Libera circulație a persoanelor în UE, străinătate. Decizia 212/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(236/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 212
Ședința publică din 6.04.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Cristina Nica
JUDECĂTOR 2: Mariana Haralambe
Grefier - - -
- XX -
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București este reprezentat de procurorul.
Pe rol se află soluționarea apelului formulat de apelanta reclamantă Direcția Generală de Pașapoarte din cadrul Ministerului Internelor și Reformei Administrative, împotriva sentinței civile nr. 1501 din 29.09.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât -.
Cauza are ca obiect acțiune civilă pentru limitarea exercitării dreptului la libera circulație în străinătate.
La apelul nominal nu se prezintă părțile.
Se face referatul cauzei de către grefier, învederându-se faptul că procedura este legal îndeplinită, după care:
Reprezentantul Ministerului Public arată că nu are alte cereri sau probe de solicitat.
Având în vedere faptul că nu se solicită administrarea de probe, iar apelanta a solicitat judecarea cauzei în lipsă, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea apelului.
Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea apelului, apreciind că în speță nu s-a dovedit faptul că pârâtul, prin conduita sa pe teritoriul Franței, a adus o atingere atât de gravă ordinii publice încât să se dispună limitarea dreptului acestuia la libera circulație.
CURTEA
Asupra apelului din prezenta cauză;
Examinând actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 21 mai 2008, pe rolul Tribunalului București - Secția a Va Civilă sub nr-, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte a chemat în judecată pe pârâtul -, solicitând să se dispună restrângerea exercitării dreptului pârâtului la liberă circulație în Franța pentru o perioadă de cel mult trei ani.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că pârâtul a fost returnat din Franța la data de 04 aprilie 2008 în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu această țară, aprobat prin HG nr. 278/1994, care la art. 1 prevede că "Fiecare parte contractantă readmite pe teritoriul statului său, la cererea celeilalte părți contractante și fără formalități, orice persoană care nu a îndeplinit condițiile de intrare sau nu mai îndeplinește cerințele privind șederea, aplicabile pe teritoriul statului părții contractante solicitante -".
. pârâtului de pe teritoriul statului francez, documentele întocmite de către autoritățile străine și declarația dată în punctul de trecere a frontierei dovedesc încălcarea de pârât a legislației statului francez. Declarația olografă a pârâtului, dată în punctul de trecere a frontierei, confirmă faptul că acesta a conștientizat că se afla într-o situație nelegală pe teritoriul statului francez.
Cererea respectă prevederile legale corespunzătoare din Legea nr. 248/2005, cu modificările și completările ulterioare. Art. 5 din lege prevede obligațiile pe care le au cetățenii români pe perioada șederii lor în străinătate: de a respecta legislația României, de a nu desfășura activități de natură să compromită imaginea României ori care să contravină obligațiilor asumate de România prin documente internaționale, precum și aceea de a respecta legislația statului în care se află și scopul pentru care li s-a acordat dreptul de a intra sau de a rămâne pe teritoriul acestui stat, în condițiile stabilite prin legislația acestui stat sau prin documentele internaționale încheiate cu România.
Dreptul la liberă circulație nu este absolut, ci este supus unor limitări legale, în strânsă legătură cu respectarea legislației statului român, precum și a tratatelor și convențiilor pe care România le-a ratificat și care fac astfel parte din dreptul intern. Art. 2 alin. 3 din Protocolul Adițional nr. 4 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede că "exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora".
România trebuie să își probeze capacitatea de a stopa migrația ilegală, iar prezența, fără respectarea condițiilor legale de intrare și ședere, a pârâtului (ca și a altor persoane aflate în situații similare) pe teritoriul altor state ar dovedi exact contrariul, cu repercusiunile negative de rigoare asupra tratamentului aplicat cetățenilor români.
În drept au fost invocate Legea nr. 248/2005 și Codul d e procedură civilă.
