Obligație de a face. Decizia 85/2010. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 85/
Ședința publică din data de 15 februarie 2010
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Vanghelița Tase
JUDECĂTOR 2: Gabriel Lefter
JUDECĂTOR 3: Mihaela Ganea
Grefier - -
S-a luat în examinare cererea de repunere pe rol a cauzei și recursul civil declarat de recurentul reclamant, domiciliat în M,-, -escăruș,. 4,. 406, județul C, împotriva deciziei civile nr. 403/12.09.2008 pronunțată de Tribunalul Constanța, în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu intimații pârâți "", cu sediul în-, județul C, cu sediul în strada -. -. Al. nr. 50, sector 1 și STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR B, cu sediul în-, sector 5, având ca obiect obligație de a face.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă pentru recurentul reclamant, avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr. 40429/24.11.2008, depusă la dosar, pentru intimata pârâtă "" C, se prezintă avocat, fără delegație la dosar, lipsind celelalte părți.
Procedura este legal îndeplinită, cu respectarea dispozițiilor art. 87 și următoarele Cod procedură civilă.
Grefierul de ședință se referă asupra cauzei, învederând că, prin serviciul registratură, la data de 7.01.2010 recurentul reclamant a depus o cerere de repunere pe rol a dosarului civil nr- în vederea continuării judecății, întrucât nu mai subzistă motivul suspendării, cerere timbrată cu timbru judiciar de 0,15 lei. De asemenea, arată că la dosar se află extras de pe portalul instanțelor de judecată din care rezultă că, cererea de strămutare formulată de petentul și înregistrată sub nr- pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost soluționată prin încheierea nr. 5092/30.04.2009, în sensul respingerii cererii de strămutare.
Apărătorul recurentului reclamant depune la dosar chitanța seria nr. CT - PJ/15.02.2010 în sumă de 4 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă cererii de repunere pe rol.
Curtea acordă cuvântul părților asupra cererii de repunere pe rol a cauzei.
Având, pe rând, cuvântul, apărătorii recurentului reclamant și al intimatei pârâtă solicită repunerea pe rol a cauzei și acordarea cuvântului asupra cererii de recurs.
Deliberând, Curtea, având în vedere că cererea de strămutare formulată de petentul și înregistrată sub nr- pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost soluționată prin încheierea nr. 5092/30.04.2009, în sensul respingerii ei, constată că nu mai subzistă temeiul de suspendare și că sunt îndeplinite cerințele dispozițiilor art. 245 Cod procedură civilă, motiv pentru care încuviințează cererea de repunere pe rol și acordă cuvântul pe fondul cererii de recurs.
Având cuvântul, apărătorul recurentului reclamant solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei instanței de apel și a sentinței instanței de fond, și pe fondul cauzei, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată. Depune la dosar concluzii scrise și practică judiciară a Curții de Apel Alba Iulia, G, B, P, precum și Decizia nr. 5 din 21.01.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Apărătorul intimatei pârâte, având cuvântul, pune concluzii de respingere a recursului, pentru motivele expuse pe larg în întâmpinare, fără cheltuieli de judecată.
Instanța rămâne în pronunțare asupra cauzei.
CURTEA
Asupra prezentului recurs, constată:
Prin decizia civilă nr. 403/12.09.2008 a Tribunalului Constanța -secția civilă a fost respins ca nefondat apelul formulat de apelantul reclamant în contradictoriu cu intimata COM CM C, împotriva sentinței civile nr. 3242/21.02.2008 a Judecătoriei Constanța.
Instanța de apel a reținut că în speță, reclamantul încheiat cu C procesul-verbal de predare a locuinței situate în municipiul M,-, bloc cămin,. A,. 406, județul C, fără a se încheia un contract de închiriere în formă scrisă cu această societate, termenul de folosire a spațiului locativ fiind de un an, respectiv, până la începutul anului 2005.
Tribunalul a avut în vedere că motivele de critică ale hotărârii evocate au vizat atât modalitatea de soluționare a cererii de chemare în judecată principală privind obligația de a face, respectiv de a obliga pârâta la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în ceea ce privește locuința situată în municipiul M,-, -escăruș,.A,. 406, județul C, cât și cererea reconvențională formulată de către pârâta C de evacuare a reclamantului din acest spațiu și obligarea lui la chiria aferentă lunilor septembrie și octombrie 2005.
Tribunalul a stabilit că dispozițiile art.7 alin.1 din Legea nr. 85/1992 reglementează faptul că, locuințele construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, altele decât locuințele de intervenție, urmează a fi vândute titularilor contractelor de închiriere, la cererea acestora, cu plata integrală sau în rate a prețului.
Normele mai sus invocate reprezintă o excepție de la principiul autonomiei de voință, respectiv a libertății contractuale prevăzute de dispozițiile art. 969.civ. astfel încât trebuie aplicate strict la cazurile și condițiile reglementate în mod expres prin actul normativ menționat.
