Obligație de a face. Decizia 4455/2009. Curtea de Apel Ploiesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
-Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie-
Dosar nr-
Nr. vechi 4455/2006
DECI ZI NR.454
Ședința publică din data de 21 mai 2009
PREȘEDINTE: Mioara Iolanda Grecu
JUDECĂTORI: Mioara Iolanda Grecu, Elena Staicu Marilena
- -
Grefier -
Pe rol fiind judecarea recursului formulat de reclamanta, domiciliată în P,-, -, Județ P împotriva deciziei civile nr. 330 pronunțată la 13 aprilie 2006 de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu pârâții și, ambii domiciliați în P,- B, -, Județ
Recurs timbrat cu 0,15 lei timbru judiciar și cu 10 lei taxă judiciară de timbru, conform chitanței nr.-, care au fost anulate la dosar.
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns recurenta-reclamantă asistată OG de avocat din Baroul Prahova și intimații-pârâți reprezentat de avocat din Baroul Prahova și asistată de avocat din Baroul Prahova.
Procedură îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, învederându-se instanței că intimații-pârâți și au depus la dosar concluzii scrise.
Avocat depune la dosar copie de pe decizia nr. 268 pronunțată la 23 martie 2009 de Curtea de Apel Ploiești, prin care face dovada că sentința civilă nr.8674/ 17.10.2007, pronunțată în dosarul nr- al Judecătoriei Ploiești, a rămas definitivă și irevocabilă.
Părțile, având pe rând cuvântul, arată că alte cereri nu mai au de formulat.
Curtea, ia act că nu mai sunt cereri de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Avocat, având cuvântul, arată că, în anul 1973, recurenta a cumpărat un teren de 200 mp, fără acces la calea publică, motiv pentru care, odată cu vânzarea terenului, s-a constituit și un drept de servitute de trecere cu piciorul și cu orice vehicul, pe latura estică a lotului dinspre stradă.
În urma unor vânzări succesive, terenul aservit a ajuns în proprietatea pârâților, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 266/1999, în care se menționa și calea de acces.
Din anul 1999 au apărut șicane din partea pârâților care au amplasat la stradă câte 2-3 mașini, blocând calea de acces.
Servitutea este o sarcină impusă pentru uzul și utilitatea imobilului având alt stăpân, fiind un dezmembrământ al dreptului de proprietate.
Prin decizia recurată, se arată că în contractul de vânzare-cumpărare nr. 266/1999 nu se prevede o clauză de respectare a servituții de trecere pentru OG, ci numai pentru soțul acesteia, concluzionându-se că servitutea a fost stabilită în favoarea unei persoane anume, și nu în favoarea oricărei persoane.
Mai arată că servitutea este un drept imobiliar, putând fi stabilită numai cu privire la bunuri imobile și are un caracter de accesoriu al fondului, de care nu poate fi despărțit spre a forma un drept de sine stătător. Ca drept, servitutea se transmite odată cu fondul dominant, iar ca sarcină, odată cu fondul aservit.
De asemenea, servitutea are un caracter perpetuu, durând, în lipsa unei convenții contrare dintre părți, cât timp va imobilul, precum și situația din care s-a născut.
Instanța de apel legalizează o atitudine abuzivă a pârâților, care ignoră dreptul de trecere menționat, expres, atât în actul lor de proprietate, cât și în actul de proprietate al reclamantei.
Chiar și în situația în care se apreciază că tribunalul a reținut corect situația de fapt, solicită să se aibă în vedere că, din actele depuse la dosar, rezultă că imobilul este stăpânit de reclamantă, care deține în proprietate un autoturism și nu poate ajunge la garaj datorită pârâților care blochează calea de acces.
Solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei, în sensul de a se respinge apelul ca nefondat, iar pe fond, să se mențină sentința ca legală și temeinică.
Cu cheltuieli de judecată.
Avocat, având cuvântul pentru intimați, arată că acțiunea a avut două capete de cerere, respectiv: obligarea pârâților de a respecta pașnica folosință a căii de acces la stradă și obligarea pârâților de desființa obstacolele ridicate de aceștia pe calea de acces la locuința reclamantei, respectiv un jgheab de scurgere a apei.
