiului economic european aprobată prin Legea nr.260/2005 cu modificările și completările aduse OG nr.30/2006 aprobată prin Legea nr.500/2006 au transpus în legislația internă Directiva Consiliului nr.38/2004/CE.
Aceste norme au intrat în vigoare la 1 ianuarie 2007.
Drept urmare, normele din reglementarea comunitară se vor aplica cu prioritate față de normele de drept intern.
S-a apreciat de către tribunal că în cauza de față reclamanta a probat, în condițiile art.1169 Cod civil, existența cauzelor de limitare prevăzute de Directiva menționată.
Astfel, din actele atașate la dosar nu rezultă că pârâtul ar fi comis vreo fapta antisocială și ar fi fost condamnat pentru aceasta.
Față de aceste aspecte nu apare evidentă conduita antisocială a pârâtului și faptul că reprezintă un pericol pentru ordinea și securitatea publică pe teritoriul iei.
Cu actele depuse la dosar nu s-a făcut dovada că limitarea dreptului la libertate al pârâtului este necesară pentru apărarea ordinii publice, a securității publice sau sănătății publice.
Întrucât reclamanta nu a probat, în condițiile art.1169 Cod civil, incidența vreuneia dintre cauzele de limitare prevăzute în Directivă, tribunalul a respins cererea.
Împotriva sentinței primei instanțe a formulat cerere de apel la data de 12.03.2009 reclamanta DIRECȚIA GENERALĂ DE PAȘAPOARTE, prin care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie sub următoarele aspecte:
Prin sentința civilă atacată, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins cererea formulată de reclamantă privind restrângerea exercitării dreptului la libera circulație față de.HG
Consideră că hotărârea instanței de fond a fost pronunțată în mod netemeinic și nelegal, din următoarele considerente:
În fapt, așa cum rezultă din documentele transmise Direcției Generale de Pașapoarte de către Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, intimatul a fost returnat din ia la data de 13.08.2008 și readmis în țară în baza Convenției dintre Ministerul d e Interne al România și Ministerul d e Interne al acestei țări din 1992, care la art.2 alin.(l) prevede că: "fără formalități deosebite, autoritățile române vor prelua cetățeni români care se află ilegal pe teritoriul ia și pe care autoritățile e intenționează să-i returneze, chiar și atunci când nu sunt în posesia unui pașaport valabil sau al unui buletin de identitate, în măsura în care se dovedește sau apare verosimil că aceste persoane au cetățenia română." Este adevărat că, după data de 01.01.2007 libera circulație a persoanelor este asigurată în interiorul Comunității Europene, fiecare cetățean al Uniunii având dreptul de a circula și de a domicilia în mod liber pe teritoriul statelor membre, fiind supus limitărilor și condițiilor prevăzute de tratat și de măsurile adoptate pentru punerea în aplicare a acestuia, iar măsurile luate împotriva unui cetățean al Uniunii trebuie să fie întemeiate exclusiv pe comportamentul individual al persoanei în cauză și de asemenea, conduita acestuia să reprezinte o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății.
Este total greșită rațiunea instanței de a merge din pe premisa că normele interne cuprinse în Legea nr.248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, cu modificările și completările ulterioare, sunt incompatibile cu dispozițiile comunitare.
Astfel, din hotărâre a preliminară a Curții de Justiție a Comunității Europene în cauza C-33/2007, rezultă că: "Articolul 18 CE și articolul 27 din Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membri familiilor acestora - nu se opun unei reglementări naționale care permite restrângerea dreptului unui resortisant al unui stat membru de a se deplasa pe teritoriul unui alt stat membru - însă, este adevărat, măsura restrictivă trebuie luată în condițiile arătate mai sus. Această sarcină îi revine instanței de trimitere să verifice dacă acesta este cazul în cauza cu a cărei soluționare este sesizată.
Returnarea unui cetățean român dintr-un stat membru UE, și readmisia acestuia în țară în baza unui Acord de readmisie, se aplică evident când s-a încălcat ordinea juridică interioară a respectivului stat de către cetățeanul român cu privire la care se solicită returnarea.
Astfel, mergând de la premisa că fiecare stat membru al Uniunii Europene este liber să stabilească cerințele de ordine publică și de siguranță publică, în conformitate cu nevoile lor naționale, care pot de la un stat membru la altul și de la o perioadă la alta, rezultă că, prin faptul returnării cetățeanului român, autoritățile din ia au considerat prezența acestuia pe teritoriul său ca fiind o amenințare la adresa ordinii publice, având în vedere că împotriva acestuia a fost dispusă o măsură privativă de libertate pentru nerespectarea unei interdicții dispuse față de pârât de către autoritățile e (astfel cum rezultă chiar din declarația pârâtului din data returnării).
