Obligație de a face. Decizia 97/2010. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ nr. 97/
Ședința publică din data de 22 februarie 2010
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Vanghelița Tase
JUDECĂTOR 2: Gabriel Lefter
JUDECĂTOR 3: Mihaela Ganea
Grefier - - -
S-au luat în examinare recursurile civile declarate de recurentul pârât, domiciliat în C,-, - 9,. 23, județul C și recurenții pârâți și, domiciliați în C,-, - 52,. A,. 12, județul C, împotriva deciziei civile nr. 318/18.05.2009 pronunțată de Tribunalul Constanța, în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu intimații reclamanți și HG, domiciliați în C,-, județul C, având că obiect obligație de a face.
Dezbaterile asupra cauzei au avut loc în ședința publică din data de 15.02.2010, fiind consemnate în încheierea de ședință din acea dată, ce face parte integrantă din prezenta hotărâre și când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea în cauză la data de 22.02.2010, când a pronunțat următoarea hotărâre:
CURTEA
Prin cererea de chemare în judecata înregistrata pe rolul Judecătoriei Constanta la data de 04.12.2007 (ulterior modificată) reclamanții și i HG-au chemat în judecată pe pârâții, și pentru că, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea acestora să le lase în liniștită proprietate și posesie apartamentul situat în Constanta str. - nr. 7 -. A 12 și la plata cheltuielilor de judecata.
În motivare cererii lor, reclamanții au arătat că au dobândit imobilul indicat în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.17155/1991 la fostul notariat de Stat Județean Constanta; ulterior, au garantat un împrumut acordat de și lui prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3869/1999 la BNP prin care dreptul de proprietate a fost transmis către numiții și.
Reclamanții au mai precizat că, prin sentința penala nr. 1855/2000 a Judecatoriei Constanta, definitiva prin decizia penala nr. 335/2001 a Tribunalului Constanta cele doua contracte au fost anulate motivat de existenta unor manopere dolosive efectuate de către.
În acest context, numiții și au încheiat, în cursul anului 1997 - perioada în care deja dosarul având că obiect infracțiunea de înșelăciune se afla pe rolul instanțelor de judecata, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 20/07.01.1997 la BNP; în temeiul sentinței penale menționate, au instituit sechestru asigurator asupra imobilului respectiv și, cu toate acestea, pârâții și au vândut imobilul către.
Au mai arătat reclamanții că, în cauza, urmează a fi comparate titlurile de proprietate ale părților, titlul lor fiind mai bine caracterizat, dat fiind că au realizat anterior pârâților formalitățile de publicitate imobiliara, contractul de vânzare-cumpărare ce constituie titlul lor fiind transcris sub nr. 27202/19.08.1991.
Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesual pasive, motivat de faptul că nu este proprietarul imobilului revendicat și acest bun nu a fost niciodata în posesia sa. S-a invocat și excepția autorității de lucru judecat în motivarea căreia s-a arătat că, prin sentința civila nr. 10140 bis/16.11.2005 - definitivă prin decizia civila nr. 88/2007 a Tribunalului Constanta și irevocabila prin decizia civila nr. 456/C/2007 a Curții de Apel Constanta - s-a dispus respingerea că neîntemeiata a acțiunii formulate de reclamanții din prezenta cauza având că obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 4678/1998). Prin aceste hotărâri, instanțele au reținut că pârâtul nu este proprietarul imobilului, iar contractul respectiv a fost declarat simulat, actul secret fiind contractul de împrumut încheiat intre părți la aceeași data și că ceilalți pârâți sunt cumpărători de buna credință.
Pârâții și au formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat instanței sa constate că au dobândit proprietatea imobilului situat în Constanta-, - 52, scara A, 12 prin posedarea neîntrerupta timp de 10 ani.
În motivare reconvenționalei, s-a arătat că sunt întrunite condițiile impuse de art. 1895 cod civil pentru constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului prin posedarea acestuia pe parcursul unei durate mai mari de 10 ani, posesia întemeiata pe un just titlu translativ de proprietate care provine de la alta persoana decât adevăratul proprietar; prin sentința civila nr. 10140 bis/16.11.2005 s-a dispus respingerea că neîntemeiata a acțiunii reclamanților din prezenta cauză având că obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 4678/1998 constatându-se perfecta valabilitate a contractului de vânzare-cumpărare.
Pârâții au mai arătat că posesia lor a fost de bună-credința, ceea ce potrivit art. 1898 cod civil înseamnă credința greșită a succesorului că a dobândit de la adevăratul proprietar, fapt prezumat de lege; au depus diligentele unuibonus familiaepentru a se asigura că vânzătorul este proprietarul de fapt și de drept al imobilului; constructul a fost încheiat la notariat prin intermediul unei agenții imobiliare cu obligația de a achita și o suma de bani reprezentând credit garantat ipotecar cu imobilul respectiv, motive pentru care nu a existat nicio îndoiala cu privire la calitatea de proprietari a vânzătorilor; posesia a fost utilă, neviciata și pe o perioadă de 10 ani, timp suficient, dat fiind că reclamanții și pârâții au locuit neîntrerupt în raza aceluiași Tribunal.
Prin încheierea din 24.03.2008, judecătoria a respins că nefondată excepția tardivității depunerii cererii reconvenționale, având în vedere că aceasta a fost depusa la prima zi de înfățișare, anterior fiind acordate termene pentru pregătirea apărării; de asemenea, a fost admisă excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului, față de soluția data prin sentința civila nr. 18596/18.12.2001 a Judecătoriei Constanta, prin care s-a constatat caracterul simulat al contractului de vânzare-cumpărare intervenit intre cei trei pârâți și faptul că reconvenienții au calitatea de proprietari ai imobilului; drept consecință a fost respinsă că fiind formulată de o persoana lipsită de calitate procesuala excepția autoritarii de lucru judecat.
Prin sentința civilă nr. 1262/23.06.2008, Judecătoria Constanțaa respins că fiind formulata împotriva unei persoane lipsita de calitate procesual pasivă acțiunea civila introdusă în contradictoriu cu pârâtul și a respins că nefondată acțiunea civila formulata în contradictoriu cu pârâții - și; a fost admisă cererea reconvențională a pârâților - și și s-a constată că aceștia au dobândit prin prescripția achizitiva de scurtă durată dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Constanta- -52. A 12.
Pentru a pronunța această soluție, judecătoria a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 17155 din 9.08.1991 la fostul Notariat de Stat Județean Constanta, reclamanții și au HG dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului situat în Constanta-, - 52, scara A, 12; prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3869/1996 la același Notariat de Stat reclamanții și au HG înstrăinat apartamentul în litigiu către numiții și, prin acest contract reclamanții garantând un împrumut acordat de către cumpărători către; la rândul lor, numiții și au înstrăinat același apartament către - și prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 20/1997 la BNP.
Judecătoria a mai reținut că, prin sentința penala nr. 1855/27.10.2000 (definitiva prin decizia penala nr. 335/2001 a Tribunalului Constanta și prin decizia penala 414/P/2001 a Curții de Apel Constanta ) a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3869/1996 încheiat intre reclamanții și și HG numiții și, că urmare a reținerii săvârșirii infracțiunii de înșelăciune de către numitul.
