Obligație de a face. Decizia 42/2010. Curtea de Apel Suceava
| Comentarii |
|
Dosar nr- - obligația de a face -
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL SUCEAVA
SECȚIA CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA NR. 42
Ședința publică din 16 februarie 2010
PREȘEDINTE: Frunză Sanda
JUDECĂTOR 2: Dumitraș Daniela
JUDECĂTOR 3: Plăcintă Dochița
Grefier - -
Pe rol pronunțarea asupra recursului declarat de reclamanții - și, domiciliați în mun. I,-,. 1004,. TR 2,. 3,.3, județul I, împotriva deciziei nr. 912 din 17 decembrie 2008, pronunțată de Tribunalul Iași - Secția civilă, în dosarul nr-.
Concluziile dezbaterilor au fost consemnate în încheierea ședinței de judecată din 9 februarie 2010, redactată separat și care face parte integrantă din prezenta și când, din lipsă de timp pentru deliberare, pronunțarea a fost amânată pentru astăzi 16 februarie 201o.
După deliberare,
CURTEA
Asupra recursului de față, constată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iași sub nr. 25303/245/12.12.2007 reclamanții și au chemat în judecată pârâții Municipiul I, prin primar, și Consiliul Local I, prin președinte și, pentru opozablitatea, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării solicitând să se constate existența unei discriminări directe între reclamanți, în calitate de chiriași cu vocație la cumpărarea apartamentului ce îl dețin în baza raporturilor de locațiune cu pârâții și ceilalți chiriași cu vocație la cumpărarea apartamentelor ce le dețin în baza unui contract de închiriere încheiat tot cu autoritățile statului, prin consiliul local, în sensul art. 2 din OG137/2000.
De asemenea, au solicitat înlăturarea stării de discriminare create și obligarea pârâților la vânzarea apartamentului situat în I,-,. 1004, tr. II,. 3,. 3, precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că au calitatea de chiriași în apartamentul situat la adresa menționată, în baza unui contract de închiriere încheiat cu Consiliul Local I începând cu anul 2002 și prelungit succesiv până la finele anului 2008 și, deși au solicitat în repetate rânduri vinderea apartamentului, prin adresa nr. 79375 din 25.10.2007 s-a făcut cunoscut proiectul de hotărâre privind vânzarea la licitație publică deschisă a apartamentelor situate în I,-,. 1004, tr. I și II.
Precizează reclamanții că prin acest mijloc de vânzare s-a creat o stare de discriminare față de ceilalți beneficiari ai spațiilor de locuit, pe care aceștia le-au cumpărat în baza prevederilor legale în vigoare, respectiv Legea nr. 85/1992, Legea nr. 114/1996, Legea nr. 112/1995, Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 152/1998, situația acestora fiind identică și comparabilă cu a lor, reclamanții.
de vânzare a apartamentului la licitație nu este adecvată și necesară, încălcând art. 14 și Protocolul 12 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, autoritatea locală îngrădind sau chiar excluzând reclamanții de la dreptul acordat oricărui chiriaș de a avea prioritate la cumpărare față de terțele persoane care nu sunt locatari, în condiții de aplicare a unor criterii comune de determinare a prețului.
În drept, au fost invocate dispozițiile nr.OG 137/2000, art. 16 din Constituție, Protocolul 1 și 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 25 al. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.
Pârâții Municipiul I și Consiliul Local I, prin întâmpinarea formulată, au solicitat respingerea acțiunii, în considerarea dispozițiilor art. 5 al. 2 din Legea nr. 213/1998 și art. 123 al. 2 din Legea nr. 215/2001, susținând că nu există analogie între situația reclamanților și cea a celorlalte categorii de chiriași care au vocație la cumpărare în baza unor legi speciale.
Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a invocat, prin întâmpinarea depusă la dosar, excepția lipsei calității procesuale pasive, motivată prin calitatea sa doar de expert în domeniul discriminării.
La termenul de judecată din 19.02.2008, prima instanță, din oficiu, a invocat excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești în soluționarea primului petit al acțiunii, în temeiul dispozițiilor art. 20 din nr.OG 137/2000.
Judecătoria Iași, prin sentința civilă nr. 3738 din 25.03.2008, a respins excepția necompetenței instanței în soluționarea primului petit al acțiunii, excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, precum și acțiunea formulată de reclamanți.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în considerarea dispozițiilor art. 27 al. 1 din nr.OG 137/2000, că excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești nu este dată.
Excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu este incidentă în cauză, acesta fiind citat în cauză doar pentru opozabilitate.
Cu privire la fondul cauzei s-a reținut că între reclamanți și pârâtul Consiliul Local I s-a încheiat un contract de închiriere pentru apartamentul situat în I,-,. 1004, tr. II,. 3,. 3, prin licitație publică, apartamentul făcând parte dintr-un bloc proprietatea privată a Minicipiului
A reținut prima instanță că potrivit dispozițiilor art. 123 al. 2 din Legea nr. 215/2001 vânzarea, concesionarea și închirierea bunurilor ce fac parte din domeniul privat al municipiului se fac prin licitație publică, organizată în condițiile legii. În aceste condiții, autoritatea deliberativă locală, respectiv Consiliul Local I, a publicat proiectul de hotărâre pentru vânzarea la licitație a apartamentului menționat.
Actele normative invocate de reclamanți, Legea nr. 85/1992, Legea nr. 114/1996, Legea nr. 112/1995, Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 152/1998, reglementează posibilitatea cumpărării de către chiriași a imobilelor care au un anumit regim juridic, respectiv locuințe construite din fondurile statului și din fondurile unităților economice și bugetare de stat, locuințe care fac parte din proprietatea statului, cele care au trecut în proprietatea statului în baza unui titlu valabil sau cele preluate în mod abuziv de stat în perioada 1945 - 1989, reclamanții, chiriași într-un imobil proprietatea privată a unități administrativ teritorial, negăsindu-se, deci, într-o situație comparabilă cu categoriile de chiriași pe care le reglementează actele normative menționate.
Așa fiind, a conchis prima instanță, reclamanții nu pot fi considerați într-o situație discriminatorie de natură să încalce principiul egalității și să pună în discuție un tratament diferențiat.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții și, în motivarea căruia au arătat că sunt îndeplinite cumulativ în cauză condițiile necesare existenței discriminării, în sensul OG137/2000, art. 16 din Constituția României, Protocolul 1 și 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, au arătat că sunt chiriași ai apartamentului, proprietate privată a Municipiului I, subdiviziune a statului și sunt într-o situație comparabilă cu alți chiriași ai apartamentelor proprietate privată a statului. Consideră reclamanții apelanți că, în acest sens, și ei și beneficiarii Legii nr. 85/1992 au calitatea de chiriași ai unor apartamente proprietatea privată a statului unitar (privit ca întreg sau ca parte) și nu a vreunei persoane fizice sau juridice de drept privat, proprietate privată formată din venituri publice. Astfel, sub toate cele trei aspecte există comparabilitate: chiriași, proprietate privată și sursa veniturilor de constituire a proprietății private.
Au susținut că există un tratament diferențiat, deoarece chiriașilor ce dețin spații de locuit proprietatea privată a statului li se aplică dispozițiile Legii nr. 85/1992, cu referire la Decretul Lege nr. 61/1990, în sensul vânzării directe către aceștia a apartamentelor. Ori, în cazul lor, s-au aplicat dispozițiile Legii nr. 215/2002 ce impun vânzarea prin licitație publică. Această lege instituie numai regula, care nu mai este aplicabilă în situația în care imobilul se află sub incidența unui contract de închiriere, situație în care aplicabilă este Legea nr. 85/1992.
Învederează reclamanții apelanți că tratamentul diferențiat este manifestat prin excluderea de la dreptul de a accede la locuință în mod direct, în condiții de egalitate cu ceilalți chiriași și că acest tratament nu este justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a scopului nu sunt adecvate și necesare.
Prin întâmpinarea formulată, pârâții Municipiul I și Consiliul Local I au reiterat excepția necompetenței generale a instanțelor de judecată pentru a constata existența unei discriminări și au invocat excepția prematurității formulării cererii de chemare în judecată, iar pe fond au solicitat respingerea apelului.
Prin decizia civilă nr. 912 din 17.12.2008, Tribunalul Iașia respins excepția prematurității formulării cererii de chemare în judecată, precum și apelul declarat de reclamanții și.
