Plata drepturilor banesti, salariale. Speta. Decizia 1054/2009. Curtea de Apel Galati

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (Jurindex)

Dosar nr-

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL GALAȚI

SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIA CIVILĂNr. 1054/

Ședința publică de la 20 Octombrie 2009

Completul compus din:

PREȘEDINTE

Judecător

Grefier

.-.-.-.-.-.-.

Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra recursului declarat de reclamanții -, domiciliată în B, sector 5, str. -. - nr. 15, domiciliat în P,-, bloc 29 B,. 29, jud. P, domiciliat în P,-, jud. P, domiciliată în P,-, bloc 31 U,. 1, jud. P și pârâtul MINISTERUL JUSTIȚIEI, cu sediul în B,-, sector 5, împotriva sentinței civile nr. 667/21.05.2008 pronunțată de Tribunalul Galați în dosarul nr-, în litigiul de muncă intervenit în contradictoriu cu reclamanții G, -G, în nume propriu și ca reprezentant al intimaților-reclamanți, cu domiciliul ales la Judecătoria Galați, cu sediul în G,-, jud. G, intervenienții în nume propriu, domiciliată în V, str. -. - nr. 13, jud. V, domiciliată în B, sector 5,-, camera 83, CURTEA DE APEL GALAȚI, TRIBUNALUL GALAȚI, ambele instituții cu sediul în G,-, expert CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINARII, cu sediul în B,--3, sector 1, având ca obiect "DREPTURI ".

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 12.10.2009 fiind consemnate în încheierea din aceeași dată care face parte integrantă din prezenta când instanța, având nevoie de timp pentru deliberare, a amânat pronunțarea la data de 14.10.2009 și, ulterior, la data de 20.10.2009, dată la care a pronunțat următoarea decizie:

CURTEA

Asupra recursurilor civile de față;

Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 667/21.05.2008 pronunțată de Tribunalul Galați în dosarul nr-, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanți G, -, -, -, -, -, -, -G, -, - și cererile de intervenție în interes propriu formulate de și.

Au fost obligați pârâții Tribunalul Galați, Curtea de Apel Galați, Ministerul Justiției să plătească reclamanților menționați mai sus:

- sporul de confidențialitate de 30% din salariul brut lunar începând cu 28.02.2005 la zi și, în continuare, până la încetarea cauzei de discriminare;

- indexările corespunzătoare anului 2007, respectiv 5% începând cu data de 01.01.2007 față de nivelul din luna decembrie 2006, 2% începând cu 1 aprilie 2007, față de nivelul din luna martie 2007 și 11% începând cu data de 01.10.2007 față de nivelul din luna septembrie 2007 și, în continuare, până la încetarea cauzei de discriminarea, indexări ce vor fi aplicate la valoarea de referință sectorială;

- sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% din indemnizația de încadrare brută lunară pentru perioada 28.02. 2005 la zi, și în continuare până la încetarea cauzei de discriminare, cu luarea în considerare pentru fiecare reclamant a datei începerii sau încetării raporturilor de muncă, sume ce vor fi actualizate în funcție de rata inflației la data plătii efective.

Au fost obligați pârâții Tribunalul Galați, Curtea de Apel Galați, Ministerul Justiției să plătească intervenientelor și pentru perioada 01.09.2005 - 31.03.2007:

- sporul de confidențialitate de 30% din salariul brut lunar;

- indexările corespunzătoare anului 2007, respectiv 5% începând cu data de 01.01.2007 față de nivelul din luna decembrie 2006, indexări ce vor fi aplicate la valoarea de referință sectorială;

- sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% din indemnizația de încadrare brută lunară, sume ce vor fi actualizate în funcție de rata inflației la data plății efective.

S-a constatat nulitatea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanții, - pentru lipsa semnăturii.

Au fost obligați pârâții să înscrie mențiunile cuvenite în carnetul de muncă ale intervenientelor.

A fost respinsă excepția inadmisibilității invocată de Ministerul Justiției.

Pentru a pronunța hotărârea judecătorească, prima instanță a reținut următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Galați sub nr. 1017/121/28.02.2008, reclamanții G, -, -, -, -, -, -, -, -, -G, -, - au solicitat obligarea pârâților Ministerul Justiției, Tribunalul Galați și Curtea de Apel Galați la plata drepturilor salariale reprezentând spor de confidențialitate de 30% din salariul de baza brut lunar pe o perioada de 3 ani raportată la data sesizării instanței și în continuare până la încetarea cauzei de discriminare, indexările acordate în conformitate cu prevederile legale pe anul 2007 și în continuare până la încetarea discriminării și la plata actualizată în favoarea fiecărui reclamant a sporului de risc și solicitare neuropsihică în procent de 50% prev. de art. 47 din Legea nr. 50/1996 calculat din salariul de bază brut lunar începând cu data de ianuarie 2005 - 01.02.2007.

Au solicitat reclamanții ca aceste drepturi salariale să fie actualizate funcție de indicele de inflație până la data achitării integrale a sumelor datorate.

În motivarea cererii au arătat reclamanții că sunt judecători și că au obligația de a păstra secretul profesional prin lege respectiv art. 91 din Legea nr. 303/2004 și obligația de a păstra secretul deliberărilor și al voturilor la care au participat inclusiv după încetarea exercitării funcției.

De asemenea, aceeași obligație este instituită și prin art. 10 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și al procurorilor prin Codul Deontologic (Hotărârea nr. 328/2005 a ) articolul 15.

Toate aceste texte se traduc prin aceea că judecătorii au instituită clauza de confidențialitate prin lege, nerespectarea ei angajând răspunderea disciplinară.

Prin Legea nr. 182/2002 și HG nr. 585/2002 s-a recunoscut că magistrații gestionează informații clasificate.

Obligația de a respecta clauza de confidențialitate prin interdicția de a transmite date sau informații de care au luat cunoștința în timpul executării contractului este retribuită de legiuitor prin plata unui spor al cărui cuantum variază de la 15% la 30% în domenii ca administrația publică, armată, poliție și este reglementat prin OG nr. 9/2001, Legea nr. 444/2006 prin care s-a aprobat OG nr. 19/2006, OG nr. 6/2007, Legea nr. 656/2002.

Tratamentul diferențiat creat prin dispozițiile legale sus indicate confirmă discriminarea acestei categorii profesionale prin neacordarea sporului în condițiile în care obligația rezidă în sarcina acestor texte de lege cu caracter imperativ.

Reclamanții și-au completat ulterior motivarea solicitării de acordare a sporului de confidențialitate.

Au mai arătat în justificarea acestei cereri că acest spor de-a lungul anilor a fost instituit de legiuitor pentru categorii variate de persoane din cadrul unor diverse instituții si autorități publice astfel:

1. Legea nr. 127/1997 a acordat spor de confidențialitate salariaților din cadrul Camerei Deputaților și Senatului care desfășoară activități sau realizează lucrări cu caracter confidențial.

2. OUG nr. 197/1999 aprobată prin Legea nr. 384/2002 a acordat un astfel de spor salariaților din cadrul Agenției Naționale pentru Locuințe.

3. OUG nr. 57/2000 modificată prin OG nr. 9/200l și aprobată prin Legea nr. 151/2002 a acordat spor de confidențialitate într-un procent variabil între 20 și 30% personalului din cadrul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, pentru păstrarea confidențialității în legătură cu faptele, informațiile sau documentele de care iau cunoștință în exercițiul funcției.

4. Legea nr. 8/2001 și apoi Legea nr. 495/2004 completată și modificată de OUG nr. 204/2005 a acordat spor de confidențialitate de 15% membrilor corpului diplomatic și consular al României, pentru păstrarea confidențialității în legătură cu faptele, informațiile sau documentele de care iau cunoștință în exercițiul funcției.

5. OUG nr. l53/2002 a acordat un spor de până la 25% personalului din cadrul Oficiului Registrului Național al Informațiilor Secrete de Stat.

6. Legea nr. 656/2002 modificată prin Legea nr. 230/2005 și Legea nr. 405/2002 s-a acordat un astfel de spor - variabil în timp între 25% și 15% pentru unele categorii de personal și membrilor plenului Oficiului Național pentru Prevenirea și Combaterea Spălării Banilor.

Actele normative care au reglementat salarizarea funcționarilor publici începând cu anul 2003, precum și cele care au reglementat creșterile salariale din sectorul bugetar în aceeași perioadă, au plafonat cuantumul sporului de confidențialitate la un procent de maxim 15% (uniformizând astfel diversele reglementări existente).

Astfel, pentru perioada avută în vedere prin prezenta acțiune, sunt relevante:

- art. 13 alin. 1 din OUG nr. 123/11.12.2003 publicată în Monitorul Oficial nr. 919/22.12.2003, privind creșterile salariale acordate personalului din sectorul bugetar pentru anul 2004, acordat un spor de până la 15% pentru personalul contractual din aparatul de lucru al Guvernului, precum și din instituțiile și autoritățile publice pentru care, prin acte normative specifice, se prevede acordarea acestui spor.

- ulterior, art. 18 alin. 1 din OUG nr. 92/10.11.2004 publicată în Of. nr. 1091/23.11.2004 și aprobată prin Legea nr. 76/2005 privind salarizarea funcționarilor publici în 2005, stabilit că sporul de până la 15% se acordă funcționarilor publici din aparatul de lucru al Guvernului precum și din cadrul Administrației Prezidențiale, Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Ministerului Afacerilor Externe, direcțiilor subordonate ministrului delegat pentru comerț din cadrul Ministerului Economiei și Comerțului, Consiliului Legislativ.

- Aceleași dispoziții se regăsesc și în OG nr. 9/2005 și OG nr. 3/2006 privind creșterile salariale ale personalului bugetar.

Mai mult, în mod separat:

7. Legea nr. 184/17.05.2004 publicată în Of. nr. 461/24.05.2004 a acordat spor de confidențialitate de până la 15% personalului din cadrul Consiliului Concurenței.

8. Legea nr. 324/14.07.2006 publicată în Of. nr. 626/20.07.2006 care a modificat OG nr. 13 7/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, a acordat spor de confidențialitate personalului din cadrul Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării (art. 30 alin. 3 din OG nr. 137/2000 republicată).