Dispozițiile art. 7 alin.1 din Legea nr.85/1992 reglementează distinct situația locuințelor ocupate de chiriași în baza contractelor de închiriere perfectate până la data intrării în vigoare a acestui act normativ, întrucât, dacă legiuitorul nu intenționa să facă distincție între situația chiriașilor cu contract de închiriere încheiat până la data intrării în vigoare a acestui act normativ de situația titularilor unor contracte de închiriere perfectate ulterior acestui moment, nu ar mai fi reglementat dispoziția menționată în aliniatul 5, al aceluiași articol, sau s-ar fi referit numai la locuințele construite din fonduri proprii, nu și la cele deținute de unitățile economice.
Astfel, a arătat instanța de apel, după modificarea Legii nr.85/1992, decizia de înstrăinare și condițiile vânzării locuințelor de serviciu se pot realiza numai în condițiile art.7 alin.5, deci numai cu acordul unităților economice, iar în lipsa acestui acord, instanțele de judecată nu au posibilitatea să dispună obligarea unităților la înstrăinarea acestor bunuri din patrimoniul lor și respectiv suplinirea acordului de voință al unei părți contractante. În jurisprudență s-a statuat și faptul că titularii contractelor de închiriere a suprafețelor locative construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, încheiate anterior modificărilor aduse prin Legea nr.85/1992, prin Legea nr. 76/1994, pot cere instanței de judecată obligarea unităților la încheierea contractelor de vânzare a suprafețelor locative respective, numai dacă acestea nu sunt locuințe de intervenție.
Prin urmare, dreptul de a cumpăra și respectiv obligația corelativă de a vinde se pot concretiza printr-un contract de vânzare-cumpărare a spațiului locativ respectiv, numai în considerarea calității de chiriaș la momentul intrării în vigoare a legii, contractul de vânzare-cumpărare între unitatea deținătoare și chiriaș fiind guvernat de principiul libertății de voință contractuală, astfel cum este acesta definit de dispozițiile art.969 civ.
A dispune obligarea pârâtei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu reclamantul constituie prin urmare o ingerință în respectarea proprietății unei persoane, ceea ce contravine dispozițiilor art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, norme care se aplică cu prioritate.A lua o măsură în sens contrar înseamnă chiar o limitare a dreptului de dispoziție asupra bunului de către titularul dreptului de proprietate, instituindu-se de fapt o limitare a principiului autonomiei de voință a părților, principiu consacrat prin dispozițiile art.969 civ. potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante.
Prin urmare, reclamantului nu îi sunt aplicabile dispozițiile art. 7 din Legea nr. 85/ 1992, întrucât la data intrării în vigoare a respectivului act normativ acesta nu era beneficiarul unei locațiuni pentru imobilul în litigiu, valabil încheiată.
Instanța de apel a apreciat că, din acest punct de vedere, soluția primei instanțe este legală și temeinică, apelul fiind nefondat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul, care a criticat-o pe temei de nelegalitate în raport de disp. art. 304 pct. 9 cod proc. civilă.
Recurentul reclamant a arătat că instanțele nu au ținut seama de faptul că garsoniera ocupată în temeiul contractului de închiriere constituie o locuință de serviciu, iar nu o locuință de intervenție și prin urmare s-a făcut o greșită raportare la decizia nr. II din 29.09.1997 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Recurentul a apreciat că în speță se aplică decizia nr. 5/21.01.2008 pronunțată de Secțiile Unite în dosarul nr. 59/2007, care a statuat asupra aplicării prevederilor Legii nr. 85/1992 și la contractele de închiriere care au luat ființă sub imperiul său.
S-a solicitat să se constate că acest spațiu constituie singura posibilitate locativă a recurentului și a familiei sale și că are dreptul legal să o cumpere în raport de dispozițiile art. 7 al. 5 din Legea nr. 85/1992, pentru că acest cămin a fost construit în anii 1974 - 1975 din fondurile statului, iar societatea intimată
l-a dobândit în procedura privatizării, fără să aloce fonduri pentru achiziționarea lui.
S-a mai susținut că în contractele de închiriere s-a stipulat caracterul de locuință de serviciu și s-a negat apartenența acestui activ la prevederile art. 7 al. 7 din lege.
Recursul a vizat, deopotrivă, necesitatea asigurării egalității cetățenilor român în fața legii, fiind evocate normele cuprinse în Decretul-Lege nr. 61/1990, care ca și în situația celor din Legea nr. 85/1992 au caracter special, fiind aplicabile din momentul adoptării lor tuturor situațiilor juridice similare.
S-a susținut că Legea nr. 85/1992 nu are aplicabilitate limitată în timp și nu face discriminări între chiriași, în sensul că ar beneficia de prevederile acestei legi doar cei care aveau contracte de închiriere la data de 29.07.1992.
Recursul a vizat admiterea căii de atac și reformarea soluțiilor anterioare, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată și obligarea societății pârâte la vinderea către reclamant a garsonierei - locuință de serviciu, deținută în baza contractelor de închiriere.