Pentru a hotărî astfel, instanța de apel, în analizarea excepției prematurității formulării cererii de chemare în judecată, pornind de la situația de fapt corect reținută de prima instanță, a conchis că într-adevăr proiectul de hotărâre privind vânzarea prin licitație publică deschisă a apartamentelor din I,--107,. 1004, tr. I și II, nu poate constitui niciodată bază legală a vânzării prin licitație publică a imobilului închiriat reclamanților, însă aspectul litigios ce trebuie soluționat vizează nu hotărârea ca atare ce transpare din proiect, ci aplicarea în raport cu aceasta a dispozițiilor art. 123 al. 2 din Legea nr. 215/2001, ce reglementează vânzarea bunurilor proprietate privată a unităților administrativ teritoriale prin licitație publică.
Faptul pretins discriminatoriu de reclamanți se impune a fi apreciat nu față de intenția autorității locale de a vinde apartamentul, ci față de aplicarea Legii nr. 215/2001, care reglementează modalitatea transferului dreptului de proprietate asupra bunurilor ce compun patrimoniul privat al unității administrativ teritoriale, din care face parte apartamentul în litigiu.
Analizând fondul cauzei, instanța de apel a făcut, în primul rând, o prezentare a evoluției proprietății și a dreptului de proprietate pe teritoriul României, odată cu instaurarea dictaturii proletare și comuniste, precum și o interpretare instorico-teleologică a Legii nr. 85/1992 a cărei aplicare se solicită.
În finalul acestei prezentări instanța de apel a conchis că limitarea atributului dispoziției dreptului de proprietate instituită prin Legea nr. 85/1992 (ar. 1 al. 1, art. 7 al. 1 și 2), în sensul vânzării locuințelor construite din fondurile statului și din fondurile unităților economice sau bugetare de stat doar titularilor contractelor de închiriere, apare ca o măsură de protecție socială datorită înlesnirilor acordate, care fac ca transmiterea proprietății asupra respectivelor spații să se facă la prețuri modice, mult sub prețul de circulație.
De altfel, prin actul normativ menționat finalitatea urmărită a fost de reconsolidare și diminuare a efectelor limitărilor masive aduse existenței și exercitării dreptului de proprietate în perioada anterioară anului 1989, prin asigurarea în favoarea chiriașilor a dreptului și priorității în cumpărarea de locuințe, cu impunerea anumitor condițiilor după distincțiile menționate.
Raționamentul este susținut de actul normativ în ansamblul său, care prevede atât posibilitatea vânzării directe pentru situațiile menționate, cât și posibilitatea vânzării prin licitație publică în situațiile instituite de dispozițiile art. 2 al. 1, art. 6 al. 1 și art. 8 din Legea nr. 85/1992.
În al doilea rând, instanța de apel verificând condițiile impuse de art. 2 al. 1 din nr.OG 137/2000, pentru existența discriminării directe, prin prisma susținerilor reclamanților care sunt în sensul comparării lor cu categoria socială a chiriașilor beneficiari ai Legii nr. 85/1992, a cărei incidență o invocă în raportul lor juridic cu titularul dreptului de proprietate, a reținut, în esență, următoarele:
Pornind de la primul aspect relevat de reclamanți, respectiv calitatea de chiriași, instanța de apel a subliniat că distincția între stat și unitatea administrativ teritorială este dincolo de orice echivoc.
După apariția Legii nr. 69/1991 și a Constituției României, care consacră formele actuale ale dreptului de proprietate, putința legiuitorului de limitare a dreptului de proprietate în raport cu statul titular și unitatea economică sau bugetară de stat titulară și-a găsit expresie în Legea nr. 85/1992.
Deci, legiuitorul determinând prin Legea nr. 85/1992 conținutul și limitele dreptului de proprietate al statul și unităților economice sau bugetare de stat a vrut să ocrotească doar categoria socială a chiriașilor, vrere legitimată atât din punct de vedere economic și social, dar mai ales moral, concluzie întărită prin distincția făcută între locuințe terminate și repartizate și cele aflate în curs de executare și nerepartizate.
În contextul istoric analizat, instanța de apel apreciază că trimiterea la fondurile statului și fondurile unităților economice sau bugetare de stat, vizează contribuția directă sau indirectă a fiecărui cetățean al acestui stat la formarea patrimoniului socialist de stat unic. Criteriul contribuției nu poate fi extrapolat situației reclamanților care plătesc, la rândul lor, impozite și taxe ce se fac venit la bugetul local, dată fiind organizarea societății pe principii democratice, în care modul de dobândire, formele și subiectele dreptului de proprietate, aflându-și consacrare legislativă, își găsesc proteguirea firească.