9. Legea nr. 444/2006 care a modificat și aprobat OG nr. 19/2006 privind creșterile salariale acordate personalului militar și funcționarilor publici, cu statut special, din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, s-a prevăzut că "pentru păstrarea confidențialității în legătură cu informațiile clasificate, în funcție de certificatul sau avizul de securitate deținut, cadrele militare în activitate, funcționarii publici cu statut special, militarii angajați pe bază de contract și personalul civil din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională beneficiază de un spor lunar de până la 15% din solda lunară, respectiv din salariul de bază.

10. De asemenea, prin dispozițiile art. 15 alin. 1 din OG nr. 6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici s-a prevăzut că sporul de confidențialitate în cuantum de până la 15% se acordă nu numai categoriilor de funcționari publici prevăzuți în Legea nr.444/2006 ci și altor categorii de funcționari publici, respectiv celor din aparatul de lucru al Guvernului, din cadrul Administrației Președințiale, Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Ministerului Afacerilor Externe, Ministerului Integrării Europene, Ministerului Economiei și Comerțului, Consiliului Legislativ.

Aceste categorii de personal au primit spor de confidențialitate și anterior anului 2007

Ne aflam astfel în situația de a constata că magistrații care dispun și supraveghează exercitarea unor activități prin care se obțin informații confidențiale nu beneficiază de spor de confidențialitate în timp ce persoanele care execută dispozițiile respective beneficiază.

Pe de altă parte, se remarcă că anumite categorii de personal beneficiază de spor de confidențialitate pentru simplul fapt că potrivit Codului muncii, au obligația de a nu transmite date sau informații de care au luat cunoștință în timpul executării contractului individual de muncă (așa-zisa clauză de confidențialitate).

În aceste condiții, cu atât mai mult apare ca justificată acordarea sporului de confidențialitate acelor categorii de personal care au acces la informații clasificate și dețin certificate eliberate în acest sens.

Conform art. 2 a1. 3 din OUG nr. 137/2000 "sunt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanțe prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre, care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute de alin. 1 față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificative obiectiv de un scop legitim iar metodele de atingere a acestui scop sunt adecvate și necesare".

Potrivit art. 27 al. 1 din OG nr. 137/2000 republicată, "în toate cazurile de discriminare prevăzute în prezenta ordonanță, persoanele discriminate au dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, precum și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare potrivit dreptului comun".

În motivarea celui de al doilea capăt de cerere acordarea de creșteri salariale reprezentând indexările acordate în conformitate cu prevederile legale pe anul 2007 si in continuare pana la încetarea discriminării reclamanții au arătat următoarele:

Drepturile de salarizare ale magistraților au fost reglementate prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 177/18.12.2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților, aprobată prin Legea nr. 347/2003, acest act normativ fiind abrogat prin Ordonanța de Urgență nr. 27/2006, privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției.

Atât în legea precedentă prin art. 41, cât în cea în vigoare, prin art. 35 prevăzut în mod expres că drepturile de salarizare prevăzute vor fi actualizate prin aplicarea indexărilor acordate în conformitate cu prevederile legale.

În anul 2007 Guvernul României a acordat următoarele indexări:

- Ordonanța nr. 10/31.01.2007 privind creșterile salariale ce se vor acorda în 2007 personalului salarizat potrivit Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 24/2000;

- Ordonanța nr. 6/24.01.2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici;

- Ordonanța nr. 8/24.01.2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din alte unități din justiție;

- Ordonanța nr. 11/31.01.2007 privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2007 personalului didactic din învățământ;

- Ordonanța nr. 16/31.1 0.2007 privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2007 personalului salarizat potrivit Legii nr. 295/2004;

- Ordonanța nr. 27/31.01.2007 privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2007 controlorilor financiari din cadrul Curții de Conturi;

- Legea nr. 232/06.07.2007 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 61/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale ale funcționarilor publici.

Aceste acte normative prevăd creșteri salariale cu 5% începând cu 01.01.2007, cu 2 % începând cu 01.04.2007 și 11% de la 01.10.2007 (în 3 tranșe) pentru întreg personalul din sectorul judiciar, cu excepția judecătorilor și procurorilor de la curțile de apel, tribunale, judecătorii și de la parchetele de pe lângă acesta.

Prin urmare, prin excluderea acestei categorii de la creșterile salariale mai sus menționate s-a creat un caz de discriminare iar discriminarea astfel creată se constituie în prejudiciu creat, actual și viitor pentru judecători și în încălcarea dispozițiilor legale imperative din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul judiciar.

Sunt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanțe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute în alin. 1, față de alte persoane în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.

Decizia Curții Constituționale nr. 1/08.02.1994 a stabilit că tratamentul diferențiat nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să justifice rațional; în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice.

Decizia Curții Constituționale nr. 135/05.11.1996 a reținut că principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite.

Codul muncii - Legea nr. 53/2000 - art. 5 - principiul nediscriminării: "În cadrul relațiilor de muncă funcționează principiul egalității de tratament față de toți salariații și angajatorii. Orice discriminare directă sau indirectă față de un salariat este interzisă. Constituie discriminare directă și actele și faptele de excludere, deosebire, restricție sau preferință, întemeiată pe unul sau mai multe criterii, care au ca scop sau efect neacordarea, restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării drepturilor prevăzute de legislația muncii.

Constituie discriminare indirectă actele și faptele întemeiate aparent pe alte criterii decât cele prevăzute în alin. 2, dar care produc efectele unei discriminări directe.

Art. 154 alin. 3 - la stabilirea și acordarea salariului este interzisă orice discriminare.

Art. 295 - prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun și acelor raporturi juridice de muncă întemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete și aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective".

În art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală.

Acest drept este considerat prin Convenția nr. III privind discriminarea în domeniul forței de muncă și profesiei, adoptată în anul 1958 de Generală a dar și prin legislația internă, Legea nr. 53/2003 stabilind în art. 6 alin. 2 dispoziție de principiu conform căreia "tuturor salariaților le este recunoscut dreptul la plată egală pentru muncă egală".

În motivarea acestui capăt de cerere privind plata actualizată în favoarea fiecărui reclamant a sporului de risc și solicitare neuropsihică în procent de 50% au arătat reclamanții că au dobândit acest drept prin Legea nr. 50/1996. Acest text a fost însă abrogat expres prin art. 42 din OG nr. 83/2000 însa ei au considerat că abrogarea nu produce efecte juridice deoarece actul de abrogare - ordonanța - este un act normativ de nivel inferior Legea nr. 50/1996, fiind inacceptabilă o asemenea tehnică legislativă raportat la Constituția României și la art. 56 din Legea nr. 24/2000.

Pe de altă parte conform art. 1 Protocolul adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale se prevede că: "Orice persoană fizică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional". Un drept salarial este un drept de creanță și este un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la CEDO.

Prin abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996 reclamanții au considerat că au fost lipsiți de proprietatea asupra acestui bun, iar OG nr. 83/2000 nu arată utilitatea publică a lipsirii magistraților de proprietatea lor asupra sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică.

Potrivit art. 20 alin. 2 Constituție: "Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile omului la care România este parte și legile interne au prioritate reglementările internaționale cu excepția cazurilor în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile".

Ministerul Justiției a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii cu toate capetele de cerere motivându-și în esență opinia pe următoarele:

- drepturile solicitate nu sunt prevăzute de lege;

- drepturile reclamanților sunt reglementate prin lege specială astfel că aceștia nu trebuie să se raporteze la alte categorii profesionale;

- a acorda un drept unei categorii profesionale și a nu-l acorda altei categorii profesionale este o opțiune a legiuitorului, iar dispozițiile OUG nr. 137/2000 nu dau voie instanțelor în a cenzura voința legiuitorului. Ordonanța protejează drepturi în referire la modul de aplicare a unor dispoziții legale și nu la examinarea soluțiilor legislative alese de legiuitor;

- dreptul la sporul de confidențialitate nu este un drept acordat de lege magistraților, iar dreptul la diverse sporuri nu este în mod evident un drept fundamental apărat și garantat de Convenție;

- Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării în Hotărârea nr. 233/29.08.2007 a statuat că: "diferitele categorii de salariați determină soluții diferite legiuitorului în ceea ce privește salarizarea acestora fără ca prin această soluție să se încalce principiul egalității".

Din examinarea tuturor dispozițiilor legale care prevăd acordarea unui spor de confidențialitate dar în beneficiul altor categorii profesionale, apare cu evidență faptul că sporul de confidențialitate recunoscut diferitelor categorii de salariați nu este identic din punctul de vedere al activităților desfășurate, al modului de acordare ori cuantumului, așa încât există dificultăți în a reține "situația comparabilă" - categoriile profesionale în raport cu care reclamanții au considerat că se afla într-o situație comparabilă element indispensabil pentru a putea vorbi de o discriminare.

Astfel, în anumite cazuri, legiuitorul are în vedere "informații clasificate", astfel cum sunt reglementate acestea în Legea nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate ("informațiile, datele, documentele de interes pentru securitatea națională, care, datorită nivelurilor de importanță și consecințelor care s-ar produce ca urmare a dezvăluirii sau diseminării neautorizate, trebuie să fie protejate"), iar în alte situații doar întocmirea unor lucrări sau desfășurarea unor activități cu caracter confidențial, fără a fi vorba de acces la informații clasificate.

Nu orice diferență de tratament semnifică discriminare; pentru a putea fi reținut tratamentul diferențiat injust este necesar să se stabilească că persoane aflate în situații analoage sau comparabile, în materie, beneficiază de un tratament preferențial, iar, dacă o asemenea distincție între situații analoage sau comparabile există, ea să nu-și găsească nici o justificare obiectivă sau rezonabilă.

Curtea Constituțională prin decizia nr. 108/14.02.2006 a statuat că: "Curtea, prin Decizia nr. 108 din 14 februarie 2006. a reținut, în esență, că sporurile, premiile și alte stimulente, acordate demnitarilor și altor salariați prin acte normative, reprezintă drepturi salariale suplimentare, iar nu drepturi fundamentale, consacrate și garantate de Constituție. Diferențierea indemnizațiilor și a salariilor de bază pentru demnitari și alți salariați din sectorul bugetar reprezintă opțiunea liberă a legiuitorului, ținând seama de importanța și complexitatea diferitelor funcții. Legiuitorul este în drept totodată să instituie anumite sporuri la indemnizațiile și salariile de bază, premii periodice și alte stimulente, pe care le poate diferenția în funcție de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula. Astfel, principiul egalității în drepturi și al nediscriminării, invocat de autorul excepției, aplicându-se doar situațiilor egale ori analoage, tratamentul juridic diferențiat, stabilit de legiuitor în considerarea unor situații obiectiv diferite, nu reprezintă în cauza de față nici privilegii și nici discriminări".