Judecătoria a arătat că, prin sentința civila nr. 14719/1996 a fost admisa acțiunea formulata de și în contradictoriu cu și și HG s-a dispus evacuarea acestora, fiind încheiat procesul verbal de evacuare la data de 19.12.1996.
Urmare a soluției penale de anulare a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3869/1996, și au HG formulat în contradictoriu cu - și și vanzatorii o acțiune având că obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 20/1997 la BNP.
Judecătoria a reținut că acțiunea în constatarea nulității a fost respinsă prin sentința nr. 10140 bis/16.11.2005 a Judecătoriei Constanta (definitiva prin decizia civila nr. 88/2007 a Tribunalului Constanta și irevocabila prin decizia civila nr. 456/C/2007 a Curții de Apel Constanta ). În considerentele acestor hotărâri, s-a reținut - cu autoritate de lucru judecat, fiind parte integranta a soluției data de instanțe - că - și au fost de buna credință la încheierea contractului, în cauza nefiind aplicabil principiului potrivit cu care anularea actului principal atrage și anularea actului subsecvent; astfel s-a constatat că pârâții-reclamanți nu au avut, la data perfectării actului, cunoștința că faptului că pe rolul instanțelor exista un proces vizând anularea actelor de proprietate anterioare titlului lor și că, indiferent de diligentele depuse de către cumpărători în anul 1997, aceștia nu puteau cunoaște că, printr-o sentință din 2000, titlul înstreinatorului va fi anulat.
Tot din aceste hotărâri, judecătoria a constatat că instanțele au reținut că familia a vizionat imobilul în luna noiembrie, înainte de contractare și că acesta era liber, reclamanții fiind reintegrați în spațiu - după evacuarea lor silită - abia în ianuarie 1997; mai mult, mențiunea de indisponibilizare a imobilului în registrul de transcripțiuni și inscripțiuni a fost făcută în anul 1997 sub nr. 280/03.02.1997 și, prin urmare, la data vânzării, bunul nu era indisponibilizat, iar vânzătorii figurau că proprietari atât în evidentele fiscale cat și în registrul de transcripțiuni.
Judecătoria a reținut că pârâților-reclamanți le-a fost întărita convingerea că încheie contractul de vânzare-cumpărare cu adevărații proprietari de existenta pe numele vânzătorilor a contractului de ipotecă asupra apartamentului, cunoscut fiind că la încheierea unui asemenea contract, verificarea dreptului de proprietate al debitorului de către bancă, în vederea constituirii unei garanții valabile se face prin specialiști.
Judecătoria a constatat că, de la data cumpărării și până în prezent, și au HG stăpânit imobilul, posesia lor nefiind întrerupta nici în fapt și nici în drept; astfel, deși aceștia au încheiat cu pârâtul un contract de vânzare-cumpărare privind imobilul în litigiu, prin sentința civilă nr. nr. 18596/18.12.2001 a Judecătoriei Constantas -a constatat caracterul simulat al acestuia, adevăratele relații contractuale dintre părți îmbrăcând forma unui contract de împrumut contractat de către pârâții reconvenienți de la.
Judecătoria a arătat că acțiunea în revendicare este definita ca fiind acțiunea prin care proprietarul neposesor solicita bunul sau de la posesorul neproprietar, pretinzând implicit și recunoașterea de către partea adversă a dreptului sau de proprietate. Unul din caracterele acțiunii în revendicare este dat de perpetuitatea dreptului de proprietate mijlocul procesual de apărare apărând că fiind imprescriptibil; astfel, oricât ar fi durat pasivitatea proprietarului acesta poate introduce acțiunea în revendicarea, cu condiția că dreptul de proprietate sa nu fie pierdut prin prescripția achizitiva. Prin urmare, a considerat judecătoria, singura modalitate - cu excepția regulilor înscrise în art. 420 cod civil -, prin care se poate paraliza o acțiune în revendicare este opunerea uzucapiunii că mod de dobândire a proprietarii.
Judecătoria a reținut că, în speță, există în situația în care reclamanții justifica un titlul de proprietate asupra bunului imobil litigios reprezentat de contractul de cumpărare autentificat sub nr. 17155 din 09.08.1991 la fostul Notariat de Stat Județean Constanta; pe de altă parte, pârâții-reclamanți au prezentat un contract de vânzare-cumpărare autentic prin care au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului, contract de care s-a statuat cu autoritate de lucru judecat că este valabil constituit, prin respingerea irevocabila a acțiunii de constatare a nulității.
Referitor la cererea reconvențională, judecătoria a reținut că sediul materiei prescripției achizitive de la 10 la 20 de ani se regăsește în prevederile art. 1895 și urm. Cod civil potrivit cu care "cel ce câștiga cu bună-credință și printr-o justa cauza un nemișcător determinat, va prescrie proprietatea aceluia prin zece ani, daca adevăratul proprietar locuiește în circumscripția tribunalului județean unde se afla nemișcătorul, și prin douăzeci de ani daca locuiește afară din acea circumscripție".
Judecătoria a constatat că actul de vânzare-cumpărare invocat de și în HG susținerea cererii reconvenționale are caracterul unui act translativ de proprietate, care din punct de vedere al condițiilor de forma și de fond nu este supus niciunei cauze de anulare sau anulabilitate; singura neregularitate a titlului este că provine de la altcineva decât de la adevăratul proprietar, dat fiind că prin hotărârile penale sus menționate, contractul de vânzare-cumpărare prin care vanzatorii au dobândit proprietatea imobilului a fost anulat
Cu privire la buna-credință - cealaltă condiție a uzucapiunii scurte - este credința posesorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea, fiind destul că buna-credință să fi existat în momentul câștigării imobilului; mai mult buna credință este prezumată, deși în cauză a fost și dovedita prin atașarea hotărârilor judecătorești pronunțate de instanțe în litigiile dintre părți.
Astfel, judecătoria a constatat că sunt întrunite cerințele prescripției achizitive, pârâții-reconvenienți făcând dovada faptului că au posedat imobilul din anul 1997 și pana în prezent, fiind scurs și intervalul de timp cerut de lege pentru a interveni efectele posesiei în temeiului justului titlu.
de aceste considerente, fiind de prisos compararea titlurilor autorilor părților, judecătoria a respins că nefondata acțiunea în revendicare și a admis cererea reconvențională de constatare că a dobândirii dreptului de proprietate prin prescripția achizitiva de scurtă durată asupra imobilului situat în Constanta-, - 52, scara A, 12.
Împotriva aceste sentințe au declarat apel reclamanții și HG, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie arătând că în mod greșit instanța de fond a reținut că în speță sunt incidente dispozițiile art.1895 din Codul civil deoarece contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 20/07.01.1997 la Biroul Notarului Public, nu poate fundamenta justul titlu invocat de către pârâții - și, cu atât mai mult cu cât, ulterior, chiar acești pârâți au înstrăinat imobilul litigios către pârâtul.
