Obligație de a face. Decizia 199/2008. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE CIVILA NR.199/
Ședința publică de la 23 Iunie 2008
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Vanghelița Tase
JUDECĂTOR 2: Eleonora Spiridon
JUDECĂTOR 3: Paulina Georgescu
Grefier - -
S-a luat în examinare recursul civil declarat de recurenta-reclamantă - - domiciliată în M,-.-escăruș..306 judet Constanta - împotriva deciziei civile nr.215 din 15.04.2008 pronunțată de Tribunalul Constanta, în contradictoriu cu intimata SC SA C, având ca obiect obligație de a face.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă pentru recurenta -reclamantă avocat conform împuternicirii avocatiale nr.00117/23.06.2008 depusă la dosar și pentru intimată avocat fără delegatie.
Procedura legal îndeplinită conform art.87 și urm.Cod pr.civilă.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că recursul este declarat în termen, motivat, timbrat.
Instanța constată cauza în stare de judecată, declară dezbaterile închise și conform art.150 Cod pr.civilă acordă cuvântul părtilor.
Apărătorul recurentei-pârâte depune concluzii scrise la dosar.
Apărătorul recurentei, având cuvântul, își întemeiază recursul pe dispozițiile art.304 pct.9 Cod pr.civilă.
Solicită admiterea recursului, așa cum a fost formulat, modificarea în tot a sentintei instantei de fond cât și a deciziei instantei de apel. Pe fondul cauzei, solicită admiterea actiunii astfel cum a fost formulată conform prevederilor Legii nr.85/1992, cu cheltuieli de judecată.
Apărătorul intimatei având cuvântul, arată că reclamanta nu putea avea spatiul nu are caracter de serviciu. În acest sens arată că art.3 din contractul semnat de recurentă precizează că locuinta este spatiu de cazare și nu are caracter de locuință de serviciu.
În concluzie, solicită respingerea recursului cu cheltuieli de judecată.
Instanța rămâne în pronunțare asupra recursului.
CURTEA
Asupra recursului civil de față;
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Mangalia sub nr. 1638/254/28.12.2006 reclamanții - a chemat în judecată pe pârâta SC SA solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtei să vândă reclamantei în baza Legii nr. 85/1992 respectiv și Decretului -lege 61/1990 republicat garsoniera situată în jud., mun. M, str. - - - nr. 13, -escăruș,. 3,. 306, obligarea pârâtei la plata de daune cominatorii de 100 lei pe zi de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la încheierea contractului de vânzare-cumpărare și la plata cheltuielilor de judecată.
În susținerea cererii reclamanta a arătat că la începutul anului 2006 i-a fost repartizată garsoniera de la adresa indicată, garsonieră pe care în prezent o ocupă în baza contractului de închiriere nr. 11788/29.11.2006. Această garsonieră este locuință de serviciu, iar blocul în care este situată a fost construit și dat în folosință la începutul anilor 70 din fondurile statului. Pârâta, în calitate de fostă întreprindere de stat, a fost transformată în societate comercială în urma procesului de privatizare.
Totodată, reclamanta a arătat că, deși nu este salariata pârâtei, de prevederile art. 7 alin. 5 din Legea nr. 85/1992 republicată, însă pârâta refuză încheierea contractului pe motiv că aceste garsoniere nu se vând. Acestei garsoniere i-au fost aduse îmbunătățiri cu acordul pârâtei care a informat-o că aceste locuințe urmează a fi vândute.
În drept, a invocat disp. art. 1,7,19 din Legea nr. 85/1992, DL nr. 61/1990 rep. Legea nr. 114/1996 rep. 1082.civ. 274.pr.civ.
Pârâta a formulat întâmpinare, solicitând respingerea cererii și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată. Pe cale de excepție, a invocat necompetența materială a Judecătoriei față de caracterul comercial al litigiului.
