Obligație de a face. Decizia 1502/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(2168/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1502
Ședința publică de la 09 noiembrie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Ioana Buzea
JUDECĂTOR 2: Doinița Mihalcea
JUDECĂTOR 3: Daniela Adriana
GREFIER -
* * * * * * * * * *
Pe rol pronunțarea asupra recursului formulat de recurentul - pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva deciziei civile nr.888 A din 26.06.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata-reclamanta.
are ca obiect - obligație de a face.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă intimata - reclamantă, reprezentată de avocat -, în baza împuternicirii de substituire a avocatului, cu împuternicire avocațială nr.-/06.11.2009, emisă de Baroul București, pe care le depune la dosar, lipsind recurentul - pârât Municipiul B prin Primarul General.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care:
Curtea procedează la identificarea avocatului -, care se legitimează cu CI seria - nr.-, CNP -, eliberat la data de 17.08.2004 de Secția 6 Poliție.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Apărătorul intimatei - reclamante învederează faptul că în prezenta cale de atac nu poate formula oral concluzii, motiv pentru care depune la dosar concluzii scrise.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea formulată la 14.01.2008, reclamanta a chemat în judecată pe pârâtul MUNICIPIUL B prin PRIMARUL GENERAL, Consiliul General al Municipiului B - Administrația Fondului Imobiliar solicitând obligarea acestora la încheierea contractului de vânzare - cumpărare a apartamentului nr. 13 din B,-, -,.1,.4, sectorul 5.
În motivarea acțiunii s-a arătat că reclamanta ocupă în calitate de chiriași imobilul sus - menționat din anul 1994.
Imobilul a fost construit din fondurile statului fiind îndreptățită în baza art. 1 din Decretul - Lege nr. 61/1990 și art.1 din Legea nr.85/1992 să cumpere acest apartament.
Deși reclamanta a întreprins demersurile necesare pârâtul Municipiul B refuză a încheia contractul considerând că locuința este o locuință socială, fiind exceptată de la vânzare.
Judecătoria Sectorului 3 B, prin sentința civilă nr. 7793/15.09.2008, a admis acțiunea și a obligat pârâtul Municipiul B să vândă apartamentul nr.13 din B,-, -.5,.1,.4, sectorul 5, reclamantei.
În considerentele sentinței s-a reținut că, locuința în litigiu a fost construită din fondurile statului și finalizată în anul 1994, iar la data de 11.06.1999 locuința a fost predată reclamantei, care anterior încheiase contract de închiriere.
Instanța de fond a reținut din înscrisurile aflate la dosar că locuința în litigiu nu a avut destinație de locuință socială nici la data începerii și nici ulterior finalizării acestei construcții. În conformitate cu art. 8 din Legea nr. 213/1998 privind regimul juridic al proprietății publice, proprietarul imobilului ar fi putut să treacă această locuință în categoria locuințelor cu afectațiune specială, în speță de locuința socială, însă baza legală a acestei operațiuni juridice ar fi fost doar o hotărâre a. În speță, această hotărâre nu există, astfel că din punct de vedere legal, imobilul poate fi înstrăinat reclamantei. Niciun alt înscris invocat de pârâți nu poate înlocui actul legal de trecere în domeniul public al imobilului.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 85/1992, privind vânzarea de locuințe și spații cu destinație de locuință construite din fondurile statului, pot fi cumpărate de către titularii contractelor de închiriere, cu plata integrală sau în rate a prețului, în condițiile Decretului-Lege privind vânzarea de locuințe din fondurile statului către populație. În cauza de față, mențiunea "protecție socială - apartamentul nu se cumpăra" adăugată contractului de închiriere încheiat de reclamantă cu Primăria Municipiului B, nu poate schimba regimul juridic al imobilului, astfel că neexistând dovada că imobilul face parte din categoria imobilelor - locuințe sociale - act normativ sau decizie administrativă - pârâta Municipiul B prin Primarul General a fost obligată, în temeiul actelor normative mai sus menționate, să încheie contract de vânzare-cumpărare cu reclamanta asupra imobilului.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul MUNICIPIUL B prin PRIMARUL GENERAL arătând în motivele de apel că hotărârea este netemeinică și nelegală.
O primă critică a avut în vedere competența teritorială, competentă a soluționa cauza fiind Judecătoria sectorului 5 B conform art. 5 Cod procedură civilă, la sediul pârâtului.