Limitarea stabilită prin Legea nr. 85/1992 are caracter special, iar dincolo de această limitare și în afara condițiilor stabilite de actele normative în materie, titularul își poate exercita dreptul de proprietate în putere proprie și în interesul său propriu.
Reclamanții au calitatea de chiriași ai unități administrativ teritoriale, Municipiul I, iar reglementarea legislativă a dreptul de proprietate al statului și al unităților administrativ teritoriale este distinctă.
Se reține că imobilul în litigiu se afla în curs de execuție la momentul preluării dreptului de proprietate asupra sa în patrimoniul privat al Municipiului I și, deci, chiar sub imperiul Legii nr. 85/1992 nu poate fi vândut decât prin licitație publică.
Mai mult, reține instanța de apel, încheiat sub auspiciile art. 123 al. 2 din Legea nr.215/2001 contractul de închiriere al reclamanților îi plasează pe aceștia într-o altă categorie juridică distinctă de cea a chiriașilor beneficiari ai Legii nr. 85/1992, neputându-se accepta ca pentru reclamanți dobândirea calității de chiriași să se facă sub imperiul unui regim juridic, iar cumpărarea acestor imobile să se facă sub un altul.
În considerarea deciziei nr. 818/2008 a Curții Constituționale, a conchis instanța de apel că regimul juridic distinct aplicabil reclamanților (care au dobândit calitatea de chiriași prin licitație publică, art. 123 al. 2 din Legea nr.213/2000) față de regimul juridic al dreptului chiriașilor dobândit pentru imobile ce intră sub incidența Legi nr. 85/1992, argumentat prin lege, constituie o diferență relevantă ce își are izvorul în voința legiuitorului pe care instanța nu are puterea să o înfrângă. O altă concluzie ar echivala cu un exces de putere al judecătorului și încălcarea principiului separației puterilor în stat.
Legii nr. 85/1992 nu i se poate da sensul arătat de reclamanți în cazul locuințelor finalizate și recepționate după intrarea sa în vigoare. Astfel, Legea nr. 85/1992 se aplică și acestor categorii de locuințe. Raționamentul este susținut, de altfel, de decizia nr. 5 din 21.01.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Solicitarea reclamanților de stabilire a discriminării prin raportare la chiriașii beneficiari ai Legii nr. 85/1992 face ca analiza celorlalte dispoziții legale invocate, respectiv Legea nr. 114/1996, Legea nr. 112/195, Legea nr. 10/2001, Legea nr. 152/1998 să fie de prisos, deoarece fiecare act juridic invocat reglementează situații supuse unor condiții de aplicabilitate distincte, iar interferența acestora într-o oarecare măsură, ce nu comportă comparație de anvergura celor ridicate în actul de investire, nu poate duce la concluzia susținută de reclamanți, a existenței discriminării.
De asemenea, instanța de apel reliefează și lipsa unui criteriu de discriminare.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții și, în motivarea căruia au arătat următoarele:
- Instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Ca motiv de recurs acest aspect se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă și vizează, pe de o parte, maniera de motivare a hotărârii, iar, pe de altă parte, faptul că nu s-a răspuns la toate argumentele principale, determinante pentru darea soluției, aspecte ce împreună denotă o încălcare a ceea ce se numește garanția unui proces echitabil.
Astfel, sub primul aspect se precizează că motivarea conține unele fraze extrem de alambicate și greoaie, care nu au un înțeles clar și abundă în neologisme, aspect în contradicție cu art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nr. (94)12 Consiliului Europei, în conformitate cu care "judecătorul trebuie să motiveze complet și clar hotărârea, utilizând termeni ușor de înțeles".
Sub al doilea aspect, precizează reclamanții recurenți că deși s-au referit la dispozițiile Legii nr. 112/1995, Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 152/1998, instanța de apel a reținut că analiza acestora este de prisos.
Precizează, de asemenea, că instanța de apel nu face nici o referire la înscrisurile depuse de ei în susținerea situației de fapt expuse. Acestea sunt hotărâri judecătorești prin care s-au soluționat litigiile purtate între chiriași ai apartamentelor din blocul 1004 și Consiliul Local I, prin care instanțele au punctat că atât timp cât chiriașii imobilului menționat se află în raporturi de locațiune cu autoritățile locale, aceste raporturi sunt guvernate de legislația de protecție a chiriașului.
- Hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor nr.OG 137/2000, art. 1 al. 3 și art. 2 al. 3, precum și a dispozițiilor Legii nr. 85/1992, motiv de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
În considerarea dispozițiilor art. 1 al. 3 din nr.OG 137/2000, discriminarea presupune un tratament mai puțin favorabil aplicat unor persoane aflate în situații comparabile. Deci, de esența discriminării este conceptul de comparabilitate și nu de identitate, diferență de noțiuni care duce la o abordare diferită a speței.
Ori, câtă vreme instanța de apel confundă nepermis cele două noțiuni, denaturează, în mod evident scopul legii, analizând de pe premise total greșite situația discriminatorie invocată.
Precizează că s-a solicitat prin acțiunea introductivă ca instanța să analizeze dacă există elemente de comparație, adică să găsească asemănările și deosebirile între situația reclamanților, ca și chiriași ai municipiului și situația chiriașilor statului, beneficiari ai Legii nr. 85/1992, astfel încât asemănările esențiale să prevaleze și să fie încălcat principiul discriminării. Astfel, nu s-a invocat o suprapunere perfectă a situației reclamanților cu cea a grupului comparat.
Arată că într-adevăr pentru a puncta asupra elementelor obligatorii ale discriminării, sub aspectul comparabilității, trebuie pornit de la evidențierea scopului Legii nr. 85/1992, care este de protecție socială a chiriașilor ce ocupă locuințele construite din veniturile statului, deci din veniturile publice la formarea cărora au contribuit, în mod direct sau indirect, prin taxele și impozitele achitate.
Legiuitorul acordă același beneficiu chiriașilor, acela de a le fi vândute locuințele în mod direct, în condiții de preț determinat de actul normativ, indiferent de faptul că spațiile locative au fost edificate până la data intrării sale în vigoare (cum se arată în art. 7), ori au fost construite după acest moment, după anul 1989 (ipoteza locuințelor construite în sistem ANL ca efect al aplicării Legi nr. 152/1998), că au fost construite din fondurile statului ori nu au fost construite din fondurile statului, ci din fonduri ale persoanelor fizice sau juridice, dar au intrat în patrimoniul privat al statului (Legea nr. 112/1995 și Legea nr. 10/2001).
În plus, precizează reclamanții recurenți, din informațiile furnizate de Municipiul I prin adresa nr. 99159 din 17.12.2008 rezultă că autoritățile ieșene au înțeles să vândă în condițiile Legii nr. 85/1992 apartamentele recepționate după data intrări în vigoare a acestui act normativ.
Greșit a conchis instanța de apel că, criteriul contribuției la formarea patrimoniului socialist nu poate fi extrapolat situației lor, iar distincția dintre stat și unitatea administrativ teritorială este greșită, statul reprezentând o colectivitate teritorială națională, municipiul reprezentând o colectivitate teritorială locală, o particulă, parte a statului unitar.
De asemenea, greșită este argumentarea instanței de apel că nu trebuie să li se aplice reclamanților art. 1 din Legea nr. 85/1992, deoarece, din moment ce au dobândit calitatea de chiriași, raporturile de locațiune sunt guvernate strict de legile speciale și, pe același argument, toate operațiunile legale ce decurg din această calitate. Astfel, câtă vreme există o lege specială (Legea nr. 85/1992 cu referire la Decretul Lege nr. 61/1990) pe tărâmul căreia chiriașii pot cumpăra apartamentele ce le dețin cu titlu de chirie, este inadmisibil și discriminatoriu a se refuza aplicarea acestui act normativ în favoarea unei legi speciale (Legea nr. 215/2001), care oferă doar cadrul legal aplicabil vânzării bunurilor proprietatea municipiului pentru care legiuitorul nu a creat norme derogatorii.
În cauză, sunt întrunite cumulativ condițiile necesare existenței discriminării în sensul arătat în doctrină de nr.OG 137/2000, art. 16 din Constituția României, Protocolul 1 și 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 25 al. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, respectiv în discuție este aceeași categorie socială, de chiriași și aceeași categorie de proprietate - privată a statului unitar (privit ca întreg sau ca parte), proprietate formată din bunuri dobândite din venituri publice; tratamentul diferenția este manifestat prin deosebirea făcută de autorități între chiriași și proprietate și prin excluderea de la dreptul de a accede la locuință în mod direct, în condiții de egalitate cu ceilalți chiriași; tratamentul diferențiat nu este justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a scopului nu sunt adecvate și necesare.
