Obligație de a face. Decizia 445/2009. Curtea de Apel Constanta
Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
PRECUM ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 445/
Ședința publică din data de 9 decembrie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Mihaela Popoacă
JUDECĂTOR 2: Daniela Petrovici
JUDECĂTOR 3: Vanghelița Tase
Grefier - - -
S-a luat în examinare recursul civil formulat de recurentul reclamant, domiciliat în M, strada - -, -escăruș,. A,. 3,. 307, județul C, împotriva deciziei civile nr. 22 din 15 ianuarie 2009, pronunțate de Tribunalul Constanța în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații pârâțiCM, cu sediul în C,- șiși, ambele cu domiciliul în M,-, -escăruș,. A,. 3,.307, județul C, având ca obiect obligația de a face.
Dezbaterile asupra cauzei au avut loc în ședința publică din data de decembrie 2009 și au fost consemnate în încheierea de amânare a pronunțării din acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre.
Curtea, pentru a-i da posibilitatea recurentului reclamant să depună concluzii scrise, în conformitate cu dispozițiile art. 156 alin. 2 Cod procedură civilă, a amânat pronunțarea asupra cauzei la data de 9 decembrie 2009.
CURTEA
Asupra recursului civil de față;
Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța sub nr-, reclamantul a chemat în judecată pe pârâta SC CM SA solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtei să vândă reclamantului, în baza Legii nr. 85/1992 respectiv și Decretului-lege 61/1990 republicat, garsoniera situată în județul C, Municipiul M,-, -escăruș, etaj 3,. 307, obligarea pârâtei la plata de daune cominatorii de 500.000 lei pe zi de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la încheierea contractului de vânzare-cumpărare și la plata cheltuielilor de judecată.
Pârâta a formulat întâmpinare solicitând respingerea cererii și obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată. Totodată, pârâta a invocat lipsa calității procesuale active a reclamantului susținând că acesta nu este persoană îndreptățită la cumpărare în temeiul dispozițiilor legale invocate.
S-a invocat de către pârâtă excepția lipsei calității procesuale pasive susținând că este inadmisibilă decapitalizarea societății, reducerea valorii acțiunilor aflate în circuitul și la dispoziția publicului prin obligarea de vânzare a unui activ și reducerea valorii patrimoniului său.
Pârâta a formulat și cerere reconvențională solicitând evacuarea necondiționată a reclamantului și a membrilor familiei sale - - soție și - fiică - din imobil ca urmare a pierderii dreptului de utilizare a spațiului prin expirarea raporturilor locative, obligarea acestuia la plata lipsei de folosință a spațiului deținut fără titlu și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Pârâta a formulat și cerere de chemare în garanție a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor și a Bp entru aos prijini în prezenta cauză.
Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, succesor legal al, în calitate de chemat în garanție, a depus întâmpinare la cererea de chemare în garanție, în care a invocat pe cale de excepție, lipsa calității procesuale active a pârâtei în formularea cererii de chemare în garanție, iar pe fondul cererii a solicitat respingerea acesteia ca neîntemeiată.
Prin sentința civilă nr. 2853 din 18 februarie 2008 pronunțată de Judecătoria Constanțaa fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului ca neîntemeiată.
A fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei ca neîntemeiată.
A fost respinsă excepția inadmisibilității cererii ca neîntemeiată.
A fost respinsă cererea principală formulată de reclamantul în contradictoriu cu pârâta SC CM SA C ca nefondată.
A fost admisă în parte cererea reconvențională.
S-a dispus evacuarea reclamantului și a pârâților în cererea reconvențională și - din imobilul situat în municipiul M,-, -ămin, scara A, etaj 3,. 307, județul
A fost respins capătul din cererea reconvențională având ca obiect pretenții ca nefondat.
A fost obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 309,40 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Împotriva aceste sentințe a declarat apel reclamantul, care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie sub aspectul soluționării acțiunii principale în raport de dispozițiile Legii nr. 85/1992.
Prin decizia civilă nr. 22 din 15 ianuarie 2009 Tribunalului Constanța - Secția civilă a fost respins ca nefondat apelul formulat de apelantul reclamant în contradictoriu cu intimații pârâți CM C, și, împotriva sentinței civile nr. 2853 din 18 februarie 2008 Judecătoriei Constanța.
Instanța de apel a reținut că la 1 iulie 2003 între pârâta CM C și reclamantul a fost întocmit procesul-verbal de predare-primire a suprafeței locative, înregistrat sub nr. 2966 din 7 august 2003,
potrivit cu care reclamantului i-a fost închiriată o cameră de 15,09. dotată cu o fereastră în două canate, instalație electrică, 1 hol cameră de 4,63 mp. în folosință exclusivă și o cameră baie de 19,72 mp, dotată cu instalație electrică, instalație sanitară, 16 robineți, 8 dușuri, în folosință comună.
Din cuprinsul fișei de calcul rezultă că termenul de închiriere a fost stabilit la 1 an, prelungit succesiv pe aceeași perioadă de timp, ultima perioadă fiind 1 iulie 2003 - 1 iulie 2004.
