Obligație de a face. Decizia 1269/2009. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ ȘI PT. CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIE Nr. 1269
Ședința publică de la 09 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Gabriela Ionescu
JUDECĂTOR 2: Tania Țăpurin președinte secție
JUDECĂTOR 3: Costel Drăguț președinte instanță
Grefier -
Pe rol, judecarea recursului declarat de reclamantul împotriva deciziei civile nr. 262 din 30 aprilie 2009, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosar nr-, și a sentinței civile nr. 13990 din 02 octombrie 2008, pronunțată de Judecătoria Craiova în dosar nr-, în contradictoriu cu pârâtele PENTRU TRANSPORTURI, . DE REPARAȚII AUTO C, având ca obiect obligație de a face.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, a răspuns recurentul reclamant, asistat de avocat, lipsind intimatele pârâtele PENTRU TRANSPORTURI, . DE REPARAȚII AUTO
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei.
Avocat, pentru recurentul reclamant, a depus copiile chitanțelor fiscale, ce atestă plata chiriei și altor cheltuieli de întreținere aferente camerei.
Curtea, constatând cauza în stare de soluționare, a acordat cuvântul asupra recursului.
Avocat, pentru recurentul reclamant, a susținut oral motivele de recurs, arătând că s-a invocat faptul că nu a fost formulată cerere scrisă prealabilă de către recurent, în temeiul prevederilor Legii 85/1992. Astfel, s-a făcut o greșită aplicarea a legii, întrucât legea lasă la opțiunea locatarului momentul formulării cererii, neprevăzându-se un termen în care acesta poate uza de dreptul său. Astfel, simpla cerere de chemare în judecată reprezintă o cerere de cumpărare adresată de chiriaș proprietarului locuinței. A considerat că cererea prealabilă este necesară doar în situația imobilelor construite din fondurile Statului, în cazul de față nefiind necesară formularea unei cereri. A mai arătat că bunul oricum nu se poate vinde decât actualului titular al contractului de închiriere, iar recurentul avea această calitate la data introducerii cererii. A pus concluzii de admitere a recursului.
CURTEA
Asupra recursului civil de față;
La data de 24.04.2007 reclamantul a chemat în judecată pe pârâta SC PENTRU TRANSPORTURI SA C, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța, pârâta să fie obligată să-i vândă, în condițiile Legii 85/1992, locuința situată în C,-, camera 52, D pe care o deține în calitate de chiriaș.
La data de 27.03.2008 reclamantul a formulat precizare la acțiune, chemând în judecată SC SA C, pentru ca aceasta să fie obligată să-i vândă în condițiile Legii 85/1992 locuința, precizând că prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 03.09.2007 pârâta SC SA Cav ândut SC SA C camera nr. 52, având loc o transmitere a calității procesuale pasive.
La data de 12.05.2008 pârâta SC SA Caf ormulat întâmpinare, prin care a invocat prev. art. 3 și 7 com. și a arătat că litigiul este de natură comercială. Pârâta a invocat excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, deoarece SC SA C este o societate comercială înființată în anul 2003, dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în cauza de față, în temeiul nr. 94/30.01.2008 pronunțată de Tribunalul Dolj - Secția Comercială, iar reclamantul nu face dovada unui raport de locațiune cu SC SA
Prin sentința civilă nr.13990 din 02.10.2008, pronunțată de Judecătoria Craiova, a fost respinsă acțiunea precizată.
Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că reclamantul nu a depus cerere de cumpărare a camerei de locuit, în condițiile prevăzute de legea 85/1992, astfel încât nu poate fi vorba de un refuz nejustificat privind vânzarea acestui imobil din partea unității deținătoare atâta timp cât reclamantul nu a înțeles să-și exercite dreptul legal prevăzut de lege.
Cât privește pe pârâta SC SA, care a devenit proprietară asupra camerei nr. 52 din căminul de nefamiliști, situat în C,-, D, acesteia nu i se poate impune obligația instituită prin actele normative care reglementează vânzarea-cumpărarea imobilului, reclamantul nefăcând dovada unui raport de locațiune cu aceasta.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică.
În motivarea apelului, se arată că, art.7 alin.1din Legea 85/1992 nu condiționează vânzarea locuinței de existența unei cereri scrise și nici nu stabilește un termen în care aceasta poate fi făcută.
Chiar dacă nu a putut face dovada că a depus în scris cererea de cumpărare a locuinței, instanța putea să constate că nu s-a adresat verbal pârâtei SC SA C, care nu a invocat inexistența unei astfel de cereri. Apelantul a susținut că însăși cererea de chemare în judecată echivalează drept cerere de cumpărare.
Prin decizia civilă 262 din 30 aprilie 2009 Tribunalului Doljs -a respins apelul ca nefondat.
Tribunalul a reținut că potrivit art. 7 din Legea 85/1992 "locuințele construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, altele decât locuințele de intervenție, vor fi vândute titularilor contractelor de închiriere, la cererea acestora, cu plata integrală sau în rate a prețului, în condițiile Decretului-lege nr. 61/1990 și ale prezentei legi".
Față de aceste dispoziții legale s-a apreciat că era necesar să fie formulată în scris cererea de cumpărare, că nu este suficientă cererea de chemare în judecată înaintată instanței, astfel că, nefiind îndeplinită o condiție esențială și prioritară impusă de dispozițiile legale amintite, nu mai prezintă relevanță analizarea celorlalte condiții impuse de lege, invocate de apelant prin criticile formulate.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, motivând că instanța de apel nu a analizat toate criticile formulate, reținând doar că reclamantul nu a formulat cerere pentru cumpărarea locuinței. S-a susținut că locatarul este creditorul dreptului de a cumpăra locuința, că dreptul său nu trebuie exercitat într-un anumit termen, astfel că debitorul - locator are obligația de a-și executa obligația de a vinde de îndată ce chiriașul își manifestă opțiunea de a cumpăra.