- nici indexările nu pot fi acordate, a considerat pârâtul Ministerul Justiției, întrucât aceasta categorie profesională a beneficiat de creșteri salariale substanțiale atât în anul 2006 cât și în anul 2007;

- sporul de 50% de risc și suprasolicitare neuropsihică a fost abrogat astfel că nu mai poate fi solicitat.

Analizând cererile reclamanților și susținerile pârâților din întâmpinări precum și actele dosarului tribunalul a reținut următoarele:

Toate cererile părților sunt solicitate în baza OG nr. 137/2000, ca urmare a aplicării unui tratament discriminatoriu și nu în baza unor texte legale în vigoare la acest moment. Reclamanții au susținut că au fost discriminați de legiuitor prin diferite reglementari legale.

S-a impus, în prealabil, a se stabili dacă instanța de judecată are puterea și competența de a constata sau măcar de a verifica dacă un text de lege este sau nu discriminatoriu, mai exact, dacă se poate supune controlului judecătoresc opțiunea legiuitorului de a da unei anumite categorii profesionale un drept și de a nu acorda altor categorii profesionale acest drept. Această teză a fost susținută de pârâtul Ministerul Justiției, însă excepția inadmisibilității a fost apreciată nefondată.

Tribunalul a înlăturat această susținere și a considerat că poate verifica dacă există sau nu discriminare în textele de lege invocate în urma căreia reclamanții solicită despăgubiri civile și, asta, deoarece art. 2 din OG nr. 137/2000, atunci când definește noțiunea de discriminare, arată că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe baza de rasă, naționalitate, etnie limbă, religie, categorie socială, etc.. care are ca scop sau efect restrângerea sau înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și libertăților fundamentate sau a drepturilor recunoscute de lege în domeniu politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice". Prin urmare, analizându-se acest text, rezultă că poți fi discriminat într-un drept recunoscut de lege, dar poți fi discriminat și în alte drepturi. Aceasta rezultă din exprimarea "care are ca scop sau efect restrângerea sau înlăturarea recunoașterii. a drepturilor omului. sau drepturilor recunoscute de lege in toate domeniile". Prin urmare, nu este obligatoriu ca dreptul să fie clar recunoscut de lege deci poate fi orice alt drept. Aici reclamanții au invocat că sunt discriminați de legiuitor atunci când a dat una sau mai multe legi.

Discriminarea poate izvorî chiar si din lege. Ordonanța de Urgență nr. 137/2000 apără pe toți cetățenii de orice fel de discriminare în modul de exercitare a drepturilor lor (recunoscute de lege sau drepturile fundamentale) dar și de discriminările rezultate din lege fără o rațiune firească, logică, rațională și de bun simț.

În acest sens sunt și dispozițiile art. 2 alin. 1 unde se arată că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, etc.. precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect înlăturarea, recunoașterii, folosinței, exercitării..". Prin urmare, discriminarea poate rezulta din orice chiar și din lege! La art. 18 alin. 1 din OG nr. 137/2000 se prevede că unul din rolurile CNCD este și acela de armonizare a dispozițiilor din cuprinsul actelor normative care contravin principiului nediscriminării și pot fi verificate prin această perspectivă de CNCD sau de instanțe pe cale incidentală.

Având în vedere plenitudinea de jurisdicție a instanțelor precum și dispoziția legală menționată s-a apreciat că, prin intermediul instanțelor judecătorești, se poate constata pe cale incidentală că o anumita lege reglementează în mod discriminatoriu anumite drepturi și poate repara prejudiciile aduse persoanei discriminate prin despăgubiri.

Toate cererile reclamanților vizează acordarea de drepturi bănești în mod preferențial pentru anumite persoane cu excluderea nefirească și fără o explicație logică a magistraților.

Pentru a analiza dacă există sau nu o discriminare adusă magistraților judecători, categoria din care fac parte reclamanții, trebuie găsit criteriul și rațiunea legiferării, scopul legii. Odată găsit acest criteriu se poate determina sfera persoanelor cărora li se aplica respectiva reglementare și, găsind sfera persoanelor, se poate constata mai apoi dacă anumite persoane sau categorii profesionale/sociale, etc. sunt sau nu justificat excluse și dacă sunt excluse trebuie analizate în final cauza excluderii și utilitatea acestei excluderi.

Prima cerere a reclamanților vizează un spor de confidențialitate de 30% din salariul brut.

Reclamanții fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție, (unități bugetare care sunt finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art. 1 și art. 295 alin. 2 din acest cod.

În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamanților, prin neacordarea sporului de confidențialitate, se va cerceta situația în care se află reclamanții în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate. Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Oficial al Comunităților Europene nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.

În speță, este fără putință de tăgadă apartenența reclamanților la personalul din unitățile de justiție (unități bugetare). Reclamanților le-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (art. 78 alin. 1 din Legea nr. 567/2004 și art. 9 din Codul d eontologic) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă. Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamante implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale.

Reclamanții nu îndeplinesc o funcție de demnitate publică (numită sau aleasă), or, nefiind demnitari publici, aceștia se află în aceeași situație ca și restul personalului din unitățile bugetare.

Însă, în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut și dreptul corelativ salarial.

Astfel, conform art. 13 din OUG nr. 57/2000, art. 30 alin. 3 din nr.OG 137/2000, art. 3 din nr.OG 38/2003, art. 13 alin. 1 din OUG nr. 123/2003, art. 3 din nr.OG 19/2006, art. 15 alin. 1 din nr.OG 6/2007, art. 20 alin. 3 din Legea nr. 656/2002, art. 15 din nr.OG 64/2006, art. 13 din nr.OG 10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.

Toate persoanele din acest cadru al personalului din unitățile bugetare, inclusiv reclamantele, sunt parte a unui raport juridic de muncă guvernat de Codul muncii, toate prestează o muncă și, ca efect al acestor premise, se supun obligației de confidențialitate, indiferent de categoria socio-profesională (funcția deținută). Într-adevăr, conform art. 26 raportat la art. 1 și art. 295 alin. 2 din Codul muncii, indiferent de categoria socio-profesională, perioada în care o persoană prestează muncă îi revine obligația de confidențialitate.

Cu privire la natura juridică a obligației de confidențialitate a reclamanților, s-a apreciat că aceasta reprezintă o clauză legală a raportului de muncă al acestora, o clauză obligatorie (iar nu facultativă ca în dreptul comun al muncii). Însă, raportul de muncă, indiferent dacă este tipic sau atipic, are întotdeauna un caracter juridic sinalagmatic.

Din acest motiv, obligația și prestația de confidențialitate (de "non facere") reprezintă cauza juridică expresă și indiscutabilă a obligației sinalagmatice și a contraprestației unității bugetare de plată a drepturilor salariale (a sporului, în sensul art. 155 din Codul muncii ) corelative îndeplinirii prestației de confidențialitate de către reclamanți. Dacă nu ar exista o contraprestație a pârâților de plată a sporului salarial corespunzătoare îndeplinirii obligației sinalagmatice de confidențialitate, această din urmă obligație ar fi nulă absolut ca fiind lipsită de cauză juridică. Într-adevăr, în cazul raporturilor juridice sinalagmatice, îndeplinirea prestației de către una dintre părți reprezintă cauza juridică pentru îndeplinirea contraprestației de către cealaltă parte.

Ca atare, legiuitorul, instituind obligația sinalagmatică profesională (de muncă) de confidențialitate în sarcina reclamanților, implicit și de drept a instituit și o obligație de plată (o contraprestație salarială), pe cale de analogie a legii (deci obligația de plată este implicită, lacunar fiind doar aspectul privind cuantumul procentual al acestui drept salarial). În caz contrar, ar fi încălcate și principiile constituționale privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la salariu pentru munca prestată (potrivit art. 16 alin. 1 și art. 41 alin. 2 din Constituție, prevederi dezvoltate de art. 5, art. 6 și art. 154 din Codul muncii ).

Obligația de confidențialitate constituie o noțiune juridică și legislativă largă, atotcuprinzătoare, care este recunoscută de lege tuturor celor care prestează activități, în temeiul unui raport de muncă, indiferent de felul raportului de muncă și al funcției deținute.

Deci, reclamanții se află sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu tot celălalt personal din unitățile bugetare, ba chiar și cu personalul din unitățile private, deoarece și reclamanții sunt parte a unui raport de muncă și îndeplinesc, în urma executării acestui raport, o obligație de confidențialitate.

Însă, este de remarcat că reclamanții, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitori ai acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.

Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională.

Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art. 155 din Codul muncii ). Or, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art. 154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.

Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceeași situație a depunerii unei activități în muncă cu efectul juridic al executării obligației de confidențialitate, trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: sporul de confidențialitate. Din moment ce reclamantele sunt într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul prestării unei munci în mod continuu sau succesiv cu efectul identic al executării în mod egal și nediferențiat al aceleiași obligații de confidențialitate la fel ca și restul personalului, rezultă că reclamanții nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul acordării sporului de confidențialitate.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nici o justificare obiectivă și rezonabilă excluderii lor, deoarece criteriul acordării sporului de confidențialitate este unul și același: efectul obligației de confidențialitate impuse în mod egal de lege pentru cei ce muncesc, indiferent de categoria socio-profesională din care fac parte.

Deci, este de subliniat faptul că, în realitate, pentru aprecierea existenței discriminării, relevanță are doar criteriul justificativ generator al sporului de confidențialitate, și anume existența obligației de confidențialitate (sub aspect juridic) și a perioadei de muncă prestată în aceste condiții (sub aspect faptic), iar, în nici un caz, nu criteriul categoriei socio-profesionale. Într-adevăr simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională (a judecătorilor, asistenților judiciari și a procurorilor) nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestație salarială sinalagmatică pentru îndeplinirea obligației de confidențialitate) cu toate efectele și consecințele juridice salariale ale acestuia drept, deoarece nicidecum nu categoria socio-profesională este resortul (obiectivul și elementul) generator și fundamentul stabilirii și acordării sporului salarial pentru confidențialitate în sistemul de salarizare.

Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului că această diferențiere se poate reflecta numai în salariul (indemnizația) de bază (partea fixă a salariului), nu și în sporurile salariale, care întotdeauna au obiective și elemente cu totul speciale și specifice de acordare (precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul nopții, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă, îndeplinirea unei obligații speciale de confidențialitate, etc.).

În concluzie, prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamanții sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează acest spor salarial și pentru restul personalului.

Deci, reclamanții sunt discriminați în sensul art. 2 alin. 1 - 3, art. 6 din OUG nr. 137/2000, întrucât le-a fost refuzat sporul de confidențialitate nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui spor (condiția îndeplinirii obligației legale de confidențialitate), ci sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art. 2 alin. 1 din OG nr. 137/2000).

Ca atare, existența discriminării directe a reclamantelor rezultă și din dispozițiile: art. 7 și art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr. 212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincție); art. 14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr. 12 la această Convenție (care interzic discriminările); art. 4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr. 74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art. 5, art. 6, art. 8, art. 39 alin. 1 lit. a, art. 40 alin. 2 lit. c și lit. f, art. 154 alin. 3, art. 165 și art. 155 raportat la art. 1 din Legea nr. 53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art. 20, art. 16 alin. 1, art. 53 și art. 41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).

Potrivit art. 16 alin. 1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.

Conform prevederilor nr.OG 137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările de ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.

Prin art. 2 al. 1 nr.OG 137/2000 se arată că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice.

La alin. 3 din art. 2 al aceluiași act normativ se arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. 1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.

Or, criteriul după care s-a făcut distincția, în speța dedusă judecății, este categoria socio-profesională, criteriu de diferențiere injust a personalului din unitățile bugetare, fiind absurd și de neconceput a se accepta că obligația legală de confidențialitate se execută doar raportat la o anumită profesie, iar la alta, nu.

Potrivit art. 2 pct. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art. 29 pct. 2, în exercițiul drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.

Art. 2 pct. 2 din Convenția nr. 111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei, prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea sporului de confidențialitate nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece restul personalului bugetar nu primește sporul de confidențialitate pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că sunt debitori ai obligației de confidențialitate (la fel ca și reclamanții).

Legiuitorul a prevăzut un singur criteriu pentru acordarea sporului de confidențialitate: îndeplinirea obligației de confidențialitate, care este unicul criteriu aplicabil și posibil în materie.

Potrivit art. 6 alin. 2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.

Art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală ori, munca a fost prestată de reclamanți în condiții de confidențialitate, la fel ca munca celuilalt personal judiciar.

Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește, la art. 19 pct. 3, că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia, conform considerentelor expuse, că acordarea unor sporuri doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.

Acest aspect ce atrage incidența dispozițiilor art. 27 alin. 1 din nr.OG 137/2000 coroborat cu art. 269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea este considerată întemeiată.

Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, se va aplica, doar prin analogie, procentul sporului de confidențialitate prevăzut de art. 13 alin. 1 din OUG nr. 123/2003, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art. 3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.

În ceea ce privește capătul de cerere privind indexările acordate în conformitate cu prevederile legale pe anul 2007, tribunalul a reținut următoarele:

Printr-o o serie de acte normative (de exemplu: nr.OG 10/2007; nr.OG 11/2007; nr.OG 16/2007; nr.OG 27/2007; Legea nr. 232/2007; nr.OG 8/2007; nr.OG 20/2007; nr.OG 23/2007), personalul din sistemul bugetar a beneficiat, ca în fiecare an, de majorările salariale anuale, pentru anul 2007, sub forma adaosurilor salariale constând în indexarea salariilor sau indemnizațiilor.

Aceste majorări au fost aplicate nediscriminatoriu sub aspectul categoriei socio-profesionale, fiind de enumerat, exemplificativ: demnitarii (art. 1 din nr.OG 10/2007); judecătorii Curții Constituționale (art. 1 din nr.OG 10/2007); personalul asimilat demnitarilor publici (art. 3 alin. 3 din nr.OG 10/2007); personalul din unitățile de cult religios (art. 19 din nr.OG 10/2007); personalul Curții de Conturi (art. 2 din nr.OG 27/20007); personalul contractual din unitățile bugetare (art. 1 din nr.OG 10/2007); personalul auxiliar din justiție (art. 31 din nr.OG 8/2007); personalul didactic și didactic auxiliar (art. 1 din nr.OG 11/2007), personalul din aparatul Ministerului Afacerilor Externe, a Ministerului Integrării Europene, a misiunilor diplomatice, a oficiilor consulare și a institutelor culturale din străinătate (art. 1 din nr.OG 16/2007); funcționarii publici (articolul unic, pct. 5 din Legea nr. 232/2007); personalul din unitățile sanitare publice (art. 1 pct. 3 din nr.OG 23/2007); funcționarii publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare (art. 1 din nr.OG 20/2007).

de motive ale acestor acte normative (întocmite conform art. 29 - 32 din Legea nr. 24/2000 și potrivit art. 6 din Legea nr. 52/2003) au ca și numitor comun, în esență, fundamentul necesității acordării majorărilor salariale pe anul 2007 în sistemul bugetar, ca efect al creșterii indicelui prețurilor bunurilor de consum în anul 2007 față de anul 2006, precum și tratamentul egal între diferitele categorii de personal bugetar, în sensul acoperirii devalorizării datorate creșterii inflației.

În nici un caz, temeiul acordării acestor adaosuri salariale nu a fost o măsură de protecție socială a categoriilor socio-profesionale cu venituri salariale în mod cert mai scăzute decât cele ale reclamanților, deoarece majorările au fost aplicate deopotrivă și demnitarilor, personalului asimilat demnitarilor, judecătorilor Curții Constituționale, membrilor Curții de Conturi și altor categorii cu venituri salariale mai ridicate decât cele ale reclamanților. Cu toate acestea, reclamanților (personal salarizat prin nr.OUG 27/2006) nu le-a fost acordat, în mod discriminatoriu, adaosul salarial constând în majorările salariale anuale pe anul 2007. Nu corespunde adevărului faptul că, prin Legea nr. 45/2007, indemnizațiile reclamanților ar fi fost majorate la fel ca și în cazul celorlalți bugetari, deoarece această lege nu indexează indemnizațiile de încadrare ale reclamanților. Dimpotrivă, această lege nu face decât să reinstituie sporul de vechime în favoarea reclamanților, tocmai datorită constatării de către Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a unei alte discriminări a categoriei socio-profesionale a reclamanților. Or, este inadmisibilă operarea unei noi discriminări (constând în neacordarea majorărilor anuale destinate contracarării erodării salariilor datorită creșterii prețurilor de consum și a inflației) sub pretextul înlăturării unei discriminări preexistente (cea a neacordării sporului de vechime).

În concluzie, cu alte cuvinte, unul și același element (constând în majorarea salarială anuală pentru acoperirea devalorizării monedei în care se face plata salariului), produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului din unitățile finanțate din fonduri bugetare, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională.

Prin sistemul de salarizare se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art. 155 din Codul muncii ). Or, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art. 154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.

Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceeași situație (a depunerii unei activități în muncă și a erodării salariului datorită creșterii indicelui prețurilor de consum și a inflației), trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: indexările salariale anuale. Din moment ce reclamanții sunt într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul primirii unui salariu erodat de inflație la fel ca și restul personalului, rezultă că reclamanții nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul adaosului salarial anual pe 2007.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nici o justificare obiectivă și rezonabilă excluderii lor, deoarece criteriul acordării indexărilor pe anul 2007 este unul și același: creșterea indicelui prețurilor de consum și a inflației în anul 2007 față de anul 2006.

Deci, este de subliniat faptul că, în realitate, pentru aprecierea existenței discriminării, relevanță are doar criteriul justificativ generator al sporului al indexării anuale, și anume existența obligației de acordare a unei salarizări echitabile, nerestrânse de devalorizare, pe calea unui tratament egal în salarizare din acest punct de vedere (sub aspect juridic), respectiv a perioadei de muncă prestată în aceste condiții și a plății în moneda națională (sub aspect faptic), iar, în nici un caz, nu criteriul categoriei socio-profesionale. Într-adevăr simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională (cea judiciară a judecătorilor, asistenților judiciari și a procurorilor) nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestație salarială echitabilă nerestrânsă de devalorizare) cu toate efectele și consecințele juridice salariale ale acestui drept, deoarece nicidecum nu categoria socio-profesională este resortul (obiectivul și elementul) generator și fundamentul stabilirii și acordării indexărilor anuale în sistemul de salarizare. Deci, în mod vădit eronat și fără absolut nici o relevanță, pârâții au invocat elementul categoriei socio-profesionale a reclamanților pentru a încerca justificarea discriminării acestora, însă acest element este total nepertinent și neconcludent în această analiză, neavând nici o legătură cu fundamentarea indexărilor anuale pentru acoperirea efectelor inflației.

Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului că această diferențiere se poate reflecta numai în salariul (indemnizația) de bază (partea fixă a salariului), nu și în sporurile, adaosurile sau indexările salariale, care întotdeauna au obiective și elemente cu totul speciale și specifice de acordare (precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul nopții, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă, îndeplinirea unei obligații speciale de confidențialitate, acoperirea efectelor negative ale creșterii prețurilor de consum și ale inflației, etc.).

În concluzie, prin neacordarea adaosurilor salariale constând în majorările anuale, reclamanții au fost în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează adaos salarial și pentru restul personalului. De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific.

Deci, reclamanții au fost discriminați în sensul art. 2 alin. 1-3, art. 6 din OUG nr. 137/2000, întrucât le-au fost refuzate indexările salariale pe anul 2007 nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui spor și a acestui adaos (condiția existenței creșterii indicelui prețurilor de consum și a inflației, concomitent cu indexarea indemnizațiilor și salariilor restului personalului bugetar), ci sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art. 2 alin. 1 din OG nr. 137/2000).

