Obligație de a face. Decizia 115/2008. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția Civilă, de Muncă și Asigurări Sociale
pentru Minori și Familie
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 115/R/2008
Ședința publică din data de 17 ianuarie 2008
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Adrian Repede
JUDECĂTORI: Adrian Repede, Lucia Ștețca Ioana Tripon
- -
GREFIER: - -
S-a luat în examinare recursul declarat de către reclamantul împotriva sentinței civile nr. 2005 pronunțată de Tribunalul Cluj la data de 11.10.2007 în dosarul nr- privind și pe pârât PRIMARUL MUNICIPIULUI C-N, având ca obiect obligație de a face.
dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 15 ianuarie 2008, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.
CURTEA
Prin sentința civilă nr.2005 din 11 oct.2007, Tribunalul Cluja respins acțiunea civilă promovată de reclamantul împotriva PRIMARULUI MUNICIPIULUI C-N, prin care a solicitat obligarea pârâtului la încheierea unui contract individual de muncă cu normă întreagă pe durată nedeterminată, începând cu luna martie 2003 cu reclamantul, anularea concedierii, plata drepturilor salariale și celorlalte drepturi acordate salariaților pârâtei conform contractului colectiv de juncă și obligarea la plata daunelor morale și materiale în cuantum de 20.000 lei pentru fiecare an lucrat și 5.000 lei pentru fiecare lună de la data promovării acțiunii și până la recuperarea integrală a drepturilor salariale.
A fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Primăria Municipiului C-
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că potrivit dispozițiilor Legii nr.215/2001 a administrației publice locale, republicată, primăria este doar o structură funcțională care nu are calitate procesuală, practica fiind unanimă în acest sens. Calitate procesuală poate avea municipiul, ca unitate administrativ teritorială, consiliul local - ca autoritate deliberativă a administrației publice locale, respectiv primarul.
Pentru aceste motive, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei municipiului C-
În ce privește fondul cauzei, instanța a reținut că între părți a fost încheiată convenția civilă de prestării de servicii nr. 81.853/15.02.2003, înregistrată la ITM C sub nr. 1056/28.02.2003.
În conformitate cu prevederile art. 10., "contractul individual de muncă este contractul în temeiul căruia o persoană fizică, denumită salariat, se obligă să presteze muncă pentru și sub autoritatea unui angajator, persoană fizică sau juridică, în schimbul unei remunerații denumite salariu". Potrivit art. 155 din, "salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri."
Astfel, în absența salariului - ca element definitoriu al contractului individual de muncă - perioada în care reclamantul a desfășurat activitate nu poate fi catalogată ca fiind sub incidența unui contract individual de muncă.
Potrivit celor înscrise în convenția civilă de prestări servicii încheiată între părți reclamantul desfășura activitatea de recuperare a creanțelor bugetare, încasări amenzi - remizier, urmând a primi pentru această activitate o remunerație brută în sumă de 500.000 lei vechi pe lună.
Astfel, modul de plată în ceea ce-l privește pe reclamant era unul specific, reglementat de legislația specială, respectiv OG nr. 7/1997 privind reglementarea modului de plată a personalului angajat prin convenții civile pentru încasarea creanțelor bugetare, Legea nr.98/1997 pentru aprobarea OG 7/1997, respectiv Ordinul Ministerului Finanțelor nr. 594/1997 pentru aprobarea Normelor metodologice cu privire la modul de plata a personalului angajat prin convenții civile pentru încasarea creanțelor bugetare, în condițiile prevăzute de G nr. 7/1997.
În acest sens, drepturile bănești cuvenite reclamantului au fost acordate sub forma unor cote din încasările efectiv realizate și nicidecum din fondul de salarii al pârâtului, astfel cum rezultă din adresa nr. 85910/41/20.11.2006 a Direcției Economice din cadrul Primăriei C- În baza prevederilor HCL nr. 195/2002 a fost stabilit modul de plată al personalului încadrat prin convențiile civile, prin cuantificarea cotelor din încasările efectiv realizate.
Pentru toate aceste motive, instanța a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la încheierea unui contract individual de muncă cu normă întreagă pe durată nedeterminată începând cu luna martie 20003.