Totodată, pârâta a invocat lipsa calității procesuale active a reclamantei susținând că aceasta nu este persoană îndreptățită la cumpărare în temeiul dispozițiilor legale invocate și față de dispozițiile contractului consimțit liber. Astfel, s-a arătat că contractul de închiriere a fost încheiat numai pentru un an, iar în art. 3 se arată că locuința este spațiu de cazare aparținând societății, nu are caracter de locuință de serviciu și nu poate fi cumpărată de chiriaș fiind parte activelor societății.
În ceea ce privește excepția inadmisibilității, s-a susține că acest spațiu denumit impropriu garsonieră este în realitate o cameră fără bucătărie și grup sanitar și nu constituie o unitate locativă distinctă.
În ședința publică din 02.02.2007 pârâta a invocat excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Mangalia raportat la dispozițiile art. 7 din pr.civ.
Prin sentința civilă nr. 463/C/02.03.2007 pronunțată de Judecătoria Mangaliaa fost admisă excepția necompetenței teritoriale și s-a declinat competența de soluționare în favoarea Judecătoriei Constanța.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța la data de 22.03.2007.
Au fost administrate proba cu înscrisuri și interogatoriu.
În ședința publică din 07.05.2007, reprezentantul pârâtei a arătat că nu înțelege să susțină excepția necompetenței materiale invocată prin întâmpinare. Totodată, deși la fila 22 din dosarul Judecătoriei Mangalias -a depus cerere de renunțare la judecata cererii de chemare în garanție Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a APAPS, instanța nu a fost învestită cu o astfel de cerere de chemare în garanție și nici cu cerere reconvențională având ca obiect evacuare.
Prin sentința civilă nr.13990/14.11.2007, Judecătoria Constanțaa respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și excepția inadmisibilității cererii ca neîntemeiate. Totodată, a respins cererea formulată de reclamantă ca nefondată.
În considerentele hotărârii, instanța de fond a reținut că în 2006, pârâta, în calitate de proprietar și reclamanta în calitate de chiriaș au încheiat contractul având ca obiect închirierea camerei 306 situate în Mun. M, jud., str. - - -, nr. 13,. A, -escăruș,. 3 în suprafață totală de 111, 83 mp.
Durata contractului convenită de părți a fost de un an conform art. 4 Totodată și părțile au inserat clauza conform căreia camera spațiu de cazare aparținând societății nu are caracter de locuință de serviciu și nu poate fi cumpărată de chiriaș fiind parte activelor societății.
Asupra excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei, a reținut că reclamanta are la momentul promovării acțiunii calitatea de chiriaș în baza contractului de locațiune încheiat cu pârâta, astfel că justifică promovarea acțiunii prin care solicită obligarea pârâtei pentru a-i vinde garsoniera (camera) în baza dispozițiilor art. 7 alin. 6 din Legea nr. 85/1992.
Cu privire la inadmisibilitatea formulării cererii, a motivat că reclamanta poate solicita în baza art. 7 alin. 6 din Legea nr. 85/1992 obligarea pârâtei de a-i vinde garsoniera.
Pe fondul cauzei, instanța reținut că reclamanta locuiește în garsoniera situată în jud., Mun. M,-, -escăruș,. 3,. 306 în baza contractului de locațiune încheiat la data de 01.12.2006. Conform susținerilor reclamantei formulate prin cererea de chemare în judecată această garsonieră i-a fost repartizată la începutul anului 2006.
Dispozițiilor art. 7 alin. 1 din Legea nr. 85/1992 republicată instituie posibilitatea chiriașilor din asemenea locuințe de a dobândi dreptul de proprietate asupra locuințelor construite anterior anului 1992 din fondurile unităților economice și bugetare și care, potrivit legislației din acea vreme, nu puteau fi decât închiriate și nicidecum vândute persoanelor fizice.