Ca atare, existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile: art. 7 și art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr. 212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincție); art. 14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr. 12 la această Convenție (care interzic discriminările); art. 4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr. 74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art. 5, art. 6, art. 8, art. 39 alin. 1 lit. a, art. 40 alin. 2 lit. c și lit. f, art. 154 alin. 3, art. 165 și art. 155 raportat la art. 1 din Legea nr. 53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art. 20, art. 16 alin. 1, art. 53 și art. 41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).

Potrivit art. 16 alin. 1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.

Or, criteriul după care s-a făcut distincția, în speța dedusă judecății, este categoria socio-profesională, criteriu de diferențiere injust a personalului din unitățile bugetare, fiind absurd și de neconceput a se accepta ideea că această creștere a prețurilor de consum și inflația nu ar afecta toate salariile și puterea acestora de cumpărare.

Art. 2 pct. 2 din Convenția nr. 111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei, prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea indexărilor anuale nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece restul personalului bugetar nu primește majorările anuale pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că li se plătește salariul în aceeași monedă națională ca și reclamanților și trebuie tratați în mod egal în materie de salarizare.

Legiuitorul a prevăzut un singur criteriu pentru acordarea indexărilor anuale: pentru contracararea efectelor creșterii prețurilor de consum și a inflației.

Potrivit art. 6 alin. 2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față de aceleași prestații în muncă, remunerată pentru unii într-o monedă nedevalorizată și remunerată pentru alții în monedă devalorizată.

De asemenea, conform principiilor cuprinse în art. 154 din Codul muncii, este inadmisibilă crearea a două sisteme de salarizare: una în monedă devalorizată, alta în monedă cu valoare ajustată în raport cu inflația.

Art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală, iar plata salariilor bugetare se face în aceeași monedă.

Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește la art. 19 pct. 3, că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia, conform considerentelor expuse, că acordarea unor sporuri sau adaosuri doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.

Acest aspect ce atrage incidența dispozițiilor art. 27 alin. 1 din nr.OG 137/2000 coroborat cu art. 269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea este considerată întemeiată.

Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, instanța a aplicat, doar prin analogie, procentele de majorări prevăzute de art. 1 din nr.OG 10/2007, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art. 3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.

Nu au relevanță nici deciziile Curții Constituționale, deoarece deciziile de respingere a unor excepții de neconstituționalitate au efecte doar " pares" (, "Justiția constituțională", Ed., 1995, p. 278-279), deci acestea nu sunt opozabile reclamanților și nici instanței, care este obligată în mod imperativ să facă aplicarea prioritară și peremptorie a dispozițiilor Protocolului nr. 12 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu respectarea art. 20 din Constituție.

Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art. 269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.

Obligația pârâților de plată a drepturilor bănești, solicitate prin acțiune, este o obligație solidară.

Astfel, conform art. 295 din Codul muncii, raportul juridic dedus judecății este guvernat de prevederile Codului muncii, completate cu cele ale legislației civile.

În acest sens, Codul civil reglementează solidaritatea pasivă între debitori (art. 1039 Cod civil), completând prevederile Codului muncii. Este de remarcat că în materia dreptului muncii, ori de câte ori în plata drepturilor bănești sunt implicate mai multe unități, regula este că acestea răspund solidar.

În consecință, doctrina juridică recentă de dreptul muncii a concluzionat că solidaritatea în domeniul plății drepturilor bănești este regula, iar în baza art. 295 din Codul muncii raportat la art. 1039 Cod civil, aceasta urmează regulile de drept comun civil. Or, solidaritatea pasivă poate fi și solidaritate legală, potrivit art. 1041 Cod civil. În speță, solidaritatea pasivă izvorăște, din prevederile art. 44, art. 35 și art. 36 din Legea nr. 304/2004, raportate la cele ale nr.OUG 177/2002 și nr.OUG 27/2006, conform cărora pârâții sunt persoane juridice care ordonează (principal, secundar, terțiar), ca și credite salariale, una și aceeași sumă bănească pe care se solicită în prezenta acțiune. Cu alte cuvinte, drepturile bănești nu pot fi plătite decât după aprobarea dată de toți acești pârâți pentru plata uneia și aceleiași sume, deci răspunderea lor este solidară (pentru aceeași sumă). pârâți sunt toți obligați concomitent de lege să aprobe plata sumei pe care o datorează, fiind de neconceput și vădit ilegal ca plata să fie dispusă exclusiv numai de către unul dintre ordonatori.

Reclamanții au mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, cerere pe care instanța o găsește admisibilă, ținând cont și de prevederile art. 1082 din Codul civil și art. 161 alin. 4 din Codul muncii. Astfel, în acest articol se arată că debitorul este osândit, de se cuvine, la plata unor daune interese, pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este de rea credință din partea sa, afară numai dacă nu va justifica faptul că neexecutarea provine dintr-o cauză străină ce nu-i poate fi imputată. În prezenta cauză, pârâții sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor și adaosurilor, precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă finalitate eliminarea acestor discriminări.

Potrivit art. 1084 din Codul civil, daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, ori în speță este de notorietate faptul că sumele de bani datorate se devalorizează continuu.

Astfel, potrivit practicii judiciare constatate în materie, în mod justificat s-a solicitat actualizarea creanței conform indicelui de inflație.

Ținând cont de toate cele prezentate anterior, fiind încălcate dispozițiile art. 16 alin. 1 și 2 din Constituția României, art. 1 alin. 2 lit. e, pct. i din nr.OG 137/2000, art. 2 alin. 1-3, art. 29 pct. 2 din nr.OG 137/2000, art. 2 pct. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 2 pct. 2 din Convenția nr. 111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitarea profesiei, art. 19 pct. 3 din Pactul Internațional cu privire la drepturile sociale și politice și art. 5 și 6 din Codul muncii, instanța a apreciat ca întemeiată cererea reclamanților, a procedat la admiterea acțiunii, în speță fiind incidente și dispozițiile 1082, 1084, 1039 din Cod civil, precum și art. 269, art. 165 și art. 292 din Codul muncii.

În ceea ce privește capătul de cerere privind acordarea unui spor de risc și suprasolicitare neuropsihică, potrivit art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești "pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații și personalul auxiliar de specialitate, beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar".

Este adevărat că prin art. I pct. 42 din nr.OG 83/2000 pentru modificarea si completarea Legii nr. 50/1996, art. 47 din Legea nr. 50/1996 a fost abrogat expres.

Însă, procedându-se astfel, au fost încălcate atât normele constituționale de principiu referitoare la delegarea legislativă cat si dispozițiile Legii nr. 125/2000 privind abilitatea Guvernului de a emite ordonanțe.

Astfel, potrivit art. 108 alin. 3 din Constituție ordonanțele se emit in temeiul unei legi speciale de abilitare, in limitele si condițiile prevăzute de aceasta.

Or, prin art. 1 pct. 1 din Legea nr. 125/2000 Guvernul a fost abilitat sa emită ordonanțe doar cu privire la modificarea și completarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată.

Cu toate acestea, prin OG nr. 83/2000 s-a procedat și la abrogarea unor dispoziții ale Legii nr. 50/1996, deși așa cum rezultă din dispozițiile art. 56-62 ale Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnica legislativă pentru elaborarea actelor normative, modificarea, completarea și abrogarea constituie evenimente legislative distincte.

Așadar, deși prin legea de abilitare nu a fost prevăzută decât posibilitatea modificării și completării legii, prin ordonanța emisă în temeiul legii, a avut loc și abrogarea unor dispoziții ale acesteia.

Este de remarcat în acest context, că acolo unde legiuitorul a avut intenția să acorde executivului abilitare pentru abrogarea unor texte de lege, a prevăzut expres aceasta în cuprinsul legii de abilitare.

Într-adevăr, art. 47 din Legea nr. 50/1996 a fost abrogat, dar această abrogare nu poate produce efecte juridice, atâta vreme cât Ordonanța Guvernului nr. 83/2000 este un act normativ de nivel inferior Legii nr. 50/1996, fiind evidentă contradicția sa cu dispozițiile Constituției și ale Legii nr. 24/2000.

Pe de altă parte art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, prevede că "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional".

Sporul de 50% de risc și suprasolicitare neuropsihică solicitat de reclamanți, fiind un drept de creanță este un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996 reclamanții au fost lipsiți de proprietatea asupra acestui bun. Or, lipsirea de proprietate se putea face, potrivit art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, doar pentru o cauză de utilitate publică.

Din cuprinsul OG nr. 83/2000 prin care s-a abrogat art. 47 din Legea nr. 50/1996, nu se poate desprinde care a fost utilitatea publică a lipsirii magistraților de proprietatea lor asupra sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică.

Potrivit art. 20 alin. 2 din Constituția României, dacă există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile omului la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazurilor în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

Așadar, există conflict între art. 1 pct. 42 din OG nr. 83/2000, care a abrogat art. 48 din Legea nr. 50/1996 și art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel instanța a dat preponderență luând aplicarea acestui din urmă text.

În cauză sunt incidente și dispozițiile Pactului Internațional cu privire la drepturile civile și politice care la art. 19 pct. 3, stabilește că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia, conform considerentelor expuse că înlăturarea unui spor a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.

Cu privire la actualizarea prejudiciului cu indicele de inflație, s-a apreciat că au incidență prevederile art. 1082 din cod civil și art. 161 din Codul muncii.

Instanța, față de dispozițiilor art. 329 alin. 3 din Codul d e procedură civilă, a avut în vedere dispozițiile Deciziei nr. 21 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. 5/2008, prin care a admis recursul în interesul legii și care a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la îndemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a OG nr. 83/2000 aprobată prin Legea nr. 334/2001.

Întrucât problema de drept, a fost dezlegată prin Decizia pronunțată în interesul legii de ICCJ, decizia fiind obligatorie pentru instanțele de judecată, în cauză nu au mai fost făcute interpretări cu privire la aplicabilitatea dispozițiilor legale și apărările pârâtei au fost înlăturate.

Cererea de chemare în judecată a fost formulată și de reclamanții, dar nu a fost și semnată de aceștia. Au fost citați cu mențiunea de a se prezenta și semna cererea de chemare în judecată, dar nu au dat curs solicitării instanței, motiv pentru care s-a făcut aplicarea art. 133 alin. 1 Cod procedură civilă.

