Plata drepturilor banesti, salariale. Speta. Decizia 1808/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
Secția Litigii de Muncă
și Asigurări Sociale
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 1808
Ședința publică din 17 noiembrie 2009
PREȘEDINTE: Raluca Panaitescu
JUDECĂTOR 2: Dumitru Popescu
JUDECĂTOR 3: Aurelia Schnepf
GREFIER: - -
Pe rol se află judecarea recursurilor declarate de pârâții Ministerul Apărării Naționale și Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 1257/29.04.2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanții intimații reclamanți, -, -, -, și, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.
Dată fără citarea părților.
Dezbaterile asupra recursului au avut loc în ședința publică din 17 noiembrie 2009; mersul dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate potrivit încheierii aceleiași zile care face parte integrantă din prezenta decizie, când pronunțarea s-a amânat pentru termenul de azi.
CURTEA,
Prin acțiunea civila înregistrata pe rolul Tribunalului T sub nr-, reclamanții, -, -, -, - au solicitat instanței de judecata în contradictoriu cu pârâții Ministerul Apararii Naționale-in calitate de ordonator principal de credite, Direcția Instanțelor Militare-in calitate de ordonator secundar de credite si Ministerul Finanțelor Publice, sa recunoască discriminarea, sa plătească sporul de 50% începând cu data de 01.10.2000 la zi si in continuare, din salariul de baza brut lunar, pentru risc si solicitare neuropsihica, sa plătească dobânda legala, aferenta acestui spor, de la data nașterii drepturilor si la data plătii efective, iar piritul Ministerul Finanțelor Publice sa aloce fondurile necesare plătii sumelor neîncasate.
In motivarea acțiunii, reclamanții arata ca, potrivit art. 47 din Legea nr. 50/1996, pentru risc si suprasolicitare neuropsihica, magistrații precum si personalul auxiliar de specialitate beneficiază de un spor de 50% din salariul de baza lunar; OG nr. 83/2000 este o ordonanța ordinara neputând reglementa domenii rezervate conform art. 144 raportat la art. 72 din Constituția României, numai legilor organice, cum este cel referitor la salarizare; prin Decizia nr. 21 ICCJ s-a constatat indreptatirea reclamantilor in acordarea sporului de risc si suprasolicitare neuropsihica in cuantum de 50% din salariul de baza brut lunar, respectiv si dupa intrarea in vigoare a OG 83/2000 aprobata prin Legeanr. 334/2001.
Prin Intimpinare, pirita Ministerul Economiei si Finanțelor prin Direcția Generala a Finanțelor Publice T, in scopul respingerii cererii reclamanților, invoca pe cale de excepție constatarea prescripției dreptului la acțiune pentru drepturile bănești solicitate de reclamanti, aferente perioadei 01.10.2000-23.01.2005, in subsidiar, pe cale de exceptie, pirita solicita constatarea lipsei calității procesuale pasive a MEF in soluționarea spetei, iar pe fondul cauzei solicita respingerea actiunii ca vadit neintemeiata si nelegala
La rindul sau, prin Intimpinare, pirita Ministerul Apararii Nationale in nume propriu si pentru Directia Instantelor Militare, in scopul respingerii cererii reclamanților, invoca pe cale de excepție constatarea prescriptiei dreptului la actiune pentru drepturile babesti solicitate de reclamanti, aferente perioadei 01.10.2000-23.01.2006, precum exceptia lipsei procedurii prealabile, iar pe cale de consecinta respingerea cererii ca inadmisibila.
