Obligație de a face. Decizia 389/2009. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ ȘI
ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 389/
Ședința publică din 11 noiembrie 2009
Completul de judecată constituit din:
PREȘEDINTE: Daniela Petrovici
JUDECĂTOR 2: Gabriel Lefter
JUDECĂTOR 3: Mihaela Popoacă
Grefier - - -
Pe rol, soluționarea recursului civil formulat de recurentul pârât, domiciliat în T,-, județul T, împotriva deciziei civile nr. 561/C din 27.10.2008, pronunțată de Tribunalul Constanța, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatele reclamante și, ambele domiciliate în C,-, intimații pârâți C, cu sediul în C,-, - parter, domiciliată în C,- și, domiciliat în Târgu N, strada -, -.B,.21 și intimatul intervenient PRIMARUL MUNICIPIULUI C, cu sediul în-, având ca obiectobligația de a face.
Dezbaterile asupra fondului au avut loc în ședința publică din data de 04 noiembrie 2009, fiind consemnate în încheierea de ședință din acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, iar completul de judecată, întrucât nu a putut hotârî de îndată, în temeiul dispozițiilor art. 260(1) Cod procedură civilă, a amânat pronunțarea la data de 11 noiembrie 2009, dată la care a soluționat astfel:
CURTEA
Asupra recursului civil de față;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța sub nr- reclamanții și au chemat în judecată pe pârâții C, și pentru ca prin hotărâre judecătorească, să se dispună obligarea pârâților la respectarea clauzelor contractuale de închiriere nr. 350 din 27 aprilie 2004.
În motivarea cererii, s-a arătat că au încheiat cu pârâta C contractul de închiriere nr.350/27.04.2004 pentru spațiul cu destinație de locuință situat în C,-, cu valabilitate până la 08.04.2009.În mod unilateral, pârâta Car eziliat contractul de închiriere la data de 19.10.2004, fără a anunța pe reclamante, care însă au plătit chiria în continuare până în prezent.
Imobilul a fost restituit parțial foștilor proprietari prin dispoziția Primarului mun. C nr.1596/01.06.2006 care, la art.6 precizează că se vor respecta prevederile legale din OUG nr.40/1999 și OUG nr.8/2004 privind prelungirea duratei unor contracte de închiriere.
În subsidiar, reclamantele au solicitat ca noii proprietari să încheie cu acestea contract de închiriere care să respecte legile în vigoare și clauzele vechilor contracte încheiate cu.
La prima zi de înfățișare, reclamantele și-au modificat acțiunea în sensul că au înțeles să se judece și în contradictoriu cu pârâtul, persoana care a cumpărat imobilul în litigiu de la pârâții și.
Pârâta Caf ormulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca nefondată a cererii, motivând în esență că cererea este lipsită de obiect, întrucât contractul de închiriere a fost reziliat încă din 19.10.2004, iar reclamantelor li s-a adus la cunoștință încă din data de 04.02.2005 despre faptul că au fost sistate de la plata chiriei.
Pârâtul a formulat întâmpinare pe calea căreia a solicitat respingerea cererii reclamantelor și cerere reconvențională prin care a solicitat evacuarea reclamantelor-pârâte din imobil.În motivare, pârâtul-reconvenient a arătat că reclamantele nu au avut contract de închiriere la data restituirii imobilului către foștii proprietari, întrucât acesta era reziliat încă din anul 2005.
Dispozițiile OUG nr.40/1999 invocate de reclamante în motivarea în drept a cererii nu își găsesc aplicație în cauză întrucât, coroborând articolele 1, 7 și 9 din lege termenul de închiriere se prelungește cu 5 ani, deci până în 2004; dacă în această perioadă se restituie imobilul, proprietarul este obligat să recunoască prelungirea și se încheie un nou contract; după expirarea prelungirii de la art.1, contractul nou (cu noul proprietar) se reînnoiește.