Chiar și în condițiile actuale în care România este stat membru al Uniunii Europene, cetățenii români, dobândind statutul de cetățeni ai Uniunii Europene, trebuie să-și exercite toate drepturile și obligațiile ce izvorăsc din aceasta, în acord cu legislația actuală și a obligațiilor asumate de România în calitate de stat membru al Uniunii Europene.
Așa cum se poate observa, art.38 și 39 din Legea nr.248/2005 nu au o aplicabilitate temporară, nu au fost modificate prin nici un alt act normativ și nu există nici un impediment legal ca aceste texte să nu fie aplicate începând cu 01.01.2007.
De asemenea, învederează instanței că, prin Decizia nr.685 din 11 septembrie 2007 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României nr.711/22.10.2007, a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.38 lit.a) din Legea nr.248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate.
Protocolul Adițional nr.4 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale garantează la art.2, dreptul la liberă circulație în țară și străinătate. Însă, această garanție suportă anumite restricții, reglementate chiar de documentul internațional invocat. Astfel, după ce în paragrafele 1 și 2 ale art.2 din Protocolul nr.4 se garantează libertatea de circulație a unei persoane aflată legal pe teritoriul unui stat, înăuntrul acestui teritoriu și respectiv libertatea de circulație între state, în paragrafele 3 și 4 se reglementează restrângerile la care poate fi supus dreptul la libera circulație, ceea ce înseamnă că dreptul în discuție nu are un caracter absolut, putând cunoaște anumite limitări în cazurile și condițiile prevăzute de paragrafele 3 și 4 din art.2 al Protocolului nr.4 la
Referitor la cerința ca măsura de restrângere să fie prevăzută de lege, apreciază că aceasta înseamnă nu numai ca măsura să aibă o bază legală în dreptul intern, ci și ca legea aplicabilă să fie accesibilă justițiabilului și previzibilă în privința efectelor sale.
4 vizează restrângeri aplicabile în "zone determinate", pentru rațiuni de "interes public într-o societate democratică".
În mod similar, art.25 din Constituție prevede că "Dreptul la libera circulație, în țară și străinătate, este garantat. Legea stabilește condițiile exercitării acestui drept". Astfel, consideră că libertatea circulației cetățenilor nu este absolută, ea trebuind să se desfășoare potrivit unor reguli, cu îndeplinirea și respectarea unor condiții stabilite de lege. Or, aceste reguli sunt strict stabilite în cuprinsul Legii nr.248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, cu modificările și completările ulterioare, astfel: " români care îndeplinesc condițiile prevăzute de prezenta lege, le este garantat dreptul de a călători în străinătate, de a emigra și de a reveni oricând în țară ". De asemenea, dispozițiile art.5 din același act normativ prevăd limitativ obligațiile pe care le au cetățenii români pe perioada șederii lor în străinătate, printre care cele mai importante consideră că sunt acelea de a respecta legislația României, de a nu desfășura activități de natură să compromită imaginea României ori care să contravină obligațiilor asumate de România prin documente internaționale, precum și aceea de a respecta legislația statului în care se află, și scopul pentru care li s-a acordat dreptul de a intra sau de a rămâne pe teritoriul acestui stat, în condițiile stabilite prin legislația acestui stat sau prin documentele internaționale încheiate cu România. După cum se poate observa, dreptul la liberă circulație nu este absolut, ci este supus unor limitări legale, în concordanță cu documentele internaționale la care România este parte.
Art.29 din Declarația Universală a Drepturilor Omului stipulează că: "În exercitarea drepturilor și libertăților sale, fiecare om nu este supus decât numai îngrădirilor stabilite prin lege, exclusiv în scopul de a asigura cuvenita recunoaștere și respectare a drepturilor și libertăților altora. ". Or, Legea nr.248/2005 este cea care stabilește aceste "îngrădiri ", cărora toți cetățenii români, fără discriminare, trebuie să li se supună.
Solicită admiterea apelului reclamantei, schimbarea în tot a hotărârii apelante și admiterea cererii de restrângere a dreptului la liberă circulație față de pentru HG cel mult 3 ani în ia.
