Obligație de a face. Decizia 1519/2009. Curtea de Apel Tg Mures
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TÂRGU MUREȘ
SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE,
PENTRU MINORI ȘI FAMILIE
Dosar nr-
Decizie nr. 1519/
Ședința publică din 06 Octombrie 2009
Completul compus din:
- Președinte
- Judecător
- Judecător
Grefier -
Pe rol judecarea recursului declarat de reclamantul, domiciliat în Tg. M,-.2, împotriva deciziei civile nr.60 din 17 martie 2009, pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns reprezentantul reclamantului recurent, avocat și reprezentantul pârâtei intimate, avocat .
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, constatându-se că recursul a fost declarat și motivat în termen, fiind timbrat cu 4 lei taxă judiciară de timbru (chitanța fila 13) și timbru judiciar în valoare de 0,15 lei, anulat la dosar.
Nemaifiind cereri de formulat instanța acordă cuvântul în susținerea recursului.
Reprezentanta recurentului solicită admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului așa cum a fost formulat fără cheltuieli de judecată, arătând că instanța de apel a făcut o apreciere greșită a probatoriului administrat, apreciind că în speță nu sunt aplicabile prevederile OUG nr. 40/1999 și ale Legii 10/2001,deși decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin care a fost admis recursul în interesul legii prevede că concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale.
Reprezentantul intimatei, solicită respingerea recursului ca nefondat cu cheltuieli de judecată, arătând că susținerile recurentului sunt neîntemeiate și a fi obligată intimata la acest moment să încheie un nou contract de închiriere, după ce aceasta a beneficiat de încă 2 contracte de închiriere succesive, ar îngrădii dreptul de proprietate al intimatei, iar în ceea ce privește Decizia ÎCCJ nr. 33/2008, invocată de recurent,aceasta se referă la cu totul alte situații decât cea dedusă judecății, întrucât legea specială nu-și mai produce efectele atâta timp cât proprietarul a fost pus în drepturi.
CURTEA DE APEL,
Prin cererea înregistrată la data de 12 martie 2007, reclamantul a solicitat instanței, ca prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la încheierea contractului de închiriere a locuinței situate în Tg. M,-. 2 jud. M, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentința civilă nr. 4572 din 22 septembrie 2008, Judecătoria Tg. Mar espins acțiunea formulată, ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că prin Dispoziția Primarului mun. Tg. M nr. 2871/09.10.2006, ÎN BAZA Legii nr. 10/2001, i-a fost restituit pârâtei imobilul situat în Tg. M,-, jud. M, în apartamentul nr. 2 al acestuia locuind reclamantul, în calitate de chiriaș, în temeiul contractului de închiriere încheiat cu Locativ La scurt timp de la predarea imobilului pârâtei, reclamantul i-a trimis acesteia o notificare prin care solicita încheierea unui contract de închiriere. Pârâta a solicitat o adeverință de venituri pentru stabilirea chiriei. Venitul net al reclamantului era de 746 lei, în funcție de care i-a calculat chiria la 25% din venitul net lunar pe familie, rezultând suma de 186,50 lei. Reclamantul nu a fost mulțumit de această chirie, calculând cuantumul chiriei în funcție de salariul mediu net pe ultimele 12 luni și solicitând pârâtei să accepte acest preț.
Prin cercetarea la fața locului, prima instanță a constatat că imobilul este într-o stare de degradare care îl face impropriu pentru locuit, fără a pune în pericol integritatea fizică a persoanelor care l-ar utiliza. Obligarea pârâtei la încheierea contractului de închiriere ar putea echivala cu o constrângere care ar determina o posibilă răspundere civilă delictuală, posibil chiar pentru ruina edificiului.
Reclamantul a recunoscut că nu a achitat chiria din luna noiembrie 2006 și până în prezent, ceea ce o îndreptățește pe pârâtă să refuze încheierea contractului de închiriere - art. 14 alin. 2 lit. c din OUG nr. 40/1999. Reclamantul avea posibilitatea consemnării sumei la dispoziția acesteia.
Din disp.art. 13 alin. 1 din OUG nr. 40/1999, coroborate cu cele ale art. 15 al. 2 din Legea nr. 10/2001, rezultă că neîncheierea unui contract de închiriere în cazul prevăzut de art. 9 și 10 din OUG nr. 40/1999, cauzată de neînțelegerea asupra cuantumului chiriei cerute de proprietar, atrage prelungirea de drept a contractului de închiriere până la încheierea noului contract.
Reclamantul a declarat apel împotriva acestei hotărâri. Tribunalul Mureș, prin decizia civilă nr. 60 din 17 martie 2009, respins apelul ca nefondat, apreciind că soluția primei instanțe este corectă, însă pentru alte considerente, reținând dispozițiile art. 1 din OUG nr. 40/1999, art. 1 alin. 1 din OUG nr. 8/2004. Reclamantul a beneficiat de prelungirile contractului de închiriere, termen care expiră la data de 8 aprilie 2009.