Pe cale de consecință, urmare a faptului că între părți nu au existat raporturi juridice de muncă, instanța a respins și restul capetelor de cerere și acțiunea în întregul său. Atâta timp cât nu a existat un contract individual de muncă, nu poate fi vorba despre instituția concedierii și a achitării drepturilor salariale. Nefiind reținut nici un fel de prejudiciu în ceea ce-l privește pe reclamant, instanța a respins și petitul privind plata daunelor morale.
Împotriva sentinței, reclamantul a declarat în termen recurs, solicitând modificarea ei în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost promovată.
Critică faptul că instanța nu a stăruit prin mijloacele legale în vederea lămuririi împrejurărilor de fapt și de drept a cauzei, iar sentința a fost dată cu încălcarea drepturilor prevăzute în Codul muncii, art.276 pct.1 lit.e și a drepturilor fundamentale din Constituție.
De asemeni se susține că instanța nu s-a pronunțat față de toate petitele formulate, așa cum prevăd dispozițiile art.130 proc.civ. iar în privința fondului cauzei a stabilit o stare de fapt neconformă cu realitatea aplicând greșit anumite dispoziții legale.
În acest sens mai arată că a făcut dovada desfășurării activității sale de Primăria Mun. C-N, activitate care după intrarea în vigoare a noului Cod al prin Legea 53/2003 nu se putea face legal decât în baza unui contract de muncă individual.
Prin întâmpinarea de la dosar, fila 7-8, Primarul Municipiului C-N, s-a opus admiterii recursului, apreciind în esență că sentința este legală și temeinică.
Analizând sentința prin prisma motivelor de recurs invocate de reclamant, Curtea cu majoritate de voturi reține următoarele:
Așa cum rezultă din actul de la fila 55 dos.nr.3082/2006 a Tribunalului Cluj, între reclamant și pârât s-a încheiat la data de 15.02.2003 convenția civilă de prestări de servicii, în baza Legii 130/1999, sub nr.81853, reclamantul având calitatea dobândită din această convenție de "prestator servicii (executant)".
Mai este de reținut printre altele că potrivit clauzelor speciale ale actului de mai sus, s-a convenit că salarizarea reclamantului se va face în baza nr.OG11/1996 în funcție de încasările creanțelor bugetare a amenzilor pe care urma să le realizeze din activitatea pe care o desfășura.
Potrivit dispozițiilor Legii 130/1999 privind unele măsuri de protecție a persoanelor încadrate în muncă, act normativ în baza căruia a fost încheiat contractul de mai sus, se prevedea la art.1 că încadrarea în muncă a unei persoane se realizează prin încheierea unui contract individual de muncă, iar persoana încadrată în muncă în baza acestui contract, dobândește calitatea de salariat și are drepturile și obligațiile prevăzute de legislația muncii, de contractele colective de muncă și de contractul individual de muncă.
Dar, dispozițiile art.2 al acestui act normativ mai prevăd însă că dispozițiile de mai sus nu se aplică în cazul în care, potrivit legii, munca este prestată în temeiul unei convenții civile de prestări de serviciu, cum este cazul din speță. Așadar, la un astfel de tip de convenție, printre altele, persoana prestatoare de servicii nu dobândește calitatea de salariat și nici drepturile și obligațiile prevăzute în legislația muncii, în contractele colective de muncă și nu are dreptul la a i se încheia un contract individual de muncă.
Este adevărat că, odată cu intrarea în vigoare a noului Cod al muncii, prin Legea nr.53/2003 dispozițiile art.1-4, dar și cele care se referă la prestarea muncii în temeiul unei convenții civile de prestări de servicii, au fost abrogate, contractul individual de muncă fiind singurul contract în temeiul căruia o persoană fizică, denumită salariat, se obligă să presteze munca pentru și sub autoritatea unui angajator, persoană fizică sau juridică, în schimbul unei remunerații denumită salariu (art.10).
În cazul din speță, așa cum este dovedit din actele de la dosar, reclamantul și-a continuat activitatea începută în baza convenției civile de prestări de serviciu și după luna martie 2003, respectiv după intrarea în vigoare a noului Cod al muncii, reclamantul pretinzând că în acest context este îndreptățit la a i se încheia contract individual de muncă.
Dar este de știut că și contractului individual de muncă îi sunt comune elementele contractelor civile iar valabilitatea lui este condiționată printre altele de existența acestor elemente, cum ar fi voința părților, obiectul contractului, cauza etc.
