Obligație de a face. Decizia 566/2009. Curtea de Apel Iasi
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECTIA CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIE Nr. 566
Ședința publică de la 20 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Georgeta Protea
JUDECĂTOR 2: Mona Maria Pivniceru
JUDECĂTOR 3: Elena
Grefier:
S-a luat în examinare cererea de recurs formulată de Municipiul I- prin Primarul Municipiului I și Consiliul Local I împotriva deciziei civile numărul 716/3.11.2008 pronunțată de Tribunalul Iași.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu se prezintă părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că în ședința publică din data de 13.11.2009 instanța a constatat pricina în stare de judecată și având în vedere că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă a rămas în pronunțare, aceasta a fost amânată pentru azi, din lipsă de timp pentru deliberare, când:
CURTEA DE APEL:
Asupra recursului civil de față;
Prin sentința civilă nr. 3078 din 7 martie 2008 Judecătoria Iașia respins acțiunea formulată de reclamanții și în contradictoriu cu pârâții Municipiul I și Consiliul Local, prin reprezentanți legali și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.
Pentru a pronunța această hotărâre, judecătoria a reținut că reclamanții au închiriat de la Consiliul Local I locuința situată în I, șos. - nr. 107,. 1004, tr. II,. 1,. 1, conform contratului nr. 626/22.08.2007. Primăria Municipiului I - Centrul de Informare pentru Cetățeni a emis, sub nr. 79357/25.10.2007, un anunț prin care a adus la cunoștința publicului "Proiectul de hotărâre privind vânzarea la licitație publică deschisă a apartamentelor situate în I, șos. -, nr. 105-107,. 1004, tr. I și II".
Judecătoria a reținut că acest anunț, pe care reclamanții îl consideră ca fiind o măsură discriminatorie, nu reprezintă o măsură ce produce, fără justificare, un tratament mai puțin favorabil reclamanților față de alte categorii de foști sau actuali chiriași. Nefiind creator de efecte, acest proiect nu ar putea constitui niciodată baza legală a vânzării prin licitație publică a imobilului închiriat, conform art. 45 al. 1 și 49 al. 1 din Legea 215/2001.
Tribunalul Iași, prin decizia civilă nr. 716 din 03.11.2008, adoptată cu majoritatea membrilor din compunerea completului de divergență a respins excepțiile necompetenței generale și a prematurității introducerii acțiunii, invocate de pârâți.
A fost admis apelul declarat de reclamanții și,și a fost schimbată în tot sentința judecătoriei.
A fost admisă acțiunea formulată de reclamanții și în contradictoriu cu pârâții Municipiul I, reprezentant legal prin primar și Consiliul Local I, reprezentant prin președinte și s-a înlăturat starea discriminatorie constatată între chiriașii statului și chiriașii municipiului, în sensul că obligă Municipiul I, reprezentant legal prin primar și Consiliul Local I, reprezentant prin președinte la vânzarea către reclamanți apartamentului situat în I șos. - nr. 107. 1004, tr. II,. 1,. 1, în condițiile Legii 85/1992 și ale Decretului-Lege nr. 61/1990.
S-a dispus ca decizia să fie opozabilă expertului în discriminare Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.
Pronunțând această decizie, tribunalul a reținut că excepția necompetenței generale a instanțelor a fost respinsă. Pentru a decide în acest fel Tribunalul a avut în vedere sensul exact al acțiunii reclamanților, circumscris scopului urmărit prin declanșarea acesteia. Apelanții reclamanți își întemeiază acțiunea pe dispozițiile art. 27 din nr.OG 137/2000, ce reglementează dreptul acestora de a cere mijlocirea instanței pentru înlăturarea discriminării la care au fost supuși. Din temeiul de drept și din întreaga argumentare faptică a acțiunii rezultă că cererea de constatare a discriminării nu este o cerere de sine stătătoare ci, este implicită cererii de înlăturare a discriminării. Cu alte cuvinte, pentru a constata dacă sunt temeiuri pentru înlăturarea discriminării, instanța este ținută a analiza, în principal, dacă sunt îndeplinite acele elemente ce conduc la discriminare. Instanța a avut în vedere sensul și scopul acțiunii și nu topica frazelor din parte introductivă.
Excepția prematurității acțiunii a fost, de asemenea, respinsă, OG137/2000 reținând ca discriminatorii, în art. 2 al. 3, orice prevederi, criterii sau practici, care prin efectele pe care le generează, dezavantajează persoanele aflate în situații comparabile. Pentru a se înțelege sensul avut în vedere la elaborarea acestui articol, dat fiind faptul că nr.OG 137/2000 constituie o transpunere întocmai a Directivelor 2000/43/CE și - date în materia discriminării, tribunalul a avut în vedere și jurisprudența internațională, obligatorie în ceea ce privește interpretarea legilor și principiilor, invocate de apelanți, aplicabile situației de față.
