Obligație de a face. Decizia 86/2010. Curtea de Apel Constanta

Dosar nr-

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL CONSTANȚA

SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIA CIVILĂ NR. 86/

Ședința publică din data de 15 februarie 2010

Completul compus din:

PREȘEDINTE: Vanghelița Tase

JUDECĂTOR 2: Gabriel Lefter

JUDECĂTOR 3: Mihaela Ganea

Grefier - -

S-a luat în examinare cererea de repunere pe rol a cauzei și recursul civil declarat de recurentul reclamant, domiciliat în M,-, -escăruș,. A,. 1,. 106, județul C, împotriva deciziei civile nr. 615/10.11.2008 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu intimata pârâtă "", cu sediul în-, județul C și intimații chemați în garanție, cu sediul în strada - nr. 21, sector 1 și STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE B, cu sediul în-, sector 5, având ca obiect obligație de a face.

La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă pentru recurentul reclamant, avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr. 40489/19.01.2009, depusă la dosar, pentru intimata pârâtă se prezintă avocat, fără delegație la dosar, lipsind celelalte părți.

Procedura este legal îndeplinită, cu respectarea dispozițiilor art. 87 și următoarele Cod procedură civilă.

Grefierul de ședință se referă asupra cauzei, învederând că, prin serviciul registratură, la data de 7.01.2010 recurentul reclamant a depus o cerere de repunere pe rol a dosarului civil nr- în vederea continuării judecății, întrucât nu mai subzistă motivul suspendării, cerere timbrată cu timbru judiciar de 0,15 lei. De asemenea, arată că la dosar se află extras de pe portalul instanțelor de judecată din care rezultă că, cererea de strămutare formulată de petentul și înregistrată sub nr- pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost soluționată prin încheierea nr. 7025/26.06.2009, în sensul respingerii cererii de strămutare.

Apărătorul recurentului reclamant depune la dosar chitanța seria nr. CT - PJ/15.02.2010 în sumă de 4 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă cererii de repunere pe rol.

Curtea acordă cuvântul părților asupra cererii de repunere pe rol a cauzei.

Având, pe rând, cuvântul, apărătorii recurentului reclamant și al intimatei pârâte solicită repunerea pe rol a cauzei și acordarea cuvântului asupra recursului.

Deliberând, curtea, având în vedere că cererea de strămutare formulată de petentul și înregistrată sub nr- pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost soluționată prin încheierea nr. 7025/26.06.2009, în sensul respingerii cererii de strămutare, constată ca fiind îndeplinite cerințele dispozițiilor art. 245 Cod procedură civilă, încuviințează cererea de repunere pe rol și acordă cuvântul pe fondul recursului.

Având cuvântul, apărătorul recurentului reclamant solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei instanței de apel și a sentinței instanței de fond, iar pe fondul cauzei, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată. Depune la dosar concluzii scrise și practică judiciară a Curții de Apel Alba Iulia, G, B, P, precum și Decizia nr. 5 din 21.01.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Apărătorul intimatei pârâte, având cuvântul, pune concluzii de respingere a recursului, pentru motivele expuse pe larg în întâmpinare, fără cheltuieli de judecată.

Instanța rămâne în pronunțare asupra cauzei.

CURTEA

Asupra recursului civil de față:

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Mangalia sub nr-, reclamantul a chemat în judecată pârâta "" C, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța pârâta să fie obligată să-i vândă garsoniera situată în M,-, -escăruș,. A, etaj 1,. 106, județul C și să fie obligată aceasta și la plata daunelor cominatorii de 500.000 lei pe zi de la data rămânerii definitive a hotărârii ce se va pronunța în cauză și până la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, cu cheltuieli de judecată.

Prin cererea reconvențională pârâta a solicitat evacuarea reclamantului din imobil pentru lipsă de titlu.

Prin sentința civilă nr. 2183 din 8 decembrie 2005 Judecătoria Mangaliaa admis excepția necompetenței materiale și a declinat cauza în favoarea Tribunalului Constanța.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la data de 6.01.2006 sub nr. 66/COM/2006. Prin sentința civilă nr. 2057/COM/20.04.2006 tribunalul și-a declinat competența în favoarea Judecătoriei Mangalia și a sesizat Curtea de Apel Constanța cu conflictul negativ de competență. Prin sentința civilă nr. 110/COM/18.12.2006 curtea a stabilit competența în favoarea Judecătoriei Mangalia.

