Obligație de a face. Decizia 10/2008. Curtea de Apel Ploiesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
-Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie-
Dosar nr-
DECIZIA NR. 10
Ședința publică din data de 10 ianuarie 2008
PREȘEDINTE: Aurelia Popa
JUDECĂTORI: Aurelia Popa, Elena Staicu Mioara Iolanda
- - -
Grefier -
Pe rol fiind judecarea recursului formulat de reclamanta, domiciliată în comuna, Cod poștal -, Județ D împotriva deciziei nr. 385 pronunțată la 12 septembrie 2007 de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu pârâții, ambii domiciliați în Târgoviște, str. - -,. 1C,. 4, Cod poștal -, Județ D, cu sediul în Târgoviște, str. - -,. 1C,. 4, Cod poștal -, Județ și CONSILIUL LOCAL, cu sediul în comuna, Cod poștal -, Județ
Recurs timbrat cu 0,30 lei timbru judiciar și cu 4 lei RON taxă judiciară de timbru, conform chitanței nr.10299, care au fost anulate la dosar.
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns recurenta-reclamantă I reprezentată de avocat din Baroul Dâmbovița și intimații-pârâți asistat de avocat -a din Baroul Dâmbovița, și reprezentați de avocat -a din Baroul Dâmbovița, lipsind intimatul-pârât Consiliul Local.
Procedură îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Părțile, având pe rând cuvântul, arată că alte cereri nu mai au de formulat.
Curtea, ia act că nu mai sunt cereri de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Avocat, având cuvântul pentru recurenta-reclamantă I, arată că instanța de apel a calificat acțiunea sui-generis, în sensul că ar fi inadmisibilă întrucât reclamanta avea la îndemână acțiunea în revendicare și nu acțiunea având drept cauză "obligația de a nu face".
Acțiunea în revendicare este o acțiune reală, la îndemâna proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar, or, în cauză, nu putea fi promovată o astfel de acțiune întrucât pârâții nu sunt în posesia terenului în suprafață de 59 mp, proprietatea reclamantei.
Pârâții nu au titlu de proprietate pentru suprafața de teren de 59 mp, ci doar o folosesc ca drum de acces la proprietatea lor, astfel că nu se putea purcede la compararea titlurilor.
Mai arată că instanța de apel, în ceea ce privește definirea obligației de a nu face, ca obligație negativă, a redus- la raporturile juridice aferente drepturilor de creanță și care intervin între un creditor determinat și un debitor determinat, pe când, cele specifice drepturilor reale, se stabilesc între titularul dreptului ca subiect activ determinat și toate celelalte persoane în calitate de subiecți pasivi determinați, individualizarea concretă făcându-se în situația încălcării dreptului real de către cel care a săvârșit încălcarea.
În momentul promovării acțiunii, obligația negativă generală de a nu fi stânjenită exercitarea dreptului civil absolut al reclamantei, dreptul real de proprietate avea un subiect pasiv determinat în persoana pârâților, ceea ce argumenta promovarea acțiunii.
Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate și menținerea sentinței civile nr. 1371/2007 a Judecătoriei Târgoviște, ca temeinică și legală.
Fără cheltuieli de judecată.
Avocat -a, având cuvântul pentru intimații-pârâți, și, arată că aceștia nu deranjează în nici un fel proprietatea reclamantei. Reclamanta susține că îi lipsește o suprafață de teren, dar cu probele administrate, nu a dovedit că terenul îi aparține astfel că, nu poate interzice pârâților să-l folosească.
Mai arată că reclamanta nu își poate realiza dreptul promovând o acțiune ce are ca obiect obligația de a nu face.
Din actele depuse la dosar de pârâți rezultă că aceștia au achiziționat imobilele împreună cu dreptul de servitute și că au intabulat proprietatea cu acest drept de servitute care este opozabil tuturor, inclusiv reclamantei.
De altfel, tot din probele administrate în cauză, rezultă că nu există un alt drum de trecere către proprietatea pârâților, calea de acces fiind folosită atât de pârâți, cât și de Primăria și o altă societate care își are sediul în zonă.