Astfel, în anul 1980, princauza Jenkins, 96/80, Curtea de Justiție a Comunităților Europene a statuat că acțiunea reclamantului va satisface cerințele probei dacă efectul discriminatoriu al măsurii contestate este stabilit. Curtea nu cere reclamantului să dovedească intenția discriminatorie a pârâtului sau baza discriminatorie a măsurii, ci impactul discriminatori al deciziei ce afectează victima. În anul 1993, într-o speță soluționată în materie de politică socială, în cazul Enderby and Secretary of for, 127/92, Curtea de Justiție a Comunităților Europene a adoptat un criteriu mai larg, cel al discriminării indirecte și aparente. S-a reținut, în acest caz, că discriminarea nu mai trebuie legată de efectele unei decizii specifice, chiar dacă angajatorul nu este direct responsabil pentru o parte din factorii care intervin în rezultatul discriminatoriu, pentru că în discuție este pusă o situație de fapt pe care numai acesta o poate corecta. S-a mai reținut că reclamantul trebuie să probeze elementele de fapt, care, combinate, conduc la concluzia că există un aparent tratament inegal. Probele se vor baza pe o comparație între situația reclamantului și aceea a altui grup, în fapt sau în teorie.
În acest context, tribunalul reținut că, în mod greșit, judecătoria a apreciat că anunțul de vânzare nu este creator de efecte discriminatorii, câtă vreme nu a fost adoptată o hotărâre de consiliu local, în sensul art. 45 al. 1 și 49 al. 1 din Legea 215/2001. În aceste circumstanțe, apare un paradox funcțional, care constă în aceea că un "drept general stipulat în legea în vigoare nu poate fi concretizat în practică" și, astfel, acest drept devine o "obligație vidă de conținut" și se reduce la un "nudum jus", ceea ce constituie o vădită îngrădire nelegitimă a exercitării dreptului recunoscut legal. Este vorba de dreptul persoanei ce decurge din art. 27 de a cere înlăturarea discriminării. Cererea de înlăturare a discriminării promovată în momentul exprimării intenției autorităților statului de a vine apartamentele, intenție recunoscută de aceștia și prin întâmpinări, nu este prematură, deoarece, astfel după cum just argumentează apelanții,prin scoaterea la vânzare a locuinței, nu s-ar mai putea pune problema unei înlăturări a consecințelor faptelor discriminatorii și restabilirea situației anterioare. Mai mult, numai intimații sunt cei care pot corecta situația de fapt, în sensul aplicării și apelanților a dispozițiilor legale aplicabile chiriașilor statului în materia vânzării locuințelor.
Decizia nr. 818/3.07.2008 a Curții Constituționale prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a art. 1, art. 2 al. 3 și art. 27 al. 1 din OG137/2000, nu aduce cu nimic atingere soluționării dosarului pendinte. În speță, nu se pune în discuție problema substituirii unui act normativ cu un alt act normativ sau cu norme create pe cale judecătorească, ci se aduce spre dezbatere aplicarea discriminatorie de către autoritățile statale a art. 1 din Legea 85/1992 tuturor chiriașilor statului. Nu se susține că Lega 85/1992 este discriminatorie prin comparație cu Legea 215/2001, pentru a se pune în discuție substituirea acestui din urmă act normativ cu primul, ci aspectul litigios constă în discriminarea formală rezultată dintr-o situație de fapt, care își are sursa direct în dispozițiile legislative aplicate inegal de către intimați. Se are în vedere, efectul, impactul discriminatoriu al modalității de aplicare a Legii 85/1992 categoriei chiriașilor.
Pe fondul pretenției, tribunalul a reținut că, s-a făcut o aplicare greșită a principiului egalității de tratament la situația supusă analizei.
O dezvoltare insuficientă a conceptului de nediscriminare poate conduce la neclarități și incertitudini, așa că, evitarea acestora impune determinarea unui set de elemente ce trebuie verificate în cauză. Astfel, există o violare a principiului egalității și al nediscriminării dacă se dovedește existența (1) unui tratament diferențiat aplicat (2) unor situații egale (3) fără a exista o justificare obiectivă și rezonabilă sau dacă (4) nu există o proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele folosite pentru atingerea acestui scop.
Principiul non - discriminării presupune nu doar egalitatea formală - tratament egal aplicat unor cazuri egale -, ci și egalitatea substanțială - tratament inegal aplicat unor cazuri inegale.
În ceea ce privește elementul de cazuri egale sau comparabile (prevăzut de art. 1 al. 3 din OG137/200 și actele normative internaționale), el nu se referă la o echivalență de situații, ci mai degrabă la cazuri care sunt egale în aspectele lor relevante pentru situația analizată în speța respectivă. Judecătorul trebuie să creeze un standard comun care să conțină criteriile avute în vedere pentru compararea celor două situații. Din moment ce oricare două situații pot fi egale din anumite puncte de vedere și diferite din alte puncte de vedere, pentru ca testul comparabilității celor două situații să aibă sens, trebuie să se aibă în vedere acele criterii care au relevanță pentru obiectul prevederii care prescrie egalitatea de tratament. Astfel, comparația inerentă în aplicarea testului de comparabilitate pune în prim plan scopurile urmărite de prevederile respective. Prin urmare, dacă testul de comparabilitate este omis sau este inclus în cel de-al treilea element - testul justificării - pericolul care apare este ca interesele apărate sau chiar scopurile prevederilor în materia egalității de tratament să fie trecute cu vederea.
