Obligația de a nu face. Decizia 22/2010. Curtea de Apel Alba Iulia
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 22/2010
Ședința publică de la 15 Ianuarie 2010
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Daniela Mărginean
JUDECĂTOR 2: Cristina Gheorghina Nicoară vicePREȘEDINTE: Daniela Mărginean
JUDECĂTOR 2: Cristina Gheorghina Nicoară
Grefier
Pe rol se află pronunțarea asupra recursului declarat de reclamanta, împotriva deciziei civile nr. 300/12.10.2009 a Tribunalului Sibiu și a sentinței civile nr. 968/22.04.2008 a Judecătoriei Mediaș, pronunțate în dosar civil nr-, având ca obiect obligația de a nu face.
Procedura legal îndeplinită.
Se constată că s-a înregistrat la dosar, prin serviciul registratură al instanței, concluzii scrise formulate de reclamanta recurentă - SRL, prin mandatar ales.
dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de amânare a pronunțării din data de 08 ianuarie 2010, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA DE APEL
Asupra recursului civil de față,
Prin acțiunea civilă înregistrată la Judecătoria Mediaș sub dosar nr- reclamanta - SRL a solicitat instituirea în sarcina pârâților și a obligației de a nu face în sensul de a institui interdicția cu privire la intrarea lor în incinta sediului reclamantei precum și în incinta tuturor punctelor de lucru ale acesteia, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii se arată că în noaptea de 29/30.01.2009 pârâții au distrus lucruri din localul reclamantei, distrugeri evaluate la 27.582 lei și constatate de organele de poliție. Arată că se consideră îndreptățită să solicite interdicția interzicerea pătrunderii pârâților în localurile sale întrucât aceștia sunt cunoscuți ca persoane violente cu un pronunțat caracter antisocial care creează tensiune în incinta localurilor și de la care se poate aștepta oricând un nou scandal cu distrugeri.
În drept invocă dispozițiile art. 1075 și urm. cod civil, art. 112 și 274 cod procedură civilă.
Prin întâmpinare pârâții au arătat că sunt de acord cu acțiunea și solicită să nu fie obligați la plata cheltuielilor de judecată, recunoscând că au provocat distrugeri în localul din Dumbrăveni.
În ședința din 01.04.2009, reclamanta, prin reprezentant, și-a retras pretențiile doar cu privire la localul din Dumbrăveni, str. -, nr. 49 și nu înțelege să mai solicite interdicția pentru celelalte localuri.
Prin sentința civilă nr. 968/2009 Judecătoria Mediașa respins acțiunea reclamantei.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că dispozițiile art. 1075 și urm. cod civil cuprind dispoziții referitoare la efectele pe care le generează obligațiile asumate prin contracte sau convenții ceea ce înseamnă că aceste dispoziții nu se aplică și delictelor, în măsura în care urmările lor nu sunt consacrate printr-o convenție.
Acțiunea pârâților de a distruge bunurile reclamantei se subsumează delictelor cu caracter penal, cărora le sunt aplicabile dispozițiile Codului penal și a Codului d e procedură penală în ceea ce privește interzicerea unor drepturi.
S-au evocat dispozițiile art. 25 și 53 din Constituția României cât și dispozițiile art. 1 din Legea nr. 137/2000 reținându-se că atât constituția cât și legile speciale interzic orice discriminare în privința dreptului la libera circulație și implicit a dreptului de acces la toate locurile și serviciile destinate folosinței publice. Acest drept poate fi restrâns dar numai prin lege și numai dacă se impune astfel că nici instanța și nicio altă autoritate nu pot restrânge acest drept câtă vreme nu exista o dispoziție legală care să-i permită limitarea lui chiar în condițiile în care pârâții au fost de acord cu acțiunea, cu excepțiile arătate.
S-a apreciat, de asemenea, că dacă pârâții doresc să-și limiteze dreptul de acces în spațiul reclamantei o pot face, însă, instanța de judecată va putea restrânge drepturile acestora doar în condițiile art. 160 ind. 2 cod procedură penală sau în alte situații prevăzute de lege, și aceasta, dacă va fi sesizată cu o acțiune penală și în măsura în care va considera necesar. Prin urmare, constatând că la starea de fapt exhibată de reclamantă nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1075 și urm. cod civil iar alte dispoziții legale pentru restrângerea dreptului pârâților nu sunt incidente, a respins acțiunea.
Prin decizia civilă nr. 300/2009 Tribunalul Sibiua respins apelul promovat de reclamantă împotriva acestei sentințe.