Împotriva sentinței civile au declarat recurs reclamanții -, și pârâtul MINISTERUL JUSTIȚIEI.

Recurenții-reclamanți -, și au invocat aceleași motive, respectiv faptul că instanța de fond a pronunțat hotărârea cu încălcarea normelor de procedură vizând modalitățile de îndeplinire a procedurilor de citare, lipsa semnăturii putându-se complini pe tot parcursul judecării cauzei.

Au învederat faptul că nu și-au mai desfășurat activitatea în cadrul Judecătoriei Galați, astfel încât nu au avut cunoștință de existența acestui proces, domiciliul ales la sediul Judecătoriei Galați nefiindu-le opozabil.

Cererea de chemare în judecată nu a fost însușită prin semnătură și nici alegerea de domiciliu, nefiind citați la domiciliul acestora.

În drept și-au întemeiat recursurile pe dispozițiile art. 85, art. 90, art. 105 alin. 2, art. 107, art. 133 alin. 2, art. 304 pct. 5, art. 312 alin. 4 și art. 312 alin. 5 Cod procedură civilă, art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Recurentul-pârât Ministerul Justiției a criticat hotărârea primei instanțe prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă și a motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței și respingerea cererii formulate ca neîntemeiată.

Sub aspectul primului motiv de recurs a invocat încălcarea de către prima instanță a limitelor puterii judecătorești prin obligarea ordonatorilor de credite la plata în favoarea reclamanților a unor drepturi salariale care nu sunt prevăzute de actul normativ în vigoare în materia salarizării magistraților.

În cauză, obligarea pârâților la plata despăgubirilor reprezentând pierderea la salariu ca urmare a neindexării salariilor reclamanților pe anul 2007 ca și acordarea pentru viitor a sporului de confidențialitate și a creșterilor salariale pe anul 2008 reprezintă o adăugare la lege, o încălcare a atribuțiilor conferite puterii judecătorești.

În ceea ce privește motivul de modificare a hotărârii judecătorești întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, a invocat lipsa calității procesuale pasive, atribuțiile ce îi revin nu constituie atribuții de legiferare ci doar de aplicare a legilor în vigoare, neputându-se reține vreo culpă a sa în vederea acordării majorărilor salariale pretinse de reclamanți ori de efectuare a mențiunilor corespunzătoare în carnetul de muncă.

Pe fondul cauzei a învederat faptul că nu există nici un act normativ în vigoare care să prevadă ori să garanteze dreptul la sporul de confidențialitate pentru magistrați, iar reglementarea unor drepturi în favoarea unor persoane excede cadrului legal al discriminării, stabilit prin nr.OG 137/2000 și art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Situația magistraților nu poate fi comparată cu cea a altor categorii profesionale cărora le-a fost recunoscut sporul de confidențialitate, îndatoririle sunt specifice profesiei și le corespunde obligația corelativă a angajatorului de plată a salariului.

Cu privire la acordarea creșterilor salariale pe anul 2007, reglementarea prin lege sau printr-un act normativ a unor drepturi excede cadrului legal stabilit prin nr.OG 137/2000, în acest sens invocând practica Curții Constituționale privitor la faptul că instanțele nu pot avea competența de a recomanda ori impune adaptarea sau modificarea unui act normativ sau a unor dispoziții legale.

Magistrații nu se află în situații similare și nici compatibile cu celelalte categorii profesionale întrucât au beneficiat de creșteri substanțiale ale veniturilor în anii 2006 și 2007, neexistând "un drept la indexare" ca o măsură a protecției reglementată de Constituția României.

A mai arătat că în mod greșit au fost obligați pârâții la plata drepturilor pretinse a fi datorate actualizate cu indicele de inflație la data plății, neexecutarea provenind dintr-o cauză străină ce nu-i poate fi imputată, respectiv noțiuni de politică financiară și bugetară ale statului.

Recursurile declarate în cauză au fost înregistrate sub nr. 1017/121/17.09.2008 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin decizia civilă nr. 3067/16.03.2009 fiind declinată competența de soluționare în favoarea Curții de Apel Galați.

Drept urmare, cauza a fost reînregistrată sub nr. 643/44/13.04.2009 pe rolul Curții de Apel Galați - Secția pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

În recurs au fost depuse înscrisuri referitoare la derularea raporturilor juridice de muncă dintre părți, Decizia nr. 838/27.05.2009 a Curții Constituționale, note de ședință.

Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților a solicitat respingerea ca nefondate a recursurilor declarate de recurenții-reclamanți față de domiciliul procesual indicat prin cererea de chemare în judecată și lipsa semnăturii acestora.

Examinând recursurile astfel declarate potrivit motivelor invocate și dispozițiilor legale incidente în materie, sub toate aspectele de fapt și de drept în conformitate cu prevederile art. 304¹Cod procedură civilă, curtea reține următoarele:

În ceea ce privește recursurile declarate de reclamanții -, și, motivele învederate sunt nefondate pentru următoarele considerente:

Cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. 1017/121/28.02.2008 pe rolul Tribunalului Galați cuprinde și numele recurenților-reclamanți -, și, cu domiciliul indicat ca fiind ales la sediul Judecătoriei Galați, situat în G,-, lipsind însă semnăturile acestora.

Potrivit dispozițiilor art. 112 pct. 6 Cod procedură civilă, cererea de chemare în judecată trebuia să cuprindă inclusiv semnătura reclamanților.

Un asemenea element al cererii de chemare în judecată are caracter esențial pentru desfășurarea activității judiciare, deoarece atestă în mod neechivoc nu numai voința părții de a se judeca cât și exactitatea conținutului cererii de chemare în judecată.

Importanța semnării cererii de chemare în judecată rezultă și din regimul juridic stabilit acesteia prin dispozițiile art. 133 Cod procedură civilă, potrivit cărora cererea de chemare în judecată care nu cuprinde numele reclamantului sau al pârâtului, obiectul ei sau semnătura va fi declarată nulă.

Lipsa semnăturii se poate totuși împlini în tot parcursul judecății. Dacă pârâtul invocă lipsa de semnătură, reclamantul va trebui să o semneze cel mai târziu la prima zi de înfățișare următoare, iar când este prezent în instanță în chiar ședința în care a fost invocată nulitatea.

Fiind vorba despre un caz de nulitate anume prevăzut de lege în sensul dispozițiilor art. 105 alin. 2 Cod procedură civilă, vătămarea procesuală este presupusă până la dovada contrarie.

În speță, ca urmare a sesizării lipsei semnăturilor de către prima instanță, la termenul de judecată din 24.04.2008 s-a dispus citarea recurenților-reclamanți cu mențiunea de a se prezenta personal în instanță pentru a semna cererea de chemare în judecată.

Citarea a fost realizată cu recurenții-reclamanți la domiciliul procesual ales indicat prin cererea de chemare în judecată, respectiv la sediul Judecătoriei Galați, realizându-se prin afișare în condițiile art. 86 alin. 1 și art. 92 alin. 3 Cod procedură civilă.

La termenul de judecată din data de 16.05.2008 avându-se în vedere că recurenții-reclamanți nu au semnat cererea și nu s-au prezentat în instanță ca să o semneze, instanța de fond a invocat excepția nulității cererii de chemare în judecată reținând-o spre soluționare.

Apărările recurenților-reclamanți în sensul că citarea s-a realizat în mod nelegal la un domiciliu pe care nu și l-au ales fiind numiți la alte instanțe, nu pot fi primite.

Potrivit dispozițiilor art. 112 pct. 1 Cod procedură civilă, reclamantului îi revine obligația precizării prin cererea de chemare în judecată, a domiciliului sau reședinței sale iar, potrivit art. 98 Cod procedură civilă, schimbarea domiciliului uneia dintre părți în timpul judecății trebuie, sub pedeapsa neluării ei în seamă, să fie adusă la cunoștința instanței prin petiție la dosar iar părții potrivnice prin scrisoare recomandată a cărei recipisă de predare se va depune la dosar odată cu petiția prin care se încunoștiințează instanța despre schimbarea domiciliului, ceea ce nu s-a realizat în cauză.

Cu atât mai mult, precizările aduse de recurenții-reclamanți prin motivele de recurs în sensul că nu și-au însușit cererea de chemare în judecată, neavând cunoștință de promovarea unor asemenea acțiuni, întăresc soluția primei instanțe sub aspectul inexistenței manifestării de voință a acestora de a se judeca.

În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției, curtea îl apreciază ca fiind fondat însă pentru următoarele motive:

Pretențiile formulate în cauză de intimați vizează modalitatea de acordare a drepturilor salariale pe perioada în care și-au desfășurat activitatea în calitate de magistrați în cadrul Judecătoriei Galați.

Principiul instituit prin dispozițiile art.3 al. 1 din OUG nr. 27/2006 este acela al salarizării judecătorilor, procurorilor, personalului asimilat acestora și magistraților asistenți în raport cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută și cu vechimea în magistratură, pe baza valorii de referință sectorială și a coeficienților de multiplicare prevăzuți în anexa care face parte integrantă din ordonanța de urgență.

Nu poate fi reținută susținerea că Ministerul Justiției nu are calitate procesuală pasivă în cauză, deoarece se solicită plata unor drepturi bănești care izvorăsc din raporturile de muncă, iar Ministerul Justiției are calitatea de ordonator principal de credite, bugetele pentru curțile de apel, tribunale, tribunale specializate și judecătorii fiind gestionate de către acesta.

Calitatea procesuală reprezintă îndreptățirea unei persoane de a figura ca parte în proces și presupune existența unei identități între titularii raportului juridic dedus judecății,din punct de vedere al dreptului afirmat (calitate procesuală activă) și a obligației corelative (calitate procesuală pasivă).

Calitatea procesuală se stabilește funcție de dreptul ce face obiectul judecății, a cărui existență sau inexistență urmează a se constata prin hotărârea judecătorească.

