Obligație de a face. Decizia 3/2010. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ ȘI
ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR.3/
Ședința publică din 13 ianuarie 2010
Completul de judecată constituit din:
PREȘEDINTE: Gabriel Lefter
JUDECĂTOR 2: Daniela Petrovici
JUDECĂTOR 3: Mihaela Popoacă
Grefier - - -
Pe rol, soluționarea recursului civil formulat de recurenta reclamantă, domiciliată în M,-, -escăruș,.A,.316,.3, județul C, împotriva deciziei civile nr. 450, pronunțată de Tribunalul Constanța la data de 26 septembrie 2008, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații pârâți COM CM, cu sediul în C,-, B, cu sediul în B, sector 1, strada -. - nr. 50 și Statul Român prin ministerul Economiei și Finanțelor, cu sediul în B, sector 5,-, și, ambii cu domiciliul în M,-, -escăruș,.A,.3,. 316, județul C, având ca obiect obligația de a face.
La primul apel nominal efectuat în cauză, se prezintă pentru recurentul reclamant, avocat, în baza împuternicirii avocațiale seria - nr. 40424 din 19.11.2008, depusă la dosar, iar pentru intimata pârâtă COM CM C, răspunde avocat, lipsind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită, conform art. 87 și urm. Cod procedură civilă.
Grefierul de ședință se referă asupra cauzei, învederând că recurenta reclamantă a depus la dosar (fila 32) cerere de repunere pe rol a cauzei.
Întrebat fiind de către instanță, apărătorul recurentei reclamante arată că nu a observat soluția pe site-ul Ministerului Justiției.
Apărătorul intimatei pârâte COM CM C, solicită instanței lăsarea cauzei la a doua strigare pentru a intra pe site-ul Ministerului Justiției și a depus la dosar extras privind soluția în cererea de strămutare aflată pe rolul
Instanța lasă cauza la a doua strigare.
După reluarea cauzei, la ora 1055, se prezintă aceleași părți ca și la prima strigare.
Apărătorul recurentei reclamante învederează că a fost respinsă cererea de strămutare de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin încheierea nr. 4383 din 01 aprilie 2009, dosar nr-.
Instanța, acordă părților cuvântul asupra cererii de repunere pe rol a cauzei,
Părțile prezente prin apărători, având pe rând cuvântul, pun concluzii de admitere a cererii de repunere pe rol a cauzei.
Instanța, deliberând, în temeiul dispozițiilor art. 244 aliniat final, admite cererea de repunere pe rol a cauzei, formulată de recurentul reclamant.
Apărătorul recurentei reclamante depune la dosar concluzii scrise și practică judiciară.
Având cuvântul, pune concluzii de admitere a recursului așa cum fost formulat și motivat, modificarea în tot a deciziei instanței de apel și a sentinței instanței de fond; pe fondul cauzei, solicită admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, în sensul de a se vinde garsoniera reclamantei, locuință de serviciu pe care o ocupă în baza unor contracte de închiriere, conform prevederilor Legii nr. 85/1992, republicată și ale Decretului-Lege nr. 61/1990, și respingerea cererii reconvenționale ca nefondată. Cu obligarea intimatei pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces - la fond, în apel și recurs.
Face un scurt istoric al speței.
Învederează că recurenta reclamantă locuiește în garsoniera în litigiu în baza unui contract de închiriere perfect valabil și care conține toate elementele unui contract de închiriere.
Consideră că nu societatea proprietară trebuie să încadreze calificarea unei locuințe de serviciu, ci aceasta este dată de lege.
Garsoniera în litigiu este o locuință de serviciu și nu una de intervenție, cum în mod eronat s-a susținut.
Se referă la dispozițiile art.7 alin.6 din Legea nr. 85/1992, republicată.
Arată că, deși nu este salariatul societății intimate, aceasta este obligată să-i vândă garsoniera, deoarece beneficiază de prevederile art.7 alin.5 din Legea nr. 85/1992, republicată, care stipulează imperativ: "beneficiază de prevederile alin.1 și chiriașii care nu sunt angajații unităților proprietare."