Cauza a fost înregistrată sub nr-, iar prin sentința civilă nr. 1738/C/2007 a Judecătoriei Mangalias -a declinat competența în favoarea Judecătoriei Constanța.

Prin sentința civilă nr. 1922/1.02.2008 pronunțată de Judecătoria Constanțas -au respins ca neîntemeiate, excepțiile lipsei calității procesual active și inadmisibilității acțiunii. S-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul, în contradictoriu cu pârâta "" S-a admis cererea reconvențională și s-a dispus evacuarea reclamantului pârât din imobilul în litigiu pentru lipsa titlului locativ, motivat de faptul că raporturile contractuale au încetat la data de 1 decembrie 2005 și nu a mai fost prelungit prin acordul părților.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie sub aspectul soluționării acțiunii principale în raport de dispozițiile Legii nr. 85/1992.

Prin decizia civilă nr. 615/10.11.2008 a Tribunalului Constanța - Secția civilă - a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul reclamant, împotriva sentinței civile nr. 1922/1.02.2008 pronunțată de Judecătoria Constanța, în contradictoriu cu intimata pârâtă "" C și intimații chemați în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și

Instanța de apel a reținut că la 1 decembrie 2004 între pârâta "" C și reclamant a fost întocmit procesul-verbal de predare-primire a suprafeței locative conform fișei de calcul a chiriei înregistrată sub nr. 5565/1.12.2004, potrivit cu care reclamantului i-a fost închiriată o cameră de 15,09. dotată cu o fereastră în două canate, instalație electrică, 1 hol, cameră de 4,63. în folosință exclusivă și o cameră baie de 19,72. dotată cu instalație electrică, instalație sanitară, 16 robineți, 8 dușuri, în folosință comună.

Din cuprinsul fișei de calcul rezultă că termenul de închiriere a fost stabilit la 1 an, contract ce a expirat la data stabilită de părți și nu a fost prelungit, din cauza neînțelegerilor părților cu privire la chiria aferentă acestui spațiu.

Asupra regimului juridic al clădirii, s-a constatat că aceasta a fost construită în anul 1975 pe o suprafață de teren trecută din administrarea orașului M în administrarea fostului de Construcții Locale C, în prezent, atât imobilul "Căminul " cât și terenul aferent fiind în proprietatea pârâtei ""

S-a avut în vedere că societatea pârâtă a dobândit dreptul de proprietate asupra acestei clădiri în temeiul art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990, odată cu reorganizarea sa din unitate economică de stat în societate comercială pe acțiuni, astfel că data construirii imobilului este cert anterioară anului 1990, anume, în anul 1975 când pârâta a primit în administrare terenul aferent acestei construcții prin decizia nr. 357/20.08.1975.

S-a făcut trimitere la prevederile art. 7 din Legea nr. 85/1992 republicată, potrivit cu care locuințele construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, altele decât locuințele de intervenție, vor fi vândute titularilor contractelor de închiriere, la cererea acestora, cu plata integrală sau în rate a prețului, în condițiile Decretului-Lege nr. 61/1990 și ale prezentei legi.

Instanța de apel a reținut că prin decizia nr. 5 din 21 ianuarie 2008 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite s-a statuat, în recursul în interesul legii, că dispozițiile Legii nr. 85/1992 privind vânzarea locuințelor și spațiilor cu altă destinație construite din fondurile statului și din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, republicată, sunt aplicabile și în cazul contractelor de închiriere încheiate după data intrării în vigoare a acestui act normativ. S-a conchis în sensul că pentru a beneficia de dispozițiile Legii nr. 85/1992 republicată, reclamantul urma să dovedească, la momentul înaintării cererii de vânzare a locuinței închiriate, îndeplinirea următoarelor condiții: existența unui contract de închiriere valabil încheiat cu privire la locuința respectivă, încadrarea ei în categoria celor construite din fondurile statului, neapartenența la categoria locuințelor de intervenție și destinația de locuință în sensul prevăzut de Legea nr. 114/1996.