În dovedirea cererii, reclamanta a depus la dosar, în copie: declarația olografă dată de pârât la 04 aprilie 2008; talonul de returnare întocmit de către Inspectoratul General al Poliției de Frontieră și Decizia nr. 082A10043 a Prefectului din -Du-Sud, Franța.
Pârâtul, legal citat, nu s-a prezentat și nu a formulat apărări față de cererea introductivă.
Analizând actele și lucrările dosarului, tribunalul a reținut următoarele:
În baza Acordului de readmisie încheiat de România cu Franța, ratificat prin HG nr. 278/1994, pârâtul - a fost returnat din Franța la data de 04 aprilie 2008, măsura returnării fiind luată ca urmare a șederii sale ilegale pe teritoriul statului francez (cu desfășurarea unei activități profesionale, fără titlu de ședere).
Potrivit dispozițiilor art. 38 lit. a din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, restrângerea exercitării dreptului la libera circulație în străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România și acel stat.
Art. 18 din Tratatul de Constituire a Comunității Europene reglementează libertatea de circulație a cetățenilor statelor membre, în interiorul Uniunii Europene, de la care se poate deroga numai pentru motive de ordine publică sau siguranță publică, când conduita personală a individului reprezintă o amenințare reală, prezentă și suficient de serioasă la adresa unui interes fundamental al societății.
Tratatul de Constituire a Comunității Europene produce efecte directe și creează drepturi individuale, pe care instanțele naționale trebuie să le protejeze. Normele comunitare se aplică prioritar față de cele naționale contrare, judecătorul național având obligația de a asigura deplina eficacitate a normelor comunitare, lăsând neaplicată orice dispoziție contrară a legislației naționale, chiar ulterioară, fără să fie necesară eliminarea acesteia pe cale legislativă sau printr-un procedeu constituțional.
Pentru simpla ședere ilegală pe teritoriul unui alt stat membru al Uniunii Europene, pârâtului, în calitate de cetățean român, nu-i poate fi îngrădită exercitarea pe viitor a dreptului la libera circulație în statul respectiv, pentru că măsura ar contraveni normelor comunitare în materie, restrângerea nefiind justificată de conduita personală a pârâtului, șederea ilegală neputând fi socotită o amenințare reală, prezentă și suficient de serioasă la adresa unui interes fundamental al societății.
De asemenea, art. 2 din Protocolul nr. 4 adițional la Convenția Europeană pentru Drepturile Omului, instituie libertatea de circulație ca pe un drept fundamental al omului, exercitarea acestui drept putând face obiectul unor restrângeri numai în măsura în care sunt prevăzute de lege și constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora.
Față de aceste reglementări legale și situația de fapt reținută în cauză, tribunalul a apreciat că nu se impune restrângerea dreptului pârâtului la libera circulație în Franța, motiv pentru care a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei, prin sentința civilă nr. 1501 din 29 septembrie 2008 Tribunalului București - Secția a Va Civilă.
Împotriva acestei hotărâri judecătorești, în termen legal, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte a formulat apel, criticând-o sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:
Apelanta Direcția Generală de Pașapoarte din cadrul Ministerului Internelor și Reformei Administrative a criticat hotărârea, întrucât potrivit art. 38 și 39 din Legea nr. 248/2005, singura condiție necesară pentru dispunerea măsurii de constrângere, este aceea a returnării din statul parte la acordul de readmisie.
Libertatea cetățeanului nu este absolută, fapt stipulat și de art. 5 din Legea nr. 248/2005, care prevede limitativ obligațiile pe care le au cetățenii români, pe perioada aflării lor in străinătate, printre care și aceea de a respecta legislația statului în care se află, inclusiv scopul pentru care li s-a acordat dreptul de a intra sau a rămâne pe teritoriul acelui stat, în condițiile stabilite prin legislația acelui stat sau prin documentele internaționale încheiate cu România.
