Obligație de a face. Decizia 2366/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-(1766/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia civilă nr.2366/
Ședința publică din data de 09 aprilie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Petrică Arbănaș
JUDECĂTOR 2: Elena Luissa Udrea
JUDECĂTOR 3: Liviu
GREFIER -
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulate de recurenta pârâtă SOCIETATEA MEȘTEȘUGĂREASCĂ ORRIS, împotriva sentinței civile nr.866 din 04 februarie 2009, pronunțată de Tribunalul București Secția a VIII Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr. 41773/3/LM/2008, în contradictoriu cu intimatul reclamant, având ca obiect - obligația de a face.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din data de 02.04.2009, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a dispus amânarea pronunțării soluției la data de 09.04.2009, când a decis următoarele:
CURTEA,
Constată că prin sentința civilă nr. 866/04.02.2009 a Tribunalului București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, s-a admis în parte acțiunea precizată a reclamantului.
În consecință, s-a dispus anularea deciziei nr. 8/02.12.2008 emisă de pârâta Societatea Meșteșugărească Orris, cu obligarea acesteia la plata despăgubirilor reprezentând drepturile salariale indexate, majorate și reactualizate, cât și celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamantul începând cu 02.12.2008 și până la 04.02.2009.
Au fost respinse celelalte pretenții deduse judecății.
Pârâta a declarat recurs, criticând sentința precitată, în esență, sub următoarele aspecte:
1. Nelegalitatea hotărârii rezultă din modul în care instanța definește raportul de muncă dintre părți, reținându-se că acest raport este materializat prin contractul individual de muncă încheiat la data de 30.03.2004.
Însă, acest contract nu mai era valabil la data la care contestatorul a sesizat instanța de judecată.
Urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 1/2005, societățile cooperatiste au fost obligate să încheie contracte de muncă cu membrii lor în locul convențiilor de muncă. În acest sens a fost emisă Hotărârea nr. 11/15.12.2006 a Uniunii Naționale a Cooperației Meșteșugărești - UCECOM, în care se specifică expres că își încetează aplicabilitatea prevederile Hotărârii Consiliului Național de Conducere nr. 4/2003, respectiv actul care stă la baza raportului de muncă dintre părți.
La dosar se află și Decizia nr. 8/12.12.2007 prin care în spiritul textelor din Legea nr. 1/2005, s-a convenit încetarea convențiilor de muncă anterioare legii (deci și a convenției contestatorului) și încheierea unor noi contracte de muncă.
Rezultă că activitatea reclamantului în baza convenției de muncă din anul 2003 încetat de drept ca urmare a Legii nr. 1/2005, a hotărârii UCECOM, dar și a deciziei pârâtei nr. 8/12.12.2007.
2. Chiar dacă în conținutul deciziei nr. 8/02.12.2008 se regăsesc dispoziții din Codul Muncii, acestea nu sunt menționate pentru a sublinia încetarea contractului de muncă dintre părți.
Prin această decizie s-a urmărit să se dispună încetarea calității de membru a reclamantului și excluderea sa din societate.
Practic, calitatea de membru a contestatorului echivalează cu aceea a unui asociat din cadrul unei societăți comerciale și ca urmare, prezentul litigiu poate fi cel mult unul de natură comercială.
Această excepție a fost invocată în fața instanței, însă a fost respinsă fără ca această soluție să fie argumentată.
3. Încălcând dreptul la apărare prin respingerea oricăror probe, instanța a reținut în mod greșit că nu s-a făcut dovada existenței măsurii de excludere și a comportamentului inadecvat și agresiv al contestatorului.
Oricum, pentru valabilitatea încetării raportului de muncă pentru abateri grave, nu era necesar, conform convenției stabilită de cele două părți, să fie realizată o procedură disciplinară prealabilă.
Chiar și în acest caz, prin împrejurarea că în hotărârea adunării generale a asociaților din luna noiembrie 2008 s-a propus doar acordarea unei mustrări și nu direct excluderea, se poate aprecia că procedura disciplinară a fost realizată.