Pentru a se sublinia că ceea ce este esențial nu este similitudinea, ci doar comparabilitatea, tribunalul a avut în vedere atât jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cât și jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene. În cauza Srl di /Ministere de la sante, 283/8, E subliniază că jurisprudența constantă a Curții privind soluționarea unei probleme de drept, indiferent care ar fi natura procedurilor care au dus la jurisprudența respectivă, trebuie avută în vedere chiar și atunci când cele două chestiuni în litigiu nu sunt perfect identice.
În acest sens, instanța a făcut prin analogie, aplicarea jurisprudenței instanțelor internaționale, mai jos indicate, în aplicarea testului de comparabilitate. În cauzaVan der,No. 8919/80, 23 1983. comparând situația avocaților cu cea a cadrelor medicale, chirurgilor veterinari, farmaciștilor și stomatologilor, a calificat aceste situații ca fiind analoage, iar nu egale. E, în cauza 170/78, Comisia Marea Britaniea stabilit o relație de comparație între vin și bere. Deși au fost reținute diferențe sub aspectul gradului de alcool, al materiei prime, al procesului de manufacturare, totuși Curtea dă eficiență doar acelor aspecte care au relevanță pentru respectarea principiului egalității de tratament, și anume un produs cu conținut alcoolic ce îndeplinește același tip de nevoi ale consumatorilor.
Urmează aplicarea testului justificării: o diferență de tratament este discriminatorie dacă nu există o justificare rezonabilă și obiectivă sau dacă nu există o legătură rezonabilă de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit.
De asemenea tribunalul a avut în vedere și criteriul de discriminare. În acest sens, s-a reținut că, prin art. 2 al. 1 din nr.OG 137/2000, se face referire la criterii concrete de discriminare, precum și la "orice alt criteriu". De asemenea, Protocolul 12 la Convenția Europeană reglementând principiul nediscriminării prevede, după criteriile concrete de discriminare și sintagma "oricare altă situație", iar în aliniatul 2 că nimeni nu va fi discriminat de o autoritate publică pe baza oricăruia dintre motivele menționate în paragraful 1.
Din exprimările cuprinse în actele normative menționate, reiese că enumerarea nu este una limitativă, exhaustivă, ci este o enumerare deschisă, discriminarea putând avea loc și în temeiul unui "alt criteriu".
Procedând la aplicarea testului de discriminare, tribunalul a reținut că, în baza contractului de închiriere nr. 626/22.08.2007, prelungit succesiv, apelanții - reclamanți au închiriat la licitație publică apartamentul proprietatea privată a Municipiului I situat în I șos. - nr. 107. 1004, tr. II,. 1,. 1, operațiunea fiind supusă dispozițiilor art. 123 al. 2 din Legea 215/200, aspect recunoscut de ambele părți.
Apelanții - reclamanți solicită intervenția instanței pentru a sancționa atitudinea discriminatorie adoptată de pârâți față de modalitatea de accedere la proprietate asupra apartamentelor deținute în calitate de chiriași. Întreaga acțiune a apelanților - reclamanți este construită, în esență, pe următoarea argumentare: autoritățile locale refuză aplicarea chiriașilor municipiului, în condiții de egalitate cu chiriașii statului, a dispozițiilor art. 1 din Legea 85/1992, plasând situația acestora în contextul dispozițiilor art. 123 al. 2 din Legea 215/2001. Este acea discriminarea formală ( de jure).
Analizând situația factuală a celor două grupuri, tribunalul a constatat că nu se poate reține o echivalență de situații, ci mai degrabă cazuri care sunt egale în aspectele lor relevante. Esențial speței de față este determinarea scopului Legii 85/1992, cu trimitere la Decretul-Lege nr. 61/1990, a categoriei de proprietate din care face bunul pentru care se cere aplicarea aceluiași tratament, a sursei fondurilor din care a fost obținut bunul și, nu în ultimul rând, a categoriei din care fac parte deținătorii locuințelor.
Scopul Legii 85/1992 este, evident, acela de a da posibilitatea chiriașilor să cumpere locuințele la construirea cărora au contribuit direct sau indirect, dispozițiile legii fiind nu numai conforme literei și spiritului dispozițiilor constituționale, ci și legitimate din punct de vedere economic, social și moral, conform argumentării Curții Constituționale făcută prin decizia nr. 28/1994. Această abordare se impune și în cazul de față, dat fiind faptul că, apelanții în calitatea lor de contribuabili au participat la formarea fondurilor publice din care a fost construit blocul 1004.
Că acesta este scopul legii rezultă și din opțiunea constantă a puterii legiuitoare de vinde chiriașilor locuințele ce le dețin, în temeiul aceleași legi 85/1992, deci de a acorda acestora beneficiul unei vânzări directe în condiții de preț determinate. Tribunalul a avut în vedere că legiuitorul dispune vânzarea în condițiile acestei legi și pentru locuințele care nu au fost edificate din fondurile statului. În acest sens sunt Legea 112/1995 și Legea 10/2001, legi care vizează spații cu destinație de locuințe intrate în proprietatea unității administrative teritoriale dar care nu au fost construite din fondurile acesteia sau a statului.