Apelanții au mai arătat că posesia exercitată de către pârâții - și asupra imobilului litigios nu a fost de bună credință, cum greșit a reținut instanța de fond, deoarece aceștia, nesocotind dispozițiile sentinței civile prin care a fost instituit sechestrul judiciar, au înstrăinat imobilul către pârâtul, pentru a împiedica intrarea bunului în patrimoniul reclamanților.
Se mai arată că este greșită și soluția dată de instanța de fond în ceea ce privește acțiunea în revendicare, întrucât titlul exhibat de către reclamanți este cel mai bine caracterizat, fiind preferabil celui prezentat de către pârâții - și.
Intimații pârâți - și nu
și-au exprimat prin întâmpinare, poziția procesuală față de prezenta cale de atac, însă prin note de ședință, au solicitat respingerea apelului că nefondat, arătând că hotărârea apelată își găsește suport într-o analiză temeinică a ansamblului probator.
Prin decizia civilă nr. 318/18.05.2009, Tribunalul Constanțaa admis apelul și schimbând în tot sentința apelată a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului; a admis acțiunea civilă formulată de reclamanții și în HG contradictoriu cu pârâții și și și i-a obligat pe pârâții și și să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în municipiul C, str. - nr. 7, -52, scara A,.12, județ C către reclamanții și HG; de asemenea, a fost respinsă, că nefondată, cererea reconvențională formulată de către pârâții reconvenienți și în contradictoriu cu reclamanții pârâți și.
HGPentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că prescripția de 10-20 de ani funcționează că o favoare acordată posesorului de bună credință, care a dobândit imobilul de la un neproprietar, în virtutea unui titlu ale cărui vicii le ignoră și care are drept efect consolidarea titlului imperfect la capătul unui interval de timp mai scurt decât acela al uzucapiunii de drept comun.
S-a mai arătat că, pe tărâm imobiliar, dobânditorul are timp să se informeze cu privire la calitatea celui cu care urmează a contracta și s-a dorit crearea condițiilor pentru că proprietarul care a fost deposedat fără știința sa, să aibă timpul necesar pentru a reacționa în mod eficient.
Tribunalul a reținut că, în măsura în care nu există reglementări derogatorii, uzucapiunii de scurtă durată îi sunt aplicabile regulile de drept comun. Din textul care reglementează materia uzucapiunii de scurtă durată se desprind condițiile care trebuie îndeplinite cumulativ pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra unui imobil, acestea fiind: posesia să se întemeieze pe un just titlu și să fie de bună credință. beneficiază deci de uzucapiunea scurtă numai dacă este înarmat cu un just titlu, că o condiție distinctă de buna credință, just titlu care poate fi definit că un act "fals", dar valabil în aparență, respectiv un act juridic translativ de proprietate, adică o operațiune juridică, unnegotium,care are că scop să transfere proprietatea și care emană de la o altă persoană decât adevăratul proprietar.
Or, a statuat tribunalul, în acord cu jurisprudența recentă, hotărârile judecătorești - având în principiu un caracter declarativ - nu pot servi că just titlu.
Sancțiunea specifică simulației este, că regulă, inopozabilitatea actului față de terțele persoane a situației juridice create prin actul secret, dezlegarea problemei fiind găsită în art.1175 din Codul civil potrivit cu care "actul secret, care modifica un act public, nu poate avea putere decât intre părțile contractante și succesorii lor universali; un asemenea act nu poate avea nici un efect în contra altor persoane".
Cât privește efectele acestei simulații față de terțele persoane, întrucât prin simulație se creează o aparență deosebită față de situația reală, tribunalul a considerat că este nedrept că terții care au acordat încredere acesteia, cu bună credință, să fie lipsiți de consecințele acestei încrederi.
De aceea, jurisprudența și doctrina în materie sunt unanime în a aprecia că principiul care domină efectele simulației față de terți este acela că lor nu le poate fi opusă situația juridică consacrată prin contraînscrisul secret al părților, ci numai situația juridică astfel cum rezultă din contractul aparent public, deși aceasta nu corespunde realității.
Astfel, tribunalul a reținut că reclamanții și au HG calitatea de terți față de contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4768/21.09.1999 la., a cărui simulație a fost constatată prin sentința civilă nr. 18596/18.12.2001 pronunțată de Judecătoria Constanța în dosarul civil nr. 16308/2001, astfel încât, în considerarea dispozițiilor art. 1175 din Codul civil, și în ceea ce îi privește, contractul de vânzare-cumpărare nr. 4768/21.09.1999 este pe deplin valabil.
Față de această concluzie, tribunalul a constatat că terților reclamanți și nu HG le poate fi opus contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 20/07.01.1997 la. ca just titlu, deoarece prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu pârâtul, pârâții - și au transmis acestuia dreptul lor de proprietate asupra imobilului litigios, astfel încât în prezent nu mai justifică nici un titlu cu privire la imobil.
Astfel, s-a constatat că în mod eronat judecătoria a reținut îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de art. 1895 din Codul civil, întrucât în raport de reclamanții și HG, pârâții - și nu dețin un just titlu pe care să se fundamenteze uzucapiunea de scurtă durată invocată că temei al dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului litigios.
Tribunalul a mai stabilit că împrejurarea că, în prezent, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.4768/21.09.1999 prin care dreptul de proprietate asupra imobilului s-a transmis către pârâtul este valabil, rezultă și din considerentele deciziei civile nr.456/C/24.10.2007 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, instanța de recurs reținând că hotărârea în simulație nu are nici un efect juridic, interesând numai raporturile contractuale dintre și.
Din această perspectivă, tribunalul a considerat că soluția adoptată de instanța de fond cu referire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului este greșită, întrucât acesta justifică corespondența sa cu persoana care se obligă în raportul juridic litigios, deoarece în prezent justifică calitatea de titular al dreptului de proprietate asupra apartamentului litigios, astfel cum rezultă din titlul de proprietate reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.4768/21.09.1999 la..
Cu privire la revendicarea apartamentului situat în Constanta str. - nr. 7, - 52, scara A, 12, tribunalul a constatat că, în mod greșit, instanța de fond a dispus respingerea acesteia, deoarece pârâții - și, pe de o parte, nu dețin nici un titlu în virtutea căruia să exercite vreun drept asupra imobilului și, pe de altă parte, titlul reclamanților și este HG preferabil celui exhibat de către pârâtul, deoarece titlul prezentat de către acesta din urmă provine de la un neproprietar, respectiv numiții și, actul prin care aceștia au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului fiind în mod irevocabil anulat.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâți-reclamanți și și pârâtul, prin care au criticat hotărârea instanței de apel pentru nelegalitate.
În motivarea recursului său, pârâtul a arătat că decizia este nelegală deoarece, greșit, tribunalul a respins excepția lipsei calității sale procesual pasive deși chiar reclamanții la instanța de fond au înțeles să precizeze și în scris că nu se judecă decât în contradictoriu cu soții; astfel, el nu a mai figurat în proces că pârât, admițându-se în acest sens în mod corect și întâmpinarea pe care a depus-o la dosar.