Prin întâmpinare, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului ca nefondat, precum și obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată.
Curtea, văzând disp. art. 312 alin. 1 teza a II-a pr.civ. și apreciind că în raport de pretențiile deduse judecății, de probatoriul administrat și de normele juridice incidente, hotărârea primei instanțe este legală și temeinică, va respinge recursul ca nefondat, pentru considerentele de fapt și de drept ce vor fi expuse în continuare.
Astfel, toate cele trei motive de recurs apar ca neîntemeiate și urmează a fi înlăturate ca atare.
Sub acest aspect, trebuie arătat că litigiul dintre părțile prezentului proces face parte din categoria conflictelor de muncă prevăzute de art. 248 din Codul Muncii. Mai precis, este vorba despre un conflict de drepturi (art. 248 alin. 2), întrucât are ca obiect anularea deciziei nr. 8/02.12.2008, prin care recurenta-pârâtă a dispus, printre altele, încetarea raporturilor de muncă cu intimatul-reclamant.
Această concluzie se impune și pentru că amintita decizie are ca temei juridic și prevederile art. 73 din Codul Muncii. În plus, litigiul are legătură cu exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligații decurgând din contractul individual de muncă al intimatului-pârât, contract încheiat de părți pe durată nedeterminată și înregistrat sub nr. 43-153/30.03.2004. De menționat că acest act poartă denumirea de convenție individuală de muncă.
Recurenta susține că acest contract nu mai era valabil la data la care contestatorul a sesizat instanța de judecată, sens în care invocă prevederile Legii nr. 1/2005, (care, în opinia ei, ar fi obligat societățile cooperatiste să încheie contracte de muncă cu membrii lor în locul convențiilor de muncă), precum și Hotărârea nr. 11/15.12.2006 a Uniunii Naționale a Cooperației Meșteșugărești - UCECOM (în care se specifică expres că își încetează aplicabilitatea prevederile Hotărârii Consiliului Național de Conducere nr. 4/2003, respectiv actul care stă la baza raportului de muncă dintre părți), dar și Decizia nr. 8/12.12.2007, prin care în spiritul textelor din Legea nr. 1/2005, s-a convenit încetarea convențiilor de muncă anterioare legii (deci și a convenției reclamantului) și încheierea unor noi contracte de muncă.
Toate aceste susțineri sunt nefondate. Nicăieri în cuprinsul Legii nr. 1/2005 nu există un text în care să se prevadă obligația pentru societățile cooperatiste de a încheia noi contracte de muncă cu membrii cooperatori, care să înlocuiască convențiile (contractele) de muncă ce existau deja între aceste societăți și membrii cooperatori la data intrării în vigoare a legii suscitate. Art. 33 din lege statuează că între societatea cooperativă și membrul cooperator pot exista și raporturi de muncă, însă nu prevede o obligație în sensul anterior menționat.
Convenția individuală de muncă nr. 43-153/30.03.2004 perfectată de părțile în proces, prin clauzele sale, are natura juridică a unui contract individual de muncă, astfel cum acesta este definit de art. 10 din Codul Muncii, adică acel contract în temeiul căruia o persoană fizică, denumită salariat, se obligă să presteze munca pentru și sub autoritatea unui angajator, persoană fizică sau juridică, în schimbul unei remunerații denumite salariu. Împrejurarea că poartă denumirea de convenție nu-i schimbă natura juridică de contract individual de muncă.
Așa fiind și în lipsa unei dispoziții legale exprese (dispoziție inexistentă în Legea nr. 1/2005, așa cum s-a arătat mai sus) încetarea sau desființarea unui asemenea act juridic nu se putea produce decât în condițiile Codului Muncii, sub imperiul căruia a și fost încheiat.
Or, până la data formulării cererii de chemare în judecată de către intimatul-reclamant, nu a intervenit nici unul dintre cazurile de încetare a acestui contract prevăzute de Codul Muncii, astfel că el trebuia socotit ca fiind în vigoare la acel moment și producător de efecte juridice.