În speță, calitatea procesuală pasivă a pârâtului Ministerul Justiției și Libertăților subzistă avându-se în vedere atribuțiile ce-i revin în domeniul gestionării resurselor, respectiv asigurarea fondurile necesare, fundamentarea și elaborarea proiectul bugetului pentru activitatea proprie, a instituțiilor publice din sistemul justiției pentru care ministrul justiției și libertăților cetățenești are calitatea de ordonator principal de credite și a unităților subordonate Ministerului, repartizarea creditele bugetare ordonatorilor secundari de credite și urmărirea modului de utilizare a acestora, potrivit art. 6 pct. VII din nr.HG 652 din 27 mai 2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției și Libertăților.

În ceea ce privește sporul de confidențialitate, recursul este fondat doar sub aspectul cuantumului acestui spor, de 15% calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar.

În acest sens, la data de 16.12.2008, s-a pronunțat Decizia nr. 46/15.12.2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție.

În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 39 al. 1 lit. d din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor republicată cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 16 al. 1 și 2 din Codul d eontologic al magistraților și a art. 78 al. 1 din Legea nr. 567/2004 privind Statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată raportat la art. 9 din. Codul d eontologic al acestora constată că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15% calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar.

Prin considerentele deciziei s-a reținut că, potrivit art. 1 alin. (2) lit. i) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, republicată, principiul egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminării sunt esențiale în exercitarea dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu egal pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.

Prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, vârstă etc. precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței ori executării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau orice alte domenii ale vieții publice.

Dispoziția de a discrimina persoanele pe oricare dintre temeiurile prevăzute de alin. (1) este considerată discriminare în înțelesul acestei ordonanțe.

Sunt discriminatorii, potrivit ordonanței, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare [art. 2 alin. (l)-(3)].

Prin această ordonanță, astfel cum a fost modificată și completată de Legea nr. 324/2006, au fost transpuse în dreptul intern prevederile Directivei Consiliului 2000/43/CE privind aplicarea principiului egalității de tratament între persoane, fără deosebire de origine rasială sau etnică, publicată în Oficial al Comunităților Europene nr. din 19 iulie 2000, și prevederile Directivei Consiliului 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, publicată în Oficial al Comunităților Europene nr. din 2 decembrie 2000.

Prin actul normativ menționat se asigură o interpretare unitară a principiilor generale de egalitate și nediscriminare stabilite de Constituția României, republicată, precum și de către documentele internaționale care au ca obiect eliminarea discriminărilor, ratificate de România, care alcătuiesc cadrul general în domeniu, persoanele care se consideră discriminate având la dispoziție prevederi legale concrete în baza cărora pot solicita încetarea manifestărilor discriminatorii și repararea prejudiciului cauzat.

Așa cum lesne se poate observa, art. 2 alin. (3) din ordonanță caracterizează ca discriminatorii, între altele, prevederile care dezavantajează anumite persoane față de alte persoane, fără să facă vreo distincție cu privire la natura juridică a acestor prevederi, ceea ce poate fi înțeles că se referă și la acte normative cu putere de lege, cum sunt cele adoptate de Parlament și ordonanțele Guvernului, emise în virtutea delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituție.

Cât privește noțiunea de "discriminare" trebuie avută în vedere și practica în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului care a reținut în mod constant că există discriminare atât timp cât diferența de tratament aplicată unor subiecte de drept aflate în situații analoage nu are o justificare legitimă, obiectivă și rezonabilă.

Unul dintre principiile sistemului de salarizare este acela "pentru muncă egală sau de valoare egală, plată egală", consacrat de art. 41 alin. (4) din Constituție și art. 6 alin. (3) din Codul muncii.

C de-al doilea text legal a fost introdus prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 55/2006 pentru modificarea și completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, aprobată cu completări prin Legea nr. 94/2007, în concordanță cu normele Uniunii Europene, și precizează că: "Pentru muncă egală sau de valoare egală este interzisă orice discriminare bazată pe criteriul de sex cu privire la toate elementele și condițiile de remunerare".

Munca poate fi egală deoarece funcția/postul sunt identice, ca atribuții de serviciu, impunându-se aceleași cerințe pentru salariații care le ocupă.

Dacă felul muncii este același, dacă cerințele și condițiile de muncă sunt aceleași, dacă munca este egală sau de valoare egală, diferențierile de salarizare nu se justifică.

În sistemul public (bugetar) principiul este aplicabil în interiorul acelorași ramuri, al aceluiași domeniu sau la același nivel.

Întrucât salariile (indemnizațiile) de bază se stabilesc în funcție de factorii amintiți mai sus, deosebirile existente întemeiate obiectiv și rezonabil între ramuri, domenii sau nivele diferite de activitate au o justificare legitimă, fără a fi vorba de existența unor discriminări.

În ceea ce privește însă sporurile, adică acele elemente accesorii și variabile ale salariului, care se acordă în funcție de condițiile în care se prestează munca, situația este cu totul alta.

Sporurile se acordă numai la locurile de muncă unde nu sunt cuprinse în salariul de bază, ele fiind prevăzute de Codul muncii, de legi și ordonanțe, în contractul colectiv de muncă unic la nivel național (art. 41 alin. 3) și în contractele colective de muncă la nivel de ramură, grupuri de unitate și unități.

În sistemul legal actual sporurile nu sunt recompense sau gratificații, ele constituind, în principal, un factor compensatoriu pentru anumite condiții de muncă sau pentru întrunirea de către cel în cauză a unor cerințe speciale.

Sporurile la salariul (indemnizația) de bază se acordă dacă sunt întrunite următoarele condiții:

- salariatul să ocupe un post într-o specialitate care îi conferă dreptul la un anumit spor;

- salariatul să lucreze efectiv în condițiile prescrise de lege, de contratul colectiv de muncă sau, după caz, de contractul individual de muncă.

Cu alte cuvinte, indiferent de nivelul studiilor, importanta, complexitatea și atribuțiile de serviciu, funcția (postul), meseria îndeplinită, cantitatea, calitatea și valoarea muncii, ramura, domeniul sau nivelul de activitate și cuantumul salariului (indemnizației) de bază ale unui salariat, acestuia trebuie să i se dea un anumit spor dacă lucrează efectiv în condițiile prescrise de lege pentru acordarea acelui spor.

Nu există nici o justificare legitimă, obiectivă și rezonabilă ca, în cazul a 2 salariați, care nu se găsesc în situații juridice identice sau similare, sub aspectul posturilor ocupate, atribuțiilor de serviciu, răspunderii, dar care amândoi lucrează - cu titlu de exemplu - în aceleași condiții deosebite de muncă, grele, periculoase sau vătămătoare, numai unul dintre ei să primească sporul corespunzător, iar cel de-al doilea să nu-1 primească pentru motivul că legea sau ordonanța în baza căreia este retribuit acest din urmă salariat nu prevede acordarea acestui spor.

Cu alte condiții, în considerarea unor condiții amintite mai sus, dintre care se disting cu prioritate rolul, răspunderea și complexitatea atribuțiilor de serviciu ale diferitelor posturi, funcții și activități, legiuitorul poate stabili drepturi de salarizare diferite pentru anumite categorii de personal, fără ca prin aceasta să se aducă vreo atingere egalității cu drepturi prevăzute de art. 16 din Constituție, însă acest tratament diferențiat trebuie să se refere doar la stabilirea salariului (indemnizației) de bază, a indemnizațiilor care constituie sumele plătite anumitor salariați în funcție de criterii specifice muncii sau de cheltuielile necesare pentru îndeplinirea obligațiilor de serviciu, cât și a adaosurilor la salariul de bază ce se acordă în funcție de performanțele individuale.

În ceea ce privește însă sporurile la salariul (indemnizația) de bază, acestea trebuie să fie acordate tuturor salariaților indiferent de posturile și funcțiile pe care le ocupă și de domeniul în care își desfășoară activitatea atât timp cât lucrează efectiv în condițiile prescrise de legea care reglementează plata sporurilor respective.

Acest lucru se referă și la sporul de confidențialitate care trebuie acordat tuturor celor care gestionează secrete de stat și secrete de serviciu, indiferent că lucrează în administrația publică, centrală sau locală, în justiție sau în aparatul Parlamentului.

Acceptând teza propusă de procurorul general prin recursul în interesul legii s-ar ajunge la o situație discriminatorie în sensul dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție, republicată, ale art. 1- 3 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, republicată, și ale art. 1 din Protocolul 12 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, întrucât nu se constată existența unei justificări legitime, obiective și rezonabile.

Potrivit art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, republicată, persoana care se consideră discriminată poate formula în fața instanței de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri și stabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru și nu este condiționată de sesizarea Consiliului.

Ca atare, magistrații, magistrații asistenți și personalul auxiliar de specialitate care nu primesc spor de confidențialitate pe motiv că actele normative care reglementează salarizarea și alte drepturi ale acestor categorii de personal nu prevăd acordarea acestui spor au dreptul la despăgubiri în temeiul dispoziției legale amintite mai sus.

Aceste despăgubiri nu trebuie stabilite prin apreciere, ci raportat la sporul de confidențialitate de 15% calculat la salariul (indemnizația) de bază prevăzut de marea majoritate a actelor normative care reglementează acest spor acordat altor categorii de personal, despăgubirile trebuie să fie date cu caracter temporar până la încetarea situației de discriminare.

Decizia este obligatorie pentru instanțele de judecată, potrivit art. 329 alin. 3 din Cod procedură civilă.

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 6 decembrie 2007 în Cauza Beian împotriva României), rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a reglementa contradicțiile jurisprudenței, fiind mecanismul capabil să asigure coerența practicii, în scopul de a se evita insecuritatea juridică și incertitudinea.

În consecință, față de faptul că s-a pronunțat o decizie ca urmare a promovării recursului în interesul legii asupra interpretării art. 99 al. 1 lit. d din Legea nr. 303/2004, Curtea nu poate da o altă soluție și nu poate emite o altă interpretare contrară deciziei nr. 46/15.12.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

De altfel, prin Decizia nr. 93 din 11 mai 2000, Curtea Constituțională a statuat că, în temeiul art. 329 din Codul d e procedură civilă, scopul reglementării recursului în interesul legii este de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg cuprinsul țării. Pentru realizarea acestui scop Curtea Supremă de Justiție se pronunță asupra chestiunilor de drept care au fost diferit soluționate de instanțele judecătorești. Potrivit aceluiași text, dezlegarea dată de instanța supremă acestor probleme de drept este obligatorie pentru instanțe.