În considerentele deciziei s-a reținut că prin intervenția forței coercitive a statului nu se pot lua măsuri împotriva cetățenilor pentru pericole eventuale, probabile sau posibile. Aceasta pentru că o interzic prevederile legale arătate mai sus ( art. 25 și 53 din Constituție permite libertatea de circulație a cetățenilor, iar art. 1 din Legea nr. 137/2000 împiedică orice discriminare), căci operează prezumția de nevinovăție chiar pentru persoanele împotriva cărora există probe că au săvârșit fapte cu caracter penal, așa cum statuează art. 6 par. 2 din O "orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată inocentă până când vinovăția sa va fi legal stabilită". Acest text legal leagă ideea de răspundere de obligația care rezultă dintr-o încălcare, înțelegând prin aceasta că poate fi antrenată răspunderea doar pentru o faptă concretă și nu pentru una eventuală sau chiar iminentă.
cu anticipație sau chiar măsurile luate pentru preîntâmpinarea unor fapte penale încalcă principii de bază ale procesului penal sau civil: principiul unicității răspunderii (pentru o singură faptă nu poate exista decât o singură pedeapsă și se poate răspunde doar o dată), principiul umanismului (folosirea acelor instrumente care nu duc la înjosirea, umilirea sau degradarea ființei umane), principiul egalității persoanelor în fața legii (persoanele au aceleași drepturi, fără tratament privilegiat, dar și fără discriminare). Răspunderea juridică nu poate fi antrenată nici pe baza antecedentelor, nici în temeiul unei anticipări, ci doar pe baza unor fapte juridice concrete și actuale. De aceea, chiar dacă intimații au manifestat anterior comportamente anti-sociale, accesul lor în localuri publice nu poate fi interzis, căci ar constitui discriminare și aplicarea prezumției de vinovăție. Apelanta poate lua însă, alte măsuri pentru a fi asigurată liniștea și ordinea în local: limitarea cantității maxime de băutură alcoolică consumabilă, refuzul de a servi persoane aflate în stare de ebrietate, angajarea unor oameni de ordine, etc.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta solicitând modificarea celor două hotărâri și admiterea acțiunii, cu cheltuieli de judecată.
În expunerea motivelor de recurs se arată că pârâții sunt cunoscuți în localitate ca fiind persoane violente, cu un pronunțat caracter antisocial care creează tensiuni în incinta localurilor și de la care se poate aștepta oricând un nou scandal sau distrugeri indiferent că motivul ar fi răzbunarea sau consumul de alcool.
Precizează că nu solicită interdicția pârâților pe considerente ce țin exclusiv de etnie, religie, apartenență sexuală, etc. ci doar având în vedere comportamentul lor violent și pentru a-și asigura o garanție că nu va mai suferii prejudicii din cauza lor, astfel că nu se poate reține că această interdicție ar fi o discriminare.
Apreciază că tribunalul și-a motivat soluția în baza unor principii care nu-și au aplicabilitate în cauză. Astfel, principiul unicității răspunderii nu poate fi încălcat cât timp reclamanta a renunțat la plângerile penale pentru distrugere, principiul umanismului este unul fundamental în dreptul penal și nu în civil, iar acțiunea se întemeiază pe dispozițiile dreptului civil, din probatoriul cauzei rezultând prezența elementelor care determină răspunderea civilă delictuală.
Mai arată că există și texte de lege în sensul instituirii interdicției anumitor persoane în localurile publice - art. 39 din HG nr. 870/2009 pentru aplicarea normelor metodologice de aplicare a OUG nr. 77/2009 privind organizarea și exploatarea jocurilor de noroc, texte care împreună cu cele din dreptul comun permit instanțelor să ia măsura interdicției.
În fine, susține că și în prezent, după pronunțarea sentinței apelante, pârâții continuă să frecventeze localurile reclamantei și chiar să le vandalizeze, rupând înscrisuri afișate în locuri accesibile.
În drept invocă dispozițiile art. 299, art. 304 pct. 8 și 9 și art. 274 cod procedură civilă.
Verificând decizia atacată prin prisma motivelor invocate Curtea reține următoarele:
Așa cum au reținut și cele două instanțe ale fondului, în cauză s-a dovedit faptul că cei doi pârâți au produs anumite distrugeri în localul reclamantei din Dumbrăveni,-, fapte recunoscute de aceștia. Întrucât reclamanta și-a recuperat prejudiciul suportat cu acea ocazie, aceasta a renunțat la plângerile penale formulate împotriva pârâților.
Instituirea interdicției de intrare în localul reclamantei nu este o măsură coercitivă așa cum afirmă instanța de apel ci una de prevenție care este de natură să evite producerea pe viitor a altor prejudicii patrimoniului reclamantei din cauza conduitei celor doi pârâți.