Instanta constata ca, pirita Ministerul Apararii Nationale in nume propriu si pentru Directia Instantelor Militare a formulat cerere de chemare in garanție a chematei in garanție Ministerul Economiei si Finanțelor pentru ca, in cazul in care se va admite cererea reclamanților, instanța sa dispună prin aceeași hotărâre ca chemata in garanție sa ia act de obligativitatea adoptării unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului Apararii Nationale în care să includă sumele ce reprezintă pretențiile reclamanților
Prin sentința civilă nr. 1275/29.04.2009, Tribunalul Timișa admis acțiunea, și a obligat în solidar pârâții Ministerul Apararii Naționale-in calitate de ordonator principal de credite si Direcția Instanțelor Militare ( 02592 B)-in calitate de ordonator secundar de credite, la plata sporului de stres în procent de 50% calculat la indemnizația brută de încadrare, în condițiile prevăzute de art.47 din Legea nr.50/1996 republicată și cu modificările ulterioare, către reclamanți, astfel:
- pentru reclamanții -judecător militar, respectiv -, -personal auxiliar de specialitate pentru perioada 01.10.2000-la zi si in continuare;
- pentru reclamanta -, pentru perioada 01.09.2006-la zi si in continuare;
- pentru căpitan magistrat, pentru perioada 01.04.2008-la zi si in continuare;
- pentru colonel magistrat (rez.) -, pentru perioada 01.10.2000 si la data trecerii in rezerva, prin pensionare, respectiv 15.12.2007;
- pentru colonel magistrat (rez.), pentru perioada 01.10.2000 si la data trecerii in rezerva, prin pensionare, respectiv 01.09.2004;
- pentru colonel magistrat -, pentru perioada 01.10.2000 si la data de 01.08.2007, data de la care a fost transferat la Parchetul de pe linga Tribunalul Militar T;
-pentru -, pentru perioada 15.07.2002 si la data de 01.03.2006, data la care a solicitat desfacerea contractului de munca.
De asemenea a fost obligat pârâtul Ministerul Finantelor Publice sa aloce fondurile necesare platii sumelor neincasate de catre reclamanti.
Prin aceeași sentință a fost admisă și cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Ministerul Apararii Nationale a fost obligat chematulin garantie Ministerul Economiei și Finanțelor și-n consecință obligă chematul în garanție să procedeze la elaborarea unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului Apararii Nationale în care să includă sumele necesare plății drepturilor salariale cuvenite reclamanților.
Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul Timișa reținut următoarele:
Cu privire la exceptia prescriptiei dreptului la actiune pentru drepturile banesti solicitate de reclamanti, aferente perioadei 01.10.2000-23.01.2005, exceptie invocata atit de catre pirita Ministerul Economiei si Finanțelor prin Direcția Generala a Finanțelor Publice T, cit si de piritele Ministerul Apararii Nationale in nume propriu si pentru Directia Instantelor Militare, instanta urmeaza a respinge aceasta exceptie, pentru urmatoarele considerente:
Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, a stabilit, prin Decizia nr. XXI (21) din 10 martie 2008, dată în dosar nr. 5/2008, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 444 din 13 iunie 2008, că instanțele judecătorești se pot pronunța, în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicție, asupra regularității unui act de abrogare a unei norme legale, respectiv asupra aplicabilității în continuare a normei abrogate, în recursurile cu soluționarea cărora au fost legal investite; această decizie dată într-un recurs în interesul legii, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996, Constată că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a nr.OG 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001.; decizia este obligatorie pentru instanțele judecătorești, deci are putere de lege, conform cu prevederile imperative ale art. 329 din Codul d e procedură civilă.
Fiind vorba în această decizie a Înaltei Curți de constatarea neconstituționalității unei norme și de aplicabilitatea în continuare a normei abrogate neconstituțional, pe durata de timp de la abrogare și până la constatarea neconstituționalității normei abrogatoare nu se poate pune problema curgerii prescripției dreptului la acțiune în prezenta cauză, respectiv constatarea prescripției dreptului de a cere drepturile salariale restante în discuție, după trecerea unei perioade de trei ani, cum susțin pârtii, pentru un foarte simplu motiv, acela că nu este admisibil să i se dea în justiție astfel de efecte juridice unei norme declarate a fi neconstituțională, pe calea unui proces civil soldat cu o hotărâre judecătorească prin care se soluționează fondul cauzei.
Mai mult, datoria catre reclamanti a fost recunoscuta
Această recunoaștere a acestor datorii restante s-a făcut printr-un act normativ, cu putere de lege și, deci, cu efecte erga omnes, anume prin Hotărârea de Guvern nr. 232/2005 (Anexa 2, VI 3.2. care face parte integrantă din Hotarire);
Rațiunea instituției prescripției extinctive este de a sancționa pe creditorul delăsător, care stă în pasivitate mai mult timp și nu-l acționează în justiție pe debitor pentru a-și realiza creanța, ceea ce, în nici un caz, în speță, nu li se poate imputa reclamantelor; în contextul dat este de notorietate că numai datorită intentării în mod repetat a unor astfel de acțiuni în justiție, la diferite intervale de timp, de către magistrații judecători și procurori, de personalul de specialitate auxiliar din justiție, de la instanțele și parchetele din toată țara, cât și practicii judiciare neunitare s-a ajuns la adoptarea de către Plenul Înaltei Curți de Casație și Justiție a Deciziei nr. XXI(21) din anul 2008.
