Plata drepturilor banesti, salariale. Speta. Decizia 1383/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SecțiaLitigii de muncă și
asigurări sociale
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 1383
Ședința publică din 16 octombrie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Maria Biberea
JUDECĂTOR 2: Florin Dogaru
JUDECĂTOR 3: Marinela Giurgincă
Grefier:- -
S- luat în examinare recursul declarat de pârâta B împotriva sentinței civile nr.960/25.11.2008 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanții, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă pentru pârâta recurentă avocat, lipsă fiind reclamanții intimați.
După deschiderea dezbaterilor s-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care nemafiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, instanța consideră cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în fond asupra recursului.
Reprezentantul pârâtei recurente solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, modificarea în tot a sentinței recurate în sensul respingerii acțiunii, fără cheltuieli de judecată.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată:
Reclamanții, au solicitat, în contradictoriu cu pârâta B, pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care aceasta din urmă să fie obligată la plata 3242 lei, diferență salarii compensatorii la disponibilizare și 550 lei, contravaloarea aprovizionării toamnă -iarnă 2005, sume indexate cu dobânda legală de la data nașterii dreptului până la plata efectivă.
Prin Sentința Civilă nr. 960/25.11.2008, pronunțată de Tribunalul Arad in Dosarul nr- a fost admisă acțiunea formulată de reclamanții, împotriva pârâtei SA și-n consecință a fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 3242 lei, diferență salarii compensatorii la disponibilizare și 550 lei, contravaloarea aprovizionării toamnă -iarnă 2005, sume indexate cu dobânda legală de la data nașterii dreptului până la plata efectivă.
Pentru a pronunța această sentință,Tribunalul a reținut in esență că reclamantul a făcut dovada prin copia carnetului de muncă și a deciziei de încetare a contractului individual de muncă a stării de fapt descrise, anexând copia extras a contractelor colective de muncă aplicabile în unitatea pârâtă, precum și modul de calcul al sumelor pretinse.
Prima instanță a reținut in justificarea soluției pronunțate și dispozițiile art. 176 alin. 1 și 2 din Contractul Colectiv de Muncă la nivelul Energetice, în care se prevede obligativitatea pârâtei de a acorda salariaților săi suplimentări ale drepturilor salariale în cuantum de un salariu minim pe ramură, cu ocazia unor evenimente anuale: Paști, ziua meseriei, C și în luna octombrie a fiecărui an.
Neîndeplinirea acestei obligații de bună voie de către pârâtă, îndreptățește instanța să o oblige la plata drepturilor salariale menționate în temeiul art. 243 din Codul muncii, care prevede că executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie.
În privința concedierii, judecătorii fondului au constatat că unitatea pârâtă și-a reorganizat activitatea, iar reclamantul a fost concediat în temeiul art. 65 - 66 din Codul muncii, astfel că, potrivit pct. 4 al Planului Social, anexă la contractul colectiv de muncă al societății, angajații disponibilizați sunt îndreptățiți să beneficieze de indemnizații de concediere stabilite în funcție de vechimea în muncă. Astfel, până la 5 ani vechime sunt datorate 8 salarii compensatorii, până la 15 ani vechime, sunt datorate plăți compensatorii în cuantum de 12 salarii medii brute, iar pentru o vechime de peste 15 ani, de 15 salarii medii brute.
In fine,acordând eficiență prevederilor art.1088 cod civil și ale nr.OG 9/2000, prima instanță a mai reținut că pentru ambele sume scadente, dar neplătite de pârâtă la data nașterii dreptului, societatea datorează și dobânda legală.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta, solicitând admiterea recursului, respingerea acțiunii ca fiind prescrisă, pe cale de excepție, iar pe fond, respingerea acțiunii ca nefondată.
Sintetizând motivele de recurs ale pârâtei, care,in opinia sa,se circumscriu prevederilor art. 304 pct.9/pr.civ.,Curtea constată că acestea au vizat in esență nerespectarea de către instanța de fond a dreptului său de apărare și a principiului contradictorialității părților in procesul civil, in contextul in care sentința criticată a fost pronunțată in lipsa unei poziții procesuale a pârâtei. S-a susținut că judecătorii fondului ar fi trebuit să țină seama că, datorită volumului mare de litigii aflate pe rolul Tribunalului Arad in care SC SA a avut calitatea de parte, societatea s-a aflat in imposibilitatea de a răspunde prompt in fața instanței.