Se mai arată că, împotriva voinței reclamanților, tribunalul a judecat apelul nelegal și l-a obligat să lase în deplină proprietate și posesie apartamentul în litigiu soților, deși nu a avut niciodată posesia imobilului, deci nu este un posesor neproprietar și în consecință, acțiunea nu ar fi fost întemeiată față de el, ceea ce de asemenea conduce la nelegalitatea hotărârii pronunțate de tribunal.
În acest sens, s-a pronunțat și curtea de apel prin decizia civilă nr. 456/C din 17.10.2007 și, având în vedere această hotărâre, a invocat prin întâmpinare și excepția autorității de lucru judecat, pe care tribunalul nu a analizat-
De asemenea, recurentul a învederat că, nelegal, instanța l-a obligat alături de soții la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea recursului lor, pârâți-reclamanți au arătat că decizia recurată este nelegală, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă și art. 304 pct. 63Cod procedură civilă).
Recurenții au precizat că soluția instanței de apel este criticabilă sub aspectul calificării și soluționării căii de atac - greșit că apel - deși calea de atac, funcție de valoarea imobilului reținută în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 20/7.01.1997 la Biroul Notarului Public, prin care soții au devenit proprietarii imobilului, este recursul. Pe cale de consecință, având în vedere dispozițiile art. 2821(1)2Cod procedură civilă și art. 3121(1) Cod procedură civilă pentru acest motiv se impune admiterea recursului, casarea hotărârii și trimiterea cauzei tribunalului pentru judecarea acestuia conform căii de atac corecte și în compunerea legală a completului.
De asemenea, s-a arătat că soluția instanței de apel este nelegală și pentru faptul că a fost dată cu încălcarea principiului disponibilității reclamanților și a reținerii unui cadru procesual pasiv greșit.
Recurenții solicită a se observat că, prin cererea de "precizări la cadrul procesual pasiv" depusă la termenul din 28.01.2008 și precizările verbale consemnate la fila 60 dosar fond, reclamanții au indicat că, au calitate procesuală pasivă doar soții; față de aceste precizări, instanța de apel greșit a admis apelul și față de numitul și, respingând excepția lipsei calității procesual pasive a acestuia, a admis acțiunea în revendicare și față de, obligându-l să lase în deplină proprietate și posesie apartamentul.
Recurenții au mai învederat că instanța de control nu s-a pronunțat cu privire la excepția autorității de lucru judecat, excepție invocată de intimații, cu referire la obiectul prezentului litigiu și obiectul sentinței civile nr. 10140/bis/16.05.2005 pronunțată de Judecătoria Constanța, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 456/C din 24.10.2007 - dosar nr- al Curții de Apel Constanța; și în litigiul respectiv soții au solicitat în contradictoriu cu pârâții, cu soții și cu, nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 20/1997 și a contractului nr. 4768/1998 și obligarea pârâtului să lase în deplină proprietate și posesie apartamentul situat în C,-.
Recurenții au precizat că jurisprudența și doctrina au stabilit că, chiar dacă obiectul litigiilor nu are o definire identică, dacă se urmărește aceeași finalitate și litigiile se poartă între aceleași părți, având aceeași calitate, există autoritate de lucru judecat.
Hotărârea este nelegală și în ceea ce privește motivarea pe fond a litigiului, apreciind că soluția corectă, cu corespondent în probele administrate în prezenta cauză (și de-a lungul celorlalte litigii ce au avut loc între părți pe o durată atât de îndelungată) este cea pronunțată de instanța de fond, în sensul respingerii acțiunii reclamanților și a admiterii cererii reconvenționale formulate de ei.
Prin cererea reconvențională, invocându-se de către pârâții reconvenienți dobândirea dreptului de proprietate asupra apartamentului în litigiu prin prescripția achizitivă de scurtă durată (cele două condiții respectiv justul titlu și buna credință coexistând) și apreciindu-se că întemeiată această cerere, acțiunea reclamanților corect a fost respinsă.
În concluzie, recurenții au solicitat admiterea recursului și, în principal, casarea în tot a hotărârii și trimiterea spre rejudecare; dacă nu va fi reținut că întemeiat primul motiv de recurs, solicită modificarea hotărârii în sensul menținerii sentinței judecătoriei.
Analizând decizia recurată prin prisma motivelor de nelegalitate invocate de recurenți, raportat de situația de fapt reținută de instanțele de fond, curtea constată că recursurile sunt întemeiate și urmează a fi admise, cu consecința menținerii hotărârii primei instanțe.
Astfel, apelul pârâtului prin care, în esență, se critică decizia tribunalului sub aspectul soluționării lipsei calității procesual pasive și dispoziției de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată este întemeiat în întregime.
Curtea observă că, inițial, reclamanții și au HG înțeles să formuleze acțiune în revendicare doar în contradictoriu cu pârâtul; la 18.12.2007, până la primul termen de judecată fixat după înregistrarea cererii (care s-a stabilit la 28.01.2008), reclamanții au formulat "precizări" - în realitate, o modificare a acțiunii în accepțiunea art. 132 Cod pr. civilă -, în care au învederat că, în cauză, au calitate procesuală pasivă numiții și (fila 60, dosar judecătorie).
Deși, în ședința din 28.01.2008, reclamanții, prin apărător, au învederat că nu este în posesia terenului indicând - din nou - persoanele cu care înțeleg să se judece în persoana soților, că urmare a depunerii întâmpinării de în care s-a invocat lipsa calității procesuale pasive, la prima zi de înfățișare ce a urmat, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului,luând și concluziile avocatului reclamanților de admitere a excepției(deși, firesc, ar fi fost să se învedereze instanței că, urmare a modificării acțiunii, nu mai avea nicio calitate în cauză).
Că urmare a admiterii excepției, cererea principală a reclamanților și a fost respinsă că introdusă împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă prin sentința civilă nr. 11262/23.06.2008.
Împotriva acestei sentințe au formulat apel doar reclamanții și, exprimând critici doar cu privire la soluționarea cererii în revendicare respectiv în constatarea uzucapiunii și nu cu privire la soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului.
Se impune observația că dispozitivul sentinței nr.11262/23.06.2008 apelată de reclamanții-pârâți și HG, avea un conținut complex: judecătoria a respins, că fiind formulata împotriva unei persoane lipsită de calitate procesual pasivă, acțiunea formulata de reclamanții și HG, în contradictoriu cu pârâtul; a fost respinsă, că nefondata, acțiunea civila formulata de reclamanții și HG, în contradictoriu cu pârâții - și; a fost admisă cererea reconvenționala formulata de pârâții-reconvenienti - și în contradictoriu cu reclamanții și și HG a constatat că pârâții-reclamanți au dobândit prin prescripția achizitiva de scurtă durată dreptul de proprietate asupra imobilului de făcea obiectul cauzei; au fost obligați reclamanții sa plătească pârâtului suma de 500 lei cheltuieli de judecata, iar pârâților - și suma de 4.269 lei cheltuieli de judecata.