Pe fondul cauzei s-a susținut că apartamentul a avut și are caracterul de locuință socială conform dispozițiilor HG 391/1993 anexa 6 iar aplicarea dispozițiilor Legii nr.215/2001 ar însemna înfrângerea principiului neretroactivității legii civile.
Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, prin decizia civilă nr. 888/26.06. 2009, respins apelul pentru următoarele considerente:
În ceea ce privește excepția necompetenței teritoriale a primei instanțe în soluționarea cauzei, tribunalul a constatat caracterul neîntemeiat al acestei excepții.
Apelanta a susținut că în cauză, competența de soluționare ar fi aparținut Judecătoriei Sectorului 5 B, având în vedere atât dispozițiile art.5, cât și art.13 Cod procedură civilă.
Tribunalul a reținut că dispozițiile art.13 Cod procedură civilă, ce stabilesc competența teritorială exclusivă în favoarea instanței de la locul situării imobilului, se aplică cererilor privitoare la bunurile imobile.
Acțiunile la care art.13 Cod procedură civilă, face trimitere sunt acțiunile reale, în care se dispută un drept real, și nu acțiunea de față ce reprezintă o acțiune personală, patrimonială, prin care se valorifică un drept de creanță și care își are izvorul în contractul de închiriere încheiat de părți.
Prin urmare, stabilirea competenței teritoriale a instanței în soluționarea cauzei se face prin raportare la dispozițiile art.5 Cod procedură civilă, care stabilesc că cererea se face la domiciliul pârâtului.
Art.9 Cod procedură civilă dispune că cererea îndreptată împotriva mai multor pârâți poate fi făcută la instanța competentă pentru oricare dintre ei.
Având în vedere prevederile legale arătate, reținând că în cauza supusă judecații, reclamantul a înțeles să cheme în judecată atât Municipiul B, cu sediul în sectorul 5, cât și Consiliul General al Municipiului B - Administrația Fondului Imobiliar, cu sediul în Sectorul 3, tribunalul a reținut că Judecătoria Sectorului 3 Baf ost competentă din punct de vedere teritorial să soluționeze cauza în primă instanță.
Pe fondul apelului, tribunalul a constatat caracterul neîntemeiat al acestuia, prima instanță în soluționarea cauzei, realizând corecta apreciere a probelor administrate și o aplicare justă a dispozițiilor legale aplicabile.
Contrar motivelor apelantei, probele administrate în cauză au relevat că locuința în litigiu nu a avut destinație de locuință socială nici la data începerii și nici ulterior finalizării acestei construcții.
În mod corect prima instanță a reținut că în temeiul art. 8 din Legea nr. 213/1998 privind regimul juridic al proprietății publice; proprietarul imobilului ar fi putut să treacă această locuință în categoria locuințelor cu afectațiune specială, în speța de locuința socială, trecere ce putea fi realizată numai în baza unei hotărâri a, hotărâre a cărei existență nu a fost dovedită de către recurenta pârâtă.
În aceste context nu pot fi primite susținerile recurentei privind nelegalitatea vânzării imobilului către intimata reclamantă, o dată ce dreptul acesteia de cumpărare este prevăzut de art.1 din Legea nr. 85/1992, privind vânzarea de locuințe și spații cu destinație de locuință, construite din fondurile statului, ce dispune că pot fi cumpărate de către titularii contractelor de închiriere, cu plata integrală sau în rate a prețului, în condițiile Decretului-Lege privind vânzarea de locuințe din fondurile statului către populație.
unei mențiuni olografe pe contractul de închiriere-protecție socială, apartamentul nu se cumpără nu schimbă, așa cum în mod just a reținut și prima instanță, regimul juridic al imobilului, în lipsa unui fundament legal care să ateste regimul juridic al locuinței ca fiind locuință socială.
Împotriva acestei decizii a declarat apel MUNICIPIUL B prin PRIMARUL GENERAL.
Criticile formulate au fost întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Susține recurentul că actul juridic a fost încheiat în temeiul Legii nr. 114/1996 locuința având încă de la acel moment caracterul de locuință socială astfel cum rezultă din mențiunea ce se regăsește pe contractul de închiriere, fișele de calcul a chiriei și procesele verbale de predare primire.