In susținerea recursului,pârâta a invocat excepția tardivității introducerii acțiunii având ca obiect plățile compensatorii,cu argumentul că suma efectivă ce urma a fi plătită celui concediat i-a fost comunicată reclamantului odată cu decizia de concediere,astfel că autorul acțiunii trebuia s-o conteste in interiorul termenului imperativ de 30 de zile de la comunicare,potrivit art. 283 alin.1,lit. a) din Codul muncii.
In privința celuilalt petit al acțiunii principale,referitor la drepturile bănești reprezentând suplimentările de toamnă iarnă, cum acestea nu sunt drepturi salariale, (deoarece nu sunt reglementate in cuprinsul capitolului referitor la salarizare,ci in cel relativ la Protecția socială a salariaților), ci drepturi rezultate din măsuri de protecție socială, justificate pe rațiuni ce țin de nevoia specială in care se găsește persoana căreia i se acordă, se susține că dreptul la acțiune in sens material este supus prescripției de 6 luni la care se referă art. 283 alin1,lit. e) din Codul muncii, fiind vorba de cazul neexecutării contractului colectiv de muncă,ori a unor clauze ale acestuia.
Recurenta învederează instanței de control judiciar că obligația de plată a indemnizației de concediere are un singur izvor, anume Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate, act juridic ce a fost modificat de Planul Social,care reprezintă o anexă a acestuia și care a fost conceput de societate cu scopul de a crea in favoarea salariaților disponibilizați condiții mai avantajoase decât cele prevăzute in art. 50 din CCM. De aceea, reclamantul nu poate cumula măsurile de protecție prevăzute in Planul Social cu cele stabilite in conținutul contractului colectiv aplicabil.
Recurenta recunoaște că la pct. 4 din Planul Social,așa cum a fost modificat prin Amendamentul din 09.01.2006,se prevede plata unor pachete financiare angajaților SC SA cu titlul de indemnizații de concediere, raportate la salariul mediu brut pe societate și la vechimea in unitate,insă contestă modul de calcul al pretențiilor reclamantului având acest obiect,cu argumentul că baza de calcul la care titularul acțiunii ar fi trebuit să se raporteze nu este cea corectă, venitul de referință fiind salariul mediu brut pe anul anterior celui in care reclamantul a fost disponibilizat,iar nu pe anul in curs, cum greșit se pretinde de autorul cererii.
Cu privire la cel de-al doilea capăt al acțiunii principale,pârâta a invocat in recurs excepția de fond lipsei calității procesual active a reclamantului, cu motivarea că dreptul valorificat de reclamant nu există,de vreme ce art. 176 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de ramură stabilește doar premisele acordării unui drept patrimonial al salariatului constând in venitul anual din luna octombrie pentru aprovizionarea de toamnă iarnă,fără a da naștere la un drept cert al salariaților de a incasa o sumă de bani cu acest titlu. In opinia pârâtei recurente,acest drept ar fi luat naștere numai in condițiile unui rezultat in acest sens al negocierii speciale cu sindicatul, adică prin prevederea sa printr-un contract colectiv de muncă la un nivel inferior,in speță la nivel de unitate. la care se referă alin. 3 al art. 176 din CCM la nivel de ramură nu au mai avut loc in cadrul unității angajatoare,ceea ce face ca dreptul la aceste suplimentări să fie inexistent.
Autoarea recursului mai susține că venitul anual prevăzut pentru aprovizionarea de toamnă iarnă a fost introdus începând din martie 1998 in salariul de bază al angajaților SC SA, împrejurare care,conform alin 6 al art. 176 din contractul colectiv amintit determină exceptarea de la negocierea,materializarea și acordarea in mod distinct a drepturilor bănești in discuție.
In fine, ultimul motiv de recurs al pârâtei s-a referit la pretinsul abuz de drept procesual al reclamantului, care,formulând cu rea credință acțiunea de față, și-ar fi încălcat obligațiile prevăzute de art. 723/pr.civ.