Instanța de fond a pronunțat o hotărâre neexecutabilă, întrucât se menționează, generic, să se ridice orice obstacol existent pe servitutea de trecere, fără a se menționa care anume obiecte.
În contractul de vânzare-cumpărare, se menționează, generic, că se poate trece cu orice tip de autoturism, dar în expertiza întocmită de ing. se menționează că pe servitutea de trecere, care are o lățime de doar 3 metri, nu pot avea acces decât autovehicule de mică capacitate, cel mult autovehicule de teren, de tip.
Intimații nu se opun ca recurenta să treacă cu autoturismul pe calea de acces, dar nu sunt de acord ca orice persoană care vine în vizită la recurentă să treacă cu autoturismele pe această cale, care nu este un drum public.
La interogatoriu, reclamanta a recunoscut că pârâții i-au dat cheile de la poartă pentru a putea intra cu autoturismul pe calea de acces.
Martorii au arătat că au văzut autoturismul fiicei reclamantei în curte,
ceea ce înseamnă că aceasta, și prin intermediul altor persoane, folosește calea de acces.
De asemenea, martorii au arătat că, în mod constant, rudele reclamantei trec cu autoturismule pe calea de acces.
Din expertiza întocmită în cauză, rezultă că jgheabul este situat perpendicular pe lărgimea servituții și nu împiedică decât pătrunderea unor mașini mari. Însă, același expert, arată că servitutea nu poate fi folosită pentru orice tip de autovehicule, respectiv mașini de pompieri sau de tip vidanjă, datorită lățimii căii de acces, astfel că, jgheabul nu poate fi catalogat ca o obstrucționare a căii de acces.
Precizează că nu există nicio obstrucționare a căii de acces, singura problemă fiind starea conflictuală dintre păți.
Solicită respingerea recursului și menținerea deciziei nr. 330 pronunțată la 13 aprilie 2006 de Tribunalul Prahova, ca legală și temeinică.
Cu cheltuieli de judecată.
CURTEA:
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la Judecătoria Ploiești la data de 29.10.2004, sub nr. 14112/2004, reclamanta a OG chemat în judecată pe pârâții și, solicitând să se dispună obligarea pârâților la desființarea obstacolelor ridicate de aceștia pe calea de acces la locuința sa, respectiv un jgheab de scurgere a apei, ce face imposibilă parcarea mașinilor în garajul său, obligarea acestora de a-i respecta pașnica folosință a căii de acces la stradă, obligarea pârâților la plata sumei de 300.000 lei pe zi cu titlu de daune cominatorii, până la ridicarea obstacolelor.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare nr.9965/1973 a cumpărat terenul în suprafață, de 200 mp și casa de locuit de pe acest teren, din strada -. - nr. 46 și deoarece accesul la calea publică nu era posibil, prin același contract s-a stabilit de către foștii proprietari, în favoarea fondului dominant, și un drept de servitute de trecere cu piciorul și cu orice vehicul pe latura estică a lotului dinspre-stradă, lot ce nu a făcut obiectul vânzării.
A mai arătat reclamanta că, deși dreptul de servitute era menționat expres în actul de proprietate al pârâților, aceștia fac tot ce le stă în putință să îi împiedice libera folosință a acestei căi de acces, afectând relațiile de vecinătate
Pârâții au formulat întimpinare cerere reconvențională, invocând lipsa legitimității procesuale a reclamantei, având în vedere că în notificare aceasta figurează împreună cu soțul său, iar pretinsul obstacol în folosirea servituții îl constituie un jgheab de scurgere a apelor pluviale dar care nu impietează folosirea căii de acces pentru autoturisme.
Pe calea cererii reconvenționale, pârâții au solicitat instanței să se precizeze tipul de autovehicule pe care le pot folosi.
La data de 7 iunie 2005, s-a pronunțat sentința civilă nr. 4941 prin care s-a admis acțiunea, au fost obligați pârâții la respectarea folosinței pașnice a căii de acces la locuința reclamanților și desființarea obstacolelor ce obstrucționează folosirea acesteia.