Dar, a apreciat instanța că beneficiul facultății de a cumpăra și obligația corelativă imperativă de a vinde, instituită în sarcina persoanelor juridice deținătoare ale unor astfel de locuințe, este acordat numai titularilor contractelor de închiriere din momentul intrării în vigoare a legii, în anul 1992, indiferent de forma contractului de închiriere.
Așadar, obligația de a vinde nu există atâta timp cât chiriașul de la data intrării în vigoare nu a cerut a i se vinde și încetează în momentul în care raportul de locațiune a luat naștere după intrarea în vigoare a Legii nr. 85/22.07.1992 nemaiexistând dreptul chiriașului de a cere să i se vândă, respectiv de a cumpăra locuința.
În această din urmă ipoteză, s-a reținut că locuința rămâne în proprietatea persoanei juridice deținătoare, nemaifăcând obiectul prevederilor art. 7 alin. 1 din legea nr. 85/22.07.1992,modul de administrare și eventuala înstrăinare stabilindu-se de către consiliul de administrație sau de către conducerea societății deținătoare astfel cum prevăd dispozițiile art. 7 alin. 8 din aceeași lege.
A considerat prima instanță că dreptul de a cumpăra și obligația corelativă de a vinde se pot materializa printr-un contract de vânzare-cumpărare intuitu personae, adică numai în considerarea calității de chiriaș în momentul intrării în vigoare, eventuala vânzare-cumpărare între unitatea deținătoare și un chiriaș ulterior fiind supusă principiului libertății actelor juridice, numit și principiul autonomiei de voință, consacrat indirect prin dispozițiile art. 5 și art. 969 alin. 1. Civ.
În sprijinul acestei interpretări, s-a invocat și decizia nr. II din 29 septembrie 1997 pronunțată de fosta C Supremă de Justiție în soluționarea recursului în interesul legii declarat de procurorul general cu privire la înțelesul ce trebuie dat expresiei "locuințe de intervenție" în raport cu prevederile art. 7 alin. 6 din Legea nr. 85/1992.
În final, instanța a reținut că reclamantul nu a avut calitatea de chiriaș al locuinței în litigiu la data intrării în vigoare a Legii nr. 85/1992, dobândind asemenea calitate numai în anul 2006, astfel încât nu are beneficiul art. 7 alin. 1 din lege, iar pârâta nu poate fi obligată a-i vinde această locuință.
Acceptarea susținerilor reclamantului, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată și obligării pârâtei la micșorarea patrimoniului propriu contrar voinței sale și făcând abstracție de interpretarea teleologică a dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 85/1992, ar constitui o gravă încălcare atât a dispozițiilor art. 480. Civ. care definesc prerogativele dreptului de proprietate cât și a dispozițiilor art. 136 din Constituție, dispoziții potrivit cărora "Proprietatea privată este inviolabilă, în condițiile legii organice".
De asemenea, instanța a apreciat că înfrângerea principiului autonomiei de voință și obligarea pârâtei la a vinde imobilul litigios în condițiile în care reclamantul nu a dovedit apartenența la categoriile de persoane în beneficiul cărora a fost edictată norma de protecție socială invocată drept temei al cererii de chemare în judecată ar constitui o gravă atingere a dispozițiilor art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dispoziție potrivit căreia "nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Cu privire la capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata de daune cominatorii, instanța a reținut că, potrivit art. 580 ind. 3 alin. 1.pr.civ. dacă obligația de a face nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei prin aplicarea unei amenzi civile. Pe de altă parte, respingerea acestui capăt de cerere a fost considerată o consecință a respingerii primului capăt al cererii formulate.
Împotriva susmenționatei sentințe, a formulat apel reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, sub următoarele aspecte:
În mod greșit instanța de fond a respins, ca nefondată, acțiunea reclamantei, hotărârea instanței de fond fiind rezultatul interpretării eronate a dispozițiilor legale aplicabile.