Cât privește dispozițiile OUG nr.8/2004, acestea nu îl pot îndatora pe proprietar la încheierea unui contract de închiriere, sub imperiul lor fiind încheiat contractul de închiriere cu pârâta, iar valabilitatea acestui contract este pusă sub semnul întrebării, atâta timp cât acesta a fost reziliat încă din 2005.
La data de 12.07.2007 a formulat cerere de intevenție în interes alăturat reclamantelor Primarul Municipiului C, prin care a solicitat admiterea cererii reclamantelor și respingerea cererii reconvenționale, argumentând că contractul de închiriere al reclamantelor este în ființă și trebuie respectat. Dispozițiile art.7 din OUG nr.40/1999 trebuie interpretate în sensul că prelungirea contractului de închiriere va interveni de drept și în situația restituirii imobilului către fostul proprietar, indiferent de data la care are loc restituirea, singura condiție fiind ca restituirea să aibă loc după intrarea în vigoare a ordonanței.
- mult, a susținut intervenientul, contractul de închiriere al reclamantelor este în vigoare, fiind prelungit de drept conform OUG nr.8/2004 și fiind valabil până la data de 8.04.2009.
Prin sentința civilă nr. 14420 din 20 noiembrie 2007 Judecătoria Constanțaa respins ca nefondată cererea formulată de reclamanții și, în contradictoriu cu pârâții C, și; a respins ca nefondată cererea de intervenție în interes alăturat reclamanților, formulată de intervenientul Primarul Municipiului C în contradictoriu cu pârâții, și.
Prima instanță a admis cererea reconvențională formulată de pârâtul reconvenient în contradictoriu cu reclamantele pârâte și. S-a dispus evacuarea reclamantelor pârâte din imobilul situat în C,-, județul Au fost obligate reclamantele către pârâta C la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli de judecată și către pârâtul la plata sumei de 10 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal au declarat apel reclamantele și intervenientul în interes alăturat Primarului Municipiului C, susținând că în mod greșit a fost respinsă acțiunea principală și a fost admisă cererea reconvențională. În motivarea apelurilor s-a arătat că prin hotărârea criticată, instanța de fond în mod greșit a reținut că acest contract de închiriere a încetat ca urmare a restituirii imobilului către fostul proprietar la data de 01 iunie 2006, prima instanță făcând o greșită aplicare în cauză a dispozițiilor nr.OUG 40/1999, nr.OUG 8/2004 și ale Legii nr. 10/2001.
Prin decizia civilă nr. 561 din 27 octombrie 2008 Tribunalul Constanțaa admis apelurile formulate de reclamanți și de intervenientul în interes alăturat reclamantelor. A fost schimbată în parte sentința civilă nr. 14422/2007 pronunțată de Judecătoria Constanța, în sensul respingerii cererii reconvenționale ca nefondată. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate. A fost obligat intimatul reconvenient la plata către apelantul Primarul Municipiului Cas umei de 357 lei reprezentând cheltuieli de judecată, iar reclamantele au fost obligate la 200 lei cheltuieli de judecată către
Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut, în esență, că acțiunea principală a fost în mod corect respinsă prin hotărârea supusă apelului, întrucât contractul de închiriere nr. 350/2004 încheiat între reclamante și C și-au încetat efectele, după restituirea imobilului către foștii proprietari, conform Legii nr. 10/201, situație în care pârâta C nu poate fi obligată la respectarea lui.
Referitor la cererea reconvențională, Tribunalul Constanțaa reținut că în mod greșit prima instanță a dispus evacuarea reclamantelor din locuința retrocedată în baza Legii nr. 10/2001 foștilor proprietari, în condițiile în care aceștia din urmă nu au respectat procedura instituită de art. 10 din nr.OUG 40/1999, în sensul că nu i-au notificat pe chiriași în vederea încheierii unui nou contract de închiriere pentru locuința retrocedată.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs pârâtul reconvenient care a criticat-o pentru nelegalitate conform art. 304 pct.9 Cod procedură civilă, sub aspectul greșitei aplicări la speță a dispozițiilor nr.OUG 40/1999, nr.OUG 8/2004, dar și a art.1 din Protocolul 1 la CEDO.