În cazul din speță nu s-a făcut cu nimic dovada că înainte, la data sau după intrarea în vigoare a noului cod al muncii, între reclamant și pârât s-ar fi purtat negocieri cu privire la încheierea unui contract individual de muncă așa cum el este definit de dispozițiile art.10 din muncii, știut fiind că potrivit art.16 contractul individual de muncă se încheie în baza consimțământului părților.
Simplul fapt, așa cum pretinde reclamantul că și a continuat activitatea și după intrarea în vigoare a noului cod al muncii care permitea doar prestarea muncii pe baza contractului individual de muncă, în nici un caz nu produce efectul transformării contractului civil de prestări de servicii în contract individual de muncă, chiar dacă pârâtul prin menținerea formei de prestare a muncii a încălcat anumite dispoziții legale.
Mai mult este de reținut că în cadrul raporturilor de serviciu ce au fost continuate între părți după luna martie 2003 nu se regăsesc o serie de elemente specifice unui contract individual de muncă.
Astfel, așa cum corect a arătat și instanța de fond, modul de plată a prestației reclamantului era unul specific reglementat de nr.OG7/1997 privind reglementarea modului de plată a personalului angajat prin convenții civile pentru încasarea creanțelor bugetare, fiindu-i acordate cote din încasările efectiv realizate și nu salarii așa cum art.155 muncii prevăd.
De asemenea nu s-a dovedit cu nimic că vreuna dintre părți ar fi urmat vreo formalitate specifică încheierii contractului individual de muncă, așa cum prevăd dispozițiile capitolului I "Încheierea contractului individual de muncă" al Codului muncii.
Așadar, raportat la cele mai sus reținute, constatând că nici una din criticile aduse sentinței nu se justifică, văzând și dispozițiile art.299 și 312.proc.civ. Curtea cu majoritate de voturi va respinge ca nefondat recursul reclamantului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Cu majoritate de voturi respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul împotriva sentinței civile nr. 2005 din 11 oct. 2007 Tribunalului Cluj pronunțată în dosar nr-, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 15 ianuarie 2008.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER
- - - - - - - -
Red.AR
Dact./2ex.
12.03.2008
Cu opinia separată a d-nei judecător, în sensul casării cu trimitere pentru o nouă judecată.
MOTIVAREA OPINIEI SEPARATE
Apreciez oportună soluția casării sentinței atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanță, în temeiul art. 312 alin. 1 și 3 și art. 304 pct. 9.proc.civ.
cu care reclamantul a investit instanța privesc plângerea împotriva refuzului pârâtei de a-i elibera o copie după convenția civilă semnată în martie 2003; cererea de a fi anulat actul prin care se reglementa la data introducerii acțiunii activitatea reclamantului în cadrul unității pârâte; obligarea conducătorului instituției (primarul) de a-i încheia un contract individual de muncă cu normă întreagă pe perioadă nedeterminată; acordarea tuturor drepturilor salariale, conform contractului colectiv de muncă al instituției; acordarea de daune materiale și morale în cuantum de 20.000 lei pe an, pe perioada anilor 2003-2006 și 5000 lei pe lună de la data începerii procesului și până la data recuperării integrale a drepturilor salariale și a daunelor solicitate; anularea concedierii ca efectuată în mod netemeinic și nelegal și obligarea angajatorului la plata despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și a celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat conform art. 78 alin. 1 Codul muncii.
Prima instanță a apreciat că principalul capăt de cerere este cel privind obligarea pârâtei la încheierea unui contract individual de muncă cu normă întreagă pe durată nedeterminată, apreciind nefondat acest petit față de absența salariului ca element definitoriu al contractului individual de muncă, situație în care s-a concluzionat că perioada în care reclamantul a desfășurat activitate nu poate fi catalogată ca fiind sub incidența unui contract individual de muncă. S-a reținut, astfel, că modul de plată a reclamantului era unul specific, reglementat de legislația specială pentru personalul angajat prin convenții civile pentru încasarea creanțelor bugetare, sub forma unor cote din încasările efectiv realizate și nicidecum din fondul de salarii.
Apreciez că în primul rând, este necesar ca pentru o justă soluționare a cauzei, să se stabilească tipul de acțiune promovată de reclamant. Este evident că petitul privind încheierea unui contract individual de muncă este unul declaratoriu, prin care se cere instanței să constate de fapt existența unui raport de muncă între părți, sau altfel spus, să constate realitatea voinței exprimate de părți în cadrul derulării activității reclamantului în cadrul pârâtei.