În art. 20 (1) al Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă se arată că Debitorul care a executat obligația după ce dreptul la acțiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul să ceară înapoierea prestației, chiar dacă la data executării nu știa că termenul de prescripție era împlinit.
Din această normă cu caracter imperativ, interpretată extensiv, luând exemplul unei astfel de interpretări extensive date în practica sa judiciară de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cu privire la noțiunea de bunuri, respectiv protecția bunurilor oricărei persoane, rezultă că promisiunea pârâtului de a plăti până la o anumită dată drepturile salariale restante reclamantelor nu mai poate fi retrasă; de asemenea, rezultă că s-a născut un nou drept la acțiune privind aceste drepturi salariale restante, pentru care termenul de trei ani al prescripției extinctive curge după data scadenței plății stabilite de pârât prin hotărârea de guvern despre care s-a făcut vorbire mai sus.
Se remarcă faptul că sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică intră în categoria generică a drepturilor salariale, deoarece toate sporurile, indemnizațiile și oricare alte adaosuri la salariul de bază sunt definite de lege a fi părți componente ale salariu-lui (art. 155 din Codul muncii ).
În aceste condiții, a considera prescrise și a nu le mai plăti drepturile salariale în discuție unui număr de persoane salariate, aflate într-o situație similară cu alte persoane, - cărora aceleași drepturi referitoare la aceeași perioadă li s-au plătit, aceasta se poate face doar creând o discriminare.
O astfel de diferență de tratament nu se poate aplica unor subiecte de drept aflate în situații analoage, așa cum a stabilit Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia mai sus citată; dar aceasta este și o practică constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, care a extins sfera de protecție și asupra drepturilor sociale, în aplicarea Art. 6 alin. (1), Art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, coroborate cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (CEDO, decizia din 26 septembrie 2002, Duchez contra Franței; decizia din 30 septembrie 2003, -Poirez contra Franța; decizia din 6 decembrie 2007, Beian contra României).
Dreptul la muncă are cel mai cuprinzător izvor de drept în Codul muncii, ceea ce nu înseamnă că izvorul principal al dreptului constituțional, care este Constituția, nu este și un izvor important de drept în domeniul dreptului muncii. Astfel, neîngrădirea dreptului la muncă și libertatea muncii sunt de sorginte constituțională, arătându-se în Constituție, Capitolul II. Drepturile și libertățile fundamentale, la art. 41 (1) că Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupației, precum și a locului de muncă este liberă.
Din acest text constituțional, cu forță juridică supremă (art. 1 alineat 5 din Constituție), se desprinde ideea consacrării dreptului la muncă - drept fundamental și libertate fundamentală a omului în același timp, chiar dacă el nu este direct proclamat în legislația noastră internă, atâta timp cât, potrivit normelor internaționale, acest drept este unul din drepturile esențiale ale omului, așa cum este statuat în Declarația universală a drepturilor omului (art. 23 punct 1), în Pactul internațional cu privire la dreptu-rile economice, sociale și culturale (art. 6 punct 1), adoptat de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 16 decembrie 1966 prin Rezoluția 2200 (XXI) și în Carta socială europeană revizuită (Partea a II-a, art. 1), acte normative de drept internațional care, fiind ratificate de România, fac parte din dreptul intern; în acest din urmă act normativ de drept internațional al muncii este proclamat direct nu numai dreptul la muncă, ci și dreptul la o salarizare echitabilă, care derivă ca drept accesoriu din dreptul la muncă, protecția lor fiind reglementată deopotrivă în același regim juridic (accessorium sequitur principale).