De altfel și art. 29 din Declarația Universală a Drepturilor Omului permite existența unor îngrădiri ale exercițiului acestui drept, iar HG nr. 278/1994 prevede readmiterea pe teritoriul său, fără formalități, a cetățeanului care nu a respectat condițiile privind șederea, aplicabile pe teritoriul părții contractante solicitante.
Interesul general a cărui ocrotire se urmărește prin acțiunea formulată, este determinat de obligația asumată de stat, privind stoparea migrației ilegale.
Potrivit art. 11 alin. 1 din Constituția României, statul român este obligat să-și îndeplinească cu bună - credință, obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte.
Potrivit art. 25 din Constituție, condițiile exercitării dreptului la libera circulație se stabilesc prin lege, iar măsura dispusă de art. 38 lit. a din Legea nr. 248/2005 se circumscrie situațiilor expres și limitativ prevăzute de art. 35 din Constituție. A invocat de altfel, chiar expunerea de motive a Legii nr. 248/2005.
Sancțiunea impusă de art. 38 din Legea nr. 248/2005 se constituie într-o măsură necesară într-o societate democratică pentru protejarea drepturilor și libertăților altora și este justificată de interesul public, având și scopul legitim de a preveni fapte de natură a aduce atingere ordinii publice în acel stat.
A invocat și Deciziile nr. 855 din 28 noiembrie 2006, nr. 901 din 05 decembrie 2006 ale Curții Constituționale.
De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că art. 2 alin. 1 din Protocolul nr. 4 la Convenție, trebuie interpretat în sensul că orice persoană care se găsește în mod legal, pe teritoriul unui stat, are dreptul de a circula în mod liber pe teritoriul acelui stat, dar instituie și anumite restricții ale acestui drept fundamental.
Măsura restrângerii vizează conform art. 52 din Legea nr. 248/2005, doar teritoriul statului din care a fost returnat.
Prevederile legale invocate demonstrează preocuparea autorităților române de a adapta normele interne la principiile instituite la nivel comunitar astfel încât acest act normativ (Legea nr. 248/2005) să fie aplicabil și după momentul aderării. Acolo unde s-a urmărit că, după data de 01 ianuarie 2007, să nu mai fie aplicabil, actul normativ a indicat în mod expres acest lucru, de exemplu art. 52 din lege.
Prin restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație, conform dispozițiilor art. 38 din Legea nr. 248/2005, nu se încalcă dispozițiile dreptului comunitar privind libera circulație și ședere a cetățenilor Uniunii Europene, drept reglementat prim Directiva nr. 2004/38/CE privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora. Prin acest act normativ nu s-a înlăturat dreptul statelor membre de a stabili măsuri restrictive pentru proprii cetățeni, aspect ce se desprinde din cuprinsul art. 3, potrivit căruia Directiva "se aplică oricărui cetățean al Uniunii care se deplasează sau își are reședința într-un stat membru, altul decât cel al cărui resortisant este -".
Pârâtul, pe lângă îndeplinirea condițiilor de călătorie în străinătate prevăzute prin Legea nr. 248/2005, trebuie să îndeplinească și alte obligații, stabilite de statele în care călătorește și în care, eventual, a dobândit dreptul la muncă. Returnarea unui cetățean român dintr-un stat membru al Uniunii Europene, în baza unui acord de readmisie, se aplică, evident, atunci când s-a încălcat ordinea juridică interioară a respectivului stat membru, de către cetățeanul român, cu privire la care se dispune returnarea.
A considerat că măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație pe teritoriul Franței are un scop legitim, respectiv pevenirea unor fapte de natură să aducă atingere ordinii publice în acel stat. Acest scop este circumscris unui scop mult mai important, manifestat la nivel național, și anume asigurarea unei imagini pentru România care să-i confere capacitatea de a se integra și raporta la normele Uniunii Europene; în acest sens, prevenirea migrației ilegale reprezintă o cerință asumată de statul român care se continuă și după momentul aderării.
În acest context, în mod greșit, instanța a apreciat că nu rezultă împrejurările care ar trebui avute în vedere pentru a se dispune împotriva pârâtului măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate.