Pe de altă parte, prin formularea petitelor de obligare a pârâtei la eliberarea unei copii după convenția civilă semnată în martie 2003 și de a fi anulat actul prin care se reglementa la data introducerii acțiunii activitatea reclamantului în cadrul unității pârâte, reclamantul invocă de fapt nelegalitatea perpetuării convenției civile semnate în martie 2003, în condițiile adoptării Legii nr. 53/2003. Totodată, aceste petite, astfel cum sunt coroborate, au semnificația unei acțiuni interogatorii, prin care reclamantul cere oponentului său să răspundă dacă înțelege să îi recunoască sau nu dreptul, anume, cel derivat din derularea unui contract individual de muncă, sau altfel spus, solicită pârâtei să își exprime opțiunea, punctul de vedere în ce privește natura raporturilor juridice derulate între părți.
În aceste condiții, trebuie observat că pârâta nu a înțeles, de-a lungul litigiului, să își exprime poziția procesuală într-un mod pozitiv, neînțelegând să dea o calificare juridică acestor raporturi juridice. Astfel, deși contestă că ar exista un raport juridic de muncă între aceasta și reclamant, nu dă o altă calificare juridică raporturilor ce se derulează între părți. Dimpotrivă, propune explicații contradictorii: pe de o parte, arată că activitatea reclamantuluinu se desfășoară în baza unei convenții civile sau a unei convenții de prestări servicii, acceptând că acestea au fost desființate la data intrării în vigoare a Legii nr. 53/2003, adică la data de 01.03.2004 (fila 5 dosar nr- al Tribunalului Cluj ) iar pe de altă parte, pentru a justifica remunerarea reclamantului, invocă acte normative (OG nr. 7/1997 privind reglementarea modului de plată a personalului angajat prin convenții civile pentru încasarea creanțelor bugetare, Legea nr. 98/1997 pentru aprobarea <LLNK 11997 7130 301 0 32>Ordonanței Guvernului nr. 7/1997 și nr. 594/1997 pentru aprobarea Normelor metodologice cu privire la modul de plată a personalului angajat prin convenții civile pentru încasarea creanțelor bugetare, în condițiile prevăzute de <LLNK 11997 7130 301 0 31>Ordonanța Guvernului nr. 7/1997) ce reglementeazămodul de plată a personalului angajat cu convenții civile. Contradicția este evidentă. De îndată ce reclamantul nu își desfășoară activitatea în baza unei convenții civile, este evident că nu poate fi legitimă aplicarea unor acte normative ce reglementează modul de plată a personalului angajat pe baza unor convenții civile. Este ca și cum, deși s-ar cunoaște și accepta faptul că este nelegală perpetuarea unor convenții civile pentru activități derulate pe o anumită perioadă de timp după data de 01.03.2004 (când a intrat în vigoare noul Cod al muncii), cu rea credință, angajatorul ar refuza să încheie contracte de muncă, primind în continuare la muncă pe foștii parteneri contractuali din cadrul convențiilor civile de prestări servicii fără a reglementa situația juridică a acestora, remunerându-i în continuare în baza actelor normative ce reglementează plata personalului angajat cu convenție civilă. Practic, în acest mod s-ar accepta desfășurarea activității în baza unor convenții civile de prestări servicii nelegale, fără a se folosi însă terminologia exactă în mod explicit, pentru a se evita evidențierea situației de nelegalitate creată.
De altfel, din întâmpinarea depusă la dosarul nr- al Tribunalului Cluj (fila 20) reiese că pârâta nici nu contestă în sine pretenția reclamantului de a i se încheia contract individual de muncă, ci doar pretenția ca acest contract să fiecu normă întreagă,de unde rezultă o tacită recunoaștere, cel puțin în parte, a pretenției reclamantului.
Fiind făcute aceste precizări, trebuie constatat că este necontestat între părți că reclamantul a desfășurat activitate în cadrul pârâtei încă din anul 2003 și până la începutul anului 2007, când i s-a solicitat să nu se mai prezinte la muncă.
De asemenea, nu se contestă afirmația reclamantului că activitatea sa impunea 2 ore 30 minute de muncă la birou și 4-6 ore pe teren și în plus, desfășurarea de activitate cu publicul o dată sau de două ori pe lună, conform programării.