Or, după cum a rezultat în mod evident din cuprinsul motivelor de apel invocate de reclamanții-pârâți și HG, aceste părți au fost nemulțumite doar de soluția asupra acțiunii principale și asupra cererii reconvenționale, nu și de dispozițiile privitoare excepțiile lipsei calității procesual pasive a pârâtului în acțiunea principală și a dispoziției de obligare a lor la plata către acest pârât a cheltuielilor de judecata.
Din această perspectivă, curtea observă că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a caracterului devolutiv al căii de atac a apelului, respectiv provocarea unei noi judecăți în fond cu privire la problemele de fapt, dar și cele de drept, cu posibilitatea readministrării probelor de la prima instanță și administrarea oricăror probe noi, având în vedere limitele efectului devolutiv, dintre care cea mai importantă se referă la aplicarea principiului disponibilității.
Principiul disponibilității - văzut în special în antagonism cu principiul oficialității din procesul penal, conform căruia organele judiciare trebuie să aibă inițiativa declanșării procesului, pornind din oficiu mecanismul procesual - semnifică posibilitatea părții, în limitele legii, de a dispune de obiectul procesului și de mijloacele procesuale acordate de lege.
Din punct de vedere analitic, principiul disponibilității privește dreptul unei persoane de a porni sau nu un proces civil, dreptul de a determina limitele cererii de chemare în judecată, dreptul de a renunța la judecată sau la dreptul pretins, de a achiesa și de a face o tranzacție, dreptul de a ataca sau nu hotărârea și de a stărui sau nu în calea de atac și dreptul de a cere executarea hotărârii judecătorești.
În cuprinsul dreptului de a determina limitele acțiunii introductive intră posibilitatea părții de a stabili cadrul procesual (persoanele chemate în judecată) și obiectul (pretenția din cerere).
Astfel, în litigiile civile instanța nu poate introduce, din oficiu, altă persoană în proces, decât cele indicate de reclamant, prin cerere. Posibilitatea de a lărgi sfera subiectivă a procesului o au numai părțile - reclamantul sau pârâtul - ori chiar terțele persoane care doresc să intervină într-un procesul în curs, instanța putând cel mult (în virtutea rolului activ) să pună în discuția părților necesitatea introducerii în proces și a altor persoane de către aceste părți - prin formele prevăzute de art. 49-56 Cod pr. civ..
Referitor la obiect, instanța este ținută de cererea reclamantului, neputând să depășească limitele acesteia deoarece este ținută de obligația de a se pronunța doar cu privire la ceea ce s-a cerut (art. 129 alin. 6 Cod pr. civ.).
Din cauză că, și în această etapă, procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, instanța de apel nu poate proceda la această nouă judecată decât în limitele stabilite de apelant: tantum devolutum, quantum apellatum.
Deoarece hotărârea primei instanțe poate fi atacată doar cu privire la soluționarea unor capete de cerere sau referitor la anumite părți din proces, atunci când există un apel parțial, ceea ce nu a fost supus apelului trece (prin efectul prevederilor art. 377 alin. 1 pct.2 Cod pr. civ.) în puterea lucrului judecat, iar instanța de apel nu poate modifica sub aspecte sau efecte părțile pentru care nu s-a făcut apel.
C mai important efect al hotărârii judecătorești este puterea de lucru judecat, prevăzut expres în legislație că prezumție legala absolută irefragrabilă (art.1201 civil) și că excepție de fond premptorie și absolută (art. 166.pr. civila). Instituția puterii de lucru judecat are la baza două reguli fundamentale: o cerere nu poate fi judecata în mod definitiv decât o sigură dată și soluția cuprinsă în hotărâre este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie să fie contrazisă de o alta hotărâre.
De aceea, soluția judecătoriei asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului în acțiunea în revendicare,nefăcând obiectul apelului, a intrat în puterea lucrului judecat, împiedicând instanțele învestite cu soluționarea restului aspectelor litigioase să mai analizeze această problemă.
Că o consecință a greșitei posibilități de apreciere a excepției în discuție, tribunalul a făcut o aplicare eronată și a prevederilor art. 274 Cod procedură civilă referitoare la obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată făcute de reclamanți.
.-se pe culpa procesuală rezultând din calitatea de "căzut în pretenții (cereri sau apărări care nu au fost admise de instanță), obligația de plată a cheltuielilor de judecată trebuie să-și găsească un corespondent în soluția pronunțată de instanță referitor la cererile principale cu care a fost învestită; or, cum excepția lipsei calității procesuale pasive nu putea fi cercetată de tribunal, că urmare a respingerii acțiunii față de, reclamanții și au calitate de căzuți în pretenții și ei trebuie să suporte cheltuielile de judecată și nu pârâtul (în raport cu această parte).
Referitor la recursul pârâților și, curtea constată că acesta este întemeiat cu privire la fondul raportului litigios dedus judecării instanțelor acțiunea în revendicare și acțiunea în constatarea uzucapiunii scurte.
Privitor la motivul de recurs ce vizează greșita calificare și soluționarea căii de atac împotriva sentinței civile nr. 11262/23.06.2008 în funcție de valoarea obiectului contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 20/1997 la., curtea constată neîntemeiată această critică.
Obiectul acțiunii inițiate de reclamanții și cu HG care a învestit Judecătoria Constanța (și, prin intermediul căii de atac promovate, și Tribunalul Constanța ) era obligarea pârâților să le lase în liniștită proprietate și posesie un apartament; după cum reiese din acțiunea introductivă, apartament nu a fost evaluat, nici măcar provizoriu.
Rezultă așadar cu claritate că, din punct de vedere al scopului material urmărit de reclamant, cererea sa poate fi calificată drept o acțiune în realizarea dreptului. Caracteristic acestui gen de acțiune este faptul că persoana care se pretinde titularul unui drept subiectiv, solicită instanței să îl oblige pe pârât la respectarea dreptului; instanța, în urma dezbaterilor în care se constată existența dreptului, îl condamnă pe pârât, hotărârea putând fi adusă la îndeplinire, în caz de nevoie, pe calea executării silite.
Din perspectiva naturii dreptului ce se valorifică prin acțiune, cererea reclamantului este calificată drept o acțiune reală imobiliară, prin care se valorifică un drept real (un drept căruia îi corespunde o obligație a nu face, opozabilă unui subiect pasiv nedeterminat).
Principala trăsătură a unui drept real este posibilitatea exprimării în bani a conținutului dreptului (spre opoziție față de drepturile privind existența și integritatea fizică sau morală, dreptul privind identitatea sau dreptul rezultând din creația intelectual al căror conținut nu poate fi cuantificat pecuniar).
Deși reclamanții nu au evaluat apartament, valoarea pretențiilor acestora se ridică cel puțin la suma de 112.381 lei, valoarea de impozitare a bunului imobil (după cum reiese din certificatul de atestare fiscală nr. -/ 03.03.2008, fila 139 dosar judecătorie); astfel, în mod corect, tribunalul a soluționat calea de atac în complet compus din doi judecători, în condițiile în care o acțiune în pretenții precum cea promovată de reclamat este supusă căii de atac a apelului.