Recurentul pârât a susținut că reclamantele nu erau îndreptățite la prelungirea contractului de închiriere după anul 2006 conform art. 1 din nr.OUG 40/1999, întrucât contractul expirase încă din anul 2004, ia dispozițiile nr.OUG 8/2004 nu erau aplicabile în cauză.
- mult, această soluție este în dezacord și cu practica CEDO și contravine art.1 din Protocolul 1 la CEDO, în condițiile în care proprietarul este lipsit de folosința bunului său pe o perioadă îndelungată de timp și fără plata vreunei despăgubiri corespunzătoare.
Curtea, analizând legalitatea hotărârii recurate, în raport cu criticile pârâtului reconvenient, constată că recursul este fondat și urmează a fi admis pentru următoarele considerente:
Pârâtul reconvenient s-a legitimat ca proprietar al imobilului situat în C,-, județul C, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2196 din 25 octombrie 2006 de BNP Asociați și, încheiat cu vânzătoarele și, care la rândul lor și-au redobândit dreptul de proprietate asupra acestui imobil n procedura Legii nr. 10/2001 - conform Dispozițiilor nr. 1596 din 01 iunie 2006 și nr. 2660/2006 ale Primarului Municipiului
Deși notificarea vânzătorilor fusese înregistrată încă din anul 2001, recunoașterea dreptului de proprietate al reclamantelor s-a realizat după mai bine de cinci ani, prin emiterea dispoziției mai sus invocate, în tot acest timp foștii proprietari fiind lipsiți de folosința bunului lor, cât și de plata vreunei despăgubiri.
La momentul emiterii dispozițiilor nr. 1596 din 01 iunie 2006 și nr. 2660 din 23 august 2006 ale Primarului Municipiului C, o locuință din imobilul retrocedat foștilor proprietari era închiriată reclamantelor și, conform contractului nr. 350 din 27 aprilie 2004, încheiat pe o perioadă de cinci ani - 08 aprilie 2004 - 08 aprilie 2009, urmare unor prelungiri succesive.
De reținut că reclamantele au beneficiat de mai multe prelungiri de drept ale contractului de închiriere pentru locuința ocupată, conform nr.OUG 40/1999 și ulterior nr.OUG 8/2004, ultima prelungire dispunându-se conform acestui act normativ invocat.
Din momentul retrocedării locuinței foștilor proprietari și ulterior al înstrăinări lui către pârâtul reconvenient, Cas istat chiria datorată de reclamante cărora li s-a comunicat restituirea bunului conform Legii nr. 10/2001.
Pârâtul reconvenient nu a îndeplinit procedura redată de art. 10 din nr.OUG 40/1999 și nici nu a încasat vreo chirie de la chiriași până la momentul soluționării prezentului recurs.
Din cuprinsul dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 10/2001, rezultă că ele sunt aplicabile contractelor de închiriere având ca obiect imobile restituite în natură prin aplicarea Legii nr. 10/2001, dar și imobilele restituite prin hotărâri judecătorești de admitere a unor acțiuni în revendicare imobiliară de drept comun. În lipsa oricărei distincții cuprinse în textul legal reprodus, concluzia care se impune este aceea a aplicării sale ori de câte ori există o restituire în natură a imobilului, fie că temeiul ei este o decizie de restituire în natură adoptată de unitatea deținătoare, ori, în caz de refuz, de instanța judecătorească sesizată în baza art. 24 din lege, fie că acest temei este o hotărâre judecătorească de admitere a acțiunii în revendicare, soluționate înainte sau după intrarea în vigoare a legii.