Tribunalul a arătat că spațiul locativ litigios aflat în,Căminul este însă folosit de către COM CM pentru prestarea de servicii de cazare pentru terți, aducând societății venituri în cadrul obiectului de activitate, conform actelor depuse la dosar, motiv pentru care acestuia nu îi sunt aplicabile dispozițiile cuprinse în Legea nr. 85/1992.

S-a reținut că intimata pârâtă este organizată sub forma unei societăți comerciale pe acțiuni, imobilul "Cămin " constituindu-se ca activ în patrimoniul acesteia; că potrivit obiectului de activitate al societății pârâte reflectat prin actele constitutive, aceasta se ocupă și de oferirea de servicii de cazare, "Căminul " constituind un punct de lucru utilizat pentru realizarea acestui obiect de activitate. Activitatea de închiriere fiind un act de comerț, venitul obținut din această activitate reprezintă profit al societății, care achită către stat impozitul aferent acestui profit.

S-a reținut, deopotrivă, că acest activ a fost dobândit de către pârâtă în procesul de privatizare, dar nu pentru a fi folosit ca locuință în sensul definit de Legea nr. 114/1996 (nefiind locuință de serviciu sau de intervenție), ci ca spațiu necesar realizării a însuși obiectului de activitate al societății, iar în situația obligării intimatei pârâte la înstrăinarea acestuia, s-ar ajunge la situația în care societatea intimată să nu își mai poată realiza obiectul de activitate.

Instanța de apel a apreciat că, din acest punct de vedere, soluția primei instanțe este legală și temeinică, apelul fiind nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul, care a criticat-o pe temei de nelegalitate în raport de dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

Recurentul reclamant a arătat că instanțele nu au ținut seama de faptul că garsoniera ocupată în temeiul contractului de închiriere constituie o locuință de serviciu, iar nu o locuință de intervenție și prin urmare s-a făcut o greșită raportare la decizia nr. II din 29 septembrie 1997 Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Recurentul a apreciat că în speță se aplică decizia nr. 5 din 21 ianuarie 2008 pronunțată de Secțiile Unite în dosarul nr. 59/2007, care a statuat asupra aplicării prevederilor Legii nr. 85/1992 și la contractele de închiriere care au luat ființă sub imperiul său.

S-a solicitat să se constate că acest spațiu constituie singura posibilitate locativă a recurentului și a familiei sale și că are dreptul legal să o cumpere în raport de dispozițiile art. 7 alin. 5 din Legea nr. 85/1992 republicată, pentru că acest cămin a fost construit în anii 1974-1975 din fondurile statului, iar societatea intimată l-a dobândit în procedura privatizării, fără să aloce fonduri pentru achiziționarea lui.

S-a mai susținut că în contractele de închiriere s-a stipulat caracterul de locuință de serviciu și s-a negat apartenența acestui activ la prevederile art. 7 alin. 7 din lege.

Recursul a vizat, deopotrivă, necesitatea asigurării egalității cetățenilor român în fața legii, fiind evocate normele cuprinse în Decretul-Lege nr. 61/1990, care ca și în situația celor din Legea nr. 85/1992 au caracter special, fiind aplicabile din momentul adoptării lor tuturor situațiilor juridice similare.

S-a susținut că Legea nr. 85/1992 nu are aplicabilitate limitată în timp și nu face discriminări între chiriași, în sensul că ar beneficia de prevederile acestei legi doar cei care aveau contracte de închiriere la data de 29 iulie 1992.

Recursul a vizat admiterea căii de atac și reformarea soluțiilor anterioare, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată și obligarea societății pârâte la vinderea către reclamant a garsonierei - locuință de serviciu, deținută în baza contractelor de închiriere.

Ambele părți au depus concluzii scrise, iar în raport de criticile formulate, care se încadrează formal în prevederile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă ("încălcarea sau aplicarea greșită a legii"), se vor reține următoarele considerente:

Situația premisă la care trebuie să se raporteze orice analiză a raportului litigios în speță o constituie definirea naturii juridice a spațiului deținut de recurentul reclamant cu titlu locativ și care permite în final să se constate incidența sau, dimpotrivă, inaplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 85/1992, republicate.