Cât privește Hotărârea nr. 11/15.12.2006 a Uniunii Naționale a Cooperației Meșteșugărești - UCECOM și Decizia nr. 8/12.12.2007 a Orris, acestea au caracterul unor acte juridice de dispoziție, dar nu pot fi considerate că ar fi determinat încetarea contractului individual de muncă al intimatului-reclamant, pentru simplul motiv că nici una dintre ele nu îndeplinește condițiile impuse de Codul Muncii din acest punct de vedere.
Convenția individuală de muncă nr. 43-153/30.03.2004 este un act juridic de sine stătător, neaflându-se într-un raport de accesorietate ori subsidiaritate cu nici nu alt act perfectat de părțile în proces, deci nici cu Hotărârea nr. 11/15.12.2006 a Uniunii Naționale a Cooperației Meșteșugărești - UCECOM și nici cu Hotărârea Consiliului Național de Conducere nr. 4/2003 la care face referire recurenta. Dat fiind modul în care este reglementat contractul individual de muncă în legislația în vigoare, acesta are caracterul unui contract principal, a cărui soartă este independentă de orice alt contract. Lui i se poate pune capăt doar în formele și condițiile prevăzute de Codul Muncii.
Iar Decizia nr. 8/12.12.2007 a Orris nu îndeplinește, nici ea, cerințele Codului Muncii pentru a fi socotită că a produs încetarea efectelor convenției individuale de muncă de care beneficiază intimatul-persoană fizică, în vreuna dintre formele reglementate de art. 55 din Codul Muncii.
În schimb, decizia nr. 8/02.12.2008 emisă de recurentă, este manifestarea de voință a acesteia, în calitate de angajator, făcută cu intenția de a înceta raporturile de muncă dintre părți. Conform art. 55 lit. c din Codul Muncii, contractul individual de muncă poate înceta ca urmare a voinței unilaterale a uneia dintre părți (în speță, a angajatorului), însă doar în cazurile și condițiile limitativ prevăzute de lege.
Însă, decizia nr. 8/2008 a recurentei nu se circumscrie cazurilor și condițiilor limitativ prevăzute de lege, mai precis de Codul Muncii. Ea are caracterul unei decizii de concediere emisă, așa cum rezultă din cuprinsul acesteia, pentru săvârșirea mai multor abateri grave de către intimatul-reclamant. De aceea, trebuia să respecte cerințele impuse de art. 267-268 din Codul Muncii, lipsa fie și doar a uneia dintre acestea fiind sancționată de lege cu nulitatea absolută. Or, cum corect a reținut și prima instanță, decizia contestată a fost întocmită fără ca în prealabil să se fi efectuat cercetarea disciplinară prealabilă a intimatului-reclamant.
Totodată, nu respectă cerințele prevăzute de art. 268 alin. 2 lit. c (nu indică motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condițiile prevăzute la art. 267 alin. (3), nu a fost efectuată cercetarea), nici pe cele de la lit. a aceluiași text legal (temeiul de drept în baza căruia sancțiunea disciplinară se aplică) și nici pe cele de la lit. f (nu arată instanța competentă la care sancțiunea poate fi contestată).
Prin urmare, în mod legal și temeinic s-a dispus desființarea ei de către Tribunal, cu toate consecințele decurgând dintr-o asemenea situație.
În baza art. 316. proced. civ. se va face aplicațiunea corespunzătoare în cauză a dispozițiilor art. 274. proced. civ., recurenta urmând a fi obligată la 2000 lei cheltuieli de judecată către intimat, sumă reprezentând contravaloarea onorariului achitat apărătorului ales conform chitanței de la fila 22 dosar recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă Societatea Meșteșugărească Orris, în contradictoriu cu intimatul-reclamant, împotriva sentinței civile nr. 866/04.02.2009 a Tribunalului București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale.
Obligă recurenta la 2000 lei cheltuieli de judecată către intimat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 09.04.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
GREFIER
TEHNORED//2 ex./21.04.2009.
Jud.fond:,.
Președinte:Petrică ArbănașJudecători:Petrică Arbănaș, Elena Luissa Udrea, Liviu