Actele normative internaționale, cu privire la drepturile și libertățile fundamentale ale omului, ratificate de România, se aplică prioritar față de normele dreptului intern pozitiv și de deciziile Curții Constituționale, cu excepția cazurilor când acestea din urmă conțin dispoziții mai favorabile, potrivit articolului 20 din Constituție. Acest text de constituțional este aplicabil în cauza de față, deoarece prin acte normative interne succesive, incoerente și confuze, a fost suprimat un drept câștigat de reclamanți, acela al sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică; în acest fel a fost încălcat nu numai art. 53 din Constituție, care interzice să se aducă atingere existenței unui astfel de drept, ci și art. 4 al Părții a II-a din Carta socială europeană revizuită, potrivit cu care exercitarea dreptului la o salarizare echitabilă se asigură și prin metode legale de fixare a salariilor.
Declararea, după o procedură legală, ca neconstituțional a unui text conținut de un act normativ, are drept consecință inaplicabilitatea acestuia și înlăturarea tuturor efectelor juridice pe care le-a produs până la constatarea neconstituționalității lui; în speță, deci, sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică a redevenit actual și le este datorat retroactiv de pârâți reclamantelor de la data stabilită, cu putere de lege, în decizia menționată a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aceea a intrării în vigoare a nr.OG 23/2000, - 01.10.2000 și în viitor, cât timp aceștia exercită profesia de magistrati si personal auxiliar in justitie.
Actele normative de drept internațional la care România este parte, precum și deciziile și actele normative adoptate de Uniunea Europeană prin instituțiile sale se aplică deopotrivă tuturor cetățenilor statelor semnatare sau membre ale Uniunii, deci și cetățenilor români, în speță reclamantelor, influențându-i în mod direct, inclusiv în domeniul muncii și securității sociale.
Atunci când este cazul, așa precum și în prezenta pricină, normele de drept comunitar european se aplică direct de către instanțele naționale, în activitatea lor de judecată; aceasta se desprinde din practica judiciară, - obligatorie pentru toate statele membre ale Uniunii Europene, - a Curții de Justiție a Comunităților Europene, care a statuat că: judecătorul național însărcinat să aplice, în cadrul competenței sale, dispozițiile dreptului comunitar, are obligația de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme, lăsând, la nevoie, pe proprie răspundere, neaplicată orice dispoziție contrară a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional (Hotărârea din 9 martie 1978, dată în cauza Amministrazione delle finanze dello Stato/-thal, nr. C 106/77).
În același sens, aceeași C, prin Hotărârea din 19 iunie 1990, Qeen Secretary of for Transport, ex parte:, C-213/89, a stabilit următoarele:
1. Instanțele naționale sunt acelea cărora le revine, în temeiul art. 5 din Tratat, obligația să asigure protecția juridică ce decurge pentru justițiabili din efectul direct al dreptului comunitar.
2. Ar fi incompatibilă cu cerințele inerente naturii înseși a dreptului comunitar orice dispoziție a unui sistem juridic național sau orice practică legislativă, administrativă sau judiciară, care ar avea ca efect diminuarea eficacității dreptului comunitar prin faptul ca ar refuza judecătorului competent să aplice acest drept și puterea de a face, în chiar momentul acestei aplicări, tot ceea ce este necesar pentru a înlătura dispozițiile legislative naționale ce ar putea împiedica, chiar și numai temporar, aplicarea deplină a normelor comunitare.
Fără nici o îndoială, dreptul care face obiectul judecății în cauza de față este protejat, complementar, și de art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, potrivit căruia:
Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internțio-nal.
Protecția instituită de acest text are în vedere toate bunurile patrimoniale care pot aparține unei persoane fizice sau unei persoane juridice, atât imobile cât și mobile, deci acest text utilizează noțiunea de proprietate în sensul cuprinderii în con-ținutul său a tuturor acestor bunuri (CEDO, 8 febru-arie 1979, nr. 7456/1976, Wiggins c/-);
luând în considerare accepțiunea de bunuri și protecția dreptului de proprietate consacrate de practica judiciară a CEDO, dreptul de risc și suprasolicitare neuropsihică al reclamantelor - drept de creanță - calculat în proporție de 50% din salariul lor de bază brut lunar, este imprescriptibil, prin interpretarea extensivă, sistematică și logică a normei imperative conținute în art. 21 din Decretul 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, conform căreia:
Dispozițiile decretului de față nu se aplică dreptului la acțiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitațiune, servitute și superficie.; este de la sine înțeles, astfel, față de cele arătate mai sus, că nu au aplicabilitate în cauza de față nici dispozițiile art. 166 din Codul muncii, privind prescripția acțiunii pentru plata salariului.
