Obligație de a face. Decizia 98/2010. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 98/
Ședința publică din data de 22 februarie 2010
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Vanghelița Tase
JUDECĂTOR 2: Gabriel Lefter
JUDECĂTOR 3: Mihaela Ganea
Grefier - -
S-a luat în examinare recursul civil declarat de recurentul reclamant, domiciliat în M,-,
-ămin,. A,. 4,. 405, județul C, împotriva deciziei civile nr. 237/6.04.2009 pronunțată de Tribunalul Constanța, în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu intimata pârâtă "", cu sediul în-, județul C și intimații chemați în garanție STATUL ROMÂN prin MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în-, sector 5 și, cu sediul în strada -. - nr. 50 sector 1, având ca obiect obligație de a face.
Dezbaterile asupra cauzei au avut loc în ședința publică din data de 15.02.2010, fiind consemnate în încheierea de ședință din acea dată, ce face parte integrantă din prezenta hotărâre și când instanța, pentru a da posibilitatea recurentului reclamant, prin apărător, să depună la dosar dovada soluționării cererii de strămutare formulată în cauză ce a avut termen de judecată la data de 11.02.2010 la Înalta Curte de Casație și Justiție, a amânat pronunțarea la data de 22.02.2010, când a pronunțat următoarea hotărâre:
CURTEA
Asupra recursului civil de față:
Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Mangalia sub nr. 1530 din 28.06.2005, reclamantul a chemat în judecată pârâta "" C, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța pârâta să fie obligată să-i vândă garsoniera situată în M,-, -escăruș,. A, etaj 4,. 405, județul C și să fie obligată aceasta și la plata daunelor cominatorii de 500.000 lei pe zi de la data rămânerii definitive a hotărârii ce se va pronunța în cauză și până la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, cu cheltuieli de judecată.
Prin cererea reconvențională pârâta a solicitat evacuarea reclamantului din imobil pentru lipsă de titlu. În același timp, pârâta a formulat cerere de chemare în garanție a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a B, întrucât activele societății au fost cumpărate de B, ca reprezentant al statului.
Prin sentința civilă nr. 2163 din 7 decembrie 2005 Judecătoria Mangaliaa admis excepția necompetenței materiale și a declinat cauza în favoarea Tribunalului Constanța - secția comercială.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la data de 6.01.2006 sub nr. 60/COM/2006. Prin sentința civilă nr. 5596/COM/14.09.2006 tribunalul a calificat acțiunea principală ca fiind patrimonială evaluabilă în bani. S-a respins excepția tardivității modificării acțiunii invocată de pârâta "" S-a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului Constanța - secția comercială invocată de reclamant și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Mangalia. S-a constatat ivit conflictul negativ de competență. În baza dispozițiilor art. 21 și 22 Cod procedură civilă, s-a înaintat dosarul Curții de Apel Constanța, instanța în drept să hotărască asupra conflictului.
Prin sentința civilă nr. 73/COM/13.11.2006 curtea a stabilit competența în favoarea Judecătoriei Mangalia.
Cauza a fost înregistrată sub nr-, iar prin sentința civilă nr. 2359/C/19.12.2007 a Judecătoriei Mangalias -a admis excepția necompetenței teritoriale în soluționarea cauzei și s-a declinat competența în favoarea Judecătoriei Constanța.
Prin sentința civilă nr. 6917/17.042.2008 pronunțată de Judecătoria Constanțas -a admis excepția necompetenței teritoriale absolute a Judecătoriei Constanța și s-a declinat cauza în favoarea Judecătoriei Mangalia. S-a constatat ivit conflictul negativ de competență și s-a înaintat dosarul Tribunalului Constanța - secția civilă, instanță competentă să judece conflictul.
Prin sentința civilă nr. 4/20.06.2008 Tribunalul Constanțaa stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Constanța.
Prin sentința civilă nr. 21974/4.12.2008 pronunțată de Judecătoria Constanțas -au respins excepțiile lipsei calității procesual active, lipsei calității procesuale pasive și inadmisibilității acțiunii. S-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul, în contradictoriu cu pârâta "" S-a respins, ca fiind lipsită de interes, cererea privind obligarea pârâtei la plata daunelor cominatorii. S-a admis cererea reconvențională și s-a dispus evacuarea reclamantului din imobilul în litigiu pentru lipsa titlului locativ, motivat de faptul că raporturile contractuale au încetat la data de 23 ianuarie 2004 și nu a mai fost prelungit prin acordul părților.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie sub aspectul soluționării acțiunii principale în raport de dispozițiile Legii nr. 85/1992.