Mai arată că această garsonieră este singura posibilitate locativă a clientei sale. Garsoniera este o unitate locativă distinctă, cu baie și bucătărie proprie.
Se referă la decizia civilă din 27 noiembrie 2009, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în dosarul civil nr- - dosar strămutat, și arată că, prin aceasta s-a dispus obligarea COM CM să vândă numitei, apartamentul nr. 1 de la parter - garsonieră de serviciu din blocul. Consideră că nu este just ca să poată cumpăra locuința, iar recurenta nu, deși are, practic, același gen de contract de închiriere încheiat în aceleași condiții.
Face trimitere și la decizia nr.5/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care stipulează foarte clar că beneficiază de cumpărare toți chiriașii, indiferent dacă au fost sau nu salariații societății.
Se mai referă la Legea nr. 114/1996, republicată și arată că, dacă garsoniera ar fi fost închiriată, trebuia ca intimata pârâtă să încheie contract cu Administrația Financiară Ori contractul reclamantei are conținutul clar al unui contract de închiriere încheiat direct cu COM CM, al unui titlu locativ perfect valabil.
Apărătorul intimatei pârâte COM CM, având cuvântul, pune concluzii de respingere a recursului ca nefondat. Nu solicită cheltuieli de judecată.
Face un scurt istoric al speței și arată că acest bloc nu a avut niciodată locuințe de serviciu, ci doar locuințe de intervenție.
Intimata pârâtă este o societate pe acțiuni, de tip deschis, având capital social integral privat, dobândit prin cumpărare din fonduri proprii chiar de la stat - proprietarul inițial, iar căminul în discuție reprezintă un activ din patrimoniul acestei societăți. Acest cămin se află în circuitul comercial, fiind unul dintre motivele pe care actualii acționari le-au avut în vedere atunci când au analizat oportunitatea investiției în acțiunile acestei societăți.
Camera ocupată de recurent în Căminul nu este locuință în sensul actelor normative indicate de acesta, așa cum rezultă din convenția internă de închiriere.
S-a acceptat închirierea prin convenție internă, respectiv proces verbal de predare primire și anexele sale, nu prin contract de închiriere tip, conform dispozițiilor Legii nr. 114/1996, contract care nu se înregistrează la Administrația Financiară, iar veniturile din chirii se înregistrează și se impozitează pe ansamblul veniturilor societăți comerciale.
Recurenta reclamantă nu mai are calitatea de titular al contractului pe care îl invocă, în cauză nefiind aplicabile prevederile Codului civil referitoare la tacita relocațiune, față de prevederile din contract.
Pe de altă parte, simpla introducere a prezentei acțiuni nu justifică sistarea plății chiriei și a utilităților, astfel că reclamanta, prin propria dorință explicită, a denunțat contractul prin neîndeplinirea obligației principale - plata chiriei și acționarea în justiție a societății pentru a-i impune un cuantum al chiriei convenabil intereselor sale.
Consideră că recurenta este de rea-credință, având în vedere că a sistat plata chiriei, deși dorește cumpărarea camerei în litigiu.
CURTEA
Asupra recursului civil de față;
Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța sub nr- reclamanta a chemat în judecată pe pârâta SC CM SA pentru a se dispune obligarea acesteia la vanzarea garsonierei situată în Municipiul M,-, -escăruș, etaj 3,.316, județul C și la plata daunelor cominatorii de 500.000 lei pe zi de la data rămânerii definitive a hotărârii ce se va pronunța în cauză și până la încheierea contractului de vânzare cumpărare, cu cheltuieli de judecată.
