Obligație de a face. Decizia 352/2009. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
INSTANȚĂ DE RECURS
DECIZIE Nr.352
Ședința publică de la 12 martie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Paraschiva Belulescu
JUDECĂTOR 2: Ionela Vîlculescu
JUDECĂTOR 3: Tatiana Rădulescu
Grefier: - - - -
*****
Pe rol, judecarea recursului declarat de pârâtul SC SA Dr.Tr.S, împotriva deciziei civile nr.319/A din 12 decembrie 2008, pronunțată de Tribunalul Mehedinți în dosarul nr- prin care s-a respins apelul impotriva sentinței civile nr.2357din 09 mai 2008 pronunțată de Judecătoria Dr.Tr.S, în contradictoriu cu intimatul reclamant, având ca obiect obligația de a face.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, a răspuns recurenta pârâtă SC SA Dr.Tr.S, reprezentată de consilier juridic, lipsind intimatul reclamant.
Procedura de citare legal îndeplinită
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care a învederat instanței că, prin Serviciul registratură, intimatul reclamant a depus întâmpinare, după care;
Consilier juridic, pentru recurenta pârâtă SC SA Dr.Tr.S, a depus împuternicire, chitanța nr.- din 03.03.2008 în cuantum de 10 lei, reprezentând taxa judiciară de timbru și timbrul judiciar de 0,15 lei, arătând că a luat cunoștință de conținutul întâmpinării și nu solicită amânarea cauzei pentru observare.
Instanța, constatând că nu sunt cereri de formulat și excepții de invocat, a apreciat cauza în stare de soluționare și a acordat cuvântul asupra recursului de față.
Consilier juridic, pentru recurenta pârâtă SC SA Dr.Tr.S, a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei civile atacate și pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
CURTEA:
Asupra recursului de față;
1. Prin sentinta civila nr. nr.2357 pronunțată la 09.05.2008 de Judecătoria Drobeta Turnu S, în dosar nr-, s- a admis acțiunea, formulată de către reclamantul,împotriva pârâtei SC SA T S,
fost omologat raportul de expertiză construcții și Schița- releveu, întocmite de către expert .
A fost obligată pârâta să încheie cu reclamantul contract de vânzare - cumpărare a apartamentului - garsonieră, nr.13, situat în Dr.Tr.S, Calea - nr.161,Sc.1,Et.1,Bloc 3, jud. M, la prețul de 1905,40 lei ( RON).
A fost obligată pârâtă să-i plătească reclamantului suma de 469, 3 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța astfel, au fost avute în vedere următoarele:
Prin cererea înregistrată la Judecătoria Tr S la data de 05.12.2007, sub nr-, reclamantul a chemat în judecată pe pârâta S. D T S, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, pârâta să fie obligată să încheie un contract de vânzare-cumpărare a apartamentului pe care îl ocupă, în baza contractului de închiriere înregistrat la nr.1 din 15.02.1993, locuință situată în DTS,strada -, nr.161, bloc 3, scara 1,.13, județul M, la prețul ce se va calcula printr-o expertiză tehnică de specialitate, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
In motivarea acțiunii, reclamantul arată că a încheiat cu pârâta contractul de închiriere, înregistrat la nr.1 din data de 15.02.1993 și a depus cerere de cumpărare a apartamentului împreună cu toți locatarii, care dețineau contracte de închiriere încheiate cu pârâta, atât pe baza unui tabel colectiv cât și pe baza unor cereri personale, adresate de fiecare societății pârâte.
Întrucât pârâta a refuzat să primească cererile individuale, acestea au fost trimise prin poștă, cu confirmare de primire, respectiv cu recomandata nr.33779- 33808 din 26.07.2007.
Se arată că, anterior s-a solicitat pârâtei vânzarea locuințelor, cererea fiind înregistrată sub nr.691/23.06.2000 și apoi la data de 8.08.2006.
Reclamantul arată că, potrivit art.1 din Legea 85/1992 și art. 7 din Legea 85/1992, coroborate cu art. 5 și 7 din Legea 61/1990, locuințele construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat sau cele construite din fondurile statului, vor fi vândute titularilor contractelor de închiriere, la cererea acestora, cu plata integrală sau în rate a prețului, în condițiile Decretului - Lege nr.61/1990 și ale Legii 85/1992.