Chiar dacă reclamanta ar fi dovedit că este proprietara suprafeței de teren în litigiu, acțiunea nu era admisibilă în condițiile în care, pe de o parte, pârâții aveau dreptul de servitute intabulat cu mult timp înaintea reclamantei, iar pe de altă parte, nu există o altă cale de acces la proprietatea pârâților.
Solicită respingerea recursului ca nefondat.
Fără cheltuieli de judecată.
CURTEA:
Asupra recursului civil de față:
Prin acțiunea înregistrată la Judecătoria Târgoviște sub nr. 1836/2006 reclamanta a chemat în judecată pe pârâții și - ca reprezentați ai Asociația Familială - și Consiliul Local pentru ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților să nu folosească suprafața de 95 mp proprietatea reclamantei, așa cum poate fi identificată în actul de partaj voluntar inițial autentificat sub nr. 546/4.03.1990.
A mai arătat reclamanta că terenul în litigiu face parte din suprafața de 999,43 mp cu vecinii DN 71, Primăria și drumuri naționale, și că a fost lăsată prin liber consimțământ în folosința Consiliului Local ca drum de acces la construcția utilizată ca dispensar uman.
Reclamanta a mai precizat că din toamna anului 2005 pârâții și-au constituit drept de servitute pe drumul de acces proprietatea Consiliului Local și inclusiv pe terenul proprietatea reclamantei, dar cu care nu este de acord.
Prin sentința civilă nr. 1371/4 aprilie 2007 pronunțată de Judecătoria Târgoviștes -a admis în parte acțiunea și au fost obligați pârâții AF prin reprezentanții săi să nu mai utilizeze suprafața de 59 mp identificată prin raportul de expertiză întocmit de expert.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că pârâții au făcut dovada dobândirii dreptului de servitute de la vânzătorul SC, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5133/2001 însă în condițiile în care reclamanta nu a participat la încheierea contractului, acesta nu îi este opozabil.
De asemenea, s- reținut că nici sentința civilă nr. 3650/2005 prin care s-a stabilit un drept de servitute asupra drumului de acces, proprietatea pârâților nu este opozabilă reclamantei deoarece aceasta și pârâții nu au autor comun, nu are importanță efectuarea formelor de publicitate imobiliară și astfel dreptul de proprietate al reclamantei rămâne protejat în condițiile dreptului comun.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâta Asociația Familială, prin reprezentanții săi legali, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Au susținut apelanții că la dosar există acte din care rezultă că au achiziționat imobilul împreună cu dreptul de servitute și care este opozabil reclamantei întrucât este înscris în cartea funciară.
De asemenea, s- susținut că în mod greșit instanta a reținut că ar mai exista o cale de acces, întrucât această cale identificată prin raportul de expertiză și dovedită cu martori a fost desființată de reclamantă în momentul în care a construit casa și și-a îngrădit proprietatea nu a existat niciodată două căi de acces.
Mai susțin apelanții că reclamanta și-a îngrădit proprietatea și în măsura în care pretinde o suprafață deținută de terțe persoane se impunea promovarea unei acțiuni în revendicare pentru compararea titlurilor de proprietate. o astfel de acțiune se impune interzicerea folosinței unei proprietăți care nu se știe a cui este.
Prin decizia nr. 385/12.09.2007 Tribunalul Dâmbovițaa admis apelul și schimbat în tot sentința instanței de fond și respins acțiunea formulată de
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut că dreptul real este dreptul în temeiul căruia titularul poate să-și exercite atributele asupra unui lucru determinat în mod direct și nemijlocit.
Dreptul real este un drept patrimonial absolut privitor la un lucru, iar raportul se creează între titularul dreptului real și toate celelalte persoane ca subiecte pasive neindividualizate.