Norma evocată în proces de către reclamant reglementează vânzarea de locuințe și spații cu altă destinație construite din fondurile statului și din fondurile unităților economice sau bugetare de stat și constituie, prin finalitate, o reflectare a justiției sociale asumate de legiuitor în legătură cu acest tip de spații locative.

Decizia nr. V din 21 ianuarie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite a statuat, în recursul în interesul legii, asupra unui aspect care însă nu are - astfel cum a susținut recurentul - relevanță în speță, anume, existența aptitudinii chiriașului spațiului locativ construit din fondurile statului de a beneficia de același drept ca și cel care deținea locuința cu contract de închiriere valabil la data intrării în vigoare a Legii nr. 85/1992.

În mod judicios tribunalul a reținut, însă, că deși această decizie - publicată după pronunțarea soluției de către instanța de fond - tranșează o chestiune soluționată diferit în jurisprudență până la acea dată, ea nu are incidență în cauză câtă vreme nu sunt întrunite în mod cumulativ cerințele de raportare la Legea nr. 85/1992. Sub acest aspect, existența unor raporturi juridice de natura locațiunii și apartenența spațiului (predat reclamantului pe baza procesului-verbal din 2004) în ansamblul unui Cămin cu mai multe astfel de încăperi, nu sunt suficiente pentru a aprecia în mod just că în speță sunt incidente dispozițiile Legii

nr. 85/1992, deoarece astfel cum s-a reținut și în apel, spațiul în litigiu nu este o locuință în înțelesul dat de Legea nr. 114/1996 și nu în ultimul rând de Decretul-Lege nr. 61/1990 (la care face de altfel trimitere actul normativ din 1992).

Legea nr. 85/1992 a urmărit complinirea și reglementarea unor situații similare locuințelor la care se referă Decretul-Lege nr. 61/1990, dar care aveau un regim juridic distinct de acestea - anume, cele care erau construite din fondurile statului, dar nu se aflau în administrarea unităților specializate pentru vânzarea către populație, precum și cele construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, până la data intrării în vigoare a legii.

În speță, criticile de nelegalitate formulate de recurent sunt nefondate, întrucât intimata "" a probat nu doar că această clădire a fost construită anterior anului 1989 din fondurile statului, fiind preluată odată cu înființarea societății potrivit Legii nr. 15/1990 ca activ în patrimoniul propriu (art. 20), prin preluarea activului și pasivului fostului C și că a predat-o recurentului reclamant pentru satisfacerea nevoilor locative, ci și că acest Cămin figurează ca punct de lucru al societății, iar una dintre activitățile care definesc obiectul de activitate îl reprezintă închirierea de spații de cazare, pe care o exercită inclusiv în ce privește spațiul în litigiu.

Prin urmare, încadrarea acestui spațiu în categoria locuințelor de intervenție sau a locuințelor de serviciu nu are relevanță, întrucât ceea ce este determinant în speță este - astfel cum a conchis și instanța de apel - inaptitudinea acestuia de a fi supus regimului juridic al locuinței, în sensul definit de Legea nr. 114/1996, dar și de Decretul-Lege nr. 61/1990.

Pentru toate aceste considerente, constatând că instanța de apel a făcut o corectă interpretare, prin prisma dispozițiilor legale incidente, a situației de fapt și că în raport de dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă nu există temeiuri de reformare a deciziei recurate, recursul formulat în cauză va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiat, recursul civil declarat de recurentul reclamant, domiciliat în M,-, -escăruș,. A,. 1,. 106, județul C, împotriva deciziei civile nr. 615/10.11.2008 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu intimata pârâtă "", cu sediul în-, județul C și intimații chemați în garanție, cu sediul în strada - nr. 21, sector 1 și STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE B, cu sediul în-, sector 5.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 februarie 2010.

Președinte,

- -

Judecător,

- -

Judecător,

- -

Grefier,

- -

Jud.fond.

Jud.apel. /

Red.dec.jud.

gref.

2 ex./23.02.2010.

Președinte:Vanghelița Tase
Judecători:Vanghelița Tase, Gabriel Lefter, Mihaela Ganea

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Obligație de a face. Decizia 86/2010. Curtea de Apel Constanta