Reclamantul solicită să se dispună evaluarea pe baza unei expertize tehnice construcții, prin care să se calculeze prețul locuinței în funcție de coeficienții de uzură și prevederile Decretului -Lege 93/1977 iar pârâta să fie obligată să încheie contractul de vânzare-cumpărare al imobilului, la acest preț.
În dovedirea acțiunii, reclamantul a depus la dosar în copie: contract de închiriere nr.1/15.02.1993,pentru suprafețe locative cu destinația de locuință încheiat cu pârâta, fișa de calcul lunar a locuinței deținută în calitate de chiriaș din aceeași dată, fișa suprafeței locative închiriate reclamantului, cerere de cumpărare a locuinței,precum și chitanța taxă timbru, timbru judiciar și împuternicire avocațială.
Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii, motivând că, locuința din litigiu face parte din categoria locuințelor de serviciu, al căror regim juridic este reglementat prin Legea nr.114/1996, art.51, că a încheiat contract de închiriere cu reclamantul, înregistrat la nr.557/17.02.1995.
Arată că, spațiul de locuit deținut de reclamant, în baza contractului de închiriere, accesoriu la contractul de muncă, face parte din blocul nr.3, care cuprinde un număr de 60 garsoniere, construite în perioada 1979-1981, în scopul satisfacerii nevoilor de cazare a salariaților din șantierul naval și că, de la data recepției construcției ( 1981), spațiile din blocul respectiv nu și-au schimbat destinația, fiind atribuite salariaților prin contracte de închiriere, accesorii la contractele individuale de muncă, pe măsura eliberării lor de către salariații cărora le-au încetat raportul de muncă.
Pârâta arată că, la data de 17.02.1995, s-a încheiat contractul nr.557, accesoriu la contractul de muncă, prin care, spațiul de locuit din blocul 3,.13, i-a fost atribuit reclamantului, pe durata ființării contractului de muncă, în contract prevăzându-se că, reclamantul "va preda spațiul ce i se va repartiza la plecarea din societate", iar blocul nr.3, în care se găsește spațiul închiriat reclamantului, este înscris în cartea funciară la proprietatea împreună cu terenul aferent.
Susține pârâta că, potrivit art.29(3) din Normele Metodologice de Aplicare, locuințele respective se pot vinde numai în condițiile în care agentul economic și-ar restrânge activitatea și nu ar mai avea salariați proprii, cărora să le închirieze spațiile respective, societatea neaflându-se în această situație.
Se mai arată că, potrivit art.9 ( 2) din nr.130/2004, termenul limită de finalizare a operațiunilor de vânzare a fost data de 31.12.2006, prin concluziile scrise depuse la dosar pârâta susținând că acțiunea reclamantului este inadmisibilă, acesta nefăcând dovada refuzului ei de a-i vinde locuința în litigiu.
La dosar, pârâta a depus în copie: nota de comandă din 15 mai 1977, confirmarea nr.248 din 5.12.1978, privind proiectul de execuție pe obiectiv pentru investiția Bloc garsoniere la Șantierul Naval DTS, recepție preliminară, încheiată la data de 30.06.1981, contractul de închiriere nr.557/17.02.1995, încheiat cu reclamantul, contractul de muncă nr.4473/17.12.1984, extras de carte funciară nr.11071/N/2006, precum și concluzii scrise.
În cauză, s-a dispus efectuarea unei expertize tehnice judiciare în specialitatea construcții de către expert, pentru identificarea și evaluarea locuinței conform dispozițiilor Legii nr.85/1992 și Decretului-Lege nr.61/1990, în final expertul precizând că prețul de vânzare al apartamentului în speță este de 1905,40 lei.
La raportul de expertiză tehnică menționat părțile nu au formulat obiecțiuni.
Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut în esență că, reclamantul deține cu contract de închiriere din anul 1993 imobilul garsonieră ce solicită a-i fi vândut de către pârâtă, iar pentru acest imobil reclamantul a formulat, împreună cu alți 29 de salariați, cereri de cumpărare a acestei locuințe, în temeiul legii 85/1992, ce au fost adresate pârâtei, însă aceasta nu le-a dat curs, astfel că salariații au trimis individual cereri de vânzare a locuințelor ce le dețineau cu contract de închiriere, cereri ce au fost trimise prin poștă pârâtei la data de 27.06.2007,însă nici de această dată nu au primit un răspuns de la pârâtă.