Salariul reclamantelor din cauza de față este un bun mobil proprietatea lor, desigur, în componența acestuia intrând și sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, în discuție, dedus judecății, așa încât este pe deplin justificată concluzia protecției care i se acordă, atât prin textul citat mai sus din Carta socială europeană revizuită, cât și prin textul citat al Protocolului nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
Obligativitatea respectării de către toate instituțiile Statului Român, inclusiv de Curtea Constituțională, a actelor normative de drept internațional ratificate de România rezultă neechivoc, între altele, și din conținutul art. 11, art. 20, și art. 148 din Constituție, potrivit cărora statul se obligă să respecte cu bună credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte, fiind garantată constituțional aducerea la îndeplinire a acestor obligații.
Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții Europene de Justiție are ca rezultat și o adaptare a jurisprudențelor naționale la autoritatea de lucru interpretat din practica acestor Curți, bazată pe analogia cauzelor.
Cu privire la exceptia lipsei calității procesuale pasive a Ministerul Economiei si Finantelor in soluționarea spetei, inatanta constata neintemeiata si aceasta exceptie urmind aor espinge, in considerarea faptului ca, Ministerul Economiei si Finantelor potrivit art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finantele publice, Ministerul Economiei si Finantelor coordoneaza actiunile care sunt in responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, prin pregatirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum si ale legilor privind aprobarea contului general anual de executie; astfel, rolul Ministerul Economiei si Finantelor este de a raspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, precum si de proiectele de rectificare a acestor bugete, iar fondurile Ministerului Apararii Nationale, respectiv ale Directiei Instantelor Militare, sunt asigurate de catre Ministerul Economiei si Finantelor;
Cu privire la exceptia lipsei procedurii prealabile invocata de catre pirita Ministerul Apararii Nationale in nume propriu si pentru Directia Instantelor Militare, prin Intimpinare, instanta urmeaza a respinge si aceasta exceptie, in considerarea faptului ca, asa dupa cum rezultadin economia actului procedural investitor de instanta, actiunea reclamantilor nu se fundamenteaza pe ipotezele reglementate de OUG nr. 27/2006 invocata de catre piriti, rec;lamantii nu reclama modul de stabilire a drepturilor salariale ci solicita restituirea unor drepturi salariale neacordate, in speta sporul de 50% pentru risc si solicitare neuropsihica, in conditiile.
Verificând in limitele competentei conferite de lege, demersul judiciar dedus judecații, raportat la probatoriul administrat ca si la prevederile legale aplicabile spetei, acțiunea se privește ca întemeiata, Tribunalul urmând aoa dmite, pentru următoarele considerente.
Analizând actele și lucrările dosarului instanța reține următoarele:
Astfel după cum rezultă din expunerea rezumată a lucrărilor dosarului în speța dedusă judecății tema pretențiilor și probațiunii vizează acordarea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică, pentru reclamanți în calitatea acestora de magistrați si personal auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești.
Potrivit art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești "pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații și personalul auxiliar de specialitate, beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar ".
Este adevarat că prin art. I pct. 42 din nr.OG 83/2000 pentru modificarea si completarea Legii nr. 50/1996, art. 47 din Legea nr. 50/1996 a fost abrogat expres.
. procedându-se astfel, au fost încălcate atât normele constituționale de principiu referitoare la delegarea legislativă cat si dispozițiile Legii nr. 125/2000 privind abilitatea Guvernului de a emite ordonanțe.
Astfel, potrivit art. 108 alin. 3 din Constituție ordonanțele se emit in temeiul unei legi speciale de abilitare, in limitele si condițiile prevăzute de aceasta.
Ori, prin art. 1 pct. Q1 din Legea nr. 125/2000 Guvernul a fost abilitat sa emită ordonanțe doar cu privire la modificarea si completarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicata.
Cu toate acestea, prin OG nr. 83/2000 s-a procedat si la abrogarea unor dispoziții ale Legii nr. 50/1996, deși așa cum rezulta din dispozițiile art. 56-62 ale Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnica legislativa pentru elaborarea actelor normative, modificarea, completarea si abrogarea constituie evenimente legislative distincte.
Așadar, desi prin legea de abilitare nu a fost prevăzuta decât posibilitatea modificării si completării legii, prin ordonanța emisa in temeiul legii a avut loc si abrogarea unor dispoziții ale acesteia.