Întrucât art. 13 din Legea nr. 10/2001 prevede aplicarea dispozițiilor cuprinse în nr.OUG 40/1999 imobilelor restituite prin procedurile administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001 sau prin hotărâre judecătorească rezultă că proprietarii puși în posesia acestor imobile vor fi obligați să respecte dispozițiile actului normativ menționat.
Dispozițiile art.13 din lege trebuie coroborate cu prevederile art. 15 din același act normativ conform căruia contractele de închiriere prevăzute la art.6 din nr.OUG 40/1999 se vor încheia pentru o perioadă de cinci ani, iar neîncheierea noului contract de închiriere în cazul prevăzut de art.9 și 10 din nr.OUG 40/1999, atrage prelungirea de drept a contractului de închiriere până la încheierea unui nou contract.
În sfera de aplicare a art. 6 din nr.OUG 40/1999 și, pe cale de consecință a art. 13 și 15 din lege, intră nu doar hotărârile judecătorești prin care s-a declarat în mod expres nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, ci și cele prin care, într-o formă sau alta, a fost preferat titlul de proprietate al reclamantului, fără ca în dispozitivul hotărârii să se specifice în mod expres desființarea titlului pârâtului chiriaș-cumpărător.
Totodată, Curtea va avea în vedere și prevederile art. 20 din Constituție, în conformitate cu care, dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor au fost interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte, în caz de neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, urmând a avea prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Interpretând art.1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a relevat în jurisprudența sa (cauza Radovici și Stănescu contra României, cauza Popescu și Toader contra României, împotriva României, Hotărârea nr.7 din februarie 2008), că nr.OUG 40/1999 a cărei aplicare a însemnat pentru proprietarii imobilelor trecute în proprietatea statului și ulterior retrocedate, impunerea obligației de a continua raporturi locative cu chiriașii unor astfel de imobile, reprezintă o reglementare a folosirii bunurilor permisă prin aplicarea celui de-al doilea alineat al art.1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.
Instanța europeană a admis totodată că măsurile edictate de Guvern prin nr.OUG 40/1999 urmăreau realizarea unui scop de interes general și anume protecția locatarilor, sistemul adoptat de autoritățile naționale nefiind astfel criticabil în sine, având în vedere și marja mare de apreciere permisă de alin.(2) al art.1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, cu condiția însă ca autoritățile să aplice proceduri legislative previzibile și coerente.
Însă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, analizând prevederile cuprinse în art. 10 și 11 din nr.OUG 40/1999 a constatat că actul normativ menționat nu cuprinde norme care să înlăture riscurile de imprevizibilitate și arbitrar, întrucât dispozițiile anterior citate se limitează să indice vag că prelungirea contractelor de închiriere existente are loc "până la încheierea unui nou contract", fără a preciza în ce condiții acest no contract poate fi încheiat și care este calea de care dispune proprietarul care a omis datorită necunoașterii sau neglijenței, să respecte condițiile de formă impuse de art. 10 din nr.OUG 40/1999 pentru a încheia acest nou contract cu ocupanții imobilului proprietatea sa.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a concluzionat astfel că a sancționa proprietarii care au omis să se conformeze condițiilor de formă prevăzute de nr.OUG 40/1999 impunându-le o obligație extrem de oneroasă ca aceea de a continua raporturile locative în imobilul proprietatea lor, împiedică realizarea unui just echilibru între protecția dreptului de proprietate și cerințele interesului general, ceea ce reprezintă o încălcare a art.1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.
În consecință, Curtea constată că nerespectarea condițiilor de formă impuse de art.10 din nr.OUG 40/1999 nu poate fi sancționată cu obligarea proprietarilor la suportarea unei sarcini constând în prelungirea efectelor contractelor de închiriere asupra imobilelor proprietatea lor, întrucât o astfel de sarcină a fost apreciată de instanța europeană ca reprezentând o încălcare a dreptului de proprietate protejat prin art.1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.
