Plata drepturilor banesti, salariale. Speta. Decizia 323/2010. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale
pentru minori și familie
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 323/R/2010
Ședința publică din 15 februarie 2010
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Daniela Griga
JUDECĂTORI: Daniela Griga, Laura Dima Sergiu Cătălin
- -
GREFIER:
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta - SA împotriva sentinței civile nr. 45 din 28 ianuarie 2009 Tribunalului Bistrița -N, pronunțată în dosar nr-, privind și pe reclamantul intimat, având ca obiect litigiu de muncă - calcul drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă reprezentanta pârâtei recurente - SA, avocat și reprezentantul reclamantului intimat, avocat A.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru și de timbrul judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că, prin Decizia nr. 1381 din 27 octombrie 2009 pronunțată de Curtea Constituțională s-a respins, ca fiind inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 298 alin. (2) ultima liniuță din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii invocată de pârâta intimată - SA.
Reprezentantul reclamantului intimat depune la dosar împuternicire avocațială.
Reprezentanta pârâtei recurente depune în probațiune decizii ale altor instanțe, în cauze similare.
Reprezentantele părților arată că nu au cereri de formulat în probațiune.
Nemaifiind cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, Curtea declară închisă faza probatorie și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta pârâtei recurente solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat în scris, modificarea hotărârii recurate și rejudecând cauza să se respingă acțiunea, în principal ca fiind prescrisă, iar în subsidiar, ca fiind nefondată, pentru motivele invocate prin memoriul de recurs, cu cheltuieli de judecată conform facturii pe care o depune la dosar.
Reprezentantul reclamantului intimat solicită respingerea recursului ca netemeinic și nelegal, pentru motivele invocate prin întâmpinarea depusă la dosar și pentru motivele arătate în scris în concluziile pe care le depune la dosar și pe care le susține și verbal, cu cheltuieli de judecată conform chitanței anexată la aceste concluzii.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 45 din 28 ianuarie 2009 Tribunalului Bistrița -N, pronunțată în dosar nr-, s-a respins excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâta ""
S-a admis acțiunea formulată și precizată de reclamantul împotriva pârâtei "" A B și în consecință:
- a fost obligată pârâtă să plătească reclamantului drepturile bănești reprezentând suplimentările salariale pentru aprovizionarea toamnă-iarnă pentru anii 2005, 2006, în cuantum de un salariu minim brut la nivelul ramurii energie electrică, termică, petrol și gaze pentru fiecare an, respectiv 2005 și 2006, drepturi bănești actualizate cu indicele de inflație pentru perioada cuprinsă între 01.11.2005 până la data plății efective, pentru drepturile aferente anului 2005; din 01.11.2006 până la data plății efective pentru drepturile aferente anului 2006.
- a fost obligată pârâtă să plătească reclamantului suma de 476 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut următoarele:
Referitor la excepția prescrierii dreptului la acțiune, excepție invocată de pârâta "", tribunalul a constatat că este nefondată astfel că a fost respinsă în considerarea dispozițiilor art.283 alin.1 lit."c" din Legea 53/2003, potrivit cărora cererile având ca obiect plata unor drepturi salariale pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune. Având în vedere calificarea prezentului litigiu ca și un conflict de drepturi care are ca obiect neplata drepturilor salariale stabilite prin contracte colective de muncă la nivel de unitate și văzând și disp. art.166 alin.1 din 53/2003, tribunalul apreciază că obiectul acțiunii formulate de reclamant nu îl constituie un interes colectiv al salariaților astfel că dreptul său material la acțiune nu este susceptibil de a fi prescris în termen de 6 luni de la neexecutarea contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia. Obiectul acțiunii se circumscrie dispozițiilor legale care instituie un termen de prescripție de trei ani pentru acțiunile prin care se solicită plata drepturilor salariale. În aceste condiții excepția invocată este nefondată motiv pentru care va fi respinsă.
Pe fondul cauzei, având în vedere actele depuse la dosar, respectiv contractele colective de muncă pentru anii 1998 - 2007, actele adiționale la contractul colectiv de muncă, copia carnetului de muncă, decizia de încetare a contractului individual de muncă, tribunalul a reținut că aceasta este fondată, astfel că a fost admisă, cu consecința obligării pârâtei la plata drepturilor bănești reprezentând suplimentările salariale pentru aprovizionarea toamnă-iarnă.