Asupra regimului juridic al clădirii, s-a constatat că aceasta a fost construită în anul 1975 pe o suprafață de teren trecută din administrarea orașului M în administrarea fostului de Construcții Locale C, în prezent, atât imobilul,Căminul cât și terenul aferent fiind în proprietatea pârâtei CM
S-a avut în vedere că societatea pârâtă a dobândit dreptul de proprietate asupra aceste clădiri în temeiul art. 20 alin. 2 din Legea 15/1990, odată cu reorganizarea sa din unitate economică de stat în societate comercială pe acțiuni, astfel că data construirii imobilului este cert anterioară anului 1990, anume, în anul 1975 când pârâta a primit în administrare terenul aferent acestei construcții prin decizia nr. 357 din 20 august 1975.
S-a făcut trimitere la prevederile art. 7 din Legea nr. 85/1992 republicată, potrivit cu care locuințele construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, altele decât locuințele de intervenție, vor fi vândute titularilor contractelor de închiriere, la cererea acestora, cu plata integrală sau în rate a prețului, în condițiile Decretului-lege nr. 61/1990 și ale prezentei legi.
Instanța de apel a reținut că prin decizia nr. 5 din 21 ianuarie 2008 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite s-a statuat, în recursul în interesul legii, că dispozițiile Legii nr. 85/1992 privind vânzarea locuințelor și spațiilor cu altă destinație construite din fondurile statului și din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, republicată, sunt aplicabile și în cazul contractelor de închiriere încheiate după data intrării în vigoare a acestui act normativ. S-a conchis în sensul că pentru a beneficia de dispozițiile Legii nr. 85/1992 republicată, reclamantul urma să dovedească, la momentul înaintării cererii de vânzare a locuinței închiriate, îndeplinirea următoarelor condiții: existența unui contract de închiriere valabil încheiat cu privire la locuința respectivă, încadrarea ei în categoria celor construite din fondurile statului, neapartenența la categoria locuințelor de intervenție și destinația de locuință în sensul prevăzut de Legea nr. 114/1996.
Tribunalul a arătat că spațiul locativ litigios aflat în,Căminul este însă folosit de către CM pentru prestarea de servicii de cazare pentru terți, aducând societății venituri în cadrul obiectului de activitate, conform actelor depuse la dosar, motiv pentru care acestuia nu îi sunt aplicabile dispozițiile cuprinse în Legea nr. 85/1992.
S-a reținut că intimata pârâtă este organizată sub forma unei societăți comerciale pe acțiuni, imobilul,Cămin constituindu-se ca activ în patrimoniul acesteia; că potrivit obiectului de activitate al societății pârâte reflectat
prin actele constitutive, aceasta se ocupă și de oferirea de servicii de cazare,Căminul constituind un punct de lucru utilizat pentru realizarea acestui obiect de activitate. Activitatea de închiriere fiind un act de comerț, venitul obținut din această activitate reprezintă profit al societății, care achită către stat impozitul aferent acestui profit.
S-a reținut, deopotrivă, că acest activ a fost dobândit de către pârâtă în procesul de privatizare, dar nu pentru a fi folosit ca locuință în sensul definit de Legea nr. 114/1996 (nefiind locuință de serviciu sau de intervenție), ci ca spațiu necesar realizării a însuși obiectului de activitate al societății, iar în situația obligării intimatei pârâte la înstrăinarea acestuia, s-ar ajunge la situația în care societatea intimată să nu își mai poată realiza obiectul de activitate.
Instanța de apel a apreciat că, din acest punct de vedere, soluția primei instanțe este legală și temeinică, apelul fiind nefondat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul, care a criticat-o pe temei de nelegalitate în raport de dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Recurentul reclamant a arătat că instanțele nu au ținut seama de faptul că garsoniera ocupată în temeiul contractului de închiriere constituie o locuință de serviciu, iar nu o locuință de intervenție și prin urmare s-a făcut o greșită raportare la decizia nr. II din 29 septembrie 1997 Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Recurentul a apreciat că în speță se aplică decizia nr. 5 din 21 ianuarie 2008 pronunțată de Secțiile Unite în dosarul nr. 59/2007, care a statuat asupra aplicării prevederilor Legii nr. 85/1992 și la contractele de închiriere care au luat ființă sub imperiul său.
S-a solicitat să se constate că acest spațiu constituie singura posibilitate locativă a recurentului și a familiei sale și că are dreptul legal să o cumpere în raport de dispozițiile art. 7 al. 5 din Legea nr. 85/1992 republicată, pentru că acest cămin a fost construit în anii 1974 - 1975 din fondurile statului, iar societatea intimată l-a dobândit în procedura privatizării, fără să aloce fonduri pentru achiziționarea lui.
S-a mai susținut că în contractele de închiriere s-a stipulat caracterul de locuință de serviciu și s-a negat apartenența acestui activ la prevederile art. 7 alin. 7 din lege.
Recursul a vizat, deopotrivă, necesitatea asigurării egalității cetățenilor român în fața legii, fiind evocate normele cuprinse în Decretul-Lege nr. 61/1990, care ca și în situația celor din Legea nr. 85/1992 au caracter special, fiind aplicabile din momentul adoptării lor tuturor situațiilor juridice similare.