De asemenea și Legea 152/1998 cu modificările ulterioare, invocată de apelanți, face trimitere, în ceea ce privește vânzarea locuințelor la Legea 85/1992. Prin OG35/2007 și Legea 89/2008 (art. 6 indice 3), prin care se modifică Legea 152/1998, pentru aplicarea cărora s-au elaborat Normele metodologice aprobate prin HG889/20008, se dă posibilitatea chiriașilor locuințelor construite după anul 1998 (se are în vedere faptul că legea ) de cumpărare a acestora în condițiile Legii 85/19992. De asemenea, în aceeași lege (art. 1^1 al 2 modificat de nr.OG 105 din 14 iulie 2005) se prevede și faptul că investițiile privind construcțiile de locuințe (în sistem ) sunt finanțate de la bugetul de stat și/sau bugetele locale.
Cu alte cuvinte, legiuitorul acordă același beneficiu chiriașilor, acela de a le fi vândute locuințele în mod direct, în condiții de preț determinate de actul normativ, indiferent de faptul că spațiile locative au fost edificate până la data intrării sale în vigoare (cum se arată în art. 7), ori au fost construite după acest moment, după anul 1998 (ipoteza locuințelor construite în sistem, ca efect al aplicării Legii 152/1998); că au fost construite din fondurile statului ori ori nu au fost construite din fondurile satului, ci din fonduri ale persoanelor fizice ori juridice, dar au intrat în patrimoniul privat al statului (Legea 112/1995 și Legea 10/2001).
Această politică socială, ce rezultă cu evidență din aplicarea Legii 85/1992 la situația în care se află chiriașii, se circumscrie obligației statului de a crea condițiile necesare pentru creșterea calității vieții (art. 134 alin. (2) lit. f) din Constituție și, mai ales, de a lua măsuri de dezvoltare economică și de protecție socială, de natură să asigure cetățenilor un nivel de trai decent (art. 43 alin. (1) din Constituție).
În ceea ce privește categoria juridică a proprietății din care fac parte locuințele, tribunalul a reținut că este vorba de același regim privat: proprietatea privată a unei autorități publice statale. Nu se poate ignora argumentarea justă a apelanților că municipiul nu poate fi disociat de stat, dat fiind caracterul unitar al statului. Că doar pentru o bună gestionare a intereselor colectivității legiuitorul a gândit și elaborat sistemul de descentralizare administrativă. Că principiul autonomiei locale, ce se reflectă și în privința patrimoniului, nu exclude, ci impune obligația autorităților locale de a respecta legile cu caracter special în materia protecției chiriașilor, aplicabile pe întreg teritoriu țării, în interesul comunităților locale, interese care, în domeniul locativ, nu trebuie să fie în contradicție cu interesele chiriașului (în acest sens sunt dispozițiile art. 120 din Constituție).
De asemenea sursa fondurilor din care sunt edificate locuințele din proprietatea privată a autorităților statale este unică: venituri publice, finanțe colectate și folosite în scopul satisfacerii nevoilor generale ale societății, așa cum rezultă din Legea finanțelor publice 500/2002.
Astfel, blocul 1004, din care face parte și apartamentul în litigiu, a fost dobândit de pârâtul Municipiul I, prin nr. 331/29.11.2000, ca urmare a sechestrului aplicat de I, fiind trecut din proprietatea "" I în proprietatea privata a Municipiului I, construcția în faza aflată la preluare fiind realizată în vechiul regim statal, din fondurile statului. Blocul a fost finalizat, după cum susțin pârâții în informațiile furnizate prin adresa nr. 335/14.01.2007, în urma sesizării în baza Legii 554/2004, din veniturile bugetului local, venituri care, potrivit Legii 500/2002 au tot natura de venituri sau finanțe publice.
În ultimul rând, trebuie reținută analogia (asemănare parțială) între chiriașii statului și chiriașii municipiului. Potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea 85/1992 "Locuințele construite din fondurile statului pot fi cumpărate de titularii contractelor de închiriere, cu plata integrală sau în rate a prețului, în condițiile <LLNK 11990 61 401901 0 27>Decretului-lege nr. 61/1990 privind vânzarea de locuințe construite din fondurile statului către populație și ale prezentei legi". În aplicarea acestei legi se impune a fi avută în vedere și decizia nr. 5/21.01.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care, admițând recursul în interesul legii a stabilit că: dispozițiile Legii nr. 85/1992, republicată, sunt aplicabile și în cazul contractelor de închiriere încheiate după data intrării în vigoare a acestui act normativ (ipoteza apelanților).
Faptul că art. 1, anterior citat, se adresează, în mod formal chiriașilor ce dețin locuințe construite din fondurile statului, nu exclude, ca, în același timp, să fie conferite drepturi chiriașilor ce dețin locuințe construite din aceleași fonduri publice din care sunt formate fondurile statului.
Toate acestea sunt aspecte relevante ce fac relația de comparație să fie îndeplinită.
Tribunalul a surprins și deosebirile între cele două cazuri puse în discuție, deosebiri ce nu sunt însă în măsură a anihila aspectele dominante, relevante pentru obiectul prevederii care prescrie egalitatea de tratament.