În considerentele cererii de chemare in judecata s-a sustinut ca la începutul anului 2001 pârâta a încheiat în favoarea reclamantei un contract de închiriere denumit " proces verbal de predare primire a suprafeței locative" pentru garsoniera de la adresa sus menționată. Contractul de închiriere a fost încheiat pentru un an, însă la expirarea acestuia a fost încheiat un alt contract, în aceleași condiții. S-a sustinut ca blocul în care este situată garsoniera a fost dat în folosință la începutul anilor 1970, fiind construit din fondurile statului, iar garsoniera nu este locuință de intervenție, ci locuința de serviciu, astfel că, deși nu este salariata pârâtei, beneficiază de prevederile art.7 alin.5 din Legea nr. 85/1992 republicată. Parata a refuzat in mod constant sa vandă garsoniera. În drept au fost invocate prev. art. 1,7, 19 din Legea nr. 85/1992, Decretul Lege 61/1992, Legea nr. 114/1996 R, art. 1082 Cod civ. art. 274 Cod pr. civ.
Pârâta CM SA Caf ormulat întâmpinare prin intermediul careia a invocat lipsa calitatii procesuale active, raportat la lipsa calitatii de chirias a reclamantei, lipsa calitatii procesual pasive intrucat obiectul său de activitate este oferirea de servicii de cazare astfel că este inadmisibilă decapitalizarea acesteia, iar acțiunea este inadmisibilă și în raport de ceea ce se cere a se cumpăra din moment ce reclamantul deține în folosința exclusivă doar o cameră și un hol, folosința celorlalte spații (baie, cameră WC și culoar) fiind comună.
Pârâta SC CM SA a formulat si cerere reconvențională solicitând evacuarea reclamantei si a membrilor familiei ca urmare a pierderii dreptului de utilizare a spațiului prin expirarea raporturilor de locațiune, obligarea acestora la plata lipsei de folosință a spațiului deținut fără titlu și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
În același timp, pârâta a formulat cerere de chemare în garanție a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a APAPS B întrucât activele societății au fost cumpărate de APAPS B, ca reprezentant al statului.
Prin sentința civilă nr. 2182/8.12.2005 Judecătoria Mangaliaa admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe în soluționarea cauzei și a declinat cauza în favoarea Tribunalului Constanța. Tribunalul Constanța prin sentința civilă nr.1175/COM/2006 a admis, la randul sau exceptia de necompetenta materiala si a inaintat cauza Curtii de Apel Constanta in vederea solutionarii conflictului negativ de competenta. Curtea de APEL CONSTANȚA prin decizia civilă nr.35/COM/2006 stabilit competenta in favoarea Judecătoriei Mangalia. Ulterior, Judecătoria Mangaliaa invocat excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe în soluționarea cauzei, declinând cauza în favoarea Judecătoriei Constanța.
Prin sentinta civila nr.17267/20.12.2007 Judecatoria Constantaa respins excepția lipsei calității procesual active a reclamantei si excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtei, precum si acțiunea principală. A admis cererea reconventionala si a dispus evacuarea reclamantei si a membrilor familiei din imobilul situat în M,-, -ămin,.3,.316, jud. Reclamanta a fost obligata la plata sumei de 404,60 lei reprezentând contravaloare chirie. S-a luat act de renunțarea la judecată a pârâtei reconveniente cu privire la cererea de chemare în garanție a Statului Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor și a APAPS. Reclamantul a fost obligat si la plata cheltuielilor de judecată.
Impotriva acestei solutii a declarat apel reclamanta care a criticat hotararea instantei de fond sub aspectul greșitei soluționări a acțiunii principale, învederând că s-a probat împrejurarea că garsoniera închiriată este locuință de serviciu și nu locuință de intervenție, reprezintă singura posibilitate locativă a familiei și apelanta are dreptul să o cumpere în condițiile reglementate de Legea nr.85/1992 și Decretul-Lege nr.61/1990 întrucât locuința a fost construită din fondurile statului,în anii 1974-1975, nefiind astfel incidente prevederile art.7 alin.7 din Legea nr.85/1992. A învederat apelanta-reclamanta că instanța de fond a dat o greșită interpretare prevederilor Legii nr.85/1992, având în vedere că acest act normativ nu are o aplicare limitată în timp, se aplică de la momentul intrării în vigoare și până în prezent tuturor chiriașilor, indiferent de data încheierii contractului de închiriere, aspect stabilit și de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia dată în interesul Legii nr.5/22.01.2008.