Prin aceeași sentință, s-a admis în parte cererea reconvențională, în sensul că a stabilit accesul pe această cale pentru categoria de autovehicule care are dimensiunile ce permit străbaterea acesteia având lățimea de 2,55m, fiind obligați pârâții la plata sumei de 300.000 lei daune cominatorii pe zi de întârziere de la data rămânerii definitive a sentinței până la ridicarea obstacolelor ce obstrucționează calea de acces, cheltuielile de judecată au fost compensate în totalitate.
Pentru a pronunța această sentință se reține în speță că nu s-au modificat condițiile existente la data constituirii prin contract a dreptului de servitute, motiv pentru care s-a admis acțiunea.
Referitor la cererea reconvențională instanța de fond admis doar capătul de cerere cu privire la categoria de vehicule care au posibilitatea să treacă pe calea de acces în funcție de lățimea căii de acces.
S-a admis capătul de cerere cu privire la daunele cominatorii deoarece obligația pârâților este o obligație de a face, ele fiind un mijloc de asigurare a executării în natură a obligațiilor între persoane.
Împotriva acestei sentințe au formulat apel pârâții considerând-o nelegală și netemeinică pe motiv că acțiunea a fost formulată numai de reclamantă, iar în contractul de vânzare cumpărare nr. 266/1999 nu prevede clauza prin care se obligă să respecte servitutea de trecere decât față de, astfel că reclamanta nu poate să-i opună respectarea servituții atâta timp cât ea nu are constituită față de ei această servitute, iar actul de vânzare-cumpărare nu le este opozabil.
Consideră apelanți că reclamanta nu are calitatea de solicita respectarea servituții, invocând excepția lipsei calității procesuale active, motiv pentru care solicită admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței, în sensul respingerii acțiunii, iar cererea reconvențională ca rămasă fără obiect.
In subsidiar se solicită să se constate că din întreg materialul probator nu rezultă temeinicia acțiunii în sensul că există vreun obstacol în calea de acces, situație recunoscută chiar de reclamantă, de altfel nici martorii nu spun că poziționarea jgheabului face imposibilă pătrunderea autovehiculelor de tipul celor descrise de expert pe această cale.
La termenul de judecată din data de 03 noiembrie 2005, în temeiul art. 244 pct. 1, Tribunalul Prahova dispus suspendarea judecății cauzei până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cererii ce formează obiectul dosarului nr. 13915 /2005 al Judecătoriei Ploiești.
Împotriva acestei încheieri a formulat recurs reclamanta pentru următoarele motive:
Se arată că soluția este criticabilă deoarece nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de textul de lege, întrucât intimații au cumpărat terenul cu sarcina menționată, astfel că soluționarea apelului nu atârnă de soluția adoptată de instanță în soluționarea cererii de restrângerea servituții.
Se solicită admiterea recursului, modificarea în tot a încheierii și pe fond respingerea cererii de suspendarea ca neîntemeiată.
Prin decizia nr. 173/24.01.2006, Curtea de Apel Ploieștia admis recursul, a casat încheierea pronunțată la 3 noiembrie 2005 de Tribunalul Prahova și a trimis cauza pentru continuarea judecății.
Pentru a se pronunța astfel, Curtea de Apel Ploieștia reținut că art. 244 alin. 1 pr.civ. prevede că instanța poate suspenda judecata când dezlegarea pricinii atârnă în tot sau în parte de existența sau inexistența unui drept carte face obiectul unei alte judecăți.
S-a apreciat că, în cauza de față soluționarea apelului nu depinde de soluția ce se va da în dosarul nr. 13915 /2005 al Judecătoriei Ploiești, întrucât, în realitate, intimații pârâți nu doresc decât să împiedice pe recurentă să folosească calea de acces la locuința acesteia, în condițiile în care în favoarea imobilului acesteia și a soțului său s-a instituit un drept de servitute de trecere cu piciorul sau orice vehicul pe latura estică a lotului dinspre stradă, astfel cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 266/1999 de biroul notarului public.