Prin întâmpinare, pârâții Municipiul I, prin primar, și Consiliul Local I au solicitat respingerea recursului ca nefondat, reiterând, în esență, argumentația expusă la instanțele anterioare.
Ca urmare a faptului că prin încheierea nr. 7519 din 14.09.2009 Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus strămutarea judecării pricinii la Curtea de APEL SUCEAVA, prin încheierea din 14.10.2009 Curtea de Apel Iașia dispus scoaterea cauzei de pe rolul său și trimiterea acesteia instanței sucevene.
Examinând recursul, prin prisma motivelor de recurs formulate, ce vizează dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 Cod procedură civilă, a actelor și lucrărilor dosarului, Curtea constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Între garanțiile la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, se înscrie și obligația instanțelor naționale de a-și motiva hotărârile. Astfel, judecătorul național are obligația să indice cu suficientă claritate motivele pe care își întemeiază hotărârea și să examineze efectiv problemele esențiale care-i sunt supuse aprecierii.
Din dispozițiile art. 261 al. 1 Cod procedură civilă rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar.
În acest sens, punctul 5 al textului menționat se referă la necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților.
Motivarea clară, convingătoare și pertinentă a hotărârii constituie o garanție pentru părțile din proces în fața eventualului arbitrariu judecătoresc și singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar.
În speță, dispozițiile legale menționate au fost respectate, hotărârea atacată cuprinzând motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței. Nu se constată o frecvență supărătoare de neologisme, iar cele folosite nu împietează asupra clarității exprimării și a justeții soluției pronunțate.
Atât jurisprudența națională, cât și practica CEDO au statuat că judecătorul nu este obligat să răspundă în mod expres fiecărui argument invocat de părți, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că a răspuns tuturor argumentelor în mod implicit, prin raționamente logice. Deci, numai întrebările cele mai importante pentru rezultatul procesului necesită un răspuns special în hotărâre.
În speță, instanța de apel a dat răspuns referirilor reclamanților la dispozițiile Legii nr. 112/1995, Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 152/1998, reținând, în esență că, în raport de solicitarea reclamanților de stabilire a discriminării prin raportare la chiriașii beneficiari ai Legii nr. 85/1992, analiza celorlalte dispoziții legale este de prisos, deoarece fiecare act normativ invocat reglementează situații distincte, iar interferența într-o oarecare măsură a acestora cu cea invocată de reclamanți nu comportă comparații de anvergura celor ridicate prin actul de investire. Deci, a conchis instanța de apel, invocarea actelor normative menționate nu poate determina raționamente în relevarea discriminării.
Se conchide, deci, că instanța de apel a arătat succint motivele pentru care nu reține argumentele referitoare la invocarea dispozițiilor actelor normative menționate. Motivarea pe scurt, în condițiile în care problemele de drept care au fost supuse analizei instanței au fost examinate în mod real, respectă exigențele art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (CEDO, Cauza Albina contra României, hotărârea din 28.04.2005).
Aspectul că instanța de apel nu s-a referit la hotărârile judecătorești depuse de reclamanți la dosar nu împietează asupra hotărârii recurate, aceste hotărâri, în condițiile în care nu au putere creatoare de drept, neavând relevanță.
Așa fiind, se conchide că nu sunt incidente în cauză dispozițiile art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă.
Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, la art. 2 al. 1 stabilește "prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice".
Constituția României, prin art. 16 al. 1, garantând dreptul la egalitate statuează "cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări". Potrivit art. 20 din legea fundamentală "dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte".
Astfel cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, legat de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind interzicerea discriminării, diferența de tratament devine discriminare, în sensul articolului menționat, atunci când autoritățile statale induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.
În același sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat principiul egalității ca unul din principiile generale ale dreptului comunitar, principiu care exclude ca situații comparabile să fie tratate diferit și situații diferite să fie tratate similar, cu excepția cazului în care tratamentul este justificat obiectiv. Instanța europeană a apreciat prin jurisprudența sa că statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă și în ce măsură diferențele între situații analoage sau comparabile sunt de natură să justifice distincțiile de tratament juridic aplicat.