Cât privește cadrul legislativ ce reglementează aceste raporturi juridice, se reține că prin Legea nr. 130/1999 privind unele măsuri de protecție a persoanelor încadrate în muncă, se prevedea posibilitatea ca munca să fie prestată în temeiul unei convenții civile de prestări de servicii (în forma legii în vigoare anterior intrării în vigoare a noului cod al muncii), însă numai pentru desfășurarea, cu regularitate, a unor activități care nu depășeau, în medie, 3 ore pe zi în raport cu programul lunar de lucru.
Ulterior, față de prevederileart. 101 din Codul muncii(Legea nr. 53/2003), unde se stipulează că angajatorul poate încadra salariați cu program de lucru corespunzător unei fracțiuni de normă de cel puțin două ore pe zi, prin contracte individuale de muncă pe durata nedeterminată sau pe durată determinată, denumite contracte individuale de muncă cu timp parțial, precum și față de alte prevederi ale Legii nr. 53/2003 (art. 16 alin. 2, unde se stipulează că în situația în care contractul individual de muncă nu a fost încheiat în forma scrisă, se prezumă că a fost încheiat pe o durată nedeterminată, iar părțile pot face dovada prevederilor contractuale și a prestațiilor efectuate prin orice alt mijloc de probă; art. 276 lit., care statuează că primirea la muncă a unei persoane pentru care nu a fost întocmit contract individual de muncă ori stipularea în contractul individual de muncă a unor clauze contrare dispozițiilor legale se sancționează contravențional cu amendă de la 20.000.000 lei la 50.000.000 lei), nu a mai fost posibilă legal primirea la muncă a unor persoane fără încheierea unor contracte individuale de muncă, dacă munca presupunea desfășurarea unei activități cu o durată de peste 2 ore pe zi.
În acest sens, se reține că prin Legea nr. 577/2003 privind aprobarea nr.OUG 9/2003 au fost abrogate majoritatea articolelor din cuprinsul Legii nr. 130/1999, mai precis, acelea ce făceau referire la convențiile civile de prestări de servicii, astfel încât după acest moment, nu a mai fost legitimă încheierea de contracte civile de prestări servicii, cel puțin pentru activități regulate ce depășeau 2 ore pe zi.
Față de această situație, pârâta a considerat desființate contractele de prestări servicii odată cu intrarea în vigoare a Codului muncii.
Or, în această situație, se pune problema calificării raportului juridic stabilit între reclamant și pârâtă după această dată, de 01.03.2003, față de prevederile legale mai sus citate.
Pentru a se constitui un raport de muncă, trebuie să fie întrunite elementele cuprinse în definiția propusă de lege prin art. 10 Codul muncii, anume, prestarea unei munci pentru și sub autoritatea angajatorului și remunerația ca o contraprestație a acestei munci.
În speță, este necontestat că reclamantul a prestat omuncă pentru și sub autoritateapârâtei, fiind depus de altfel la dosar graficul serviciilor, prin care reclamantul și alte persoane în situația sa erau programate pentru serviciul de relații cu publicul; pe de altă parte, în octombrie 2006 fost înființat serviciul de executare silită a amenzilor (fila 26 dosar nr- al Tribunalului Cluj ), fiind prevăzută în anexe încadrarea cu salariați a acestui serviciu, prin întocmirea statului de funcții, așa încât este evident că cel puțin începând cu anul 2007, atribuțiile exercitate anterior de către reclamant au fost preluate de angajați cu contract de muncă. Or, în aceste condiții este evident că și anterior adoptării hotărârii Consiliului Local al municipiului C-N nr. 686/2006, era desfășurată, în vederea executării silite a amenzilor, o activitate pentru și sub autoritatea Primăriei municipiului.
Cât privește celălalt element al contractului de muncă, anume, salariul, se constată că pârâta nu contestă remunerarea reclamantului. Reclamantul arată că aceasta se făcea după încasări. Or, Codul muncii nu impune o altă condiție pentru ca o remunerare a unei activități să fie calificată drept salariu decât aceea de a fi exprimată (remunerarea) în bani, prin dispozițiile art. 154 alin. 2 Codul muncii. Nu se prevede o altă condiție pentru a fi vorba despre un salariu, cât privește modalitatea de stabilire a acestuia, modalitatea de plată etc. Evident, în sistem bugetar, este necesar a se încadra salariul în bugetul adoptat, însă faptul că pârâta nu a prevăzut în grila sa de salarii remunerarea reclamantului nu semnifică nesalarizarea acestuia. Salariul este contraprestația muncii chiar și atunci când părțile nu aleg să numească astfel suma de bani predată și respectiv preluată. Prin urmare, neglijența pârâtei în a reglementa situația juridică a reclamantului și în a se încadra în dispozițiile imperative ale legii nu poate determina o altă calificare juridică a raporturilor derulate între părți, atâta timp cât esențial, se regăsesc în speță toate elementele contractului individual de muncă (prestarea muncii și remunerarea acesteia în formă bănească).