Prin decizia civilă nr. 237/6.04.2009 a Tribunalului Constanța - Secția civilă - a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul reclamant, împotriva sentinței civile nr. 21974/4.12.2008 pronunțată de Judecătoria Constanța, în contradictoriu cu intimata pârâtă "" C și intimații chemați în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și
Instanța de apel a reținut că deși este întemeiată susținerea privind aplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 85/1992 privind vânzarea locuințelor și spațiilor cu altă destinație construite din fondurile statului și din fondurile unităților economice sau bugetare de stat și în cazul contractelor de închiriere încheiate după data intrării în vigoare a acestei legi, problema de drept fiind soluționată prin decizia nr. 5/21.01.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite, în recurs în interesul legii, este necesar ca instanța de control judiciar să stabilească mai întâi dacă dispozițiile acestei legi sunt incidente în cauză, în raport de situația de fapt concretă.
Societatea intimată este o societate comercială pe acțiuni, cu capital integral privat, constituită prin cumpărarea de către întreprinzători privați a participațiilor statului sub formă de acțiuni, care constituie echivalentul valoric al unor categorii de bunuri. Din patrimoniul societății face parte și căminul în care se află spațiul a cărui vânzare se solicită.
De asemenea, este important de reținut că în obiectul de activitate al "" se înscrie și oferirea de servicii de cazare, Căminul constituind un punct de lucru. În consecință, activitatea de închiriere a spațiului în litigiu este o activitate comercială, iar contractele de închiriere au natura unor contracte comerciale; venitul obținut din această activitate reprezintă profit al societății, pentru care aceasta datorează impozit către stat.
Mai departe, dată fiind natura contractelor încheiate și împrejurarea că chiriașii nu sunt și nu au fost salariații societății, nu se pune problema calificării spațiului locativ litigios în locuință de serviciu ori de intervenție. Spațiul locativ în litigiu a fost dobândit de către societate în cadrul procesului de privatizare, dar nu pentru a fi folosit ca locuință în sensul dispozițiilor Legii nr. 114/1996, nefiind locuință de serviciu sau de intervenție, ci pentru realizarea obiectului de activitate al comerciantului - respectiv oferirea de servicii de cazare. În acest context, vânzarea unui activ poate pune societatea comercială în situația de a nu-și mai putea realiza obiectul de activitate și ar reprezenta o încălcare flagrantă a dispozițiilor interne și internaționale cu privire la dreptul de proprietate.
Apelantul reclamant este beneficiar al serviciilor de cazare oferite de intimata pârâtă, în derularea activității comerciale a acesteia, raporturi care nu cad sub incidența dispozițiilor legale pe care reclamantul și-a întemeiat acțiunea.
În consecință, nu se poate reține aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor Legii nr. 85/1992, ale Decretului-Lege nr. 61/1990 ori ale Legii nr. 76/1994, actele de dispoziție privind activele societății, printre care se înscrie și vânzarea, fiind guvernate de alte dispoziții legale.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul, care a criticat-o pe temei de nelegalitate în raport de dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Recurentul reclamant a arătat că instanțele nu au ținut seama de faptul că garsoniera ocupată în temeiul contractului de închiriere constituie o locuință de serviciu, iar nu o locuință de intervenție și prin urmare s-a făcut o greșită raportare la decizia nr. II din 29 septembrie 1997 Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Recurentul a apreciat că în speță se aplică decizia nr. 5 din 21 ianuarie 2008 pronunțată de Secțiile Unite în dosarul nr. 59/2007, care a statuat asupra aplicării prevederilor Legii nr. 85/1992 și la contractele de închiriere care au luat ființă sub imperiul său.
S-a solicitat să se constate că acest spațiu constituie singura posibilitate locativă a recurentului și a familiei sale și că are dreptul legal să o cumpere în raport de dispozițiile art. 7 alin. 5 din Legea nr. 85/1992 republicată, pentru că acest cămin a fost construit în anii 1974-1975 din fondurile statului, iar societatea intimată l-a dobândit în procedura privatizării, fără să aloce fonduri pentru achiziționarea lui.
S-a mai susținut că în contractele de închiriere s-a stipulat caracterul de locuință de serviciu și s-a negat apartenența acestui activ la prevederile art. 7 alin. 7 din lege.
Recursul a vizat, deopotrivă, necesitatea asigurării egalității cetățenilor român în fața legii, fiind evocate normele cuprinse în Decretul-Lege nr. 61/1990, care ca și în situația celor din Legea nr. 85/1992 au caracter special, fiind aplicabile din momentul adoptării lor tuturor situațiilor juridice similare.
S-a susținut că Legea nr. 85/1992 nu are aplicabilitate limitată în timp și nu face discriminări între chiriași, în sensul că ar beneficia de prevederile acestei legi doar cei care aveau contracte de închiriere la data de 29 iulie 1992.