Este de remarcat in acest context, că acolo unde legiuitorul a avut intenția sa acorde executivului abilitare pentru abrogarea unor texte de lege, a prevăzut expres aceasta in cuprinsul legii de abilitare.
Față de cele cele de mai sus, întrucât abrogarea realizata prin OG nr. 83/2000 este nelegala, instanța apreciază ca întemeiate acțiunea reclamanților precum si cererile de intervenție in interes propriu având ca obiect acordarea sporului de risc și solicitare neuropsihică, în procent de 50 %, prevăzut de art. 47 din Legea nr. 50/1996, calculat din salariul de baza brut lunar.
In consecința, în temeiul dispozițiilor art. 1, 2 din OUG. nr 22/2002 și art. 73-78 din Legea nr. 168/1999 va fi admisa acțiunea reclamanților si vor fi obligați paratii la plata in favoarea reclamanților a sumelor brute reprezentând spor de risc și solicitare neuropsihică.
Din aceste sume urmează a fi reținute taxele si impozitele datorate conform legislației in vigoare.
Cu privire la cererea de chemare in garantie a Ministerului Finantelor Publice, cerere formulata de pirita Ministerul Apararii Nationale in nume propriu si pentru Directia Instantelor Militare, tribunalul constata intemeiata aceasta cerere urmand aoa dmite, in considerarea faptului ca, in calitatea sa de ordonator principal de credite si de elaborator al proiectului bugetului de stat. Ministerul Finantelor Publice are atributii, potrivit Legii nr. 500/2002 de a repartiza fondurile necesare salarizarii si de a lua masuri pentru asigurarea echilibrului bugetar si aplicarea politicii financiare a statului, precum si cheltuirea cu eficienta a resurselor financiare, considerente pentru care, in temeiul disp. Art. 60 pr.civ. urmeaza sa admita cererea de chemare in garantie a Ministerului Finantelor Publice, cerere formulata de pirita Ministerul Apararii Nationale in nume propriu si pentru Directia Instantelor Militare, pentru ca chemata in garantie sa ia act de obligativitatea adoptării unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului Apararii Nationale în care să includă sumele ce reprezintă pretențiile reclamanților.
Împotriva sentinței susmenționate au declarat recurs Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Apărării Naționale.
În motivarea recursului, Ministerul Finanțelor Publice a reiterat excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 01.10.2000 - 23.01.20005.
Recurentul Ministerul Apărării Naționale a reiterat excepția lipsei procedurii prealabile prevăzută de OUG 27/2006 și excepția prescripției dreptului material la acțiune.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 din Codul d e procedură civilă.
Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate de recurenți, Curtea constată următoarele:
Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de recurenți, se constată că prin coroborarea art.283 alin.1 lit.c din Codul muncii cu art.3 alin. 1 și alin. 2 și art. 7 alin 1 raportat la art. 12 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă, referitor la ipoteza prescripției în cazul raporturilor juridice cu executare succesivă, rezultă că termenul de trei ani pentru obligarea angajatorului la plata sumelor cu titlu de drepturi salariale, începe să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune privind fiecare prestație succesivă, adică de la data când angajatorul datora aceste sume și de la care s-a născut dreptul reclamantei la remunerare pentru munca depusă, drept la acțiune care, nefiind exercitat în termenul prevăzut de lege, în lipsa unor cauze de suspendare sau întrerupere se stinge pentru fiecare din aceste prestații printr-o prescripție deosebită.
În condițiile în care prescripția extinctivă este o excepție de ordine publică iar în cauză nu au fost învederate de reclamant existența unor cauze de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției care a început să curgă la data când intrării în vigoare a OG 83/2000, iar acestea nu au putut fi constatate nici de instanță din oficiu și având în vedere că odată cu formularea cererii de chemare în judecată reclamantul nu a solicitat potrivit prevederilor Decretului nr. 167/1958 repunerea în termenul de prescripție de trei ani de la data nașterii dreptului la acțiune și nu a învederat motivele temeinice, obiective, exclusive de culpă, care au împiedicat-o să sesizeze instanța în termenul legal, văzând și data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 13.11.2008, sancțiunea prescrierii dreptului reclamantului de a solicita plata drepturilor salariale cuvenite cu mai mult de trei ani anteriori datei sesizării instanței nu poate fi evitată.