Tribunalul a reținut că art.40 alin.2 lit.c din Codul muncii stipulează că angajatorul are obligația de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din lege și din contractele colective de muncă. Prin Contractul Colectiv de muncă la nivel de ramură energie electrică, termică, petrol și gaze încheiat pe anul 2000 înregistrat la sub nr.53346/06/25.04.2000, prelungit prin acte adiționale succesive, actul adițional nr.397/12.02.2007 și CCM la nivel de ramură energie electrică, termică, petrol și gaze încheiat pe anul 2006, înregistrat la sub nr.288/02/15.02.2006 a cărui aplicare s-a prelungit prin actul adițional nr.397/12.02.2007 pe o perioadă de minim un an de la data înregistrării, s-a prevăzut, la articolul 176, că salariații vor beneficia de câte o suplimentare a drepturilor salariale, sub forma unui adaus, în sumă fixă cu ocazia unor evenimente anuale, Paște, Ziua meseriei, C precum și în luna octombrie pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă, fiecare adaus fiind în cuantum minim de un salariu minim pe ramură, stabilit conform prevederilor acestui contract.
Potrivit art.241 alin.1 din Codul muncii și art.11 din Legea 130/1996 privind Contractul colectiv de muncă, clauzele contractelor colective produc efecte pentru toți salariații angajatorului, pentru toți salariații din grupul de angajatori, pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul.
Chiar dacă la nivel de "" există un contract colectiv de muncă, legal încheiat între partenerii sociali SA și, aplicabil, care nu cuprinde clauzele de natura celor solicitate de reclamant, tribunalul reține că, în speță sunt aplicabile disp.art.176 din CCM la nivel de ramură energie electrică, termică, petrol și gaze.
Aceasta, deoarece potrivit articolului 8 alin. 2 din Legea 130/1996 contractul colectiv de muncă nu poate conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin Contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, respectiv la nivel de ramură (în speță).
În consecință, reclamantul este îndreptățit să primească drepturile bănești solicitate.
Pârâta nu a contestat existența dreptului solicitat, ci chiar îl recunoaște, însă susține că ar fi fost inclus în salariul de bază în anul 1997. Pârâta nu a făcut dovada achitării dreptului cuvenit pentru anii 2005 și 2006. De altfel pârâta nu a probat nici faptul că în anul 1997 suplimentările solicitate ar fi fost incluse în salariu de bază, conform art.168 alin.3 din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unității "", întrucât nu a depus la dosar un act adițional în acest sens, așa cum prevedea chiar textul art.168 alin.3, din CCM la nivel pentru anul 1997.
Neîntemeiată este și susținerea pârâtei în sensul că prin Decizia de concediere nr.9/2007 (22-23) s-au stabilit toate drepturile bănești la care este îndreptățit reclamantul până la data încetării Contractului individual de muncă și că această decizie nefiind contestată, reclamantul nu mai poate solicita alte drepturi bănești.
Pentru a concluziona astfel tribunalul a reținut că prin respectiva decizie s-a stabilit doar valoarea netă a"indemnizației de concediere"prevăzută de art.50 din CCM la nivel de unitate completat cu Planul social și nu se face nici o referire la drepturile salariale cuvenite fostului angajat pentru perioada anterioară concedierii.
Pe de altă parte chiar dacă în decizia de concediere s-ar fi prevăzut, pe lângă dispoziția de încetare a contractului individual de muncă și obligația din partea angajatorului de a plăti fostului salariat anumite sume de bani, cu titlu de drepturi bănești restante, necontestarea deciziei sub acest aspect și acceptarea fără rezerve a unei părți din drepturile salariale, nu are semnificația unei renunțări din partea salariatului la drepturile ce i se cuvin în integritatea lor, potrivit art.165 Codul muncii.
vând în vedere dispozițiile art.287 din Codul muncii care prevăd că sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, faptul că pârâta nu a făcut dovada achitării drepturilor salariale suplimentare reprezentând suplimentări salariale pentru aprovizionarea toamnă-iarnă solicitate de reclamant în calitate de angajat până la data de 16.02.2007, instanța a constatat că reclamantul este îndreptățită să beneficieze de drepturile suplimentare salariale solicitate.
Împotriva acestei hotărârii, pârâta Aad eclarat recurs prin care a solicitat modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii ca prescrisă, iar în subsidiar ca nefondată, cu cheltuieli de judecată.
În motivare pârâta a arătat că soluția instanței fondului de respingere a excepției prescripției dreptului reclamantului la acțiune este consecința unei interpretări greșite a legii.