Recursul a vizat admiterea căii de atac și reformarea soluțiilor anterioare, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată și obligarea societății pârâte la vinderea către reclamant a garsonierei - locuință de serviciu, deținută în baza contractelor de închiriere.
Ambele părți au depus concluzii scrise, iar în raport de criticile formulate, care se încadrează formal în prevederile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă ("încălcarea sau aplicarea greșită a legii"), se vor reține următoarele considerente:
Situația premisă la care trebuie să se raporteze orice analiză a raportului litigios în speță o constituie definirea naturii juridice a spațiului deținut de recurentul reclamant cu titlu locativ și care permite în final să se constate incidența sau, dimpotrivă, inaplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 85/1992, republicate.
Norma evocată în proces de către reclamant reglementează vânzarea de locuințe și spații cu altă destinație construite din fondurile statului și din fondurile unităților economice sau bugetare de stat și constituie, prin finalitate, o reflectare a justiției sociale asumate de legiuitor în legătură cu acest tip de spații locative.
Decizia nr. V din 21 ianuarie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite a statuat, în recursul în interesul legii, asupra unui aspect care însă nu are - astfel cum a susținut recurentul - relevanță în speță, anume, existența aptitudinii chiriașului spațiului locativ construit din fondurile statului de a beneficia de același drept ca și cel care deținea locuința cu contract de închiriere valabil la data intrării în vigoare a Legii nr. 85/1992.
În mod judicios tribunalul a reținut, însă, că deși această decizie - publicată după pronunțarea soluției de către instanța de fond - tranșează o chestiune soluționată diferit în jurisprudență până la acea dată, ea nu are incidență în cauză câtă vreme nu sunt întrunite în mod cumulativ cerințele de raportare la Legea nr. 85/1992. Sub acest aspect, existența unor raporturi juridice de natura locațiunii și apartenența spațiului (predat reclamantului pe baza procesului-verbal din 2003) în ansamblul unui Cămin cu mai multe astfel de încăperi, nu sunt suficiente pentru a aprecia în mod just că în speță sunt incidente dispozițiile Legii
nr. 85/1992, deoarece astfel cum s-a reținut și în apel, spațiul în litigiu nu este o locuință în înțelesul dat de Legea nr. 114/1996 și nu în ultimul rând de Decretul-Lege nr. 61/1990 (la care face de altfel trimitere actul normativ din 1992).
Legea nr. 85/1992 a urmărit complinirea și reglementarea unor situații similare locuințelor la care se referă Decretul-Lege nr. 61/1990, dar care aveau un regim juridic distinct de acestea - anume, cele care erau construite din fondurile statului, dar nu se aflau în administrarea unităților specializate pentru vânzarea către populație, precum și cele construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, până la data intrării în vigoare a legii.
În speță, criticile de nelegalitate formulate de recurent sunt nefondate, întrucât intimata "" a probat nu doar că această clădire a fost construită anterior anului 1989 din fondurile statului, fiind preluată odată cu înființarea societății potrivit Legii nr. 15/1990 ca activ în patrimoniul propriu (art. 20), prin preluarea activului și pasivului fostului C și că a predat-o recurentului reclamant pentru satisfacerea nevoilor locative, ci și că acest Cămin figurează ca punct de lucru al societății, iar una dintre activitățile care definesc obiectul de activitate îl reprezintă închirierea de spații de cazare, pe care o exercită inclusiv în ce privește spațiul în litigiu.
Prin urmare, încadrarea acestui spațiu în categoria locuințelor de intervenție sau a locuințelor de serviciu nu are relevanță, întrucât ceea ce este determinant în speță este - astfel cum a conchis și instanța de apel - inaptitudinea acestuia de a fi supus regimului juridic al locuinței, în sensul definit de Legea nr. 114/1996, dar și de Decretul-Lege nr. 61/1990.
Pentru toate aceste considerente, constatând că instanța de apel a făcut o corectă interpretare, prin prisma dispozițiilor legale incidente, a situației de fapt și că în raport de dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă nu există temeiuri de reformare a deciziei recurate, recursul formulat în cauză va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiat, recursul civil declarat de recurentul reclamant, domiciliat în M,-, -ămin,. A,. 4,. 405, județul C, împotriva deciziei civile nr. 237/6.04.2009 pronunțată de Tribunalul Constanța, în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu intimata pârâtă "", cu sediul în-, județul C și intimații chemați în garanție STATUL ROMÂN prin MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în-, sector 5 și, cu sediul în strada -. - nr. 50 sector 1.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 februarie 2010.
Președinte, - - | Judecător, - - | Judecător, - - |
Grefier, - - |
Jud.fond.
Jud.apel. /
Red.dec.jud.
gref.
2 ex./23.02.2010.
Președinte:Vanghelița TaseJudecători:Vanghelița Tase, Gabriel Lefter, Mihaela Ganea