Ambele părți au depus concluzii scrise, iar în raport de criticile formulate, care se încadrează formal în prevederile art. 304 pct. 9 cod proc. civilă
(,încălcarea sau aplicarea greșită a legii), se vor reține următoarele considerente:
Situația premisă la care trebuie să se raporteze orice analiză a raportului litigios în speță o constituie definirea naturii juridice a spațiului deținut de recurentul reclamant cu titlu locativ și care permite în final să se constate incidența sau, dimpotrivă, inaplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 85/1992 republicate.
Norma evocată în proces de către reclamant reglementează vânzarea de locuințe și spații cu altă destinație construite din fondurile statului și din fondurile unităților economice sau bugetare de stat și constituie, prin finalitate, o reflectare a justiției sociale asumate de legiuitor în legătură cu acest tip de spații locative.
Decizia nr. V din 21.01.2008 a - Secțiile Unite a statuat, în recursul în interesul legii, asupra unui aspect care însă nu are - astfel cum a susținut recurentul - relevanță în speță, anume, existența aptitudinii chiriașului spațiului locativ construit din fondurile statului de a beneficia de același drept ca și cel care deținea locuința cu contract de închiriere valabil la data intrării în vigoare a Legii nr. 85/1992.
În mod judicios tribunalul a reținut, însă, că deși această decizie - publicată după pronunțarea soluției de către instanța de fond - tranșează o chestiune soluționată diferit în jurisprudență până la acea dată, ea nu are incidență în cauză câtă vreme nu sunt întrunite în mod cumulativ cerințele de raportare la Legea nr. 85/1992. Sub acest aspect, existența unor raporturi juridice de natura locațiunii și apartenența spațiului (predat reclamantului pe baza procesului-verbal din 2004 ) în ansamblul unui Cămin cu mai multe astfel de încăperi, nu sunt suficiente pentru a aprecia în mod just că în speță sunt incidente dispozițiile Legii nr. 85/1992, deoarece astfel cum s-a reținut și în apel, spațiul în litigiu nu este o locuință în înțelesul dat de Legea nr. 114/1996 și nu în ultimul rând de Decretul-lege nr. 61/1990 ( la care face de altfel trimitere actul normativ din 1992 ).
Legea nr. 85/1992 a urmărit complinirea și reglementarea unor situații similare locuințelor la care se referă Decretul-lege nr. -, dar care aveau un regim juridic distinct de acestea - anume, cele care erau construite din fondurile statului, dar nu se aflau în administrarea unităților specializate pentru vânzarea către populație, precum și cele construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, până la data intrării în vigoare a legii.
În speță, criticile de nelegalitate formulate de recurent sunt nefondate, întrucât intimata COM CM a probat nu doar că această clădire a fost construită anterior anului 1989 din fondurile statului, fiind preluată odată cu înființarea societății potrivit Legii nr. 15/1990 ca activ în patrimoniul propriu (art. 20), prin preluarea activului și pasivului fostului C și că a predat-o recurentului reclamant pentru satisfacerea nevoilor locative, ci și că acest Cămin figurează ca punct de lucru al societății, iar una dintre activitățile care definesc obiectul de activitate îl reprezintă închirierea de spații de cazare, pe care o exercită inclusiv în ce privește spațiul în litigiu.
Prin urmare, încadrarea acestui spațiu în categoria locuințelor de intervenție sau a locuințelor de serviciu nu are relevanță, întrucât ceea ce este determinant în speță este - astfel cum a conchis și instanța de apel - inaptitudinea acestuia de a fi supus regimului juridic al locuinței, în sensul definit de Legea nr. 114/1996, dar și de Decretul-lege nr. 61/1990.
Evocarea în susținerea opiniei contrare a jurisprudenței în recurs a altor instanțe (evidențiate prin extrasele depuse cu ocazia închiderii dezbaterilor, de pe soluțiile pronunțate) nu are relevanță în speță, având în vedere că soluțiile menționate - una singură cu considerente redactate - pornesc de la premisa încadrării acestor spații în sfera locuințelor se serviciu, premisă exclusă în cauză în raport de situația de fapt expusă.
Pentru toate aceste considerente, constatând că instanța de apel a făcut o corectă interpretare, prin prisma dispozițiilor legale incidente, a situației de fapt și că nu există temeiuri de reformare în raport de disp. art. 304 pct. 9 cod proc. civilă a deciziei recurate, recursul formulat în cauză va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul civil declarat de recurentul reclamant, domiciliat în M,-, -escăruș,. 4,. 406, județul C, împotriva deciziei civile nr. 403/12.09.2008 pronunțată de Tribunalul Constanța, în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu intimații pârâți "", cu sediul în-, județul C, cu sediul în strada -. -. Al. nr. 50, sector 1 și STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR B, cu sediul în-, sector 5.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 februarie 2010.
Președinte, - - | Judecător, - - | Judecător, - - |
Grefier, - - |
Jud.fond.
Jud.apel. /
jud.
2 ex./ 25.02.2010.
Președinte:Vanghelița TaseJudecători:Vanghelița Tase, Gabriel Lefter, Mihaela Ganea