Contrar celor statuate de instanța fondului, în opinia acesteia prezentul litigiu nu este un conflict individual de muncă și nu are ca obiect neplata unor drepturi salariale. Pe cale de consecință acestuia îi sunt aplicabile dispozițiile 281 alin.1 lit.e din Codul muncii, privitor la termenul de prescripție.
Astfel, prin art.176 din Contractul colectiv de muncă pe ramura s-a prevăzut ca "salariații vor beneficia de câte o suplimentare a drepturilor salariale sub forma unui adaos în sumă fixă". Prin acest articol, părțile semnatare ale contractului colectiv de muncă au definit contravaloarea aprovizionării acordate salariatului ca un adaos, excluzând orice posibilă interpretare că ar fi asimilată unui drept salarial.
În condițiile în care s-ar fi dorit ca aprovizionarea de toamnă-iarnă să fie reglementată ca drept salarial atunci ar fi fost cuprinsă la capitolul din Contractul Colectiv de Muncă referitor la salarizare, ori părțile contractante au definit aprovizionarea la un capitol separat care privește protecția salariatului.
Și pe fond, hotărârea recurată este nelegală și netemeinică.
Așa cum a precizat și prin concluziile scrise depuse la instanța de fond, pentru salariații ale căror contracte de muncă au încetat ca urmare a disponibilizării, prin decizia de încetare a contractului de muncă s-a stabilit indemnizația de concediere al cărui cuantum a fost indicat în mod expres. Deoarece reclamantul nu a contestat această decizie de încetare a contractului de muncă, este evident că a acceptat și cuantumul indemnizației de concediere în care a fost inclusă și această suplimentare salarială pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă.
A accepta punctul de vedere al instanței de fond privind posibilitatea salariatului de a solicita plata unor drepturi salariale după disponibilizare, ar însemna ca in mod implicit sa acceptam modificarea dispoziției de încetare a contractului de munca, deși salariatul nu a înțeles sa o conteste.
instanței fondului in sensul ca suplimentările salariale privind aprovizionarea de toamna nu ar fi fost incluse in salariul de baza sunt consecința unei interpretări greșite a probelor administrate in cauza.
Așa cum rezulta din art.168 alin.3 din Contractul Colectiv de munca pe anul 1997, suplimentarea salariala pentru aprovizionarea de toamna va fi introdusa in salariul de baza, după un mod de calcul ce va face obiectul unui act adițional la prezentul contract Potrivit acestui text, indiferent de conținutul actului adițional, părțile au convenit ca aceasta suplimentare salariala pentru aprovizionarea de toamna iarna sa fie inclusa in salariul de baza. Ulterior, prin actele adiționale a fost stabilit doar cuantumul despăgubirii acordate si nu modul in care s-a acordat. In acest sens sunt dispoz.art.176 din CCM din anul 2008, potrivit cărora, ajutorul material reprezentând contravaloarea unei cantitatea de gaze naturale fost compensat prin CCM/1997. Prin urmare începând cu anul 1997 prezentul articol a rămas/ara obiect având in vedere faptul ca acest ajutor nu se mai acorda salariaților fiind inclus in salariul angajaților si va rămâne așa pana când și vor conveni altfel.
instanței în sensul că prin Contractul Colectiv de Munca la nivel de ramură si prin Actul adițional depuse la dosarul cauzei s-ar fi stabilit plata separata a suplimentarilor salariale pentru aprovizionarea de toamna - iarnă sunt nefondate.
Actele adiționale la CCM la nivel de ramura nu au modificat conținutul art.176 si nu puteau modifica CCM încheiat intre si salariații săi. Atât CCM pe ramura cat si actele adiționale la aceste contracte au fost adoptate in urma negocierilor dintre si Sindicate. Atâta vreme cat ele reprezintă voința parților, evident ca salariații nu pot pretinde alte drepturi salariale si o alta modalitate de plata decât cea convenita. In speța, reprezentanții salariaților au acceptat ca plata acestor suplimentari salariale sa se facă prin includerea lor in salariul de baza. Fiind incluse in salariul de bază acesta a fost majorat cu o cotă procentuală și nu a fost cuprins ca un capitol separat în structura salariului.
Deși instanța fondului a reținut în considerentele sale dispozițiile art.176 din CCM, omite să aibă în vedere dispozițiile din alin.6 din acest text, potrivit cărora aceste suplimentări salariale sunt incluse în salariul de bază.