La data de 20.03.2009, recurenta a depus la dosar un înscris prin care a fost invocată excepția de neconstituționalitate a art.298 alin.2 Codul muncii, rap. La art.62, art.63 și 83 din Legea nr.24/2000.
La termenul din 03.04.2009, în baz.a art. 29 alin 5 din Legea 47/1992 a fost suspendată judecarea cauzei ce formează obiectul dosarului nr- până la soluționarea excepției de neconstituționalitate a disp. art. 298 alin.2 teza finală din Codul muncii prin raportare la prev. art.l alin.4 și 5 și art.73 alin.3 lit. p și art. 79 alin.l din Constituția României, dosarul fiind înaintat la Curtea Constituțională.
Prin decizia 1005 Curtea Constituțională a respins ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a disp. art.298 alin.2 ultima liniuță din Legea nr.53/2003 - Codul muncii.
Instanța de recurs conformându-se dispozițiilor hotărârii antemenționate, interpretând dispozițiile art.284 al.2 Codul muncii, consideră că intenția legiuitorului de a renunța la vechea reglementare instituită prin art.72 din Legea nr.168/1999, în materie de competență teritorială absolută este evidentă, scopul fiind acela de a se ralia prevederilor internaționale referitoare la jurisdicția muncii prin instituirea unor norme procedurale în beneficiul salariatului pentru eficientizarea actului de justiție în spiritul principiului celerității și al garantării accesului liber și imediat la justiție.
Examinând recursul declarat, prin prisma motivelor invocate, a probelor administrate în cauză și a dispozițiilor art. 3041Cod procedură civilă, Curtea a constatat că este neîntemeiat, pentru considerentele ce se vor expune în continuare:
Prima instanță a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, argumentată în fapt și în drept, funcție de înscrisurile existente la dosarul cauzei și cu respectarea garanțiilor procesuale.
Referitor la motivele de recurs invocate, privind interpretarea clauzei art. 176 alin. 1 și 2 din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură energie electrică, termică, petrol și gaze, se va constata că recurenta nu a respectat aceste prevederi legale cu privire la acordarea unei suplimentări a drepturilor salariale sub forma unui adaos în sumă fixă, în cuantum de un salariu minim pe ramură, în detrimentul dispozițiilor art. 243 din Codul muncii, potrivit cu care executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți.
Din modul de formulare al dispozițiilor art. 176 alin. 1 și 2 din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură energie electrică, termică, petrol și gaze, nu rezultă că drepturile prevăzute de aceste dispoziții au fost incluse în salariile angajaților societății pârâte, și că ar fi intervenit o executare corespunzătoare a obligației angajatorului, iar pe de altă parte, angajatorul nu a probat susținerea sa referitoare la faptul că suplimentările prevăzute de art.176 alin.1 și 2 din CCM pe anii 2004 - 2008 se regăsesc în salariile angajaților, deși sarcina probei îi revenea, conform art.287 din Codul muncii.
Prin urmare, instanța de fond a interpretat corect dispozițiile art. 176 din contractele colective de muncă pe anii 2004 - 2008, respectând atât prevederile art. 977 Cod civil, cât și pe cele ale art. 982 Cod civil.
Referitor la excepțiile invocate, dispozițiile art. 283 lit. c Codul muncii se impun a fi coroborate cu dispozițiile art. 166 Codul muncii și din interpretarea lor unitară rezultă, că ori de câte ori obiectul conflictului de muncă constă în plata unor drepturi salariale, chiar dacă acestea își au izvorul în contractul colectiv de muncă, termenul de prescripție este de 3 ani conform art. 283 lit. c Codul muncii, nefiind incidente dispozițiile art. 283 lit.
Susținerile recurentei că adaosurile solicitate prin acțiune, nu sunt drepturi salariale în înțelesul art. 128 alin. 2 din CCM, ci sunt drepturi de protecție socială, nu pot fi reținute, având în vedere chiar sensul noțiunii de,suplimentare a drepturilor salariale",încercându-se a se da o interpretare per a contrario noțiunii de salariu, acțiunea nefiind prescrisă.
Plata drepturilor salariale este o obligație care derivă din contractul individual de muncă, fiind de esența executării acestuia și pretinzând drepturi de natură salarială, reclamantul nu solicită executarea unei clauze din contractul colectiv de muncă chiar dacă aceste drepturi își au izvorul în contractul colectiv de muncă.