Tribunalul Prahova, prin decizia nr. 330 pronunțată la 13 aprilie 2006, a admis apelul, a schimbat în tot sentința atacată, în sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată, iar cererea reconvențională ca rămasă fără obiect.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare nr.9965/1973 reclamanta a OG cumpărat împreună cu soțul său, de la numiții, -, și, un imobil situat în strada -. -, nr. 46, compus din terenul în suprafață de 200 mp și casa de locuit de pe acest teren, imobil în favoarea căruia s-a constituit un drept se servitute de trecere cu piciorul sau cu orice autovehicul pe latura estică a lotului dinspre stradă, lot ce nu a făcut obiectul înstrăinării și care reprezintă restul proprietății vânzătorilor.
S-a mai reținut că la data de 24.03.1999 s- încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 266, prin care pârâții au dobândit de la numiții și -, imobilul situat în strada -. -, nr. 46, compus din teren în suprafață de 219,50 mp și locuința aflată pe acesta, iar în cuprinsul acestui contract este stipulată clauza conform căreia prin actul de vânzare-cumpărare nr.9965/1973 s-a constituit un drept se servitute de trecere cu piciorul sau cu orice autovehicul pe latura estică, servitute ce apare configurată pe schița de plan.
A apreciat instanța că servitutea de trecere a fost constituită în considerarea persoanei, nu în favoarea oricărei persoane, având în vedere că în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 266/1999 nu se prevede vreo clauză referitoare la o eventuală obligație a pârâților de a respecta servitutea de trecere reclamantei OG, cu numai a soțului acesteia, .
În atare condiții, tribunalul a considerat că reclamanta nu poate să opună pârâților respectarea servituții de trecere, câtă vreme nu are constituită, în raport de aceștia, o asemenea servitute.
De asemenea, s-a reținut că în raportul de expertiză întocmit în cauză se precizează că servitutea de trecere are o suprafață de 118 mp, iar lățimea acesteia este de 2,55 m pe hotar comun, singurul obstacol care împiedică accesul reclamantei cu un vehicul cu înălțime mare, fiind un montat perpendicular cu lungimea servituții de trecere.
Referitor la jgheabul aflat pe calea de acces, s-a reținut că, și în situația în care acesta ar fi mutat, este posibilă deplasarea pe calea de acces doar cu autovehicule de dimensiuni și gabarit normale, iar acest lucru nu se datorează atitudinii pârâților, ci lățimii acestei căi care nu permite deplasarea și cu autovehicule de tip, lucru recunoscut și de reclamantă la interogatoriu.
S-a mai arătat că literatura de specialitate a stabilit că titularul dreptului de servitute nu-l poate folosit decât în limita titlului său, fără să poată solicita a se face schimbări împovărătoare fondului aservit.
Întrucât reclamanta nu are calitatea de titular a dreptului de servitute, aceasta fiind constituită în exclusivitate în considerarea persoanei soțului său, tribunalul a apreciat că aceasta nu poate solicita încetarea unor pretinse acte ce i-ar îngreuna accesul la locuința sa, săvârșite de către pârâți.
Pe de ală parte, s-a arătat că și în situația în care reclamanta ar putea fi beneficiara unui asemenea drept și că, prin atitudinea lor, pârâții obstrucționează trecerea pe calea de acces, din probatoriul administrat în cauză nu rezultă modalitatea concretă prin care pârâții ar împiedica accesul pe această cale.
instanța că, din lecturarea dispozitivului sentinței atacate, se reține și imposibilitatea punerii în executare a hotărârii, având în vedere formularea generică a acestuia, în sensul că nu au fost precizate, concret, ce obstacole se află pe calea de acces și care ar împiedica folosința acesteia normală, cu consecința desființării acestora, astfel cum a dispus instanța de fond.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, invocând prevederile art.304 pct.8 și 9 cod pr.civilăîn sensul că instanța a calificat greșit noțiunea de servitute de trecere, contrar definiției sale date de codul civil, apreciind că în speță dreptul de servitute a fost constituit doar în considerarea soțului reclamantei și nu și a reclamantei.
Arată recurenta că servitutea este o sarcină impusă unui imobil, fiind un dezmembrământ al dreptului de proprietate, deci privește imobilul aservit sau dominant și nu proprietarii acestuia.
În speță, se apreciază că s-a dovedit că pârâții obstrucționează accesul la calea publică, iar considerațiile cu privire la imposibilitatea de executare dispozitivului sentinței constituie o depășire a atribuțiilor instanței de apel, câtă vreme nu a fost sesizată cu o contestație la titlu.