S- mai arătat că, la data de 23.06.2000 în baza cererii 691/8.08.2006 reclamantul a solicitat pârâtei să-i vândă garsoniera pe care o ocupă, însă aceasta a refuzat să-i încheie contract de vânzare cumpărare, prin urmare susținerea pârâtei referitoare la faptul că termenul limită de finalizare a operațiunilor de vânzare a fost 31.12.2006, conform art. 9 alin. 2 din OUG 130/2004, nu are un suport legal, reclamantul formulând cereri în termenul prevăzut de lege.
S- mai motivat că, legea nr.85/1992 instituie două condiții cu privire la vânzarea cumpărarea locuințelor, respectiv această locuință să fie construită din fondurile fostelor unități economice, iar cumpărătorul să aibă calitatea de chiriași la data formulării cererii, condiții ce sunt îndeplinite în cauză, blocul în care se află garsoniera ocupată de reclamant fiind construit în perioada 1979-1981,ocuparea acesteia de către reclamant fiind făcută în baza unui contract de închiriere încheiat cu pârâta.
Impotriva acestei sentințe declarat apel pârâta, în motivare susținând că, instanța nu a soluționat excepția tardivității cererii de cumpărare a locuinței, excepție prevăzută de art. 9 alin. 2 din OUG 130/2004.
Pe fond, a susținut că, sentința este dată cu interpretarea greșită a legii, respectiv a art.7 alin. 8 din leg.85/1992,determinare calității de chiriaș trebuind a fi făcută în funcție ded ata intrării în vigoare a acestei legi,iar nu în funcție de data formulării cererii de cumpărare, ori, la data apariției legii reclamantul nu era chiriaș al garsonierei,prin urmare el nu poate beneficia de disp.leg.85/1992.
A mai invocat că potrivit art. 7 alin. 2 din lege, unitățile economice pot să dețină și să construiască din fonduri proprii locuințe de serviciu, instanța în mod greșit însă a interpretat acest text de lege, potrivit acesteia ar însemna că în orice moment,în situația existenței unui contract de închiriere, proprietarul poate fi obligat în temeiul legii 85/1992 să vândă imobilul ce face obiectul contractului de închiriere către chiriași.
In acest context a învederat că,instanța a golit de conținut norma referitoare la posibilitatea societăților de a deține locuințe, pe lângă posibilitatea de a construi din fonduri proprii locuințe,practic prin art. 7 alin. 8 din leg.85/1992 și a dispoz. Din legea 114/1996, se dă posibilitatea societăților comerciale de a menține fondul de locuințe construite anterior intrării în vigoare a leg.85/1992,locuințe ce sunt destinate închirierii către proprii salariați, contractul de închiriere fiind accesoriu contractului de muncă, modul de administrare și eventuala înstrăinare a locuinței deținute de către societatea apelantă, fiind stabilită de Consiliul de Administrație sau de conducerea acesteia,nicidecum prin hotărâre judecătorească,nici prețul de vânzare neputând fi stabilit în condițiile legii 61/1992.
A mai susținut că, instanța a încălcat art.969 civ.,între părți fiind în derulare un contract de închiriere ce este accesoriu la contractul individual de muncă, voința părților fiind în acest sens.
Intimatul nu a formulat întâmpinare, instanța i-a luat însă un interogatoriu,răspunsul acestuia fiind consemnat înscris și aflat la dosarul cauzei.
La solicitarea instanței, apelanta a furnizat relații scrise privitoare la înregistrarea în registrul de intrări-ieșiri a cererilor de cumpărare invocate de către reclamant, relații la care s-a răspuns pentru termenul din 12.12.2008.
2. Prin decizia civila nr. 319/A din 12 decembrie 2008, pronunțată de Tribunalul Mehedinți în dosarul nr- s-a respins excepția tardivității acțiunii și s-a respins apelul impotriva sentinței civile nr.2357din 09 mai 2008 pronunțată de Judecătoria Dr.Tr.S, în contradictoriu cu intimatul reclamant.
Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a avut in vedere următoarele considerente:
Potrivit art. 1 alin.1 din leg.85/1992, locuințele construite din fondurile statului, pot fi cumpărate de titularii contractelor de închiriere, cu plata integrală sau în rate a prețului în condițiile DL 61/1990 privind vânzarea de locuințe construite din fondurile statului către populație.
Deci legea a instituit două condiții ce trebuie să se regăsească cumulativ pentru ca o persoană să poată beneficia de această lege, respectiv locuința ce urmează a-i fi vândută să fie construită din fondurile unităților economice sau bugetare de stat până la intrarea în vigoare a legii, iar solicitantul să fie titularul unui contract de închiriere în momentul formulării cererii de vânzare a locuinței, acest din urmă aspect fiind tranșat inclusiv de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr.5/21.ian.2008.