S-a susținut că Legea nr. 85/1992 nu are aplicabilitate limitată în timp și nu face discriminări între chiriași, în sensul că ar beneficia de prevederile acestei legi doar cei care aveau contracte de închiriere la data de 29 iulie 1992.
Recursul a vizat admiterea căii de atac și reformarea soluțiilor anterioare, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată și obligarea societății pârâte la vinderea către reclamant a garsonierei - locuință de serviciu, deținută în baza contractelor de închiriere.
Recurentul reclamant și intimata pârâtă SC CM SA C au depus concluzii scrise, iar în raport de criticile formulate, care se încadrează
formal în prevederile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă ("încălcarea sau aplicarea greșită a legii"), se vor reține următoarele considerente:
Situația premisă la care trebuie să se raporteze orice analiză a raportului litigios în speță o constituie definirea naturii juridice a spațiului deținut de recurentul reclamant cu titlu locativ și care permite în final să se constate incidența sau, dimpotrivă, inaplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 85/1992, republicate.
Norma evocată în proces de către reclamant reglementează vânzarea de locuințe și spații cu altă destinație construite din fondurile statului și din fondurile unităților economice sau bugetare de stat și constituie, prin finalitate, o reflectare a justiției sociale asumate de legiuitor în legătură cu acest tip de spații locative.
Decizia nr. V din 21 ianuarie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite a statuat, în recursul în interesul legii, asupra unui aspect care însă nu are - astfel cum a susținut recurentul - relevanță în speță, anume, existența aptitudinii chiriașului spațiului locativ construit din fondurile statului de a beneficia de același drept ca și cel care deținea locuința cu contract de închiriere valabil la data intrării în vigoare a Legii nr. 85/1992.
În mod judicios tribunalul a reținut, însă, că deși această decizie - publicată după pronunțarea soluției de către instanța de fond - tranșează o chestiune soluționată diferit în jurisprudență până la acea dată, ea nu are incidență în cauză câtă vreme nu sunt întrunite în mod cumulativ cerințele de raportare la Legea nr. 85/1992. Sub acest aspect, existența unor raporturi juridice de natura locațiunii și apartenența spațiului (predat reclamantului pe baza procesului-verbal din 2003) în ansamblul unui Cămin cu mai multe astfel de încăperi, nu sunt suficiente pentru a aprecia în mod just că în speță sunt incidente dispozițiile Legii nr. 85/1992, deoarece astfel cum s-a reținut și în apel, spațiul în litigiu nu este o locuință în înțelesul dat de Legea nr. 114/1996 și nu în ultimul rând de Decretul-lege nr. 61/1990 (la care face de altfel trimitere actul normativ din 1992).
Legea nr. 85/1992 a urmărit complinirea și reglementarea unor situații similare locuințelor la care se referă Decretul-lege nr. -, dar care aveau un regim juridic distinct de acestea - anume, cele care erau construite din fondurile statului, dar nu se aflau în administrarea unităților specializate pentru vânzarea către populație, precum și cele construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, până la data intrării în vigoare a legii.
În speță, criticile de nelegalitate formulate de recurent sunt nefondate, întrucât intimata CM a probat nu doar că această clădire a fost construită anterior anului 1989 din fondurile statului, fiind preluată odată cu înființarea societății potrivit Legii nr. 15/1990 ca activ în patrimoniul propriu (art. 20), prin preluarea activului și pasivului fostului C și că a predat-o recurentului reclamant pentru satisfacerea nevoilor locative, ci și că acest Cămin figurează ca punct de lucru al societății, iar una dintre activitățile care definesc obiectul de activitate îl reprezintă închirierea de spații de cazare, pe care o exercită inclusiv în ce privește spațiul în litigiu.
Prin urmare, încadrarea acestui spațiu în categoria locuințelor de intervenție sau a locuințelor de serviciu nu are relevanță, întrucât ceea ce este determinant în speță este - astfel cum a conchis și instanța de apel - inaptitudinea acestuia de a fi supus regimului juridic al locuinței, în sensul definit de Legea nr. 114/1996, dar și de Decretul-lege nr. 61/1990.
Pentru toate aceste considerente, constatând că instanța de apel a făcut o corectă interpretare, prin prisma dispozițiilor legale incidente, a situației de fapt și că în raport de dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă nu există temeiuri de reformare a deciziei recurate, recursul formulat în cauză va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul civil formulat de recurentul reclamant, domiciliat în M, strada - -, -escăruș,. A,. 3,. 307, județul C, împotriva deciziei civile nr. 22 din 15 ianuarie 2009, pronunțate de Tribunalul Constanța în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații pârâțiCM, cu sediul în C,- șiși, ambele cu domiciliul în M,-, -escăruș,. A,. 3,.307, județul
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 9 decembrie 2009.
Președinte, Judecători,
- - - -
- -
Grefier,
- -
Jud. fond -
Jud. apel -.
Red. dec. jud. -/5.01.2010
gref. -
2 ex./5.01.2010
Președinte:Mihaela PopoacăJudecători:Mihaela Popoacă, Daniela Petrovici, Vanghelița Tase