În raport cu aceste circumstanțe, a considerat că prin acțiunea introdusă, Direcția Generală de Pașapoarte a respectat norma edictată de legiuitorul național, în apărarea unui interes general al statului român și în baza unei obligații asumate de țara noastră, prin acorduri internaționale, de a stopa migrația ilegală, nefiind încălcate dispozițiile art. 2 al Protocolului nr. 4 și alte dispoziții comunitare în materie.
Măsura returnării este de natură să facă dovada deplină că acesta nu a respectat condițiile de intrare și de ședere în Franța în momentul verificărilor efectuate de către autoritățile franceze competente. Fiind în culpă pentru nerespectarea condițiilor de călătorie în străinătate, pârâtul trebuie să suporte consecințele faptelor sale. Măsura restrângerii apare astfel ca fiind pe deplin justificată, urmând ca, la stabilirea perioadei pentru care exercitarea dreptului fundamental la libera circulație va fi limitat, să fie avut în vedere faptul că această măsură trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o și că, prin această măsură, nu se poate aduce atingere existenței dreptului.
Și-a întemeiat apelul pe prevederile art. 282 și următoarele Cod de procedură civilă.
A timbrat în mod corespunzător apelul, potrivit prevederilor art. 3 și art. 11 din Legea nr. 146/1997 și art. 3 din OG nr. 92/1995.
Pârâtul - intimat nu s-a prezentat în fața instanței și nu a propus probe.
Curtea de Apel București s-a constatat legal sesizată și competentă să soluționeze prezentul apel, date fiind prevederile art. 39 alin. 4 din Legea nr. 248/2005 și ale art. 3 Cod de procedură civilă.
Verificând, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță de judecată, raportat și la prevederile art. 295 alin. 1 teza II Cod de procedură civilă, Curtea constată faptul că apelul este neîntemeiat, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenția Europeană privind Apărarea Drepturilor și libertăților Fundamentale ale Omului, orice persoană care se găsește în mod legal pe teritoriul unui stat, are dreptul de a circula în mod liber pe teritoriul acelui stat și dreptul de a-și alege în același mod, pe același teritoriu, reședința sa; cel de-al doilea paragraf al textului prevede că orice persoană are dreptul de a părăsi orice țară, inclusiv pe a sa.
Așadar, sub aspectul conținutului său, dreptul la libera circulație cuprinde trei drepturi distincte: dreptul la libera circulație în interiorul frontierelor unui stat, dreptul unei persoane de a-și stabili liber reședința, pe același teritoriu și dreptul la libera circulație între state.
Aceste drepturi pot cunoaște anumite limitări, în cazurile și condițiile prevăzute de dispozițiile art. 2 paragraf 3 și paragraf 4 din Protocolul nr. 4, limitările acestor drepturi trebuind să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim, să fie necesare într-o societate democratică, necesitate analizată și în această materie, de organele Convenției, prin prisma raportului de proporționalitate între scopul urmărit prin aplicarea unei limitări a drepturilor în discuție și mijloacelor folosite pentru realizarea lui.
Or, restrângerea exercitării dreptului de a circula în străinătate al cetățenilor români, potrivit formulării adoptate de legiuitorul român în cadrul Legii nr. 248/2005, reprezintă în mod evident o limitare a dreptului fundamental consacrat de art. 2 al Protocolului 4 al Convenției, fiind astfel, necesar ca limitarea să îndeplinească condițiile anterior menționate, dispozițiile protocolului fiind superioare ca forță juridică, fapt confirmat și prin prevederile art. 20 din Constituția României care recunosc această superioritate.
Curtea constată că, dacă cerințele ca limitarea să fie prevăzută de lege și să urmărească un scop legitim sunt îndeplinite, limitarea fiind prevăzută de Legea nr. 248/2005 care a fost publicată, limitarea în speță urmărind probarea capacității României de a stopa migrația ilegală și evitarea unor consecințe negative asupra României, în contextul recentei noastre integrări în Uniunea Europeană, ca și probarea capacității României de a respecta aquis-ul comunitar, totuși cea de-a treia condiție nu este îndeplinită în cauză, măsura nefiind necesară într-o societate democratică, neexistând o proporționalitate între limitarea solicitată a fi impusă și scopul urmărit.