Nu poate fi reținută motivarea primei instanțe cu privire la aplicabilitatea art. 1 din Primul Protocol al CEDO, întrucât stabilirea termenelor de prescripție pentru exercitarea dreptului material la acțiune nu este de natură a lipsi pe cetățeni de bunurile lor, ci este menită a pune capăt insecurității raporturilor juridice. A considera altfel, toate drepturile de creanță, considerate a fi un "bun" în interpretarea autonomă a art. 1 din Primul Protocol al CEDO, vor putea fi solicitate oricând, indiferent cine este titularul lor și indiferent de persoana căruia i se opun, fără a putea fi opusă prescripția dreptului material la acțiune, punând astfel în pericol securitatea raporturilor juridice, ducând în final la încălcarea art. 6 din CEDO.
Pentru aceste motive, Curtea, în temeiul art. 304 pct. 9 raportat la art. 312 din Codul d e procedură civilă, va admite recursurile și va modifica sentința recurată în sensul admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 01.10.2000-22.01.2006 și în consecință respinge acțiunea pentru această perioadă ca fiind prescris dreptul material la acțiune, pârâții Ministerul Apărării Naționale și Direcția Instanțelor Militare fiind obligați la plata sporului de 50% pentru reclamanții, pentru perioada 23.01.2006 la zi și în continuare, pentru reclamanta - pentru perioada 01.09.2006 la zi și în continuare, pentru reclamantul pentru perioada 01.04.2008 la zi și în continuare, pentru reclamantul - pentru perioada 23.01.2006-15.12.2007, pentru reclamantul - pentru perioada 23.01.2006-01.08.2007 și pentru reclamanta pentru perioada 23.01.2006-01.03.2006.
Curtea va menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, Curtea constată că această critică este neîntemeiată, deoarece în situația în care nu ar fi obligat și Ministerul Economiei și Finanțelor să rectifice bugetul cu sumele necesare reparării prejudiciului suferit de reclamanți, hotărârea judecătorească ar fi lipsită de una dintre cele mai importante funcții ale sale, respectiv puterea executorie, avându-se în vedere atribuțiile sale prevăzute de Legea 500/2002, nefiind obligat direct la plata sumelor către reclamanți.
Nu poate fi primită nici excepția neîndeplinirii procedurii prealabile invocată de recurentul Ministerul Apărării Naționale, întrucât OUG 27/2006, se referă la stabilirea drepturilor acordate de respectivul act normativ, ori reclamanții au solicitat plata unor drepturi salariale cuvenite și neachitate în temeiul art. 47 din Legea 50/1996
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de pârâții Ministerul Apărării Naționale și Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 1257/29.04.2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-.
Modifică sentința în sensul admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 01.10.2000-22.01.2006 și în consecință respinge acțiunea pentru această perioadă ca fiind prescris dreptul material la acțiune.
Menține celelalte dispoziții al sentinței, respectiv:
Obligă pârâții Ministerul Apărării Naționale și Direcția Instanțelor Militare la plata sporului de 50% pentru reclamanții, pentru perioada 23.01.2006 la zi și în continuare, pentru reclamanta - pentru perioada 01.09.2006 la zi și în continuare, pentru reclamantul pentru perioada 01.04.2008 la zi și în continuare, pentru reclamantul - pentru perioada 23.01.2006-15.12.2007, pentru reclamantul - pentru perioada 23.01.2006-01.08.2007 și pentru reclamanta pentru perioada 23.01.2006-01.03.2006.
Menține dispozițiile sentinței privind cererea de chemare în garanție și cele privind obligarea Ministerului Finanțelor Publice să aloce fondurile
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 19 noiembrie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
cu opinie separată în sensul
respingerii excepției prescripției
prescripției dreptului material la acțiune
GREFIER,
- -
Red. /14.01. 2010
Tehnored / /14.01.2010/2 ex
Prima instanță: și - Tribunalul Timiș
MOTIVAREA OPINIEI SEPARATE
În speță, nu se poate ridica problema prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, în condițiile dreptului comun, din următoarele considerente:
Pe terenul dreptului comun, respectiv al Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, termenul de prescripție extinctivă este echivalent intervalului de timp, stabilit de lege, înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune, în sens procesual.