Deosebit de grăitoare în acest sens sunt dispozițiile art. 16 alin. 2 Codul muncii, unde se arată că în situația în care contractul individual de muncă nu a fost încheiat în forma scrisă, se prezumă că a fost încheiat pe o durată nedeterminată, iar părțile pot face dovada prevederilor contractuale și a prestațiilor efectuate prin orice alt mijloc de probă. Fiind necontestate elementele contractului de muncă derulat timp de aproape 4 ani între părți, singura concluzie pe care Codul munciio permite este aceea că, deși neîncheiat în formă scrisă, între părți există un contract individual de muncă. Contractul individual de muncă este unul consensual (art. 8 Codul muncii ), astfel încât forma scrisă este necesară doar ad probationem, iar nu ad validitatem, cu specificul (dat de domeniul dreptului muncii) că în condițiile în care este dovedită prin alte mijloace de probă existența contractului (în speță, așa cum am arătat, pârâta nici nu contestă întrunirea elementelor unui contract de muncă, ci doar pune sub semnul întrebării legitimitatea solicitării reclamantului de a i se încheia un contract individual de muncă cu normă întreagă) se presupune că acest contract a fost încheiat pe o durată nedeterminată. Este modalitatea în care legiuitorul a înțeles să reglementeze situațiile în care angajatorii, abuzând de poziția lor economic dominantă, eludează dispozițiile imperative ale legii, primind la muncă angajați fără a le întocmi forme legale.
Față de aceste concluzii, apreciez oportună casarea sentinței pronunțate și trimiterea cauzei la tribunal pentru o nouă judecată, în vederea completării probațiunii sub aspectul clarificării cuantumului drepturilor salariale pe care reclamantul trebuia să le primească în ultimii trei ani de activitate anteriori datei promovării acțiunii, prin raportare la toate elementele pertinente sub acest aspect, inclusiv la contractul colectiv de muncă al instituției, invocat de reclamant, luându-se în considerare și sumele deja primite de reclamant drept procent din încasări (aceste sume urmând a fi deduse din cea datorată reclamantului).
Evident că, față de concluzia existenței unui contract individual de muncă între părți, chiar neîncheiat în formă scrisă, se impune soluționarea concordantă a petitului privind contestarea legalității desfacerii contractului individual de muncă, fiind necesar ca și sub acest aspect să se suplimenteze probațiunea, prin clarificarea modalității în care s-a produs concedierea reclamantului și a măsurii în care aceasta răspunde exigențelor impuse de Codul muncii atât sub aspect formal cât și din punctul de vedere al motivelor avute în vedere.
De asemenea, se impune soluționarea concordantă a petitului privind obligarea primarului la a încheia contract individual de muncă cu reclamantul, urmând a se suplimenta probațiunea și sub aspectul normei cu care a activat reclamantul în cadrul instituției pârâte.
Cât privește cererea de a se acorda daune materiale și morale, trebuie reținut că reclamantul a invocat o serie de situații dezavantajoase pe care a trebuit să le suporte din pricina neclarificării situației sale de angajat în cadrul primăriei (fila 23 dosar nr- al Tribunalului Cluj, unde sunt amintite stresul îndelungat, afectarea prestigiului profesional, social și familial, lipsirea de orice venit pe durata a două greve din pricina cărora nu a putut să își desfășoare activitatea, refuzul acordării concediului de paternitate), față de care instanța trebuie să se pronunțe.
Față de toate aceste considerente, văzând și prevederile art. 312 alin. 1 și 5.proc.civ. art. 304 pct. 9.proc.civ. apreciez oportună casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la noua instanță, cu îndrumarea de a administra probele pertinente sub aspectul celor de mai sus.
JUDECĂTOR 2: Lucia Ștețca Ioana Tripon
- -
Red. dact.,
05.02.2008
Președinte:Adrian RepedeJudecători:Adrian Repede, Lucia Ștețca Ioana Tripon