Ulterior, pârâta a invocat ca motiv de ordine publică, excepția necompetenței teritoriale a primei instanțe, apreciind că art. 298 alin.2 ultima teză Codul muncii nu a abrogat art. 72 din Legea nr. 168/1999, care stabilește competența de soluționarea a conflictelor de drepturi în favoarea instanței în a cărei circumscripție își are sediul unitatea.
În acest sens, pârâta a apreciat că abrogarea implicită nu este posibilă în raport de dispozițiile art. 62 și 63 din Legea nr. 24/2000.
Reclamantul a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Examinând hotărârea în raport de motivele invocate, Curtea de Apel reține următoarele:
Întrucât conform art. 137 Cod procedură civilă excepțiile procesuale se soluționează prioritar față de aspectele relative la fondul cauzei, se va analiza în primul rând motivul de recurs referitor la prescrierea acțiunii, respectiv termenul în care trebuia formulată acțiunea.
Art. 283 alin. (1) din Codul muncii prevede că "Cererile în vederea soluționării unui conflict de munca pot fi formulate:
c) în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de munca consta în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților fata de angajator;
e) în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de munca ori a unor clauze ale acestuia".
Potrivit alineatului 2 al aceleiași norme citate, " În toate situațiile, altele decât cele prevăzute la alin. (1), termenul este de 3 ani de la data nașterii dreptului."
De asemenea, conform art. 1 alin. (1) din Legea 130/1996 prin contractul colectiv de muncă "se stabilesc clauze privind condițiile de munca, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de munca", dispoziții similare conținând și art. 236 alin.(1) din Codul muncii.
Drept urmare, contractul colectiv de muncă cuprinde dispoziții referitoare la salarizare, la contractul individual de muncă, la drepturile și obligațiile părților, inclusiv la modalitatea de contestare a deciziilor unilaterale ale angajatorului. În consecință, sunt sau pot fi clauze în contractul colectiv de muncă dispoziții relative la toate drepturile la acțiune pentru care art. 283 alin. (1) lit. a)- d) din Codul munciia reglementat termene speciale distincte de prescripție. Dacă s-ar accepta susținerile recurentei, aceste termene nu ar avea aplicabilitate, în condițiile în care nerespectarea oricăruia dintre drepturile menționate anterior constituie o neexecutare a contractului colectiv de muncă.
Pentru aceste considerente, și reținând și faptul că rațiunea instituirii termenului de 6 luni o constituie încheierea pe o perioadă determinată a contractului colectiv de muncă, Curtea apreciază că în mod judicios prima instanță a reținut că termenul de prescripție aplicabil în cauză este cel de 3 ani prevăzut de art. 283 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, acesta fiind un termen special față de cel prevăzut de art. 283 alin. (1) lit. e) din Codul muncii.
În consecință, întrucât acțiunea reclamantului a fost înregistrată în 19.09.2008 și se referă la obligarea pârâtei la plata unor sume de bani reprezentând drepturi salariale cuvenite și neacordate, aferente anilor 2005 și 2006, în mod corect prima instanță a respins excepția prescripției invocată de recurentă.
De asemenea, sub aspectul competenței teritoriale, Curtea constată că art. 72 din Legea nr. 168/1999 a fost abrogat implicit prin art. 298 alin. 2 ultima liniuță din Codul muncii, coroborat cu art. 284 alin. 2 din același act normativ.
În acest sens, Curtea observă că deși Codul muncii reprezintă cadrul normativ general în materia dreptului muncii, cuprinde și norme speciale de procedură referitoare la soluționarea conflictelor de drepturi, cum sunt capitolul II și III din Titlul XII, ceea ce semnifică egalitatea forței ierarhice a celor două norme, precum și valabilitatea doar a normei ulterioare deoarece tratează strict aceeași probleme, iar paralelismele legale nu sunt posibile.
În privința fondului, Curtea constată că art.40 alin.2 lit.c din Codul muncii prevede că angajatorul are obligația de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din lege și din contractele colective de muncă. Prin Contractul Colectiv de muncă la nivel de ramură energie electrică, termică, petrol și gaze încheiat pe anul 2000 înregistrat la sub nr.53346/06/25.04.2000, prelungit prin acte adiționale succesive, actul adițional nr.430/20.02.2005 și CCM la nivel de ramură energie electrică, termică, petrol și gaze încheiat pe anul 2006, înregistrat la sub nr.288/02/15.02.2006 a cărui aplicare s-a prelungit prin actul adițional nr.397/12.02.2007 pe o perioadă de minim un an de la data înregistrării, s-a prevăzut, la articolul 176, că salariații vor beneficia de câte o suplimentare a drepturilor salariale, sub forma unui adaus, în sumă fixă cu ocazia unor evenimente anuale, Paște, Ziua meseriei, C precum și în luna octombrie pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă, fiecare adaus fiind în cuantum minim de un salariu minim pe ramură, stabilit conform prevederilor acestui contract.