Astfel, desi s-a probat in mod clar ca garsoniera este locuinta de serviciu,instanta de fond a solutionat si motivat cauza in temeiul deciziei nr.II din data de 29.09.1997,care se refera la o alta categorie de locuinte si anume la locuintele de interventie.
De asemenea, apelantul a arătat că Legea nr. 85/1992, republicată, a fost adoptată pentru a respecta unul din principiile de bază ale sistemului de drept, respectiv principiul egalității cetățenilor în fața legii, iar în anul 1990 fost adoptat Decretul Lege nr.61/1990 privind vânzarea de locuințe construite din fondurile statului către populație, beneficiind de acest act normativ și cetățenii care au încheiat contracte de închiriere după apariția Decretul Lege nr.61/1990.
S-a susținut că a fost creată o gravă inegalitate socială în sensul că, li s-a dat posibilitatea chiriașilor din locuințele proprietate de stat li s-a dat posibilitatea de a cumpăra locuințele pe care le ocupau, posibilitate care nu a fost recunoscută și chiriașilor din locuințele proprietatea societăților comerciale, inegalitate ce a fost înlăturată prin adoptarea Legii nr. 85/1992.
Cele două acte normative sunt legi civile speciale, care se aplică din momentul adoptării lor și care nu prevăd că locuințele se pot cumpăra numai de către chiriașii care beneficiau de contracte de închiriere în momentul intrării în vigoare a acestora.
A mai susținut apelantul că Legea nr. 85/1992 nu este o lege cu aplicare limitată în timp, astfel încât se aplică și în prezent, fără a face discriminare între chiriași, nefiind aplicabilă numai chiriașilor care beneficiau de contracte de închiriere în momentul intrării în vigoare a acestui act normativ.
Dacă intenția legiuitorului ar fi fost ca de acest act normativ să beneficieze numai chiriașii care aveau contracte de închiriere în momentul intrării în vigoare a acestora, acest aspect ar fi fost reglementat expres.
Mai mult, prin decizia nr.5/21.01.2008,s-a admis recursul in interesul legii si s-a constat ca locuintele de serviciu-contruite din fondurile statului-se vand titularilor contractelor de inchiriere-indiferent de data incheierii acestora,si chiar dupa data intrarii in vigoare a acestui act normativ.
S-a învederat că prevederile art.7 alin.8 din Legea nr. 85/1992 se referă la locuințele de serviciu dobândite de către unitățile economice sau bugetare, prin mijloace proprii, ori, blocul în care se află garsoniera ocupată de către apelantul reclamant a fost construit în anul 1974, din fondurile statului și a intrat în patrimoniul intimatei pârâte ca urmare a procesului de privatizare, fără nici un fel de investiție din partea acesteia.
Prin intampinare parata-intimata a solicitat respingerea apelului ca nefondat.
Solutionând cauza pe fond, Tribunalul Constantaa pronunțat decizia civilă nr.215 din 15 aprilie 2008, prin care a respins ca nefundat recursul formulat de apelanta-reclamantă împotriva sentinței civile nr.11690 din 8 octombrie 2007 pronunțată de Tribunalul Constanta, în contradictoriu cu intimata-pârâtă COM CM SA Constanta.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanta de apel a retinut că în speță nu sunt incidente dispozițiile art.7 din Legea nr.85/1992, pentru ca intimata-pârâtă săp fie obligată a înstrăina reclamantului locuinta în litigiu.
În termen legal împotriva deciziei civile nr.215 din 15 ianuarie 2008, pronunțată de Tribunalul Constantaa declarat recurs reclamanta ca fiind nelegală și netemeinică.
Motivează recursul arătând că locuinta pentru care solicită a fi obligată pârâta să i-o înstrăineze este o locuintă de serviciu, construită din fondurile statului și poate fi înstrăinată chiriasilor, așa cum s-a stabilit și prin decizia nr.5 din 22 ianuarie 2008 pronunțată în dosarul nr.59/2007, recurs în interesul legii de către Sectiile Unite ale Înaltei Curti de Casatie și Justiție privitor la interpretarea uniformă a dispozițiilor Legii nr.85/2002 republicată care a statuat că locuintele de serviciu construite din fondurile statului se vând titularilor contractelor de închiriere indiferent de data încheierii acestora, adică ulterior intrării în vigoare a legii.