În practica sa în domeniu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stipulat că în general, măsurile de limitare a exercițiului acestui drept, pot fi aplicate împotriva unor persoane bănuite de apartenență la mafie sau urmărite penal sau condamnate pentru infracțiuni săvârșite pe teritoriul statului respectiv (în acest sens, - "Convenția Europeană a Drepturilor Omului", Editura, B, 2005, volumul I, pag. 1118 1119).
Referitor la pârâtul în cauză, nu există nici un indiciu în acest sens. Simpla lipsă a unui titlu de ședere și culpa intimatului în acest sens nu poate determina luarea unei asemenea măsuri restrictive, fără a exista o disproporționalitate evidentă, indiferent de perioada care ar fi apreciată oportună. Din acest punct de vedere, văzând dispozițiile art. 20 din Constituția României și prevalența dreptului internațional al protecției drepturilor omului, Curtea constată că prevederile art. 38 lit. a din Legea nr. 248/2005 sunt completate de prevederile art. 2 din Protocolul 4 al Convenției, sub aspectul condițiilor care trebuie îndeplinite.
În motivele sale de apel și în cererea de chemare în judecată, apelanta a analizat limita prevăzută de Legea nr. 248/2005, doar sub aspectul celor două condiții oricum îndeplinite în cauză: prevederea în lege și scopul urmărit, fără însă a avea în vedere și cea de-a treia condiție: caracterul necesar într-o societate democratică, prin prisma raportului de proporționalitate între scopul urmărit prin aplicarea limitării și mijloacele folosite pentru realizarea lui.
România este parte ratificantă a Convenției Europene a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului, astfel încât luarea măsurii interzicerii trebuie să se raporteze și la îndeplinirea condițiilor prevăzute de acest act fundamental, cu privire la restrângerea exercițiului unuia dintre drepturile sale fundamentale, consacrate de acest act normativ.
apelantei la condiția ca persoana să se afle în mod legal pe teritoriul unui stat, conform art. 2 din Protocolul nr. 4 amintit, nu infirmă concluziile anterior menționate pentru că în cauză, este în discuție dreptul de a părăsi teritoriul României, cu o anumită destinație și nu dreptul de a circula liber, pe teritoriul unui alt stat, drept distinct și condiționat de cerința aflării în mod legal, invocată de apelantă. Așa cum arătăm, art. 2 din Convenție, consacră trei drepturi distincte, apelanta realizând o confuzie între acestea.
Nici argumentul că statele membre pot continua să aplice restricții pentru cetățenii noilor state, nu este de natură să determine nelegalitatea hotărârii instanței de fond, deoarece măsurile de interzicere a aflării pe teritoriul unui anumit stat, apanaj al suveranității acelui stat chiar în contextul integrării comunitare, nu trebuie confundate cu măsurile de interzicere de către statul al cărui cetățean este persoana respectivă, de a ieși din teritoriul său, chiar cu destinația țării în care i s-a interzis șederea.
Curtea își însușește de altfel, argumentele de drept ale tribunalului, judicios și amplu dezvoltate, în sensul că această măsură trebuie să fie una excepțională, în sensul Directivei nr. 2004/38/CE privind dreptul la libera circulație și ședere pe teritoriul statelor membre, pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, respectiv pentru motivele de ordine publică sau de securitate publică, sănătate publică, nefiind însă cazul în speță, intimatul fiind doar depistat pe teritoriul Franței, fără un titlu de ședere.