Astfel, conform art. 2821Cod pr. civilă, nu sunt supuse apelului hotărârile judecătorești date în primă instanță în cererile introduse pe cale principală privind pensii de întreținere, litigii al căror obiect are o valoare de până la 1 miliard lei inclusiv, atât în materie civilă, cât și în materie comercială, acțiunile posesorii, precum și cele referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, luarea măsurilor asigurătorii și în alte cazuri prevăzute de lege.
Analiza prevederilor citate duce la concluzia că, în intenția de a exclude de la calea de atac a apelului anumite hotărâri judecătorești, legiuitorul a operat cu două categorii de excepții: 1. indicarea precisă a obiectului acțiunii (limitativ în art. 2821Cod pr. civilă: pensiile de întreținere, acțiunile posesorii, cele referitoare la înregistrarea în registrul de stare civilă, luarea măsurilor asigurătorii); 2. indicarea valorii obiectului cererii - oricare ar fi acesta, când evaluarea este posibilă (acțiunea în pretenții, acțiunea în revendicare și, prin efectul deciziei nr.32/2008 a, acțiunea în constatarea existenței unui drept, acțiunea în nulitate, acțiunea în rezoluțiune, reziliere, etc.)
Nu vor fi deci supuse apelului hotărârile care au că obiect cereri de genul celor descrise la pct.1 anterior, indiferent de posibilitatea evaluării sau nu a acestui obiect.
Rezultă astfel, în mod corect, că în determinarea incidenței prevederilor de art. 282 Cod pr. civilă, tribunalul a pornit de la stabilirea obiectului acțiunii și, dacă acesta nu se regăsea printre excepțiile art. 2821Cod pr. civilă, se recurgea la criteriul subsidiar al valorii obiectului (inclusiv al condiției implicite conținute, aceea a caracterului evaluabil în bani sau nu al cererii).
De aceea, constatând că este învestită cu o acțiune în pretenții al cărei obiect este evaluat în bani la suma de 112.381 lei, tribunalul în mod judicios a soluționat cauza în compunerea prevăzută de art. 54 al. 2 din Legea nr.304/2004, că instanță de apel.
Referitor la motivul de recurs decurgând din lipsa pronunțării instanței de control judiciar asupra excepției autorității de lucru judecat pe care pârâții reclamanți și ar fi invocat-o în fața judecătoriei, curtea constată că și această critică este neîntemeiată, având în vedere soluțiile pronunțate de judecătorie și limitele învestirii tribunalului - că instanță de apel - de soluționa calea de atac a reclamanților pârâți.
Curtea consideră că se impune, mai întâi, a se face observația că nu recurenții și au invocat excepția autorității de lucru judecat, ci pârâtul (la acea dată) în întâmpinarea depusă la 08.02.2008 - fila 66 dosar judecătorie.
Excepția a fost soluționată la același termen la care judecătoria s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității procesuale pasive (24.03.2008), prin respingerea că fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală pasivă (manieră procedural greșită în opinia curții, deoarece lipsește de efecte art. 137 Cod procedură civilă privitor la modul de soluționare a excepțiilor, în special analiza cu prioritate a acelora care, rezolvate fiind, fac inutilă cercetarea celorlalte).
Oricum, se impune constatarea că soluția de respingere a excepției autorității lucrului judecat nu a fost contestată prin formularea de apel nici de pârâtul care a invocat-o, nici de ceilalți pârâți (care, deși aveau posibilitatea nu au ridicat-o direct în apel) și nici de reclamanții pârâți și (care nici nu aveau interes, din moment ce soluția le profita).
Față de acestea și pentru argumentele expuse în analiza recursului declarat de, curtea constată că dispoziția de respingere a autorității lucrului judecat a intrat, la rândul ei, în puterea lucrului judecat așa încât tribunalul nu putea să o analizeze din nou, astfel cum solicita recurenții.
Criticile recurenților și referitoare la cadrul procesual și calitatea de pârât a lui sunt - pentru motivele expuse la analiza căii de atac a acestei din urmă părți -, întemeiate.
În fine, și criticile de nelegalitate a soluției tribunalului referitoare la judecarea celor două cereri - acțiunea în revendicare și uzucapiunea - sunt întemeiate, tribunalul dând o greșită dezlegare problemei privind existența justului titlu invocat de recurenți (cea de-a doua condiție, aceea a unei posesii utile și de bună credință fiind îndeplinită și în accepțiunea tribunalului).
Acțiunea în revendicare este acea acțiune reală și petitorie prin care proprietarul care nu are posesia bunului său cere restituirea acestuia de la posesorul neproprietar.
Definiția acțiunii în revendicare permite identificarea trăsăturilor proprii ale acesteia, care duc la departajarea ei de mijloacele juridice indirecte de apărare a proprietății.
Astfel, acțiunea în revendicare este o acțiune petitorie, în sensul că tinde să stabilească existența dreptul de proprietate invocat de reclamant (delimitându-se astfel de acțiunile posesorii unde se verifică doar atingerile aduse posesiei, o simplă stare de fapt); de asemenea, revendicarea este o acțiune reală, cerere de natură aod iferenția de acțiunile personale patrimoniale și, în special, de acțiunileex contractu: acțiunea în revendicare se întemeiază direct pe dreptul de proprietate, iar acțiunile contractuale se bazează pe un drept de creanță a cărei obligație corelativă nu a fost executată.
Uzucapiunea (prescripția achizitivă) este un mod de dobândire a dreptului de proprietate asupra unui bun prin posedarea neîntreruptă a acestuia în termenul și condițiile prevăzute de lege; cerința esențială a uzucapiunii este existența unei posesii.
Deși art. 1846 al. 2.civ. definește posesia drept "deținerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată, una sau alta, de noi înșine sau de altul în numele nostru", totuși, în mod riguros, posesia este caracterizată că fiind stăpânirea de fapt a unui bun, care, din punct de vedere al conduitei posesorului, apare că o exteriorizare a atributelor unui drept real.
Pentru a se produce efectele prevăzute de lege nu este necesară existența numai a elementelor constitutive ale posesiei ci și întrunirea anumitor calități (condiții de eficacitate) de natură să caracterizeze o posesie utilă.
Interpretarea art. 1847. civ. poate conduce la identificarea viciilor posesiei a căror constatare ar face că să nu "se poată prescrie" anume: discontinuitatea, violența, clandestinitatea și echivocul.
Posesia este discontinuă când posesorul o exercită în mod neregulat, adică cu intermitențe anormale; posesia este tulburată atunci când posesorul actual a dobândit-o prin violență; posesia este clandestină când posesorul o exercită pe ascuns de adversarul său încât acesta este nu este în stare de a putea să o cunoască; posesia este echivocă în acea situație în care nu este sigură nici existența, dar nici lipsa, elementului psihologic, anume voința celui care stăpânește bunul de a se comporta cu privire la bun că un proprietar.
Prin uzucapiune, în mod indirect, este sancționat și fostul proprietar care, prin pasivitatea lui, a făcut că timp îndelungat bunul să se afle în posesia unei alte persoane care s-a comportat că proprietar (sau titular la unui alt drept real, deoarece și alte drepturi reale sunt susceptibile de posesie: uzufructul, habitația, etc.).