Prin decizia civilă nr. 450 din 26 septembrie 2008, Tribunalul Constanțaa respins ca nefondat apelul formulat de reclamanta pârâtă.
Instanța de apel a reținut că, la începutul anului 2001 între pârâta COM CM C și reclamanta a fost întocmit procesul verbal de predare primire a suprafeței locative nr. 316, potrivit cu care reclamantei i-a fost închiriată o cameră de 15,09. dotată cu o fereastră în două canate, instalație electrică și un hol de 4,63. în folosință exclusivă și o cameră de baie de 19,72. dotată cu instalație electrică, instalație sanitară, și dușuri în folosință comună.
Termenul de închiriere a fost stabilit la un an, prelungit succesiv pe aceeași perioadă de timp, ultima prelungire având loc în anul 2004.
Asupra regimului juridic al clădirii, s-a constatat că aceasta a fost construită în anul 1975 pe o suprafață de teren trecută din administrarea orașului M în administrarea fostului de Construcții Locale C, în prezent, atât imobilul,Căminul cât și terenul aferent fiind în proprietatea pârâtei COM CM
S-a avut în vedere că societatea pârâtă a dobândit dreptul de proprietate asupra aceste clădiri în temeiul art. 20 alin. 2 din Legea 15/1990, odată cu reorganizarea sa din unitate economică de stat în societate comercială pe acțiuni, astfel că data construirii imobilului este cert anterioară anului 1990, anume, în anul 1975 când pârâta a primit în administrare terenul aferent acestei construcții prin decizia nr. 357/20.08.1975.
S-a făcut trimitere la prevederile art. 7 din Legea nr. 85/1992 republicată, potrivit cu care locuințele construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, altele decât locuințele de intervenție, vor fi vândute titularilor contractelor de închiriere, la cererea acestora, cu plata integrală sau în rate a prețului, în condițiile Decretului-lege nr. 61/1990 și ale prezentei legi.
Instanța de apel a reținut că prin decizia nr.5/21.01.2008 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite s-a statuat, în recursul în interesul legii, că dispozițiile Legii nr. 85/1992 privind vânzarea locuințelor și spațiilor cu altă destinație construite din fondurile statului și din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, republicată, sunt aplicabile și în cazul contractelor de închiriere încheiate după data intrării în vigoare a acestui act normativ. S-a conchis în sensul că pentru a beneficia de dispozițiile Legii nr. 85/1992 republicată, reclamantul urma să dovedească, la momentul înaintării cererii de vânzare a locuinței închiriate, îndeplinirea următoarelor condiții: existența unui contract de închiriere valabil încheiat cu privire la locuința respectivă, încadrarea ei în categoria celor construite din fondurile statului, neapartenența la categoria locuințelor de intervenție și destinația de locuință în sensul prevăzut de Legea nr. 114/1996.
Tribunalul a arătat că spațiul locativ litigios aflat în,Căminul este însă folosit de către COM CM pentru prestarea de servicii de cazare pentru terți, aducând societății venituri în cadrul obiectului de activitate, conform actelor depuse la dosar, motiv pentru care acestuia nu îi sunt aplicabile dispozițiile cuprinse în Legea nr. 85/1992.
S-a reținut că intimata pârâtă este organizată sub forma unei societăți comerciale pe acțiuni, imobilul,Cămin constituindu-se ca activ în patrimoniul acesteia; că potrivit obiectului de activitate al societății pârâte reflectat prin actele constitutive, aceasta se ocupă și de oferirea de servicii de cazare,Căminul constituind un punct de lucru utilizat pentru realizarea acestui obiect de activitate. Activitatea de închiriere fiind un act de comerț, venitul obținut din această activitate reprezintă profit al societății, care achită către stat impozitul aferent acestui profit.