Dispozițiile art.7 și 8 din Legea nr.85/1992 republicată se referă la locuintele de serviciu, dobândite de către unitățile economice bugetare, prin mijloace proprii, iar blocul din care face parte locuinta a fost construit în anul 1974 din fondurile statului și a intrat în patrimoniul intimatei-pârâte ca urmare a programului de privatizare fără nici un fel de investiție din partea acesteia.
Față de cele mentionate mai sus, a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului, schimbării în tot a sentintei apelate iar pe fond admiterea actiunii astfel cum a fost formulată.
Analizând decizia recurată în baza motivelor de recurs invocate, curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele:
Art.7 al legii nr.85/1992,asa cum a fost acesta modificata de legea nr.76/1994,republicata la data de 15.07.1998,prevede ca"Locuințele construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, altele decât locuințele de intervenție, vor fi vândute titularilor contractelor de închiriere, la cererea acestora, cu plata integrală sau în rate a prețului, în condițiile Decretului-lege nr. 61/1990 și ale prezentei legi.
De asemenea, vor fi vândute la cerere, în condițiile prevederilor alin. 1 și cu respectarea dispozițiilor art. 1 alin. 3, titularilor de contracte de închiriere și locuințele care înainte de 6 martie 1945 au aparținut regiilor autonome, instituțiilor și societăților cu capital de stat, mixt sau privat, care și-au încetat existența după această dată sau, după caz, au devenit, prin reorganizare, unități economice sau bugetare de stat.
Locuințele care înainte de 6 martie 1945 au aparținut societăților cu capital privat sau mixt vor fi vândute în condițiile de evaluare, de achitare integrală sau în rate a prețului și de exceptare de la vânzare, prevăzute în Legea nr. 112/1995.
Evaluarea și vânzarea locuințelor prevăzute la alin. 1 și 2 și la art. 1 alin. 1, pentru care nu s-au încheiat contracte de vânzare-cumpărare până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se vor face în condițiile Decretului-lege nr. 61/1990 și ale prezentei legi, completate cu prevederile referitoare la coeficienții de uzură din Decretul nr. 93/1977, la un preț indexat în funcție de creșterea salariului minim brut pe țară la data cumpărării, față de cel existent la data intrării în vigoare a Legii nr. 85/1992.
Art. 1. alin. 2 se aplică în mod corespunzător.
de prevederile alin. 1 și chiriașii care nu sunt angajații unităților proprietare.
Locuințele de intervenție, în sensul prezentei legi, sunt cele destinate cazării personalului unităților economice sau bugetare care, prin contractul de muncă, îndeplinește activități sau funcții ce necesită prezența, permanentă sau în caz de urgență, în cadrul unităților. Aceste locuințe nu se vând.
Unitățile economice sau bugetare pot să dețină și să construiască din fonduri proprii locuințe de serviciu, destinate închirierii salariaților acestora, cu contract de închiriere accesoriu la contractul de muncă. Modul de administrare și eventuala înstrăinare a acestor locuințe se vor stabili de consiliile de administrație, respectiv de conducerile unităților.
Locuințele de serviciu din mediul rural, destinate personalului medical, didactic, altor specialiști sau personalului Ministerului d e Interne, nu se vând. "
Din interpretarea textelor de lege enuntate rezulta ca sunt doua conditii ce se cer a fi intrunite,pentru ca instanta judecatoreasca sa oblige parata la incheierea contractului de vanzare-cumparare:locuintele sa fie construite din fondurile unitatilor economice sau bugetare de stat si titularii contractelor de inchiriere sa isi fi exprimat dorinta de a le cumpara,formuland,in acest sens,o cerere.Dispozitiile textului de lege sunt imperative,in continutul alineatului 1 al articolului 7 legiuitorul folosind sintagma"vor",astfel ori de cate ori cele doua conditii sunt indeplinite,locuintele vor fi vandute titularilor contractului de inchiriere.