Dreptul de proprietate poate fi apărat, fie prin acțiuni nespecifice născute din contracte, fie prin mijloace specifice, prin acțiuni care se întemeiază direct pe dreptul de proprietate, fiind însoțitoare nemijlocite ale acestui drept, așa cum este acțiunea în revendicare.
Reclamanta din prezenta cauză formulează o acțiune având drept cauză obligația de a nu face. Aceasta reprezintă îndatorirea debitorului unui raport juridic de a se abține de la săvârșirea uneia sau mai multor fapte determinate.
Așadar, obligația de a nu face rezultă dintr-un raport juridic efectiv, în timp ce obligația specifică drepturilor reale de a nu face nimic de natură să afecteze dreptul de proprietate și opozabilă erga omnes, este o obligație generală și nu individualizată.
Față de aceste considerente, instanța a apreciat că reclamanta avea la îndemână acțiunea în revendicare, fiind o acțiune reală specifică și nu o acțiune izvorâtă dintr-un raport juridic concret.
În mod corect a sesizat reclamantul că prin admiterea acțiunii instanța a dispus asupra unui teren cu privire la care nu a existat posibilitatea comparării titlurilor de proprietate.
Instanța de fond a apreciat eronat că actele prezentate de pârâți sunt inopozabile în condițiile în care au fost înscrise în Cartea funciară întrucât publicitatea imobiliară are drept finalitate opozabilitatea erga omnes a actelor înscrise.
Împotriva decizie pronunțate de instanța de apel a declarat recurs reclamanta I, considerând-o nelegală și netemeinică, arătând că în mod greșit aceasta a interpretat actele depuse la dosar și în raport de acestă situația de fapt dedusă judecătii, atât în ceea ce privește suprafața de teren proprietatea acesteia, cât și dreptul de superficie în suprafață de 59 mp care de asemenea îi aparține fără a exista o obligație contractuală legală care să impună folosirea acesteia fără acordul său.
A mai arătat recurenta că toate actele de care se prevalează intimații nu-i sunt opozabile, această împrejurare fiind apreciată greșit de către instanță, care nu a reținut în schimb că actul său de proprietate este opozabil tuturor. Pe suprafața de 59 mp, proprietatea sa nu există dreptul de servitute, acest lucru reieșind doar din expertiza topo.
De asemenea, recurenta a apreciat că în decizia recurată s-a reținut greșit că acțiunea este inadmisibilă, deși nu rezultă în mod expres din considerente acest lucru, doar că ar avea la îndemână o acțiune în revendicare și nu acțiunea având drept cauză obligația de a nu face.
Dimpotrivă în motivarea hotărârii se arată că acțiunea în revendicare este o acțiune specifică drepturilor reale și opozabile erga omnes, fiind o obligație generală și nu individualizată, pe când obligația de a nu face rezultă dintr-un raport juridic concrect, iar prin admiterea acțiunii instanța a dispus asupra unui teren cu privire la care nu există posibilitatea comparării titlurilor de proprietate.
A mai invocat recurenta și disp.art.304 pct.9 cod pr.civilă pentru următoarele argumente: în cauză nu poate fi promovată o acțiune în revendicare, pârâții nefiind în posesia terenului în suprafață de 59 mp proprietatea reclamantei, ori acțiunea în revendicare este o acțiune reală la îndemâna proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar.
În continuarea cererii a mai arătat recurenta că obligația negativă de a nu face este definitiă în motivare de instanța de apel ca îndatorire a debitorului unui raport juridic de a se abține de la săvârșirea unei sau a mai multor fapte determinante. Așadar obligația de a nu face rezultă dintr-un raport juridic efectiv în timp ce obligația specifică drepturilor reale, constă în a nu face nimic de natură să afecteze dreptul de proprietate și opozabilă erga omnes, este o obligație generală și nu individualizată.
Față de aceste împrejurări recurenta arătat că argumentația instanței de apel nu poate fi primită, în cauză intimații nu au opus un titlu de proprietate pentru suprafața de teren identificată ca fiind proprietatea sa și pe care intimații o folosesc prin trecere pentru a purcede la compararea titlurilor.