De la data de 01 ianuarie 2007, când România a devenit membră a Uniunii Europene, trebuie aplicate cu prioritate prevederile din Tratatul de Instituire a Comunității Europene. La fel ca toți cetățenii Uniunii, cetățenii români se bucură de drepturile și obligațiile prevăzute de Tratatul Comunității Europene, inclusiv de dreptul la liberă circulație, care constituie una din libertățile fundamentale, deoarece Comunitatea în viziunea dreptului comunitar, presupune existența unui spațiu fără frontiere interne.
Fiind vorba de raporturi juridice în sfera comunitară, în virtutea principiului priorității, regulile de drept comunitar fac inoperante orice reguli de drept național în vigoare, în măsura în care ar fi contrare, în această categorie intrând și dispozițiile Legii nr. 248/2005 sau acordurile cu state membre care stabilesc alte restrângeri ale exercițiului dreptului la liberă circulație decât cele permise de legislația comunitară.
Regulile de drept comunitar sunt nu numai cele cuprinse în izvoarele primare, cum sunt tratatele de instituire a Comunităților Europene și tratatele de modificare a acestora, ci și cele cuprinse în izvoarele secundare, respectiv cele adoptate de instituțiile comunitare în scopul aplicării prevederilor tratatului, în această categorie intrând și directivele.
În consecință, în interpretarea art. 39 alin. 1 și 3 din Tratat: "Libera circulație a muncitorilor este garantată în cadrul Comunității -. Această circulație liberă va atrage dreptul, sub rezerva limitărilor justificate de considerente de politică publică, securitate publică și sănătate publică, de a -" nu se poate face abstracție de Directiva nr. 2004/38/CE privind dreptul la libera circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acesteia, ca act comunitar emis în aplicarea acestuia, transpusă prin OUG nr. 102/2005.
Cu alte cuvinte, nu pot fi admise limitări ale exercițiului dreptului la liberă circulație care nu sunt reglementate prin directiva în discuție și nici luarea unor măsuri în acest sens în alte condiții decât cele prevăzute în cuprinsul său, pe calea unei interpretări neoficiale a art. 39 alin. 3 din Tratatul Comunității Europene.
Astfel, deși este adevărat că una din situațiile în care libera circulație este îngrădită este cea care privește motive de ordine publică, de securitate publică ori de sănătate publică, restrângerea dreptului de intrare și dreptului de ședere pentru aceste motive nu se poate realiza decât cu respectarea strictă a dispozițiilor cuprinse în Capitolul VI al Directivei nr. 2004/38/CE, atât a celor materiale - cum este cea prevăzută de art. 27 alin. 2: "Condamnările penale anterioare nu pot justifica în sine luarea unor asemenea măsuri", cât și a celor procedurale - respectiv numai prin luarea unei decizii de expulzare de pe teritoriu, conform art. 28, cu garanțiile instituite de art. 29 - 33.
Or, decizia de expulzare de pe teritoriul său nu poate fi luată potrivit art. 28 decât de către statul membru gazdă: "Înainte de a lua o decizie de expulzare de pe teritoriul său din motive de ordine publică sau siguranță publică, statul membru gazdă ia în considerare diverși factori -".
Cât privește sintagma "decizie de interzicere a intrării pe teritoriu din motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică", la care face referire art. 32: "Persoanele care fac obiectul unei decizii de interzicere a intrării pe teritoriu pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică pot prezenta o cerere pentru ridicarea interdicției după o perioadă de timp rezonabilă -", aceasta desemnează tot decizia de expulzare, aspect care rezultă atât din varianta în limba engleză a directivei, care nu folosește o exprimare diferită comparativ cu art. 28: " excluded on grounds of public policy or public security may submit an application for lifting of the exclusion order after o reasonable period -", cât și din cea în limba franceză: " personnes faisant dune decision dinterdiction du territoire pour des raisons dordre public -", expresia folosită de art. 28 pct. 1 fiind "une decision deloignement du territoire".