Unitatea administrativă teritorială, deși este o parte integrantă, a statului, are patrimoniu distinct de acesta, personalitate juridică proprie și autonomie locală în gestionarea fondurilor, conform art. 4 din Legea 213/1998 și art. 21, 119 și 123 din Legea 215/2001.
, beneficiari ai Legii 85/1992, le-a fost determinată chiria pe baza actelor normative, iar chiriașii apelanți au obținut locuința contra unei chirii licitate, însă ambele categorii au fost selectate pe baza îndeplinirii unor condiții prealabile.
Ceea ce omite intimata în apărările sale este de a analiza aspectul litigios prin comparație, concentrarea sa exclusivă făcându-se pe aplicarea dreptului substanțial, pe litera legii și nu pe scopul ei.
Tribunalul a avut în vedere că instanțele internaționale, atunci când sunt sesizate cu soluționarea unor probleme legate de exercitarea unui drept fundamental (cum este în cauză dreptul de a nu fi discriminat) abordează interpretarea teleologică, adică urmăresc să stabilească finalitatea avută în vedere de lege, scopul pentru care a fost edictată.
În plus, tribunalul a mai reținut că, din momentul în care reclamanții au devenit chiriașii blocului 1004 raporturile de locațiune între chiriașii apelanți și autoritățile locale sunt guvernate de actele normative aplicabile acestei categorii sociale. Acesta a fost și înțelesul pe care autoritățile l-au dat raporturilor astfel stabilite, prin contractul de închiriere făcând trimitere la dispozițiile Legii 114/1996 și nr.HG 400/2003.
În plus și din proiectul anunțului la vânzare reiese că intimații au reprezentarea legislației care trebuie aplicată chiriașilor din moment ce au inserat obligația acestora de a renunța la contractele de închiriere, anterior declanșării procedurilor de vânzare la licitație. Cu alte cuvinte, locuințele în discuție nu pot fi vândute prin licitație, în procedura prevăzută de art. 123 al. 3, câtă vreme acestea sunt ocupate de chiriași.
Instanța a mai constatat și faptul că intenția legiuitorului de a supune legii speciale contractele de închiriere privind suprafețele locative cu destinația de locuințe atât din proprietatea statului cât și a unităților administrativ-teritoriale rezultă cu evidență și din dispozițiile art. 1 din OUG8/20004.
În consecință, atât desfășurării relațiilor contractuale locative, cât și vânzării ce privesc apartamentul proprietatea privată a municipiului îi sunt incidente dispozițiile legii speciale ce asigură protecție chiriașilor și nu dispozițiile legii generale. Cu alte cuvinte, Legea 215/2001 al.2 este aplicabilă în toate cazurile în care are loc vânzarea unui bun din patrimoniul privat al municipiului și pentru care nu există o reglementare specială. Or, în cauză, Legea 85/1992 este legea specială aplicabilă vânzării locuințelor deținute de chiriașii statului și ca atare aceasta trebuie aplicată și apelanților reclamanți.
Tribunalul a mai constatat că intimații nu au justificat obiectiv aplicarea tratamentului inegal. Împrejurarea că apartamentul este proprietatea privată a municipiului și că acesta este obligat să valorifice bunurile cât mai bine cu putință, justificat prin întâmpinare de protejarea interesului local, nu poate fi prin ea înseși o explicație rațională și obiectivă. Aceasta, deoarece, temeiurile avute în vedere la elaborarea Protocolului 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, lasă să se înțeleagă dorința de a acorda o importanță preeminentă intereselor individuale interesului public în exercitarea drepturilor și libertăților, fără discriminare.
În ceea ce privește criteriul de discriminare, tribunalul a avut în vedere dispozițiile art. 2(1) din OG137/2000, prin sintagma "precum și orice alt criteriu" înțelegându-se un criteriu neutru de discriminare, cum este în cauză.
Potrivit opiniei minoritare, reclamanții au închiriat apartamentul, situat în I șos. - nr. 107,. 1004. tr. II.. 1. 1, de la titularul dreptului de proprietate, Consiliul Local al municipiului I, reprezentat prin Primarul municipiului I, în calitate de locator, în baza unei licitații, stabilindu-se chiria lunară în conformitate cu procesul-verbal de adjudecare al licitației închirierii apartamentului, conf. pct. 5 din acest contract, începând cu data de 1.08.2007 până la data de 1.08.2008, contractul putând fi prelungit prin acordul părților, la expirarea duratei închirierii.
Blocul 1004, fost achiziționat de către Consiliul Local al municipiului I, prin Hotărârea nr. 331/29.11.2000, ca efect al scoaterii la vânzare, proprietatea acestui imobil aparținând lui "", imobil ce a intrat în proprietatea privată a Consiliul Local al municipiului I, făcând parte din inventarul bunurilor imobile care alcătuiesc domeniul privat al Consiliul Local al municipiului I, conf. anexei la Hotărârea nr. 139/ 31.03.2003 emisă de Consiliul Local al municipiului
Potrivit art. 123 alin. 1 din 215/2001, consiliile locale hotărăsc ca bunurile ce aparțin domeniului public sau privat să fie date în administrarea regiilor autonome și instituțiilor publice, să fie concesionate sau să fie închiriate, iar alin. 2 al aceluiași articol, stabilește că vânzarea, concesionarea și închirierea se fac prin licitație publică, organizate în condițiile legii.