In speță, s-a constatat că reclamantul a făcut dovada faptului că, ocupă imobilul garsonieră ce solicită a-i fi vândut, în baza unui contract de închiriere încheiat cu pârâta, contract ce datează din 17.02.1993, iar această locuință a fost construită din fondurile statului în perioada 1979-1981, prin urmare, s-a reținut că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a legii atunci când a considerat că, reclamantul este îndrituit să beneficieze de dispozițiile acestei legi.
In ce privește excepția tardivității cererii de chemare în judecată, prin prisma disp. art. 9 alin. 2 din OUG.130/2004, s- constatat că această excepție nu este aplicabilă raporturilor dintre părți, atâta timp cât acest act normativ reglementează situația locuințelor construite după anul 1992 și aflate în patrimoniul societăților comerciale din portofoliul Ministerului Economiei și Finanțelor.
Este adevărat că, respingerea acestei excepții, nu a fost expres menționată în dispozitivul sentinței, dar s-a apreciat că rezultă implicit din considerentele hotărârii, considerente ce dezvoltă inclusiv motivele respingerii acestei excepții, astfel fiind, sentința nu a fost considerată ca fiind nelegală.
Nu a fost privită ca întemeiată nici critica ce vizează încălcarea de către instanță a disp. art. 969 civ. atâta timp cât, prin reglementările legale în materie (/1990,85/1992.114/1996), se reflectă opțiunea puterii legiuitoare de a lua măsuri de protecție socială, dând posibilitate tuturor chiriașilor să cumpere locuințele pe care le ocupă,locuințe ce au fost construite din fondurile statului anterior anului 1992.
Dealtfel, prin decizia nr.362/23.sept.2004 Curtea Constituțională s-a statuat că, într-adevăr, art.7 alin. 1 din leg.85/1992 instituie o limitare legală dreptului de proprietate al persoanelor juridice asupra locuințelor ce intră sub incidența acestei legi, însă această limitare este justificată din punct de vedere social și moral, pe considerentul că, chiriașii sunt cei care au contribuit la construirea acestei locuințe.
Neîntemeiată a fost găsită și critica adusă de apelantă, privitoare la faptul că, locuința deținută de reclamant ar intra sub incidența art. 7 alin.8 din leg.85/1992, aceasta deoarece, astfel cum s-a arătat, această locuință a fost construită din fondurile statului anterior intrării în vigoare a legii, potrivit textului invocat, apelanta putând să dețină doar locuințe de serviciu ce sunt construite din fonduri proprii, iar nu din fondurile statului.
Față de cele reținute apelul nefiind fondat, în temeiul art.296 pr.civ. s-a respins ca atare.
3. Impotriva acestei hotărâri judecătorești, pârâta a declarat recurs în termen, motivat și timbrat.
Criticile sunt in esenta urmatoarele: decizia pronuntata in apel este lelegala, fiind data cu incalcarea si interpretarea gresita dispozitiilor legale curpinse in art 7 alin. 8 din legea 85/1992, dar si a disp. art 969 Cod civil. Astfel, arata ca locuinta din litigiu a fost construita din fonduri proprii, poate fi detinuta de unitate in sensul legii, poate fi vanduta numai prin vointa consiliului de administratie sau conducerii, fiind o locuinta de serviciu al carei contract este accesoriu la contractul de munca - astfel ca este o exceptie de la art. 7 alin. 1 din lege.
Intimatul reclamant a depus concluzii scrise, solicitand respingerea recursului ca nefondat si mentinerea hotararilor pronuntate in cauza ca legale si temeinice.
Recursul de fata este nefondat si se va respinge ca atare, pentru considerentele ce se vor arata in continuare:
În mod judicios, cu argumente corecte și solide, tribunalul a analizat toate criticile aduse sentinței de către pârâtă, stabilind în raport cu regimul juridic al locuinței, îndreptățirea legală a reclamantului de aoc umpăra.
Locuința în litigiu, este edificata în perioada 1979-1981, din fondurile statului fiind proprietate de stat, fiind știut că înainte de 1989, întreprinderile aveau în patrimoniu doar un drept de administrare și după această dată, prin voința legiuitorului și transformarea acestor entități în societăți comerciale, acest drept s-a transformat într-un drept de proprietate.