In ceea ce priveste calitatea de titular a unui contract de inchiriere,Inalta C de Casatie si Justitie a statuat,prin decizia nr.5/2008,ca dispozitiile legii nr.85/1992 sunt aplicabile si contractelor de inchiriere incheiate dupa data intrarii in vigoare a acestui act normativ.
Fiind dezlegată problema de drept mai sus mentionată, instanta de apel în mod corect a analizat dacă pârâtei-intimate îi incumbă obligatia legală de a vinde și în același timp dacă se încadrează în categoria unităților despre care se face vorbire în art.7 al.1 din actul normativ mentionat.
Din adresa nr.2745 din 13 martie 2007 (fila 6 dosar nr- al Judecătoriei Constanta ), rezultă că societatea pârâtă este o societate pe actiuni, cu capital integral privat, prin cumpărarea actiunilor societății, actionarii persoane fizice sau juridice cumpărând întregul patrimoniu al societății, atât partea sa de activ, cât și pe cea de pasiv, înscrisurile depuse în fata instantei de fond întărind sustinerile pârâtei.
Din aceeași adresă mai rezultă că pârâta intimată este o societate pe actiuni, cu un capital integral privat, prin cumpărarea actiunilor societății, actionarii persoane fizice sau juridice, cumpărând întregul patrimoniu al societății, atât partea sa de activ cât și pe cea de pasiv.
De asemenea, din interpretarea dispozițiilor art.7 al.1 din Legea nr.85/1992, rezultă că statul a înțeles să stabilească măsuri de protectie socială numai până în momentul la care și-a vândut participatiile la diferitele societăți comerciale, astfel încât aceste măsuri de protectie mai pot fi valabile numai pentru societățile comerciale, regii autonome și instituțiile care gestionează în continuare bunuri din domeniul privat al statului.
Or, locuinta în litigiu nu face parte din categoria locuintelor de serviciu sau de interventie, ea fiind destinată realizări însuși a obiectului de activitate al intimatei-pârâte, în sensul că, contractele de închiriere au natura unor contracte comerciale, iar veniturile obtinute din chirie reprezintă profitul societății.
În această situație, în mod corect, instanta de apel a stabilit că pârâta intimată nu se circumscrie categoriei de societăți comerciale prevăzute de art.7 al.1 din Legea nr.85/1992, astfel încât nu poate fi obligată să înstrăineze recurentei, locuinta în litigiu, în caz contrar, s-ar aduce atingere dispozițiilor art.480 cod civil care reglementează dreptul de proprietate și dispozițiile art.130 din Constituția României.
Pentru considerentele expuse, curtea în baza art.312 Cod pr.civilă va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta împotriva deciziei civile nr.215 din 15 aprilie 2008 pronunțată de Tribunalul Constanta în contradictoriu cu pârâta intimată COM CM SA Constanta.
În baza art.274 Cod pr.civilă va obliga pe reclamantă către intimată la 300 lei cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat,recursul civil declarat de recurenta-reclamantă - - domiciliată în M,-.-escăruș..306 judet Constanta - împotriva deciziei civile nr.215 din 15.04.2008 pronunțată de Tribunalul Constanta, în contradictoriu cu intimata SC SA
Obligă recurenta către intimată la 300 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică,azi 23.06.2008.
Președinte Judecători
- - -
- -
Grefier
- -
Jud.fond:;
Jud.apel:;
Red.dec.jud./04.07.2008
Tehnored.gref.- 2 ex.
14.07.2008
Președinte:Vanghelița TaseJudecători:Vanghelița Tase, Eleonora Spiridon, Paulina Georgescu