Potrivit art.241 alin.1 din Codul muncii și art.11 din Legea 130/1996 privind Contractul colectiv de muncă, clauzele contractelor colective produc efecte pentru toți salariații angajatorului, pentru toți salariații din grupul de angajatori, pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul.
Chiar dacă la nivel de "" există un contract colectiv de muncă, legal încheiat între partenerii sociali SA și, aplicabil, care nu cuprinde clauzele de natura celor solicitate de reclamant, în speță sunt aplicabile disp.art.176 din CCM la nivel de ramură energie electrică, termică, petrol și gaze, deoarece potrivit articolului 8 alin. 2 din Legea 130/1996 contractul colectiv de muncă nu poate conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin Contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, respectiv la nivel de ramură (în speță).
În consecință, reclamantul este îndreptățit să primească drepturile bănești solicitate.
Pârâta nu a contestat existența dreptului solicitat, ci chiar îl recunoaște, însă susține că ar fi fost inclus în salariul de bază în anul 1997. Pârâta nu a făcut dovada achitării dreptului cuvenit pentru anii 2005 și 2006.
Pârâta nu a probat nici faptul că începând cu data de 1.06.1997 suplimentările solicitate ar fi fost incluse în salariu de bază, conform art.168 alin.3 din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unității "", întrucât nu a depus la dosar un act adițional în acest sens, așa cum prevedea chiar textul art.168 alin.3, din CCM la nivel pentru anul 1997.
vând în vedere dispozițiile art.287 din Codul muncii, care prevăd că, sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, faptul că pârâta nu a făcut dovada achitării drepturilor salariale suplimentare reprezentând suplimentări salariale pentru aprovizionarea toamnă-iarnă solicitate de reclamant în calitate de angajat și la data promovării acțiunii, curtea constată că reclamantul este îndreptățit să beneficieze de drepturile suplimentare salariale solicitate.
Actul adițional din 2008 la contractul colectiv de muncă nu poate produce efecte pentru o perioadă anterioară încheierii sale, decât cu încălcarea principiului neretroactivității care este aplicabil și în privința clauzelor interpretative din contractul colectiv de muncă.
În acest sens, art. 31 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă stabilește că:
"(1) Clauzele contractului colectiv de muncă pot fi modificate pe parcursul executării lui, în condițiile legii, ori de câte ori părțile convin acest lucru.
(2) Modificările aduse contractului colectiv de muncă se comunică, în scris, organului la care se păstrează șidevin aplicabile de la data înregistrării sau la o dată ulterioară, potrivit convenției părților."
Așadar, nu există un temei legal pentru întinderea efectelor acestei clauze contractuale asupra unei perioade anterioare încheierii actului adițional.
Curtea reține că necontestarea deciziei de concediere de către reclamant cu privire la cuantumul indemnizației de concediere nu îl lipsește de posibilitatea solicitării suplimentărilor salariale pe cale separată, deoarece art. 165 Codul muncii interzice asimilarea acceptării unei părți din drepturile salariale cu renunțarea la partea neachitată, iar art.38 din Codul muncii instituie principiul interdicției renunțării salariaților la drepturile recunoscute prin lege, cum este dreptul la salarizare.
Pentru considerentele expuse anterior, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1 ) Cod procedură civilă Curtea urmează să respingă recursul declarat de pârâtă, care în temeiul art.274 pr.civ. va fi obligată să plătească reclamantului suma de 1000 lei, cheltuieli de judecată în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta - SA împotriva sentinței civile nr. 45 din 28 ianuarie 2009 Tribunalului Bistrița -N, pronunțată în dosar nr-, pe care o menține.
Obligă pe recurenta - SA să plătească intimatului suma de 1000 lei, cheltuieli de judecată în recurs.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 15 februarie 2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI: Daniela Griga, Laura Dima Sergiu Cătălin
- - - - - -
GREFIER
Red./Dact.
4 ex./19.02.2010
Jud.fond: și
Președinte:Daniela GrigaJudecători:Daniela Griga, Laura Dima Sergiu Cătălin