Această transformare nu poate fi o măsură arbitrară prin care unii cetățeni să fie defavorizați în beneficiul altora, știut fiind că aceste bunuri erau rezultatul eforturilor tuturor. Ar fi contrar principiilor dreptului și chiar regulilor tradiționale privind proprietatea ca, o unitate economică "transformată" într-o societate comercială să devină proprietara absolută asupra unor bunuri "moștenite" cu înlăturarea abuzivă a cetățenilor care în calitatea lor de angajați sau foști angajați au contribuit la formarea acestui patrimoniu.
De aceea legiuitorul, prin art. 7, stabilit o normă de justiție socială și economică, dând posibilitatea chiriașilor să cumpere locuințele la construirea cărora direct sau indirect, în vechiul sistem statal-juridic, au contribuit - potrivit Deciziei Curții Constituționale nr. 10/1994 care a statuat că dispozițiile art. 7 din Legea nr. 85/1992 sunt nu numai conforme literei și spiritului art. 41 și al art. 135 din Constituție, ci și legitimate din punct de vedere economic, social, moral.
Prin urmare, susținerea recurentei pârâte în sensul că locuința este construită din fonduri proprii, nu corespunde realității, astfel că nu sunt incidente dispozițiile legale de excepție la care face trimitere recurenta, respectiv ale art. 7 alin. 8 din Legea 85/1992 - potrivit cărora unitățile economice sau bugetarepot să deținășisă construiascădin fonduri proprii locuințe de serviciu, destinate închirierii salariaților acestora, cu contract de închiriere accesoriu la contractul de muncă.
Într-adevăr, în acest caz modul de administrare și eventuala înstrăinare a acestor locuințe se vor stabili de consiliile de administrație, respectiv de conducerile unităților, dar această dispoziție legală nu este aplicabilă în cauză.
În orice caz, unitățile la care se referă aceste dispoziții legale, pot să dețină acest tip de locuințe, fie prin achiziționare, fie prin construire, caz în care este evident că numai unitatea respectivă titulara a dreptului de proprietate, are libertatea neîngrădită de a dispune asupra înstrăinării, iar nu legea sau judecătorul, în caz contrar ar avea loc o ingerință nejustificată asupra dreptului de proprietate, garantat indiferent de titular.
În aceiași ordine de idei, prin soluția pronunțată, s-a dat o rezolvare corectă criticii referitoare la interpretarea și aplicarea disp. art. 969 Cod civil, în sensul că prin voința legiuitorului s-a reglementat prin lege specială, posibilitatea cumpărării locuințelor construite din fondurile statului potrivit art. 1 din Legea 85/1992 - de către titularii contractelor de închiriere, cu plata integrală sau în rate a prețului, în condițiile Decretului-lege nr. 61/1990 privind vânzarea de locuințe construite din fondurile statului către populație și ale acestei legi, nefiind o ingerință în contract ca lege a părților, iar locuința nefiind exceptată în conformitate cu prevederile aceluiași act normativ
Dreptul chiriașului de a cumpăra și obligația corelativă a unității de a vinde își găsesc temeiul, respectiv izvorul în lege, iar nu în contractul de închiriere, pentru a se putea susține că ar opera o modificare a acestuia neconvenită de către părți, ci impusă de un terț.
Acestea sunt considerentele pentru care in baza art. 312 alin. 1 teza I Cod procedura civila, nesubzistand niciun motiv de recurs de modificare sau casare si nici de ordine publica ce se pune in dezbaterea partilor si din oficiu, in sensul disp. art. 306 alin. 2 Cod procedura civila, se va respinge recursul de fata ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâtul SC SA Dr.Tr.S, împotriva deciziei civile nr.319/A din 12 decembrie 2008, pronunțată de Tribunalul Mehedinți în dosarul nr- prin care s-a respins apelul impotriva sentinței civile nr.2357din 09 mai 2008 pronunțată de Judecătoria Dr.Tr.S, în contradictoriu cu intimatul reclamant.
Decizie irevocabila
Pronunțată în ședința publică de la 12 martie 2009.
Președinte, - - | Judecător, - - | Judecător, - - |
Grefier, - - - |
Red. TR/2 ex
10.04.09
Jud. Fond M
Jud.apel M
A
Președinte:Paraschiva BelulescuJudecători:Paraschiva Belulescu, Ionela Vîlculescu, Tatiana Rădulescu