Motivele de recurs ce vizează fondul pretențiilor bănești având ca obiect plata diferenței compensațiilor datorate de pârâtă pentru concedierea reclamantului vor fi de asemenea înlăturate, instanța de recurs observând că prin cererea introductivă autorul său a pretins că respectivele compensații nu au fost calculate cu respectarea art. 4 din Planul social,anexă la Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de Unitate. Astfel fiind,nu se poate susține ca reclamanții au dorit cumularea drepturilor recunoscute de contractul colectiv aplicabil cu cele prevăzute de planul social,așa cum in mod neîntemeiat pretinde pârâta prin cererea de recurs.
Mai mult,cercetând modul de calcul al plăților compensatorii oferit de reclamanți, Curtea apreciază că acesta respectă modalitatea de individualizare stabilită de textul art. 4 din Planul Social, cu atât mai mult cu cât pârâta nu a oferit instanțelor nici in primul ciclu procesual și nici in control judiciar un contra-calcul menit să justifice plățile inițiale,contestate de angajați, cu toate că,potrivit art. 287 din Codul muncii avea această obligație procesuală.
In fine, Curtea va analiza și motivele ce vizează netemeinicia cererii de acordare a suplimentelor salariale reprezentând contravaloarea aprovizionării de toamnă - iarnă, fără a insista asupra lipsei calității procesual active a reclamanților,deoarece argumentele recurentei reprezintă in fapt apărări de fond ( se pretinde că dreptul subiectiv invocate de reclamanți nu există,iar nu că acesta nu ar aparține titularului acțiunii).
Astfel,instanța de recurs nu poate reține interpretarea dată de recurentă prevederilor art. 176 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de Energetică, anume că dreptul la suplimentările salariale analizate ar fi luat naștere numai in condițiile unui rezultat in acest sens al negocierii speciale cu sindicatul, adică prin prevederea sa printr-un contract colectiv de muncă la un nivel inferior,in speță la nivel de unitate.
Aceasta întrucât,in absența unei prevederi speciale exprese,menită să condiționeze acordarea drepturilor salariale prin raportare la prevederile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate,sunt aplicabile normele art.11 alin 1,lit. c) din Legea 130/1996, potrivit cărora clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați în toate unitățile din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă.
Angajatorul nu se poate prevala de neîndeplinirea obligației prevăzută de art. 176 alin.4 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură aplicabil, aceea de a demara negocierile cu sindicatul pentru stabilirea condițiilor,criteriilor și cuantumului concret al drepturilor salariale in discuție,pentru a pretinde că aceste drepturi nu există. In lipsa unor negocieri in cadrul unității intre partenerii sociali, drepturile minimale cuantificate prin contractul colectiv la nivel superior trebuie respectate.
Curtea mai reține că,deși pârâta susține că suplimentările salariale pentru aprovizionarea de toamnă - iarnă au fost incluse in salariul de bază al angajaților săi încă din anul 1998,context in care ele nu ar putea fi pretinse separat in temeiul alin.6 al art. 176 din contract,nici un înscris din dosarul cauzei nu atestă existența vreunei convenții a partenerilor sociali din unitatea pârâtă in acest sens.
In considerarea argumentelor de fapt și de drept mai sus prezentate,apreciind că nu poate fi vorba de un abuz de drept procesual al reclamantului,câtă vreme el pretinde plata unor drepturi salariale ce i se cuvin in baza unor clauze contractuale exprese Curtea va respinge ca neîntemeiat recursul pârâtei in temeiul art. 312 alin.1 pr.civ.,cu consecința evidentă a menținerii dispozițiilor sentinței recurate, considerată a fi legală și temeinică.
Se va lua act prin dispozitivul prezentei că reclamanții nu au solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâta SC "" B împotriva sentinței civile nr.960/25.11.2008 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanții,.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 16 octombrie 2009.
Președinte Judecător Judecător
- - - - - -
Grefier
- -
Red.-/21.10.2009
Tehnored/DR/21.10.2009
2 ex.
Prima instanță-Trib.
Judecători:;
Președinte:Maria BibereaJudecători:Maria Biberea, Florin Dogaru, Marinela Giurgincă