Curtea Constituțională a României a statuat cu valoare de principiu că principiul egalității nu este sinonim cu uniformitatea, astfel încât pentru situații diferite poate exista un tratament juridic diferit, recunoscându-se dreptul la diferență (decizia nr. 70 din 15.12.1993, decizia nr. 307 din 27.12.1994, decizia nr. 20 din 2000).
Concluzionând, în considerarea celor reținute, a discrimina înseamnă a trata diferit două persoane sau două situații atunci când nu există nici o distincție relevantă.
Principiul egalității impune ca dreptul să trateze egal persoane aflate în situații comparabile.
Pentru a ne situa în domeniul de aplicare a art. 2 al. 1 deosebirea, excluderea, restricția sau preferința trebuie să aibă la bază unul dintre criteriile prevăzute de textul menționat și trebuie să se refere la persoane aflate în situații comparabile, dar care sunt tratate în mod diferit datorită apartenenței lor la una dintre categoriile prevăzute de textul menționat. Deci, trebuie ca la două situații comparabile tratamentul aplicat să fie diferit.
Pentru existența discriminării directe trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: existența unui tratament diferențiat manifestat prin orice deosebire, excludere, restricție sau preferință; existența unui criteriu de discriminare (criteriile enumerate în definiția legală sunt cu titlu de exemplu, fapt exprimat prin sintagma "și orice alt criteriu"); tratamentul diferențiat are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege; existența unor persoane sau situații aflate în poziții comparabile, art. 1 al. 3 din nr.OG 137/2000; tratamentul diferențiat nu este justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop nu sunt adecvate și necesare.
În speță, reclamanții au susținut că sunt supuși unei discriminări, prin aceea că autoritățile locale refuză aplicarea art. 1 din Legea nr. 85/1992 chiriașilor municipiului (în care categorie se încadrează) în condiții de egalitate cu chiriașii statului.
Astfel, susțin reclamanții între situația chiriașilor statului și situația lor există elemente de comparație cât privește calitatea de chiriași, precum și categoria de proprietate privată a statului unitar (privit ca întreg sau ca parte), proprietate formată din bunuri dobândite din venituri publice.
Deci, argumentele reclamanților se reduc, în esență, la faptul că a fi chiriaș într-o locuință construită din fondurile statului este același lucru cu a fi chiriaș al unei locuințe proprietate privată a unității administrative și, în consecință, le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 85/1992.
Din chiar dispozițiile legale detaliate de reclamanți prin cererile depuse la dosar rezultă că autoritatea legislativă a precizat în mod expres ori de câte ori a considerat necesar dreptul chiriașului de a cumpăra spațiul de locuit deținut cu chirie, eventual și modalitatea de stabilire a prețului de vânzare a locuințelor respective.
Modalitățile de înstrăinare a bunurilor care au intrat în diverse moduri și în temeiul unor dispoziții legale diferite în patrimonial pârâților nu pot fi considerate unitare, deși mai multe dintre aceste acte normative au prevăzut posibilitatea sau obligativitatea vânzării către chiriași a locuințelor închiriate. În măsura în care nu sunt îndeplinite condițiile expres prevăzute de dispozițiile Legii nr. 85/1992, indiferent de dată încheierii contractului de închiriere, nu poate fi impusă pârâților obligația de a înstrăina locuințele către chiriași.
Reclamanții susținând incidența Legii nr. 85/1992, art. 1, situației lor omit să analizeze aria de aplicabilitate a actului normative menționat. Astfel, art. 7 delimitează sfera locuințelor asupra cărora se aplică actul normativ menționat, respectiv locuințele construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, până la data intrării în vigoare Legii nr. 85/1992.
Imobilul asupra căruia reclamanții au calitatea de chiriași nu aparține acestei categorii. Astfel, conform susținerilor reclamanților, imobilul din care face parte locuința în litigiu a fost edificat în proporție de 50% din fondurile statului, fiind construit de C "" A, societate care avea capital integral de stat, iar finalizarea lucrărilor a fost realizată din venituri ale bugetului local după preluarea imobilului de către Municipiul I în cadrul procedurii de executare a creanțelor fiscale constând în impozite pe teren.