Tribunalul a apreciat că nu sunt aplicabile prev. art. 7 OUG nr. 40/1999, deoarece pârâta a dobândit imobilul în anul 2006, după expirarea termenului de prelungire legală a închirierii prev.de art. 1 din OUG nr. 40/1999 (termen care începuse să curgă din aprilie 1999 și care s-a împlinit în aprilie 2004) și ca urmare nu este ținută să îndeplinească obligațiile care izvorăsc din art. 10 și urm. din OUG nr. 40/1999.
Tribunalul a analizat cererea prin raportare la dispozițiile art. 480 și urm. Cod civil, art. 44 din Constituția României și art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, coroborate cu art. 11 și 20 din Constituția României, apreciind că intimata este obligată să respecte doar termenul de închiriere de 5 ani prevăzut de art. 1 (1) din OUG nr. 8/2004 (termen care expiră la data de 8 aprilie 2009). O obligație impusă pârâtei de a încheia un contract de închiriere ar constitui o sarcină excesivă pentru proprietară. Interesul general vizând protecția socială nu trebuie să aducă atingere dreptului de proprietate al pârâtei.
Reclamantul s-a comportat ca un chiriaș, fără însă a-și îndeplini obligația de plată a chiriei către proprietar. Achitarea chiriei după soluționarea prezentei cauze, în cuantumul stabilit de instanță, nu au relevanță în cauză.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei civile recurate, în sensul admiterii apelului așa cum a fost formulat, fără cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului, a arătat că instanța de apel a făcut o greșită apreciere a probatoriului administrat, iar decizia atacată este dată cu aplicare greșită a legii.
În ceea ce privește faptul că instanța de apel a considerat că în speță nu sunt aplicabile prevederile OUG nr. 40/1999 și ale Legii nr. 10/2001, a invocat prev. Deciziei ÎCCJ nr. 33/2008 prin care a fost admis recursul în interesul legii și s-a statuat: "concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului speciali generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială".
În speță, instanța de apel a făcut aplicarea prevederilor legii generale, respectiv codul civil, încălcând astfel dispozițiile deciziei sus-amintite. Prin Deciziile nr. 538/2008 și 240/2009, date de Curtea Constituțională, au fost respinse excepțiile de neconstituționalitate ridicate referitor la prev. art. 10, 11, 14 și 22 din OUG nr. 40/1999.
Pe de altă parte, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra cererilor sale, ci a adus modificări ale considerentelor enunțate de instanța de fond, interpretând greșit actul juridic dedus judecății.
A solicitat proprietarei, prin executor judecătoresc, la data de 17 ianuarie 2007, încheierea unui contract de închiriere pentru imobilul în litigiu, însă mandatarul proprietarei nu a vrut să încheie contractul decât pe o perioadă de 1 an și la un preț mult mai mare. În acest sens sunt aplicabile în speță dispozițiile prevăzute de art. 15 alin. 4 din OUG nr. 40/1999.
Instanța de apel a apreciat în mod greșit că termenul de închiriere prevăzut la art. 1 din OUG nr. 8/2004 expiră la 8 aprilie 2009, deoarece proprietarei i-a fost retrocedat imobilul prin adresa nr. 3459/18.12.2008, astfel că nu putea încheia contract de închiriere cu proprietara la o dată anterioară acesteia. În acest sens, a solicitat în ianuarie 2007 încheierea unui contract de închiriere, care dacă ar fi fost încheiat în condițiile legii în anul 2007, ar fi fost valabil până în anul 2012.
Starea imobilului și plata chiriei nu sunt motive temeinice pentru respingerea cererii sale. Nu poate fi luată în considerare nici disproporția între interesele proprietarei și ale chiriașului, deoarece legiuitorul a instituit reguli clare în ceea ce privește protecția chiriașilor și a proprietarilor. Admiterea cererii sale nu aduce nici un fel de atingere dreptului de proprietate a pârâtei, ci dimpotrivă, respectă reglementările legale în vigoare.
În drept, a invocat disp. art. 304, pct. 6, 8 și 9 Codul d e Procedură Civilă, Legea nr. 10/2001, OUG nr. 40/1999 și OUG nr. 8/2004.
Intimata a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată, pe considerentul că decizia ÎCCJ se referă la alte situații decât cea dedusă judecății, instanța de apel a analizat întreg materialul probator raportat la dispozițiile legale aplicabile speței.
Examinând recursul declarat prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Reclamantul este în eroare atunci când apreciază că Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție invocată ar viza situația din prezenta cauză. În speța dedusă judecății instanța de apel nu a făcut aplicarea prevederilor legii generale în detrimentul legilor speciale, ci a constatat că nu sunt aplicabile prevederile din aceste legi și ca atare cauza trebuie analizată prin raportare la normele generale din dreptul intern și comunitar.
Nu se poate aprecia că instanța de apel nu s-ar fi pronunțat asupra cererilor reclamantului doar pentru că a analizat cererile sale prin aplicarea altor temeiuri de drept decât cele reținute greșit de către prima instanță.