" de clar ar fi textul unei dispoziții legale - se arată într-o hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza " împotriva Regatului Unit", 1995) - în orice sistem juridic există, în mod inevitabil, un element de interpretare judiciară [.]". Complexitatea unor cauze poate conduce, uneori, la aplicări diferite ale legii în practica instanțelor de judecată. Pentru a se elimina posibilele erori în calificarea juridică a unor situații de fapt și pentru a se asigura aplicarea unitară a legii în practica tuturor instanțelor de judecată, a fost creată de legiuitor instituția recursului în interesul legii.

Pronunțându-se asupra unui recurs în interesul legii, instanța supremă contribuie la asigurarea supremației Constituției și a legilor, prin interpretarea și aplicarea unitară a acestora pe întreg teritoriul țării, fapt de natură să concretizeze un alt principiu fundamental, prevăzut în art. 16 alin. (1) din Constituție în conformitate cu care: "Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări".

Printr-o altă decizie, nr. 528/02.12.1997, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 25 lit. d) și ale art. 31 din Legea Curții Supreme de Justiție nr. 56/1993, statuând că: "Principiul supunerii judecătorului numai față de lege, potrivit art. 123 alin. (2) din Constituție, nu are și nu poate să aibă semnificația aplicării diferite și chiar contradictorii a aceleiași dispoziții legale, în funcție exclusiv de subiectivitatea interpretării aparținând unor judecători diferiți. O asemenea concepție ar duce la consacrarea, chiar pe temeiul independenței judecătorilor, a unor soluții ce ar putea reprezenta o încălcare a legii, ceea ce este inadmisibil, întrucât legea fiind aceeași, aplicarea ei nu poate fi diferită, iar intima convingere a judecătorilor nu poate justifica o asemenea consecință". De asemenea, Curtea a considerat, prin aceeași decizie, că: "Asigurarea caracterului unitar al practicii judecătorești este impusă și de principiul constituțional al egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, deci inclusiv a autorității judecătorești, deoarece acest principiu ar fi grav afectat dacă în aplicarea uneia și a aceleiași legi soluțiile instanțelor judecătorești ar fi diferite și chiar contradictorii".

Curtea Constituțională a reținut, de asemenea, că această soluție legislativă este în concordanță și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la dreptul oricărei persoane la un "proces echitabil", conform art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat (prin hotărârea pronunțată în cauza "Brincat împotriva Italiei", 1992) că independența judecătorilor este privită în raport cu puterea executivă, fără ca această independență să excludă subordonarea față de alți judecători, dacă aceștia se bucură, ei înșiși, de independență față de puterea executivă.

Critica privind plata sumelor pretinse în formă actualizată cu indicele de inflație nu poate fi primită.

Potrivit dispozițiilor art. 161 alin. 4 din Codul muncii, întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului.

Despăgubirile constau într-o sumă de bani ce reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de creditor pentru neexecutarea, executarea cu întârziere sau necorespunzătoare a obligației de către debitor.

Unul din principiile evaluării judiciare este că prejudiciul suferit trebuie să cuprindă pierderea efectiv suferită (damnum emergens) și câștigul pe care creditorul nu 1-a putut realiza (lucrum cessans).

În timp ce dobânda reprezintă prețul lipsei de folosință, actualizarea cu inflația urmărește păstrarea valorii reale a obligațiilor bănești. Soluția actualizării cu indicele de inflație are în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului, consacrat de art. 1084 Cod civil potrivit căruia daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit.

Suma rezultată din actualizare în raport cu rata inflației, a reparat integral prejudiciul rezultat din întârzierea plății și astfel riscul devalorizării leului a fost pus în sarcina debitorului.

În consecință, Codul muncii prin dispozițiilor art. 161 alin. 4, nu interzice în nici un fel actualizarea cu indicele de inflație prin noțiunea de "daune interese".

De altfel, chiar Curtea Constituțională, prin mai multe decizii (de exemplu decizia nr. 72/05.03.2002), a statuat că actualizarea în raport cu rata inflației a sumelor datorate se impune pentru asigurarea recuperării creanței la valoarea ei reală.

În ceea ce privește capătul de cerere al acordării indexărilor aferente anului 2007, recursul este fondat pentru următoarele considerente:

În primul rând trebuie menționat faptul că modul de salarizare al magistraților este prestabilit prin lege, fapt ce se constituie într-un principiu distinct al sistemului de salarizare, determinat de alocarea fondurilor necesare de la bugetul de stat.

Pentru magistrații - judecători în perioada de referință 2004 - 2007 sistemul de salarizare a fost reprezentat printr-o serie de acte normative respectiv nr.OUG 177/2002, începând cu 1 ianuarie 2004 și nr.OUG 27/2006 începând cu luna aprilie 2006 astfel cum a fost aprobată și completată prin Legea nr. 45/2007.

Intimații au invocat faptul că au fost discriminați prin lege, în sensul că tuturor bugetarilor li s-au acordat majorări salariale în anul 2007, categoria profesională a magistraților din care face parte fiind exclusă.

Curtea reține că art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și toate normele internaționale în materie de discriminare presupun existența unui drept fundamental sau a unui alt drept recunoscut de lege.

Nediscriminarea nu este un drept în sine, ci se referă la modul de exercitare a unor drepturi, respectiv la modul de aplicare a unor dispoziții legale care instituie acele drepturi, iar nu la examinarea soluțiilor legislative alese de către legiuitor.

Prin Decizia nr. 818/2008, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de Ministerul Justiției și a constatat ca prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din ele se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii.

De asemenea, rolul instanțelor de judecată nu este să cenzureze soluția aleasa de legiuitor in stabilirea retribuției unor categorii profesionale și sa stabilească alte drepturi salariale decât cele prevăzute de lege, instituindu-se astfel, pe cale judiciară, sisteme de salarizare paralele cu cele prevăzute prin actele normative, întrucât s-ar încălca astfel rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a țării și principiul separației puterilor în stat.

Prin Decizia nr. 838/27.05.2009 Curtea Constituțională a constatat existența unui conflict juridic de natura constituțională între Parlament, Guvern și instanțele judecătorești, reținând că doar Parlamentul și Guvernul, prin delegare legislativă, au competența de a institui, modifica sau abroga normele juridice cu putere de lege, rolul instanțelor judecătorești fiind de a realiza justiția, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective.

Mai mult, Curtea Constituțională a considerat că acordarea unor drepturi decât cele prevăzute expres de lege este o depășire a puterii judecătorești.

Acordarea unor drepturi sau sporuri peste cele prevăzute de lege ar însemna ca instanța să-și depășească atribuțiile puterii judecătorești.

În speță, practic reclamanții solicită să i se aplice niște majorări salariale de care, potrivit legii, nu au beneficiat, ca urmare pretențiile astfel formulate apar ca fiind nefondate față de decizia obligatorie pronunțată de Curtea Constituțională, arătată mai sus.

De asemenea, vor fi admise motivele de recurs vizând obligarea pârâtului Ministerul Justiției și Libertăților la înscrierea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților și intimaților.

Potrivit art. 3 din Decretul nr. 92/1976 privind carnetul de muncă acesta se întocmește, se completează și se păstrează de unitatea unde cel în cauză este încadrat în muncă, ca atare nu subzistă o asemenea obligație în sarcina recurentului-pârât Ministerul Justiției și Libertăților.

În consecință, pentru toate considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, vor fi respinse ca nefondate recursurile declarate de reclamanții -, și, împotriva sentinței civile nr. 667/21.05.2008 pronunțată de Tribunalul Galați în dosarul nr-.

Va fi admis recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 667/21.05.2008 a Tribunalului Galați.

Va fi modificată hotărârea recurată în sensul obligării pârâților Curtea de Apel Galați, Tribunalul Galați și Ministerul Justiției la plata sporului de confidențialitate de 15 % în loc de 30 %.

Va fi respins ca nefondat capătul de cerere privind indexările corespunzătoare anului 2007.

Va fi înlăturată mențiunea privind obligarea pârâtului Ministerului Justiției la înscrierea mențiunilor în carnetele de muncă.

Vor fi menținute celelalte dispozițiile ale sentinței civile recurată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

RESPINGE ca nefondate recursurile declarate de reclamanții -, domiciliată în B, sector 5, str. -. - nr. 15, domiciliată în P,-, bloc 31 U,. 1, jud. P, domiciliat în P,-, bloc 29 B,. 29, jud. P și, domiciliat în P,-, jud. P, împotriva sentinței civile nr. 667/21.05.2008 a Tribunalului Galați pronunțată în dosarul nr-.

ADMITE recursul declarat de pârâtul MINISTERUL JUSTIȚIEI, cu sediul în B,-, sector 5, împotriva sentinței civile nr. 667/2008 a Tribunalului Galați.

Modifică în parte sentința civilă nr. 667/21.05.2008 a Tribunalului Galați, în sensul că:

Obligă pe pârâții CURTEA DE APEL GALAȚI, TRIBUNALUL GALAȚI, ambele instituții cu sediul în G,-, MINISTERUL JUSTIȚIEI, la plata sporului de confidențialitate de 15 % în loc de 30 %.

RESPINGE capătul de cerere privind indexările corespunzătoare anului 2007 ca nefondat.

Înlătură mențiunea privind obligarea pârâtului MINISTERUL JUSTIȚIEI la înscrierea mențiunilor în carnetele de muncă.

Menține celelalte dispozițiile ale sentinței civile recurată.

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședința publică, astăzi, 20 Octombrie 2009.

Președinte, pt. Judecător, JUDECĂTOR 1: Alina Savin

cf. art. 261 al. 2.

PREȘEDINTE: Alina Savin

Grefier,

: - -/30.11.2010

: 13.ex.//02.02.2010

Fond: /

Asistenți judiciari: C-tin/

Comunicat 11 ex.//04.02.2010

Președinte:Alina Savin
Judecători:Alina Savin, Benone Fuică, Virginia Filipescu

#Judecator Alina Savin

Plata drepturilor banesti, salariale. Speta. Decizia 1054/2009. Curtea de Apel Galati

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Plata drepturilor banesti, salariale. Speta. Decizia 1054/2009. Curtea de Apel Galati