Deci, imobilul în litigiu a fost dobândit de către municipiu ca bun aparținând domeniului privat al acestuia ulterior anului 2000, așa cum rezultă din hotărârile nr. 331 din 29.11.2000 și 139 din 31.03.2003 ale Consiliului Local
În consecință, cum la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 85/1992 acest imobil nu era terminat, devin incidente dispozițiile art. 2 din Legea nr. 85/1992 care dispun că în cazul "construcțiilor de locuințe finanțate din fondurile statului, în curs de execuție și nerepartizate nominal până la data intrării în vigoare a prezentei legi, care nu pot fi terminate și vândute în condițiile reglementărilor în vigoare, pot fi vândute pe apartamente, pe paliere, pe scări, pe tronsoane de clădiri sau în întregime, prin licitație publică". Deci, vânzarea are loc în cazul acestor imobile în condițiile unei licitații publice, iar, potrivit aliniatul 2 al textului menționat "prețul de la care începe licitația se stabilește de către unitățile proprietare, ținând seama de stadiul fizic de excepție, la care se adaugă și cheltuielile aferente de proiectare".
Față de situația de fapt concretă a construcției prezentată de reclamanți nu se poate face aplicarea dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 85/1992 în condițiile în care aceștia fac parte din categoriile exceptate de la aplicarea acestei dispoziții, excepție cuprinsă în chiar articolul următor din aceeași lege. Considerațiile privind caracterul general sau de excepție al textelor din diferite acte normative sunt irelevante, în chiar legea invocată de reclamanți fiind prevăzute excepții de la aplicarea art. 1, una dintre acestea fiind constituită de situația particulară a construcției în care este situat apartamentul reclamanților.
De altfel, astfel cum a reținut instanța de apel, contractul de închiriere al reclamanților fiind încheiat sub auspiciile art. 123 al. 2 din Legea nr. 215/2001, îi plasează pe aceștia într-o altă categorie juridică, distinctă de cea a chiriașilor beneficiari ai Legii nr. 85/1992. Deci, nu se poate accepta ca pentru reclamanți dobândirea calității de chiriași să se facă sub imperiul unui regim juridic, iar cumpărarea acestor imobile să se facă sub un altul, în acest sens fiind și dispozițiile deciziei nr. 818/2008 a Curții Constituționale.
Cu privire la analiza comparată a dispozițiilor cuprinse în mai multe acte normative privind situația unor imobile aflate în patrimoniul unității administrativ teritoriale se reține că în exercitarea dreptului de a stabili și pune în executare politicile sociale pe care le consideră necesare și corespunzătoare situației cetățenilor săi, Parlamentul și Guvernul României au prevăzut în cuprinsul mai multor acte normative speciale dreptul chiriașilor de a deveni proprietarii locuințelor pe care le ocupă în condiții preferențiale, fără ca această manifestare de voință să poată fi apreciată ca una cu un caracter general, aplicabilă și altor bunuri decât celor ce fac obiectul actelor normative edictate. Însăși Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că este firesc să recunoască la dispoziția legislativului o marjă de apreciere pentru implementarea politicii sociale și economice, respectând decizia acestui for național asupra a ceea ce este "în interes public", în măsura în care nu este în mod manifest fără o bază rezonabilă (cauzele a contra regatului Unit, Contra regatului Unit), atunci când a fost chemată să verifice în ce măsură a fost respectat dreptul de proprietate al particularilor.
În consecință, constatând că nu există o stare discriminatorie între reclamanți și chiriașii beneficiari ai altor acte normative, chiar dacă bunurile închiriate fac parte din patrimoniul aceleiași persoane, respectiv din domeniul privat al Municipiului I, se conchide că hotărârea instanței de apel este legală, fiind pronunțată cu o corectă interpretare și aplicare a textelor de lege incidente cauzei.
În consecință, Curtea, în baza art. 312 al. 1 Cod procedură civilă, va respinge recursul ca nefondat.
Pentru aceste motive,
În numele legii,
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții - și, domiciliați în mun. I,-,. 1004,. TR 2,. 3,.3, județul I, împotriva deciziei nr. 912 din 17 decembrie 2008, pronunțată de Tribunalul Iași - Secția civilă, în dosarul nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 16 februarie 2010.
Președinte, Judecători, Grefier,
Red.
Tehnored.
2 ex./16.03.2010
Președinte:Frunză SandaJudecători:Frunză Sanda, Dumitraș Daniela, Plăcintă Dochița