Pe cale de consecință, se reține că nu există un act procedural distinct prin care să se dispună interdicția de intrare pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene, astfel că singura cale conformă cu dreptul comunitar prin care se poate limita dreptul la liberă circulație al cetățenilor membrii ai Uniunii Europene pentru motive de ordine publică sau de securitate publică, este decizia de expulzare, care nu este însă în competența statului de origine, ci a statului gazdă.
În asemenea condiții, o măsură de limitare a dreptului la circulație luată de statul român în situația în care statul membru gazdă nu a dispus-o sau a dispus-o pe o perioadă de timp mai redusă, nefiind o excepție de la libera circulație a persoanelor care să fie prevăzută de dreptul comunitar, respectiv de tratat privit prin prisma actelor sale de aplicare, ar constitui o încălcare a uneia din cele patru libertăți care constituie fundamentul Comunității.
În plus, o măsură luată pe aceeași perioadă nu ar avea nicio finalitate, autoritățile care asigură controlul de frontieră putând să contribuie la aducerea la îndeplinire a deciziei de expulzare luate de statul pe teritoriul căruia s-a aflat cetățeanul român fără a fi nevoie de o confirmare din partea instanțelor române.
Nu în ultimul rând, cât privește nerespectarea formalităților legale privind intrarea, circulația și sejurul, motivul pentru care a fost returnat pârâtul, Curtea Europeană de Justiție a arătat prin Decizia nr. 48/1975, că aceasta nu poate conduce prin sine însăși la aplicarea unei măsuri de expulzare. Dreptul comunitar nu împiedică statele membre să prevadă toate sancțiunile considerate necesare pentru încălcarea dispozițiilor naționale referitoare la controlul străinilor, cu condiția însă ca aceste măsuri să fie proporționale. Același principiu al neconformității cu dreptul comunitar a unei măsuri de expulzare pentru nerespectarea dispozițiilor naționale privind permisul de ședere a fost reluat de C și în C 459/99 Mișcarea contra rasismului, anitisemitismului și xenofobiei contra Belgiei, fiind totodată menționat și în Comunicarea Parlamentului European către statele membre din 02 august 2005.
Interpretarea apelantei în sensul că Directiva nr. 2004/38/CE, prin art. 3 permite statelor, dreptul de a lua măsuri restrictive pentru proprii cetățeni, conform paragrafului enunțat, este eronată deoarece textul indicat privește sfera prevederilor cărora li se aplică, respectiv cetățenii ce se deplasează într-un alt stat membru al Uniunii, decât cel al cărui resortisanți sunt, sfera de aplicare a directivelor, ca izvoare comunitare, fiind una generală, în referire la toți cetățenii Uniunii. Acest text nu vizează însă, statul care poate lua aceste măsuri. Or, potrivit considerentelor anterioare expuse, Curtea apreciază că în situațiile de genul celei prezente, statul - gazdă aplică aceste măsuri prevăzute de directivă.
Față de aceste considerente, Curtea reține că o măsură luată de statul român de restrângere a dreptului la liberă circulație pe teritoriul unui alt stat membru nu este permisă de dispozițiile Capitolului VI al Directivei nr. 2004/38/CE, care reglementează cu caracter exhaustiv cadrul procedural în care se poate da eficiență art. 39 alin. 3 din Tratatul Comunității Europene.
Pentru ansamblul acestor considerente, Curtea va respinge potrivit art. 296 Cod de procedură civilă, prezentul apel, ca nefondat, reținând că hotărârea pronunțată este legală și temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge apelul formulat de apelanta - reclamantă Direcția Generală de Pașapoarte din cadrul Ministerului Internelor și Reformei Administrative cu sediul în B,-, sector 1, împotriva sentinței civile nr. 1501 din 29 septembrie 2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a Va Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul - pârât - domiciliat în comuna, sat, județul G și cu reședința fără forme legale în sat, comuna, județul
Cu recurs de 5 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 06 aprilie 2009.
Președinte, Judecător, Grefier,
- - - - - -
Red.
.
6ex./04.06.2009
-5.-
Președinte:Cristina NicaJudecători:Cristina Nica, Mariana Haralambe