În ceea ce privește definirea obligației de a nu face, ca obligație negativă, recurenta a arătat că în mod greșit instanța de apel a redus-o la raporturile juridice aferente drepturilor de creanță și care intervin între un creditor determinat și un debitor determinat, pe când cele specifice drepturilor reale se stabilesc între titularul dreptului ca subiect activ determinat și toate celelalte persoane în calitate de subiecți pasivi determinați, individualizarea concretă făcându-se în situația încălcării dreptului real de către cel ce a săvârșit încălcarea dreptului său.
Pentru toate considerentele sus arătate s-a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei instanței de apel și pe fond menținerea sentinței primei instanțe ca legală și temeinică.
Intimații au depus la dosar întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a deciziei instanței de apel.
Curtea, examinând actele și lucrările dosarului în raport de criticile formulate prin prisma deciziei pronunțate de instanța de apel, apreciază că aceasta din urmă este legală și temeinică, întrucât s-au analizat toate actele depuse la dosar, s-au interpretat în mod corect situația de fapt dedusă judecății.
Astfel fiind, instanța apreciază că intimații au făcut dovada cu acte în ceea ce privește achizitionarea imobilelor pe care le dețin cu dreptul de servitute ce a fost intabulat în Cartea Funciară, fiind astfel opozabil tuturor, inclusiv recurentei.
Mai mul decât atât, în afară de înscrierea dreptului de proprietate cu acel drept de servitute, ce s-a produs anterior edificării imobilului - proprietatea reclamantei, s-au produs dovezi din care rezultă că nu există un alt drum către proprietatea intimaților, fiind singura cale de acces folosită de către aceștia împreună cu Primăria și o altă societate comercială care își are sediul în zonă.
În recursul declarat recurenta a invocat o serie întreagă de aspecte legate de titlurile de propeitate ale părților, de dreptul de servitute și obligația de a nu face ca obligație negativă, fără a avea un suport probator, întrucât din toate actele și lucrările dosarului rezultă că nu s-a făcut dovada în totalitate de către aceasta a dreptului său de proprietate, cu referire la cei 59 aferenți servituței de trecere și cu atât mai mult nu-și poate realiza acest drept promovând o acțiune ce are ca obiect obligația de a nu face.
Instanța de apel, în mod corect a reținut că această obligație de a nu face rezultă dintr-un raport juridic efectiv, în timp ce obligația specifică drepturilor reale de a nu face nimic de natură să afecteze dreptul de proprietate și opozabilă erga omnes, este obligație generală și nu individualizată.
Pentru toate considerente arătate mai sus urmează a se respinge recursul ca nefondat în conformitate cu disp.art.312 cod pr.civilă, a se menține ca legală și temeinică decizia pronunțată de instanța de apel, întrucât niciuna din criticile formulate nu vizează vreunul din motivele de modificare prev. de disp.art.304 pct.9 cod pr.civilă.
De asemenea, urmează a se lua act că nu se solicită cheltuieli de judecată de către intimați.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E IDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de reclamanta, domiciliată în comuna, Cod poștal -, Județ D împotriva deciziei nr. 385 pronunțată la 12 septembrie 2007 de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu pârâții, ambii domiciliați în Târgoviște, str. - -,. 1C,. 4, Cod poștal -, Județ D, cu sediul în Târgoviște, str. - -,. 1C,. 4, Cod poștal -, Județ și CONSILIUL LOCAL, cu sediul în comuna, Cod poștal -, Județ
Ia act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată de către intimați.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 decembrie 2007.
Președinte, JUDECĂTORI: Aurelia Popa, Elena Staicu Mioara Iolanda
Grefier,
Red.dact.AP/CC
2.ex.15.01.2008
apel- Tr.
apel.
fond. 1836/2006 Jud.Târgoviște
fond.
operator date cu caracter personal
notificare nr.3120
Președinte:Aurelia PopaJudecători:Aurelia Popa, Elena Staicu Mioara Iolanda