Proiectul de Hotărâre privind vânzarea, prin licitație publică deschisă, a apartamentelor situate în I, șos. - nr. 105-107,. 1004. tr. I și II. este întocmit în conformitate cu disp. art. 123 aliniatele 1 și 2 din 215/2001.
Cât timp reclamanții au închiriat apartamentul din. 1004. prin licitație, implicit au acceptat și o eventuală vânzare a acestui imobil prin aceeași modalitate.
Decizia nr. 5/21.01.2008 privind recursul în interesul legii cu privire la problema aplicabilității Legii nr. 85/92 emisă de Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că titularii contractelor de închiriere pot cumpăra locuințele construite din fondurile statului în condițiile Decretului - lege nr. 61/1990, dar din conținutul acestor norme legale rezultă că obligația de a vinde intervine doar atunci când sunt îndeplinite cumulativ mai multe condiții, printre care, locuințele să fie construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, până la intrarea în vigoare a legii.
Din actele depuse la dosar, rezultă că imobilul din blocul 1004. este domeniul privat al Consiliul Local al municipiului I și nu a fost construit din fonduri bugetare de stat, până la data intrării în vigoare a legii 85/1992, imobilul fiind achiziționat de către Consiliul Local în anul 2000, și dat spre închiriere în anul 2007.
Pentru aceste considerente, s-a apreciat că nu există o stare de discriminare între reclamanți și ceilalți chiriași cu vocație la cumpărarea apartamentelor ce le dețin în baza unui contract de închiriere încheiat tot cu autoritățile statului, reclamanții fiind sub incidența unor dispoziții legale diferite, legiuitorul având posibilitatea să reglementeze cadrul legal al vânzării imobilelor și să stabilească un regim juridic diferit.
Municipiul I, prin primar și Consiliul Local I au declarat recurs considerând că decizia tribunalului este nelegală și netemeinică.
În dezvoltarea motivelor de recurs, se susține că instanța de apel a încălcat Decizia nr. 818/2008 a Curții Constituționale, care a declarat ca nefiind constituționale dispozițiile art. 1, 2 alin. 3 și 27 alin. 1 din nr.OG 137/2000 pentru a evita ca instanțele judecătorești să se subroge puterii legislative.
Recurenții susțin că, în considerentele deciziei recurate, tribunalul a substituit Legea nr. 215/2001 cu Legea nr. 85/1992, deși din conținutul acestei ultime legi rezultă clar că nu este aplicabilă în speță.
Învederează recurenții că tribunalul nu a pus în dezbaterea părților și nu s-a pronunțat cu privire la excepția necompetenței generale a instanțelor de judecată de a constata existența unei discriminări, excepție ce a fost invocată prin întâmpinare.
Recurenții arată că reiterează în recurs atât excepția necompetenței generale a instanței judecătorești, cât și excepția prematurității promovării acțiunii, ca urmare a faptului că nu a fost emisă nicio hotărâre de consiliu prin care să se decidă vânzarea într-un fel sau altul a apartamentelor din blocul nr. 1004.
Arată recurenții că reclamanții au formulat acțiunea în urma unui proiect de hotărâre, care nu constituie act normativ al autorității publice locale.
Pe fondul litigiului, recurenții susțin că tribunalul a făcut abstracție de prevederile legale în materie.
În acest sens, recurenții precizează că distincția dintre domeniul privat al statului și cel al unităților administrativ teritoriale este făcută de art. 4 din Legea nr. 213/1998 și de art. 21, 119, 123 din Legea nr. 215/2001, aceste texte constituind cadrul legal al vânzării bunurilor proprietate privată a unităților administrativ-teritoriale.
Apreciază recurenții că tribunalul a aplicat greșit Legea nr. 85/1992, deși chiar legiuitorul a stabilit căror subiecte de drept se adresează această lege și anume, chiriașilor din locuințe constituite din fonduri de stat.
Recurenții consideră că, prezentarea în cererea de apel a unor acte normative, nu a făcut decât să sublinieze lipsa unei legi speciale care să permită înstrăinarea prin vânzarea directă a apartamentului din litigiu, care se află în proprietatea privată a Municipiului
Recurenții mai pretind să tribunalul nu a argumentat care anume prevedere din Legea nr. 85/1992 poate conferi chiriașilor municipiului dreptul la cumpărarea directă a locuinței, iar Legea nr. 85/1992 nu prevede vânzarea locuințelor din fonduri publice, ci din fondurile statului.
Mai mult, recurenții arată că distincția de netăgăduit între stat și municipiu este relevată și de faptul că bugetul de stat este diferit de bugetele locale, cu toate consecințele ce decurg din acest fapt.
Apreciază recurenții că, în speță, nu este întrunit niciun singur element care să conducă la ideea de discriminare, iar vânzarea directă ar reprezenta tocmai o încălcare a principiului egalității în fața legii.
Recurenții învederează că nici legislația europeană invocată nu este aplicabilă în speță, atât timp cât intimații nu sunt discriminați în nici un fel și nu există vreun act normativ care să le confere o speranță legitimă la cumpărarea directă a apartamentului.