În speță, se reține că dacă pentru perioada iunie 2006 (data retrocedării locuinței foștilor proprietari) - aprilie 2009, reclamantele erau îndreptățite să folosească locuința proprietatea pârâtului reconvenient, motivat de faptul că acesta nu și-a îndeplinit obligația de notificare a chiriașilor în vederea încheierii unui nou contract de închiriere, menținerea reclamantelor în locuință, și după această dată, fără plata vreunei chirii către recurent, s-ar impune ca o sarcină excesivă în privința posibilității de a dispune de bunul său. Ori, limitările aduse dreptului de proprietate în condițiile alin.(2) ale art.1 din Protocolul 1 la CEDO nu trebuie să fie nici arbitrare, nici imprevizibile.
Este real că OU. nr. 40/1999 reprezintă o reglementare a folosirii bunurilor, care urmărește un scop de interes general, dar limitarea dreptului de folosință a bunului de către proprietar pentru ca problema locativă a chiriașilor să poată fi rezolvată nu poate interveni decât pentru o perioadă rezonabilă și cu respectarea unui just echilibru între modul de exercitare a dreptului de proprietate și dreptul chiriașilor la un trai decent și la o locuință; în caz contrar, s-ar impune proprietarului locuinței o sarcină excesivă în privința posibilității de a dispune de bunul său.
Restricțiile suferite în cauză de foștii proprietari și ulterior de pârâtul reconvenient, în calitate de succesor cu titlu particular al imobilului retrocedat în procedura Legii nr. 10/2001, în privința folosirii bunului lor imobiliar - determinate de întârzierea de peste cinci ani a autorităților locale în soluționarea notificării ce viza retrocedarea imobilului și ulterior de imposibilitatea utilizării întregului imobil, afectat de contracte de închiriere prelungite succesive prin acte normative lipsite de claritate și previzibilitate - conduc la concluzia că justul echilibru între protecția individului la respectarea bunurilor sale și cerințele interesului general nu a fost respectat.
Pentru aceste considerente, în baza art. 312 Cod procedură civilă, se va admite recursul și se va modifica în tot hotărârea recurată, în sensul respingerii apelurilor reclamantelor ca nefondate, cu consecința menținerii,ca legală și temeinică a sentinței pronunțată de Judecătoria Constanța.
În baza art. 274 Cod procedură civilă, vor fi obligate intimatele reclamante și, cât și intimatul Primarul Municipiului C la 510,15 lei cheltuieli de judecată către recurentul pârât reconvenient.
În baza art. 274 Cod procedură civilă, respinge ca nefondată cererea intimatei pârâte C de obligare a recurentului la plata cheltuielilor de judecată, avându-se în vedere că pârâtul reconvenient a triumfat în recurs, acțiunea sa reconvențională fiind admisă în integralitate.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul civil formulat de recurentul pârât, domiciliat în T,-, județul T, împotriva deciziei civile nr. 561/C din 27.10.2008, pronunțată de Tribunalul Constanța, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatele reclamante și, ambele domiciliate în C,-, intimații pârâți C, cu sediul în C,-, - parter, domiciliată în C,- și, domiciliat în Târgu N, strada -, -.B,.21 și intimatul intervenient PRIMARUL MUNICIPIULUI C, cu sediul în-, având ca obiectobligația de a face.
Modifică în tot hotărârea recurată, în sensul că respinge apelurile ca nefondate.
Obligă intimații și și Primarul Municipiului C la 510,15 lei cheltuieli de judecată către recurent.
Respinge cererea formulată de C de acordare a cheltuielilor de judecată ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 noiembrie 2009.
PREȘEDINTE, - - | JUDECĂTORI, Pentru judecător - -, aflat în concediu medical, conform art. 261(2) Cod procedură civilă, semnează Președinte de instanță, - - |
Grefier,
- -
Red.hot.jud.fond
Red.dec.jud.apel
Red.dec.jud.recurs /20.11.2009
gref.AB/27.11.2009
Președinte:Daniela PetroviciJudecători:Daniela Petrovici, Gabriel Lefter, Mihaela Popoacă