Apelul este nefondat pentru considerentele ce urmează;
Analizând sentința apelata prin prisma motivelor de apel formulate, care fixează limitele devoluțiunii în cauză, conform art.295 alin.1 Codul d e procedură civilaă, Curtea apreciază caă apelul este nefondat pentru următoarele considerente;
Actele depuse la dosar în primă instanță probează faptul ca pârâtul a fost returnat din ia la data de 13.08.2008 pentru motivul de ședere ilegală (fila 4).
Declarația olografă a pârâtului depusă la dosar la fila 4, atestă că a fost reținut de autoritățile e la data de 13.12.2007, a fost la închisoare pentru că avea interdicție pentru teritoriul și ulterior expulzat.
În acțiunea dedusă judecații, instanțele sunt chemate să interpreteze și să aplice normele legale referitoare la exercitarea unui drept fundamental al cetățeanului-dreptul la libera circulație-reglementat de art.25 din Constituția României, art.2 al Protocolului nr.4 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului European din 29 aprilie 2004, acte normative interne și internaționale care configurează ordinea juridică la momentul solicitării măsurii restrângerii dreptului fundamental al pârâtului.
Regula impusă de conținutul explicit al acestor prevederi legale interne și internaționale este în sensul garantării dreptului la libera circulație a persoanelor.
În sistemul de protecție a drepturilor omului, dreptul la libertatea de circulație nu este unul absolut, așa cum susține și apelanta-reclamantă, putând cunoaște unele limitări, în cazurile și condițiile prescrise de lege.
Exercițiul drepturilor omului poate fi circumstanțiat sau chiar limitat în funcție de interese generale sau individuale ce au a fi luate în considerare.
Așadar, din perspectiva unei ipoteze concrete de limitare-restrângere adusă unui drept fundamental, analiza organului judiciar trebuie să urmărească existența unei baze legale prin care se instituie ingerința (legea, ea însăși, trebuind să fie clară, precisă, accesibilă, previzibilă), un scop legitim, respectiv, să fie necesară într-o societate democratică, necesitate analizată prin prisma raportului de proporționalitate între scopul urmărit, prin aplicarea unei limitări a dreptului în discuție, și mijloacele folosite pentru realizarea lui (legislația convențională).
Norma comunitară prevede, în mod limitativ, doar trei situații în care statul ar putea să restrângă libertatea de circulație a persoanelor, respectiv afectarea ordinii publice, a siguranței publice sau a sănătății publice.
Legea internă, chiar dacă formal a implementat Directiva nr.38/2004/CE, nu a făcut nici o referință explicită la indicarea criteriilor relative la ordine, siguranță și sănătate publică.
Ori de câte ori un stat semnatar al convenției are de reglementat un domeniu legat direct de un drept fundamental trebuie să urmărească atât exercițiul liber al dreptului cât și protecția acestui exercițiu (atribute ale garantării efective a dreptului).
Pârâtul, în sarcina căruia s-a reținut o fapta de ședere ilegală în ia nu i se poate aplica o măsură restrictivă a dreptului garantat de lege, la libera circulație în condițiile particulare ale cauzei pendinte, întrucât nu s-a dovedit o fapta concretă periculoasă pentru ordinea, siguranța publică și sănătatea populației.
Erau necesare în probațiune fapte, elemente concrete atestate de organul de poliție, în măsura să justifice temerea rezonabilă că persoana în cauză ar putea comite fapte antisociale.
Faptele consemnate în legătură cu persoana pârâtului-neîndeplinirea condițiilor de intrare sau de ședere, aplicabile pe teritoriul iei, dar nesusținute de un probatoriu adecvat, nu pot intra, prin urmare, în categoria celor care constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de la adresa unui interes fundamental al societății, fapte care ar putea justifica ingerința în dreptul de libera circulație a persoanelor.
Practica instanțelor europene nu a admis motivări care nu sunt legate de caz sau care sunt legate de considerații de prevenție generală.
Pentru considerentele ce preced, Curtea, în unanimitate și în conformitate cu dispozițiile art.296 din Codul d e procedură civilă, va respinge apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul formulat de apelanta - reclamantă DIRECȚIA GENERALĂ DE PAȘAPOARTE, cu sediul în B,-, sector 1, împotriva sentinței civile nr.100/27.01.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul - pârât HG, domiciliat în B,-, -.1,.1,.4,.80, sector 5.
Cu recurs.
Pronunțată în ședință publică, azi 26.03.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
MARI
GREFIER
Red.
./
5 ex./22.04.2009
TB-4 -
Președinte:Rodica SusanuJudecători:Rodica Susanu, Ilie