Legal citați, intimații - și - au formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Susțin intimații că recurenții nu au interes să invoce excepția necompetenței materiale a instanței, iar excepția prematurității formulării acțiunii este neîntemeiată. Sub aspectul fondului litigios, intimații arată că recurenții au interpretat greșit prevederile nr.OG 137/2000, atât timp cât, de esența,discriminării este conceptul de compatibilitate și nu de identitate.
În recurs a fost administrată proba cu înscrisuri.
Examinând recursul, Curtea reține că acesta este întemeiat în limitele ce vor fi expuse în continuare:
Criticile recurenților referitoare la nepunerea în discuția contradictorie a părților și nepronunțarea instanței de apel asupra excepțiilor necompetenței generale a instanțelor judecătorești de a judeca acțiuni ce au ca obiect constatarea discriminării și prematurității prezentei acțiuni nu sunt fondate.
În acest sens, Curtea constată că întâmpinarea prin care au fost invocate cele două excepții a fost comunicată apelanților, însă, pe parcursul judecării apelului, niciuna dintre părțile litigante nu s-a prezentat în instanță, solicitând judecata cauzei în lipsă.
Instanța de apel s-a pronunțat, cu respectarea prevederilor art. 137 Cod procedură civilă, mai întâi asupra excepțiilor, pe care le-a respins, iar apoi asupra fondului litigiului.
Atât timp cât recurenții nu au criticat soluția instanței de apel referitoare la respingerea excepțiilor, partea din hotărâre prin care au fost respinse acestea a trecut în puterea lucrului judecat, devenind irevocabilă, astfel că nu se mai pot reitera în recurs aceleași excepții.
Mai mult, Curtea apreciază că, în mod corect, tribunalul a reținut posibilitatea instanțelor judecătorești de a constata discriminarea în cazuri concrete deduse judecății.
În acest sens, Curtea reține că, potrivit art. 27 din nr.OG 137/2000, persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun.
Este adevărat că art. 27 format obiectul controlului de constituționalitate exercitat de Curtea Constituțională a României, care, prin deciziile nr. 818/03.07.2008, 819/2008, 820/2008 și 821/2008, a reținut că prevederile sale sunt neconstituționale în măsura în care din ele se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor, la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii.
Rezultă astfel că prevederile art. 27 sunt constituționale, excepție făcând situațiile expres și limitativ prevăzute în conținutul deciziilor instanței de contencios constituțional.
Raportat la acest text, Curtea reține că persoanele care se consideră discriminate se pot adresa direct instanțelor judecătorești pentru a se constata existența discriminării, pe calea dreptului comun.
De altfel, dacă acest text nu ar permite instanțelor să se pronunțe cu privire la cererile care au obiect discriminarea, Curtea apreciază că instanțele se pot pronunța, totuși, cu privire la asemenea cereri pe terenul art. 14 din și a art. 1 din Protocolul 12 la. prin raportare la art. 20 din Constituția României.
Este de principiu că, dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din este un drept subiectiv substanțial, care nu are o existență independentă în sistemul de protecție europeană a drepturilor și libertăților fundamentale pe care aceasta îl instituie, deoarece nu poate fi invocat decât prin raportare la acestea. Însă, el poate apărea autonom, prin aceea că, într-o situație dată, este posibil ca el să fie încălcat, fără a se constata și o încălcare a drepturilor în legătură cu care a fost invocat.
Constatarea unei încălcări a acestor dispoziții se poate face, însă, numai în legătură cu un alt drept apărat de Convenție.
La data de 01 aprilie 2005 intrat în vigoare Protocolul nr. 12 la Convenție privitor la interdicția generală a oricărei forme de discriminare.
Potrivit art. 1 al acestui Protocol, exercitarea dreptului prevăzut de legea națională a unui stat contractant este asigurată, fără nicio discriminare întemeiată, în special, pe unul din motivele arătate de text, sau oricare altă situație și nimeni nu poate face obiectul unei discriminări din partea unei autorități publice, dacă aceasta ar fi întemeiată pe unul din motivele arătate.
Prin urmare, după această dată, toate persoanele aflate sub jurisdicția statelor contractante pot invoca încălcarea dreptului la nediscriminare nu numai cu privire la drepturile și libertățile garantate de Convenție și/sau de protocoalele sale adiționale, ci și cu privire la orice drept recunoscut în legislația națională a statului contractant în cauză.
Făcând o interpretare nuanțată a prevederilor Convenției, organele acesteia au concluzionat, însă, că a distinge nu înseamnă a discrimina, observând existența unor situații ale căror particularități impun a fi tratate diferențiat.
Diferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14, din Convenție, numai atunci când autoritățile statale introduc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.
În prezenta cauză, intimații au calitatea de chiriași ai unui apartament aflat în proprietatea privată a municipiului
Astfel, Curtea reține că situația lor este comparabilă cu aceea a chiriașilor din apartamentele proprietate de stat sau din apartamentele proprietatea unităților economice sau bugetare de stat.
Potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 85/1992, republicată, privind vânzarea de locuințe și spații cu altă destinație construite din fondurile statului și din fondurile unităților economice sau bugetare de sat, locuințele construite din fondurile statului pot fi cumpărate de titularii contractelor de închiriere, cu plata integrală sau în rate a prețului, în condițiile Decretului-Lege nr. 61/1990 privind vânzarea de locuințe construite din fondurile statului către populație și ale acestei legi.
Conform art. 2 alin. 1 din Legea nr. 85/1992, construcțiile de locuințe finanțate din fondurile statului, în curs de execuție și nerepartizate nominal până la data intrării în vigoare a legii, care nu pot fi terminate și vândute în condițiile reglementărilor în vigoare, pot fi vândute,pe apartamente, pe paliere, pe scări, pe tronsoane de clădiri sau în întregime, prin licitație publică.
Alineatul 4 al art. 2 stabilește că locuințele prevăzute la alin. 1, repartizate sau pentru care s-au încheiat antecontracte sau contracte de vânzare-cumpărare până la data intrării în vigoare a legii, se pot cumpăra de beneficiarii actului de repartiție sau de titularii antecontractelor, ori ai contractelor de vânzare-cumpărare, fătă licitație, la valoarea lucrărilor executate de unitatea proprietară, în condițiile art. 1.
Curtea reține că Legea nr. 85/1992, pe care intimații-reclamanți și-au fundamentat pretențiile, face distincție între locuințele edificate din fondurile satului, construite până la momentul intrării în vigoare a legii și locuințele finanțate din fondurile statului, în curs de execuție și nerepartizate nominal până la data intrării în vigoare a legii.
În raport de această distincție, legea stabilește și tratamente juridice diferite în ceea ce privește vânzarea imobilelor.
În prima situație, locuințele finalizate până la intrarea în vigoare a legii, vor fi vândute direct titularilor contractelor de închiriere, în condițiile Decretului-Lege nr. 61/1990 și ale acestei legi, iar în a doua situație, construcțiile de locuințe finanțate din fondurile statului, în curs de execuție și nerepartizate nominal până la data intrării în vigoare a legii se vând prin licitație publică.
În prezenta cauză, blocul 1004, în care se află și apartamentul ai căror chiriași sunt reclamanții-intimați, a fost cumpărat de Municipiul I, în baza hotărârii Consiliului Local nr. 331 din 29.11.2000.
Astfel, situația apartamentului închiriat de reclamanții-intimați este comparabilă cu cea a locuințelor reglementate de alineatul 1 al art. 2 din Legea nr. 85/1992, care se când la licitație publică.
prevăzută de alin. 4 al art. 2 din Legea nr. 85/1992 nu este aplicabilă reclamanților-intimați, deoarece excepțiile sunt de strictă interpretare, iar la momentul apariției legii, ei nu beneficiau de vreo repartiție în blocul 1004 și nici nu erau titularii vreunui antecontract sau contract de vânzare-cumpărare a apartamentului pe care îl ocupă în prezent.
În consecință, Curtea reține că distincția dintre cele două categorii de apartamente - ambele construite din fondurile statului înainte sau după intrarea în vigoare a Legii 85/1992 - și respectiv, dintre cele două categorii de chiriași este justificată rezonabil și obiectiv de politica economică și socială a statului român.
În considerarea marjei de apreciere de care dispune legiuitorul național, măsurile de realizare a acestei politici economice și sociale s-au concretizat în Legea nr. 85/1992 și asigură echilibrul dintre interesul particular și cel general.
Astfel, legiuitorul a asigurat vânzarea directă către chiriași a apartamentelor vechi, la construirea cărora aceștia și-au adus într-un fel sau altul contribuția, dar a urmărit și încurajarea edificării de noi locuințe prin vânzarea acestora la licitație publică, după adoptarea modelului economic al economiei de piață.
Față de cele ce preced, Curtea reține că tribunalul a reținut existența unei discriminări a reclamanților-intimați - chiriași ai municipiului I - față de chiriașii imobilelor proprietate de stat printr-o greșită aplicare a prevederilor Legii nr. 85/1992, ceea ce determină incidența, în cauză, a motivului de recurs înscris în art. 304 punctul 3 Cod procedură civilă.
Față de cele ce preced, în baza art. 312 alin. 1 teza I Cod procedură civilă, se va admite recursul declarat de Municipiul I, prin primar și de Consiliul Local I și se va schimba în parte decizia recurată.
Se va respinge apelul declarat de reclamanți și se vor menține dispozițiile deciziei de respingere a excepțiilor invocate de intimați.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Admite recursul declarat de Municipiul I, prin Primar și de Consiliul Local I împotriva deciziei civile nr. 716 din 03.11.2008 a Tribunalului Iași, decizie pe care o modifică în parte.
Respinge apelul declarat de și - împotriva sentinței civile nr. 3078 din 7.03.2008 a Judecătoriei Iași, sentință pe care o păstrează.
Menține dispozițiile referitoare la respingerea excepțiilor.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi -20.11.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - --- -
Grefier,
Red.
Tehnored.
Tribunalul Iași:,
,
21.12.2009
2 ex.
Președinte:Georgeta ProteaJudecători:Georgeta Protea, Mona Maria Pivniceru, Elena