În speță locuinței i se aplică legea în vigoare în momentul contractării și un regim juridic determinat de momentul execuției blocului, locuința s-a închiriată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 114/1996, destinația locuinței fiind stabilită anterior datei intrării în vigoare a legii.
Locuința socială era definită și reglementată și anterior Legii nr. 114/1996 prin HG nr.391/1993, intimatei-reclamante i s-a închiriat acea locuință în considerarea acestei destinații, beneficiind de o măsură de protecție socială.
Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea va respinge recursul ca nefondat având în vedere următoarele considerente:
de locuință socială a fost reglementat pentru dată HG391/1993 care în anexa 6 arată că locuințele sociale sunt acele locuințe care se realizează din fondurile statului sau ale autorităților publice locale și trebuie să vizeze acele familii sau persoane care nu pot să realizeze o locuință personală datorită situației financiare precare.
G nr.19 din 27 ianuarie 1994 privind stimularea investițiilor pentru realizarea unor lucrări publice și construcții de locuințe a reglementat cadrul legal prin care autoritățile publice puteau finaliza lucrările de investiții în materia locuințelor.
Prin Normele Metodologice de Aplicare a OG 19/1994 s-a prevăzut posibilitatea ca autoritățile publice locale, în cadrul competențelor conferite de prevederile Legii administrației publice locale nr. 69/1991, să poată aproba ca din locuințele astfel realizate sa rețină un număr de locuințe, pentru a rezolva unele probleme sociale deosebite.
Recurentul și-a întemeiat susținerile că apartamentul este locuință socială pe mențiunea olografă din contractul de închiriere.
Mențiunea aflată pe contractul de închiriere nu poartă nici o dată și nici nu este semnată, împrejurare care nu produce nici un efect juridic, în lipsa unei hotărâri în acest sens a autorității publice locale.
Întrucât imobilul a fost construit în condițiile OG 19/1994 era necesară hotărârea Consiliului General prin care, apartamentul nr. 25 să fie declarat ca locuință socială, împrejurare care ar fi atras regimul juridic specific acestora.
Nici împrejurarea că blocul figurează în lista blocurilor propuse ca locuințe sociale, întocmită de Serviciul Prognoză, pregătirea investițiilor, relații contractuale la data de 21.01.1993 nu conferă imobilului în litigiu caracterul de locuință socială deoarece, astfel cum s-a arătat art. 14 din normele de aplicare a OG nr.19/1994 făcea trimitere expresă la dispozițiile Legii 61/1991.
Potrivit art.20 coroborat cu 28 alin.1 din Legea nr. 61/1991 era necesară adoptarea unei hotărâri prin care imobilul să fie declarat locuință socială, hotărâre a cărei existență recurentul nu au dovedit-
În ceea ce privește aplicabilitatea dispozițiilor Legii 114/1996, Curtea constată la momentul încheierii contractului - 1994, era în vigoare HG nr. 391/1993, act normativ care nu reglementează un regim juridic distinct de cel al Legii nr. 85/1992 și Decretul - Lege nr. 61/1990, ci stabilește mijloacele și procedura de asigurare a resurselor financiare necesare pentru reluarea procesului investițional la blocurile de locuințe aflate în diferite stadii de execuție, introducând pentru prima dată noțiunea de locuință socială în Anexa nr. 6.
Art. 14 din HG nr.391/1993 presupunea emiterea unei hotărâri a Consiliul General al Municipiului B - act administrativ de autoritate conform Legii nr. 69/1991, ceea ce în cauză nu s-a dovedit.
În ceea ce privește faptul că s-a perceput de la reclamantele intimate o chirie modică, Curtea constată că fiind o locuință închiriată de stat,erau aplicabile sub acest aspect dispozițiile Legii 5/1973 - capitolul 4, dispoziții care au fost în vigoare până la apariția nr.OUG40/1999, statul nepercepând în nici-o situație o chirie echivalentă cu cea percepută pe piața liberă.
Astfel fiind în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă cu referire la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul-pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL împotriva deciziei civile nr.888 A din 26.06.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata-reclamantă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 09.11.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - ---
GREFIER,
Red.
Tehnodact. / 2 ex./09.12.2009
- Secția a IV-a Civ. -;
Jud. Sectorului 3 - Civ. -
Președinte:Ioana BuzeaJudecători:Ioana Buzea, Doinița Mihalcea, Daniela Adriana