Intimații au depus la dosarul cauzei întâmpinare, arătând că decizia tribunalului este legală, dat fiind faptul că sentința nu a stabilit ce obstacole obstrucționează folosirea servituții și genul de autoturisme ce o pot traversa, cu atât mai mult cu cât reclamanta nu este proprietara niciunui autoturism.
Arată pârâții că în contractul prin care au cumpărat proprietatea lor s-a stabilit un drept de servitute în favoarea proprietății lui, nu și pentru OG, ceea ce înseamnă că aceasta ar fi trebuit ca în prealabil să și-o creeze și după aceea să pretindă respectarea ei.
De asemenea, se precizează că practic nu există pe alee nici un obstacol care să împieteze trecerea vreunei mașini dar nici nu se poate discuta acest aspect câtă vreme reclamanta nu deține autoturism.
Examinând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs formulate, raportat la actele și lucrările dosarului și textele legale incidente în cauză, Curtea de Apel constată că recursul este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Tribunalul a interpretat în mod greșit actul dedus judecății, pronunțând în acest mod o hotărâre cu aplicarea greșită art.616 cod civil, astfel încât, în cauză, sunt incidente motivele de modificare ale hotărârii prevăzute de art.304 pct.8 și 9 cod pr.civilă.
Astfel, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 9965/1973 de notariatul de Stat Județean P în baza căruia pârâta a dobândit împreună cu soțul său imobilul situat în P,-, care constituie loc înfundat, s-a stabilit traseul servituții de trecere (pe latura estică a lotului dinspre stradă), modul de folosință a acesteia (cu piciorul sau orice vehicul), precizându-se că ea s-a instituit, "în favoarea imobilului ce formează obiectul vânzării" și nicidecum doar în favoarea unuia dintre cumpărători (respectiv doar a soțului pârâtei) lucru care de altfel nici nu era firesc.
Pe de altă parte, în actul de vânzare-cumpărare al reclamanților, autentificat sub nr. 266/24.03.1999 la momentul dobândirii imobilului acestora s-a stipulat în cuprinsul actului că prin contractul de vânzare-cumpărare menționat anterior (9965/1973) "s-a constituit o servitute de trecere cu piciorul și cu orice alt vehicul pe latura estică, pentru acces la proprietatea domnului, servitute ce apare configurată în schița de plan".
Prin urmare, examinând conținutul acestor două acte rezultă că servitutea s-a instituit în favoarea fondului dominant, aparținând fam. titularii dreptului de trecere fiind ambii soți, în calitate de proprietari în devălmășie asupra imobilului ce constituie "loc înfundat".
Servitutea de trecere este un dezmembrământ al dreptului de proprietate, un drept imobiliar ce poate fi stabilit numai cu privire la imobile, având un caracter de accesoriu al fondului de care nu poate fi despărțit pentru a forma un drept de sine stătător.
De asemenea, ea constituie o sarcină impusă asupra unui imobil pentru uzul și utilitatea altui imobil, având un alt stăpân și se transmite odată cu fondul dominant, având deci un caracter perpetuu și durând, în lipsa unei convenții contrare dintre părți, cât timp va imobilul sau situația din care s-a născut.
Rezultă că certitudine, din cele arătate mai sus, că servitutea de trecere este un drept real imobiliar și nu un drept personal, astfel încât de ea se poate prevala orice proprietar (chiar dobânditor ulterior) al fondului în favoarea căreia s-a constituit.
Prin interpretarea eronată a acestei instituții, Tribunalul Prahovaa ajuns la concluzia greșită, precum că, în speță, datorită faptului că în contractul părților era menționată constituirea servituții în favoarea proprietății lui, reclamanta "nu are constituită, în raport cu aceștia o asemenea servitute" și că "servitutea de trecere fost constituită în considerarea persoanei, iar nu în favoarea oricărei persoane".
Ori, rezultă cu certitudine din probatoriile administrate că reclamanta are calitatea de proprietar al fondului dominant, iar dreptul de servitute profită oricărei persoane proprietară acestuia și în vederea accesului liber, cu piciorul și cu orice autovehicul, către proprietatea cu caracter de loc înfundat.