În cauză nu se discută vinovăția pârâților potrivit criteriilor oferite de dreptul penal, reclamanta renunțând la plângerile penale formulate împotriva pârâților. În aceste condiții, faptele celor doi pot fi analizate, eventual din perspectiva răspunderii civile delictuale, iar nu a răspunderii penale, astfel că principiile pe care instanța de apel își fundamentează soluția și care sunt specifice dreptului penal, nu-și găsesc aplicabilitate în cauză.
Prin acțiunea promovată nu se solicită recuperarea unui prejudiciu viitor, eventual, ci, pornindu-se de la faptul dovedit că prin comportamentul lor anterior, de natură să atragă răspunderea lor delictuală, aceștia au produs daune în patrimoniul reclamantei, aceasta se consideră îndreptățită să solicite instituirea unei măsuri de natură să ducă la evitarea pe viitor a producerii unor fapte asemănătoare.
Atunci când Constituția și nr.OG 137/2000 interzic orice discriminare în privința dreptului la liberă circulație și implicit a dreptului de acces la toate locurile și serviciile destinate folosinței publice, acestea se referă la deosebiri, excludere, restricție sau preferință pe baza de rasă, naționalitate, etnie, limbă, categorie socială, etc. precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării în condiții de egalitate a drepturilor și libertăților. Comportamentul antisocial dovedit și recunoscut de către pârâți nu se circumscrie cerințelor textelor de lege amintite astfel că în mod greșit s-a reținut de către instanțe intervenirea unei discriminări în situația în care acțiunea reclamantei ar fi admisă.
Nu în ultimul rând se impune a se lua în considerare poziția procesuală a celor doi pârâți care sunt de acord cu instituirea interdicției de a avea acces în local dar pe o durată limitată în timp.
Acest acord al pârâților înlătură toate argumentele aduse de instanțele de fond în susținerea ideii încălcării dreptului la liberă circulație al pârâților. Aceasta, deoarece, a susține încălcarea unui drept sau libertăți fundamentale cu ignorarea opțiunii manifestate de persoanele vizate de acestea, încalcă principiul disponibilității care guvernează procesul civil și este de natură a îngrădi libertatea acestor persoane de a dispune de drepturile lor constituționale fie chiar și în sensul neexercitării acestora pe o perioadă limitată de timp.
Oricum, în ceea ce privește modul de exercitare a drepturilor și libertăților prevăzute de lege, se impun a se lua în considerare și prevederile art. 57 din Constituție care prevede obligația cetățenilor de a-și exercita drepturile constituționale cu bună - credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți, bună - credință care în speță nu poate fi reținută cu referire la dreptul pârâților de acces în localul reclamantei.
Față de toate aceste considerente, Curtea apreciază ca fiind justificată solicitarea reclamantei de instituire în sarcina pârâților a interdicției de a intra în localul reclamantei din Dumbrăveni, str. -, nr. 49, jud. Sibiu însă pe o perioadă determinată, așa cum au solicitat pârâții respectiv 1 an începând cu data pronunțării prezentei.
Prin urmare, reținând ca fondat motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 9 cod procedură civilă, Curtea, în baza art. 312 cod procedură civilă va admite recursul reclamantei cu consecința modificării deciziei recurate, a admiterii apelului împotriva sentinței primei instanțe și a schimbării acesteia în sensul admiterii în parte a acțiunii reclamantei conform celor reținute anterior.
Întrucât pârâții și-au manifestat în fața instanței de fond acordul în privința admiterii acțiunii, nu se poate reține culpa procesuală a acestora, astfel că nu se poate face aplicarea dispozițiilor art. 274 cod procedură civilă în beneficiul reclamantei recurente.
Pentru aceste motive:
În numele legii
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta - SRL împotriva deciziei civile nr. 300/2009 pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosar nr-.
Modifică decizia atacată în sensul că admite apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 968/2009 pronunțată de Judecătoria Mediaș în dosar nr- pe care o schimbă și în consecință:
Admite în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta - SRL împotriva pârâților și și instituie în sarcina acestora interdicția de a intra în incinta localului reclamantei din Dumbrăveni, str. -, nr. 49, jud. Sibiu, pe o perioadă de 1 an începând cu data pronunțării prezentei.
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 15.01.2010.
PREȘEDINTE: Daniela Mărginean - - | JUDECĂTOR 2: Cristina Gheorghina Nicoară - - - | JUDECĂTOR 3: Mihaela - - |
Grefier, |
.
Tehn.
5 ex/19.01.2010
Jud. fond -
Jud. apel - /
Președinte:Daniela MărgineanJudecători:Daniela Mărginean, Cristina Gheorghina Nicoară, Mihaela