După cum reiese și din definiția expusă anterior, principalul efect al uzucapiunii este dobândirea dreptului de proprietate asupra lucrului cu privire la care s-a exercitat posesia; concomitent, se stinge dreptul de proprietate al fostului titular, cu caracter retroactiv uzucapantul fiind considerat proprietar din ziua în care a început posesia.
Că și în cauza de față, uzucapiunea că mod de dobândire a proprietății poate fi invocată numai de cel interesat atât pe calea unei acțiuni cât și pe cale de excepție. De aceea, atunci când instanțele sunt învestite cu cereri de constatare a prescripției achizitive că mijloc de apărare împotriva unor acțiuni în revendicare, admiterea cererii reconvenționale/excepției uzucapiunii are, pentru motivele expuse anterior privind efectele sale, drept consecință respingerea acțiunii în revendicare (chiar dacă reclamantul din această acțiune a dovedit dreptul său căruia adversarul îi opune doar o posesie).
Deși apelanții și au criticat hotărârea primei instanțe, sub aspectul îndeplinirii condițiilor pentru uzucapiunea scurtă, pentru lipsa justului titlu și lipsa unei posesii de bună credință, tribunalul a găsit justificate doar motivele privind lipsa justului titlu.
În acord cu poziția tribunalului și curtea consideră că, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 20/07.01.2007 la., numiții și au intrat în posesia apartamentului care se dispută la data autentificării actului translativ de proprietate.
Reclamanții-pârâți și au cerut constatarea nulității absolute a acestui contract motivând, în esență, că drept urmare a anulării contractului de vânzare-cumpărare nr. 3869/29.05.1996 la. (prin care au vândut familiei ) și contractul prin care familia a vândut familiei este lovit de nulitate - fiind o regulă a efectelor nulității.
Prin sentința civilă nr.10140 bis/16.11.2005 (definitivă prin respingerea apelului prin decizia civilă nr.28/16.02.2007 a Tribunalului Constanța și irevocabilă prin respingerea recursului prin decizia civilă nr. 456/C/24.10.2007 a Curții de Apel Constanța ) acțiunea a fost respinsă, constatându-se că cei doi cumpărători au fost de bună credință la momentul achiziționării apartamentului.
Esențial este că familia fusese evacuată din imobil iar cumpărătorii au înstrăinat apartamentuldupă părăsirea forțatăa apartamentului de aceștia, iar indisponibilizarea imobilului în baza încheierii din 03.02.1997, dosar nr.1101/1997 al Judecătoriei Constanțas -a făcut abia la 12.02.1997 prin menționarea în registrul de transcripțiuni/inscripțiuni (a se vedea pe larg în considerentele deciziei civile nr. 88/1997 a Tribunalului Constanța.
Fiind dovedită buna credință a recurenților cu putere de lucru judecat (conform hotărârilor judecătorești anterior expuse), în mod corect s-a constatat că aceștia aveau și posesia asupra bunului în materialitatea sa cel mai târziu din luna mai 1997 (adeverințele nr. 127/06.10.2001 și nr. 20/11.01.2004 eliberate de Asociația de locatari nr. 366 C - filele 116-117 dosar Judecătoria Constanța - necontestate de reclamanții ).
Deși tribunalul a identificat corect condițiile pentru pronunțarea prescripției achizitive pentru 10-20 de ani conform art. 1895 Cod civil - posesia de bună credință și întemeierea posesiei pe un just titlu -, instanța de apel a dat o greșită interpretare noțiunii de justă cauză, în special în raport cu efectul simulației.
Conform art. 1897 Cod civil, justul titlu este orice titlu translativ de proprietate; alin. 2 arată expres că un titlu nul nu poate servi de bază a prescripției de 10 până la 20 de ani.
titlu este o operațiune juridică ce are căscoptransferul proprietății dar care datorită unor împrejurări care țin de actul respectiv (ex. anularea titlului care stă la baza dreptului înstrăinătorului), el nu strămută proprietatea bunului, ci doar posesia lui.
În aceste condiții, existența unui titlu translativ de proprietate care nu emană de la adevăratul proprietar, buna credință și posesia pe durata termenului de prescripție vor conduce la dobândirea dreptului de proprietate.
Existența unui contract simulat prin care cel ce invocă posesia vinde bunul imobil unui terț care niciodată nu a posedat bunul (lipsindu-i, deci, atâtanimuscât șicorpus) nu este de natură a conduce la concluzia inexistenței unui just titlu.
C mult, existența unui contract simulat de vânzare a bunului asupra căruia se pretinde că s-ar fi exercitat o posesie utilă ar putea afecta buna credință a posesorului (situație nedovedită în cauză și, oricum, fără relevanță căcimala fides superveniens non nocet) sau calitățile posesiei (totuși recurenții au exercitat o posesie continuă în accepțiunea art. 1848; neîntreruptă - elemente ce vizează mai mult termenul de uzucapiune - conform art. 1863-1864 Cod civil; netulburată în sensul art. 1851 Cod civil și publică, conform art. 1852 Cod civil).
Argumentația tribunalului referitoare la efectele simulației (pe lângă faptul că excede total motivelor de apel cu care instanța a fost învestită, aplicabilitatea art. 1175 Cod civil fiind invocată de tribunal direct în deliberări) este eronată, fiind produsul unei confuzii între consecințele art. 1175 Cod civil și art. 1897 Cod civil (la care instanța face trimitere prin mențiunea că hotărârile judecătorești cu caracter declarativ nu pot servi că just titlu).
este o excepție de la principiul opozabilității față de terți a efectelor contractului; instituția vizează acele situații când, în anumite împrejurări și condiții, o terță persoană este îndreptățită să nu țină seama, să ignore consecințele juridice ce au rezultat din anumite contracte; de aceea, părțile din aceste contracte nu ar putea să se prevaleze față de terți de acele efecte juridice pe care și le-au creat prin voința lor concordantă exprimată printr-un contract.
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4768/ 21.09.1998 la., numiții și i-au vândut lui apartamentul cumpărat de la familia (ce aparținuse anterior reclamanților ); că urmare a formulării, la 29.11.2001, a unei cereri de către și, Judecătoria Constanțaa constatat simulat acest contract, observând că actul care relevă adevăratele raporturi juridice dintre părți este, în fapt, un contract de împrumut încheiat sub semnătură privată la 21.09.1998, vânzarea fiind o formă de garantare a restituirii împrumutului (sentința civilă nr. 18596/ 18.12.2001).
Astfel, instanța a constatat că se găsește în fața unui act deghizat, că formă a simulației; caracteristic acestei situații este faptul că ea presupune existența concomitentă, între aceleași părți, a două contracte: unul public, aparent prin care se creează o anumită aparență juridică, ce nu corespunde realității și altul secret, care anihilează în tot aparența creată prin actul simulat prin relevarea adevăratelor raporturi juridice dintre părți.