La rândul său, dreptul la acțiune este reglementat în măsura în care se tinde la valorificarea unor drepturi subiective recunoscute în dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare, ceea ce presupune că dreptul subiectiv trebuie să existe la momentul exercitării dreptului la acțiune.
Așadar, exercitarea dreptului la acțiune în sensul procesual presupune preexistența unor drepturi subiective recunoscute de dreptul pozitiv.
În cazul din speță, dreptul subiectiv, consacrat în favoarea reclamanților, prin art. 47 din Legea nr. 50/1996 a fost abrogat prin Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, aprobată prin Lega nr. 334/2001.
În asemenea condiții titularul dreptului subiectiv se afla într-o imposibilitate juridică de a-și exercita dreptul la acțiune pentru valorificarea dreptului subiectiv abrogat.
Acest tip de indisponibilitate înlătură incidența dispozițiilor legale privind cursul prescripției extinctive, iar în situația în care nu ar înlătura-o ar fi asimilabil cazurilor prevăzute în art. 13 din Decret nr. 167/1958, care reglementează suspendarea prescripției extinctive.
Așadar, instituția prescripției extinctive nu este incidentă în ipoteza în care titularul unui drept subiectiv este privat de acest drept ca efect al abrogării normei care a recunoscut dreptul subiectiv respectiv.
De altfel ar fi o cerință excesivă și nefirească a statului, ca, prin intermediul legilor, să impună termene de prescripție a dreptului la acțiune, în ipotezele în care dreptul subiectiv care ar legitima un proces ar fi abrogate, prin acte normative.
Aceste aspect reprezintă un alt motiv pentru care instituția prescripției extinctive nu este incidentă în cazul valorificării unor drepturi subiective, nerecunoscute de dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare.
Pe de altă parte, declararea neconstituționalității unei norme prin care a fost paralizat un drept subiectiv face ca respectivul drept să poată fi valorificat în termenul general de prescripție, prevăzut de art. 3 din Decret nr. 167/1958, termen care curge din momentul declarării neconstituționalității normei, după caz, în funcție de instanța care a soluționat excepția de neconstituționalitate, în măsura în care dreptul subiectiv este supus prescripției.
În cazul de speță, termenul în discuție curge din momentul pronunțării deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile legii.
Nu se poate susține că titularul unui drept subiectiv a pierdut dreptul la acțiune, întrucât a expirat termenul de 3 ani, anterior introducerii acțiunii în justiție, respectiv anterior declarării neconstituționalității normei prin care a fost abrogat dreptul subiectiv, pentru simplul motiv că excepția de neconstituționalitate poate fi invocată oricând, instituția prescripției extinctive nefiind incidentă în acest domeniu.
O concluzie în sens contrar ar fi de natură, deopotrivă, de a pune în discuție interesul pronunțării deciziei de recurs în interesul legii, în luna martie 2008, ipoteza instanței vizând hotărâri judecătorești contrare, pronunțate în soluționarea unor acțiuni formulate în cursul anului 2007, căci ar lipsi orice interes practic și chiar juridic, scopul acestei decizii fiind acela de a unifica jurisprudența pentru viitor, potrivit art. 329 (3) Cod procedură civilă.
În măsura în care dreptul subiectiv este prescriptibil, în condițiile legii, termenul de prescripție a dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care s-a constatat neconstituționalitatea normei, în condițiile legii.
Termenul scurs între momentul suprimării dreptului subiectiv, printr-o normă de abrogare a normei care l-a consacrat inițial, și data constatării neconstituționalității normei abrogate, nu are nici o relevanță juridică, în raport cu împrejurarea că invocarea neconstituționalității unei norme juridice se poate face oricând, în condițiile legii.
În altă ordine de idei, caracterizate ca fiind o valoare economică, aceste forme de salarizare se subscriu noțiunii de "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Proprietatea reclamanților asupra acestor bunuri (fiind vorba de un serviciu deja prestat și nerecompensat) conferă dreptul acestora de a nu fi lipsiți de ele în mod nejustificat din perspectiva art. 44 din Constituția României, coroborat cu art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
JUDECĂTOR,
- -
Red. /14.01.2010.
Tehnored /2.ex/14.01.2010
Președinte:Raluca PanaitescuJudecători:Raluca Panaitescu, Dumitru Popescu, Aurelia Schnepf