S-a reținut, deopotrivă, că acest activ a fost dobândit de către pârâtă în procesul de privatizare, dar nu pentru a fi folosit ca locuință în sensul definit de Legea nr. 114/1996 ( nefiind locuință de serviciu sau de intervenție ), ci ca spațiu necesar realizării a însuși obiectului de activitate al societății, iar în situația obligării intimatei pârâte la înstrăinarea acestuia, s-ar ajunge la situația în care societatea intimată să nu își mai poată realiza obiectul de activitate.
Instanța de apel a apreciat că, din acest punct de vedere, soluția primei instanțe este legală și temeinică, apelul fiind nefondat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta, care a criticat-o pe temei de nelegalitate în raport de dispozițiilor art. 304 pct. 9 cod procedură civilă.
Recurentul reclamant a arătat că instanțele nu au ținut seama de faptul că garsoniera ocupată în temeiul contractului de închiriere constituie o locuință de serviciu, iar nu o locuință de intervenție și prin urmare s-a făcut o greșită raportare la decizia nr. II din 29.09.1997 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Recurentul a apreciat că în speță se aplică decizia nr. 5/21.01.2008 pronunțată de Secțiile Unite în dosarul nr. 59/2007, care a statuat asupra aplicării prevederilor Legii nr. 85/1992 și la contractele de închiriere care au luat ființă sub imperiul său.
S-a solicitat să se constate că acest spațiu constituie singura posibilitate locativă a recurentului și a familiei sale și că are dreptul legal să o cumpere în raport de dispozițiile art. 7 al. 5 din Legea nr. 85/1992, pentru că acest cămin a fost construit în anii 1974 - 1975 din fondurile statului, iar societatea intimată
l-a dobândit în procedura privatizării, fără să aloce fonduri pentru achiziționarea lui.
S-a mai susținut că în contractele de închiriere s-a stipulat caracterul de locuință de serviciu și s-a negat apartenența acestui activ la prevederile art. 7 al. 7 din lege.
Recursul a vizat, deopotrivă, necesitatea asigurării egalității cetățenilor român în fața legii, fiind evocate normele cuprinse în Decretul-Lege nr. 61/1990, care ca și în situația celor din Legea nr. 85/1992 au caracter special, fiind aplicabile din momentul adoptării lor tuturor situațiilor juridice similare.
S-a susținut că Legea nr. 85/1992 nu are aplicabilitate limitată în timp și nu face discriminări între chiriași, în sensul că ar beneficia de prevederile acestei legi doar cei care aveau contracte de închiriere la data de 29.07.1992.
Recursul a vizat admiterea căii de atac și reformarea soluțiilor anterioare, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată și obligarea societății pârâte la vinderea către reclamant a garsonierei - locuință de serviciu, deținută în baza contractelor de închiriere.
Ambele părți au depus concluzii scrise, iar în raport de criticile formulate, care se încadrează formal în prevederile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă (,încălcarea sau aplicarea greșită a legii), Curtea reține că recursul este nefundat pentru următoarele considerente:
Situația premisă la care trebuie să se raporteze orice analiză a raportului litigios în speță o constituie definirea naturii juridice a spațiului deținut de recurentul reclamant cu titlu locativ și care permite în final să se constate incidența sau, dimpotrivă, inaplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 85/1992 republicate.
Norma evocată în proces de către reclamant reglementează vânzarea de locuințe și spații cu altă destinație construite din fondurile statului și din fondurile unităților economice sau bugetare de stat și constituie, prin finalitate, o reflectare a justiției sociale asumate de legiuitor în legătură cu acest tip de spații locative.
Decizia nr. V din 21.01.2008 a - Secțiile Unite a statuat, în recursul în interesul legii, asupra unui aspect care însă nu are - astfel cum a susținut recurentul - relevanță în speță, anume, existența aptitudinii chiriașului spațiului locativ construit din fondurile statului de a beneficia de același drept ca și cel care deținea locuința cu contract de închiriere valabil la data intrării în vigoare a Legii nr. 85/1992.