Este cert că pârâții îi contestă sau încearcă să îi restrângă reclamantei acest drept, câtă vreme chiar au promovat o acțiune în acest sens, ce a fost respinsă prin sentința civilă nr.8674/10.09.2008 a Judecătoriei Ploiești, definitivă și irevocabilă prin decizia nr.268/23.03.2009 a Curții de Apel Ploiești.
De altfel, prin chiar concluziile scrise depuse la prezentul dosar pârâții au arătat că nu înțeleg ca în condițiile în care recurenta nu plătește folosința acesteia ( gratuitatea folosirii dreptului de servitute fiind stabilită cu titlu de putere de lucru judecat prin sentința civilă anterior menționată) să le îngrădească dreptul de proprietate "mergând până acolo încât orice persoană care dorește să o viziteze pe aceasta să o facă folosind calea de acces străbătută cu autoturismul în orice moment din zi, atât ziua cât și noaptea".
Ori de esența exercitării dreptului de servitute este permiterea accesului la proprietatea ce nu are ieșire la calea publică fără a fi restricționată la o anumită perioadă din zi sau în favoarea numai unei persoane.
De altfel, chiar expertiza întocmită în cauză concluzionează că montarea de către pârâți a ului perpendicular pe lungimea servituții de trecere, împiedică accesul reclamantei cu un vehicul de înălțime mai mare care însă să se încadreze în lățimea impusă de configurația terenului și a poziționării clădirilor de 2,55 m, iar pârâta recunoaște cu ocazia interogatoriului luat de către instanța de fond că mașina pârâților este parcată pe lățimea căii de acces, dar că nu obstrucționează în totalitate accesul la garaj.
Manifestările pârâților prin care încearcă să restrângă accesul reclamantei la proprietatea sa îmbracă astfel mai multe forme, lucru ce a rezultat din înscrisurile atașate, martorii audiați la propunerea reclamantei, planșele fotografice, interogatorii și raportul de expertiză întocmit în cauză.
Ca atare, în mod corect instanța de fond a dispus obligarea pârâților la respectarea folosinței pașnice a căii de acces la locuința reclamantei și desființarea obstacolelor ce obstrucționează folosirea acesteia câtă vreme obligația acestora este generală, fiind impusă în mod permanent, continuu, neîntrerupt de caracterul dreptului de servitute reclamat în condițiile art.616 și următoarele cod civil.
Față de considerentele mai sus arătate, urmează a se constata că tribunalul pronunțat o hotărâre lovită de nelegalitate în condițiile în care sunt incidente motivele de modificare în calea de atac a recursului prevăzute de art.304 pct.8 și 9 cod pr.civilă, astfel încât în baza art.312 alin.3 cod pr.civilă, Curtea de Apel Ploiești va admite recursul declarat, va modifica în tot decizia, iar pe fond va menține sentința Judecătoriei Ploiești.
Făcând aplicarea art.274 cod pr.civilă vor fi obligați intimații pârâți la plata către recurenta reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 410,15 lei, reprezentând onorariu apărător conform chitanței nr.63/2006 și taxa de timbru, timbru judiciar achitate și atașate la dosarul cauzei (fila 5).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de reclamanta, domiciliată în P,-, -, Județ P împotriva deciziei civile nr. 330 pronunțată la 13 aprilie 2006 de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu pârâții și, ambii domiciliați în P,- B, -, Județ
Modifică în tot decizia sus menționată și pe fond menține sentința civilă nr.4941 din 7 iunie 2005 a Judecătoriei Ploiești.
Obligă intimații pârâți la plata sumei de 410,15 lei cheltuieli de judecată, către recurenta reclamantă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 mai 2009.
Președinte, JUDECĂTORI: Mioara Iolanda Grecu, Elena Staicu Marilena
- - - - - -
Grefier,
Red.Tehnored./CC 2.ex. 02.06.2009
apel.7132/2005 Trib.P
apel.,
fond.14112/2004 Jud.P, fond.
operator date cu caracter personal,notificare nr.3120
Președinte:Mioara Iolanda GrecuJudecători:Mioara Iolanda Grecu, Elena Staicu Marilena