Reclamantul nu explicitează în cadrul motivelor de recurs în ce mod a interpretat instanța de apel greșit actul juridic dedus judecății. Dimpotrivă, Curtea constată că în mod corect s-a interpretat actul juridic, printr-o legală și temeinică explicitare a stării de fapt și mai ales detaliere cronologică a textelor de lege aplicabile în cauză. Nu s-a contestat că reclamantul s-a adresat instanței de judecată deoarece pârâta a dorit încheierea unui nou contract de închiriere pe termen de cel mult 1 an și la un cuantum al chiriei cu care reclamantul nu a fost de acord.
Esențială este aplicarea în timp a prevederilor art. 1 din OUG nr. 40/1999, art. 1 alin. 1 din OUG nr. 8/2004 și corecta mențiune a instanței de apel că termenul închirierii expiră la data de 8 aprilie 2009 (cu consecința neaplicabilității art. 7 din OUG nr. 40/1999), precum și corecta reținere că pârâta a dobândit proprietatea imobilului prin Dispoziția primarului nr. 2871/2006, în perioada derulării contractului de închiriere prelungit, și nu la momentul emiterii adresei nr. 3459/18.12.2008.
În aceste condiții s-a ajuns la analizarea cererii reclamantului prin raportare la dispozițiile care ocrotesc dreptul de proprietate, fără a se interpreta greșit actul dedus judecății sau a se face o greșită aplicare sau interpretare a legii.
Curtea apreciază că în mod corect instanța de apel a analizat cererea prin prisma prevederilor art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care protejează dreptul de proprietate, raportat la art. 30 din Constituția României și art. 480 Cod civil. Mai mult, Curtea opinează că acțiunea civilă trebuie analizată și prin prisma jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.
În spețe similare (cauza Cleja și Mihalcea contra României - Hotărârea CEDO din 8 februarie 2007 și cauza Radovici și Stănescu contra României - Hotărârea CEDO din 2 noiembrie 2006), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că restricțiile impuse proprietarilor prin OUG nr. 40/1999 s-a ajuns la o disproporție între interesul general al chiriașilor și protecția dreptului individual la respectarea proprietății, aducându-se atingere principiului respectării proprietății consacrat prin art. 1 din Protocolul adițional nr. 1.
Curtea a relevat că nu se contestă faptul că prevederile OUG nr. 40/1999 în temeiul cărora instanța de fond a respins cererea reclamantului, se traduce într-o reglementare a folosirii bunurilor, permisă de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1, însă din moment ce sistemul pus la punct prin acest act normativ implica riscul de a impune locatorului o sarcină excesivă în privința posibilității de a dispune de bunul său, autoritățile erau obligate să aplice proceduri sau mecanisme legislative previzibile și coerente, prevăzând anumite garanții pentru ca punerea lor în practică și incidența lor asupra dreptului de proprietate al locatorului să nu fie nici arbitrare, nici imprevizibile.
Chiar ținând cont de ampla marjă de apreciere lăsată statelor din punct de vedere al art. 1 din Protocolul adițional nr. 1, Curtea a considerat că a sancționa proprietarii, impunându-le o obligație atât de grea ca aceea de a păstra locatarii în imobilul lor timp de 5 ani, a făcut să apese asupra lor o sarcină specială și exorbitantă, de natură să întrerupă echilibrul just dintre interesele aflate în joc. Prin urmare, s-a încălcat art. 1 al Protocolului adițional nr. 1 (cauza Radovici și Stănescu contra României).
Într-o altă cauză - cauza Cleja și Mihalcea contra României), Curtea a subliniat că, intervenind într-un domeniu legat de art. 1 din Protocolul nr. 1, legiuitorul național trebuie să asigure un "just echilibru" între interesele divergente în cauză și, în același timp, să permită jurisdicțiilor să facă o aplicare efectivă a acestui principiu. OUG nr. 40/1999 duce la o protecție disproporționată a interesului chiriașilor în detrimentul proprietarilor.
În aceste condiții, instanța de recurs apreciază că în speță sunt incidente prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului și, prin prisma jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, acțiunea formulată de reclamant este nefondată, pârâta fiind îndreptățită să se bucure de toate prerogativele conferite de dreptul lor de proprietate.
Față de cele ce preced, pentru considerentele arătate, instanța de recurs constată că instanța de apel a apreciat corect probatoriul administrat, a făcut o corectă aplicare a legii și a interpretat corect actul juridic dedus judecății, nefiind incidente motivele de nelegalitate prev. de art. 304 pct. 6, 8 și 9 Codul d e Procedură Civilă.
În consecință, în temeiul art. 312 alin. 1 Codul d e Procedură Civilă, Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul, domiciliat în Târgu- M,-.2, județul M, împotriva deciziei civile nr.60 din 17 martie 2009, pronunțată de Tribunalul Mureș, Secția Civilă în dosarul nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 6 octombrie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI: Nemenționat
GREFIER,
red.
tehnroed. BI/4ex
jud.fond:
jud.apel:;
-22.10.2009-
Președinte:NemenționatJudecători:Nemenționat