În mod judicios tribunalul a reținut, însă, că deși această decizie - publicată după pronunțarea soluției de către instanța de fond - tranșează o chestiune soluționată diferit în jurisprudență până la acea dată, ea nu are incidență în cauză câtă vreme nu sunt întrunite în mod cumulativ cerințele de raportare la Legea nr. 85/1992. Sub acest aspect, existența unor raporturi juridice de natura locațiunii și apartenența spațiului (predat reclamantului pe baza procesului-verbal din 2001) în ansamblul unui Cămin cu mai multe astfel de încăperi, nu sunt suficiente pentru a aprecia în mod just că în speță sunt incidente dispozițiile Legii nr. 85/1992, deoarece astfel cum s-a reținut și în apel, spațiul în litigiu nu este o locuință în înțelesul dat de Legea nr. 114/1996 și nu în ultimul rând de Decretul-lege nr. 61/1990 ( la care face de altfel trimitere actul normativ din 1992 ).
Legea nr. 85/1992 a urmărit complinirea și reglementarea unor situații similare locuințelor la care se referă Decretul-lege nr. 61/1990, dar care aveau un regim juridic distinct de acestea - anume, cele care erau construite din fondurile statului, dar nu se aflau în administrarea unităților specializate pentru vânzarea către populație, precum și cele construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, până la data intrării în vigoare a legii.
În speță, criticile de nelegalitate formulate de recurent sunt nefondate, întrucât intimata COM CM a probat nu doar că această clădire a fost construită anterior anului 1989 din fondurile statului, fiind preluată odată cu înființarea societății potrivit Legii nr. 15/1990 ca activ în patrimoniul propriu (art. 20), prin preluarea activului și pasivului fostului C și că a predat-o recurentului reclamant pentru satisfacerea nevoilor locative, ci și că acest Cămin figurează ca punct de lucru al societății, iar una dintre activitățile care definesc obiectul de activitate îl reprezintă închirierea de spații de cazare, pe care o exercită inclusiv în ce privește spațiul în litigiu.
Aceste spații nu au fost cumpărate de societatea pârâtă în procesul de privatizare pentru a fi folosite ca locuințe, în sensul dat acestei noțiuni de legea nr. 114/1996, legea nr. 85/1992 și Decretul-Lege nr. 61/1990, nefiind locuințe de serviciu sau de intervenție, ci spații necesare realizării a însuși obiectului de activitate al acesteia.
Recurenta este o persoană căreia societatea i-a oferit servicii de cazare, prin derularea de către aceasta a unei activități comerciale, raporturi concretizate în perfectarea unor convenții comerciale care nu cad sub incidența Legii nr. 85/1992, modificată.
Prin urmare, încadrarea acestui spațiu în categoria locuințelor de intervenție sau a locuințelor de serviciu nu are relevanță, întrucât ceea ce este determinant în speță este - astfel cum a conchis și instanța de apel - inaptitudinea acestuia de a fi supus regimului juridic al locuinței, în sensul definit de Legea nr. 114/1996, dar și de Decretul-Lege nr. 61/1990.
Pentru toate aceste considerente, constatând că instanța de apel a făcut o corectă interpretare, prin prisma dispozițiilor legale incidente, a situației de fapt și că nu există temeiuri de reformare în raport de dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă a deciziei recurate, recursul formulat în cauză va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca neîntemeiat recursul civil formulat de recurenta reclamantă, domiciliată în M,-, -escăruș,.A,.316,.3, județul C, împotriva deciziei civile nr. 450, pronunțată de Tribunalul Constanța la data de 26 septembrie 2008, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații pârâți COM CM, cu sediul în C,-, B, cu sediul în B, sector 1, strada -. - nr. 50 și Statul Român prin ministerul Economiei și Finanțelor, cu sediul în B, sector 5,-, și, ambii cu domiciliul în M,-, -escăruș,.A,.3,. 316, județul C, având ca obiect obligația de a face.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 ianuarie 2010.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,
- - - -
- -
Grefier,
- -
Red.hot.jud.fond
Red.dec.jud.apel
Red.dec.jud.recurs /14.01.2010
gref.AB/2 ex./18.01.2010
Președinte:Gabriel LefterJudecători:Gabriel Lefter, Daniela Petrovici, Mihaela Popoacă