Recurentul a considerat că nu este necesară punerea în întârziere a debitorului, fiind suficientă chemarea în judecată, conform art. 1532 civ. Legea 85/1992 nu condiționează vânzarea locuințelor de formularea unei cereri scrise, forma scrisă a cererii fiind necesară doar potrivit Decretului lege 61/1990.
Recursul nu este fondat pentru următoarele considerente.
Analizând considerentele deciziei atacate, se constată că tribunalul a cercetat pretențiile reclamantului din perspectiva dispozițiilor legii 85/1992, stabilind că în lipsa cererii reclamantului chiriaș, adresată unității locatoare pentru cumpărarea locuinței, procedura prevăzută de lege nu poate fi deschisă. În lipsa acestei condiții esențiale, s-a apreciat corect că nu se impune a fi analizate celelalte argumente care s-au constituit în motive de apel.
Criticile formulate în recurs nu sunt întemeiate, recurentul făcând o interpretare eronată a prevederilor art. 7 din legea 85/1992 și a instituției punerii în întârziere a debitorului.
Astfel, art. 7 din legea 85/1992 stabilește dreptul chiriașului la cumpărarea locuinței deținută din fondurile unităților economice sau bugetare, însă prevede expres că acest drept se naște prin efectul legii, dar se exercită doar la cererea chiriașului. Mențiunea că locuința se vinde la cerere este identică aceleia din art. 5 alin 2 din Decretul lege 61/1990, așa încât susținerea recurentului că legea 85/1992 nu condiționează vânzarea locuințelor de formularea cererii este total nefondată, recurentul ignorând prevederea expresă din text a faptului că vânzarea are loc la cerere.
Este adevărat că locatorul ( chiriaș) are un drept prevăzut de lege, care se opune obligației locatorului proprietar de a vinde, că pentru exercitarea dreptului de a cumpăra legea nu stabilește un termen, însă aceste argumente nu duc la concluzia că debitorul se află de drept în întârziere și că formularea cererii de chemare în judecată este echivalentă cererii de a cumpăra.
Recurentul a invocat greșit incidența dispozițiilor art. 1532 civ. atunci când s-a referit la punerea de drept în întârziere a pârâtei, deoarece aceste dispoziții definesc contractul de mandat și nu au niciun fel de aplicabilitate în speță.
Punerea în întârziere a debitorului este reglementată în codul civil ca o condiție care trebuie îndeplinită pentru a se putea acorda daune interese creditorului și ca o manifestare de voință din partea creditorului, prin care se pretinde executarea unei obligații. Debitorul trebuie să își execute obligația la termenul prevăzut sau, în lipsa unui astfel de termen, de îndată ce obligația a fost asumată, iar dacă nu o execută, el este în întârziere. Pentru ca întârzierea să producă efecte juridice, ea trebuie constatată în formele prevăzute de lege și cât timp creditorul nu cere constatarea întârzierii debitorului, se presupune că nu a suferit o pagubă.
Debitorul unei obligații contractuale este de drept în întârziere doar în următoarele cazuri: când legea prevede expres (art. 1079 pct. 1 civ).; când părțile au convenit expres că debitorul este în întârziere la expirarea termenului ( art. 1079 pct. 2 civ); când obligația, prin natura sa, nu putea fi îndeplinită decât într-un termen determinat ( art. 1079 pct. 3 civ); în cazul obligațiilor continue, cum sunt cele de furnizare a utilităților pentru o locuință; în cazul încălcării obligațiilor de a nu face ( art. 1078 civ. ).
Așadar, debitorul unei obligații de a da ( de a transmite proprietatea unui bun imobil) care nu a fost asumată între părți printr-un contract, ci își are izvorul în lege, nu poate fi de drept în întârziere, ci creditorul obligației trebuie să își manifeste expres opțiunea de a beneficia de dispoziția favorabilă a legii. În lipsa unei astfel de opțiuni, adusă la cunoștința celeilalte părți în scris, nu se poate formula o cerere în justiție prin care debitorul să fie constrâns la executarea obligației legale.
Reclamantul are posibilitatea de a formula cererea în condițiile art. 7 din legea 85/1992, pentru a constata dacă pârâta este de acord să execute obligația ce se pretinde că o are.
Față de motivul care adus la respingerea acțiunii și, implicit, a recursului, devine inutil a se analiza dacă între reclamant și pârâtă există raporturi locative.
Constatând că tribunalul a făcut o corectă aplicare a legii și că nu există motive de nelegalitate a deciziei în sensul art. 304, recursul se va respinge ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurentul reclamant -, domiciliat în C, str. C-Căminul de nefamiliști SC SA, nr. 2.. cam. 52, jud. D, împotriva deciziei civile nr.262 din 30 aprilie 2009, pronunțată de Tribunaalul D, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatele pârâte SC PENTRU TRANSPORTURI SA C, cu sediul în C,-, jud. și SC . DE REPARAȚII AUTO SA C, cu sediul în C,-, jud.
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 09 2009.
Președinte, - - | Judecător, - - | Judecător, - - |
Grefier, |
Red./tehnored. GI
2ex/13.11.2009
jud.apel,
Jud.fond-Fl.
Președinte:Gabriela IonescuJudecători:Gabriela Ionescu, Tania Țăpurin, Costel Drăguț