După cum a reieșit din sentința civilă nr.18596/2001, scopul urmărit de părți prin încheierea contractului simulat (care, în principiu, poate avea și un caracter licit) era crearea unei forme de garantare a îndeplinirii obligației de restituire a unui împrumut luat de aparenții vânzători de la imaginarul cumpărător.
Deoarece, potrivit legislației în vigoare, când nu are la bază o cauză ilicită, simulația nu este sancționată cu nulitatea, sancțiunea specifică simulației este,că regulă, inopozabilitatea față de terțele persoane a situației juridice create prin actul secret și,după caz, înlăturarea simulației pe calea acțiunii în simulație.
Conform prevederilor art. 1175 Cod civil, efectele simulației se disting după cum acestea privesc părțile care au recurs la crearea aparenței juridice și părțile și terți (inclusiv raporturile între terți).
Deși tribunalul relevă că terților nu le poate fi opusă situația juridică consacrată prin contraînscrisul secret al părților, ci doar situația rezultând din contractul public, chiar dacă acesta nu corespunde realității, soluția adoptată de această instanță ignoră împrejurarea că, în cauză există o acțiune în simulație admisă.
Curtea subliniază că terții vor putea refuza efectele contractului secret numai dacă,la momentul în care s-au născut interesele legate de acest contract, nu îi cunoșteau existența; de aici, condiția că terții să se fi încrezutcu bună credințăîn aparența rezultată din contractul public și să fi ignorat existența simulației.
Or, reclamanții și, prin modificarea acțiunii lor, tocmai că au ales să ignore actul public și au chemat în judecată adevăratul proprietar, considerând că apartamentul nu a ieșit niciodată din patrimoniul familiei, care a exercitat neîntrerupt o posesie asupra acestuia.
De aceea, observând că terții au invocat în beneficiul lor efectul actului secret (și, cum arată art. 1175 Cod civil, aparența creată nu a fost invocată "în contra" lor) tribunalul nu putea considera că actul public își mai produce efectele, fiind de neconceput ca actul public să supraviețuiască acțiunii în declararea simulației.
Apoi, diferitele situații imaginate de jurisprudență și practică referitoare la efectele simulației încetează la momentul în care se admite acțiunea în simulație. Cum o astfel de cerere specifică materiei în discuție urmărește demonstrarea caracterului simulat al operației, se face aplicabil, efectiv singurul contract ce corespunde voinței părților - actul secret -, după admiterea acțiunii în constatarea simulației, nicio persoană - părți în simulație sau terți (inclusiv între raporturile dintre ei) - nu va mai putea să invoce actul public.
Concluzia este impusă de efectele acțiunii în simulație: înlăturarea efectelor contractului aparent, singurul contract eficient rămânând contractul secret.
Hotărârea judecătorească de constatare a simulației (asemănător situației efectelor unui contract) este obligatorie pentru părțile ce au figurat în proces, fiind constatate drepturile și obligațiile doar în beneficiul/sarcina acestora, nu și raportat la alte persoane (soluția contrară fiind de natură a aduce atingere libertății persoanelor).
Trebuie însă distins caracterul relativității efectelor unei hotărâri judecătorești de problemaopozabilitățiifață de terți a hotărârilor judecătorești, care reprezintă o realitate socială ce nu poate fi ignorată sau încălcată de persoanele care nu au participat la judecată.
De aceea, privită ca realitatea socială, hotărârea judecătorească este opozabilă față de oricine chiar dacă nu a figurat că parte în procesul în care s-a pronunțat hotărârea; aceasta deci poate fi invocată și împotriva unor persoane străine de raportul juridic dedus judecății căci, în acest fel, nu li se cere acestor persoane îndeplinirea unor obligații stabilite/constatate prin hotărâre, ci li se solicită respectarea unui raport juridic, în virtutea respectului datorat de fiecare persoană, în relațiile socială, drepturilor dobândite legal de către ceilalți.
Pentru aceste considerente, realitatea juridică reieșind din acțiunea în constatarea simulației nu poate fi ignorată de o persoană ale cărei interese s-u născut după soluționarea pricinii ce ar alege să-și întemeieze pretențiile în continuare, pe actul public căci, că urmare a admiterii cererii, acest act nu mai produce niciun efect.
Deși, în teoria generală a obligațiilor, doctrina nu face distincție referitor la momentul până la care se poate invoca inopozabilitatea actului public, este evident că soluțiile propuse referitoare la efectele simulației subzistă atât timp cât însăși simulația există; de aceea se arată că sancțiunea simulației estecă regulăinopozabilitatea și,după caz, înlăturarea pe calea acțiunii în simulație.
Cum, înlăturarea simulației face aparent, ostensibil actul secret, voinței reale a părților trebuie să i se dea toate consecințele juridice care însoțesc raporturile juridice create cu respectarea dispozițiilor legale (obligativitate, opozabilitate - cu mențiunile anterioare referitoare la caracterul social al realității juridice create -, relativitate).
Pentru aceste motive, constatându-se în persoana recurenților exercitarea unei posesii de bună credință pentru o perioadă mai mare de 10 ani și că aceștia dovedesc o justă cauză, curtea consideră că recurenții au dovedit îndeplinirea condițiilor pentru dobândirea proprietății apartamentului situat în C, strada - nr. 7, - 52,. A,. 12, județul C că urmare a prescripției achizitive de scurtă durată, așa încât soluția judecătoriei d e admitere a cererii reconvenționale era întemeiată.
Pentru considerentele expuse anterior referitoare la calificarea acțiunii în uzucapiune drept mijloc de apărare eficient de paralizare a acțiunii în revendicare a proprietarului neposesor ce a permis vreme îndelungată (în cazul de față, mai bine de 10 ani) unei alte persoane să se comporte că adevărat proprietar - deși nimic nu îl împiedica să introducă acțiune bazată pe art. 480 Cod civil imediat ce a aflat despre folosirea bunului său de o altă persoană, curtea nu va mai proceda la demersul specific soluționării acțiunii în revendicare - compararea de titluri - din moment ce pârâții din revendicare nu opun reclamantului un titlu, ci dobândirea proprietății prin efectul legii că urmare a unei posesii utile exercitate în termenul și condițiile prevăzute de lege.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Admite recursurile civile declarate de recurentul pârât, domiciliat în C, str. - nr. 1, - 9,. 23, județul C și recurenții pârâți și, domiciliați în C, strada - nr. 7, - 52,. A,. 12, județul C, împotriva deciziei civile nr. 318/18.05.2009 pronunțată de Tribunalul Constanța, în dosarul civil nr.-, în contradictoriu cu intimații reclamanți și HG, domiciliați în C,-, județul
Modifică în tot decizia recurată, în sensul că respinge apelul reclamanților și și menține hotărârea instanței de fond.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 februarie 2010.
Președinte, | Judecător, | Judecător, |
Grefier, - - |
jud.fond.
jud.apel. /
red. dec. jud. /6.05.2010
tehnoredactat gref. /4 ex./ 7.05.2010.
Președinte:Vanghelița TaseJudecători:Vanghelița Tase, Gabriel Lefter, Mihaela Ganea
