Plata drepturilor banesti, salariale. Speta. Decizia 3672/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (Număr în format vechi 1458/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 3672R
Ședința publică de la 22 Mai 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Nițu Petronela Iulia
JUDECĂTOR 2: Scrob Bianca Antoaneta
JUDECĂTOR - - -
GREFIER -
Pe rol judecarea cauzei privind cererea de recurs formulată de recurenții, escu, G, C, împotriva sentinței civile nr.235 din 14.01.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.25789/3/LM/2008, în contradictoriu cu intimații, Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului B, Casa Națională de Asigurări de Sănătate, Autoritate de Sănătate Publică d Municipiului B, Ministerul Sănătății, Institutul Clinic, având ca obiect-drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns intimatul Institutul Clinic prin consilier juridic ce depune delegație la dosar, lipsind celelalte părți.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier după care
Se învederează faptul că la dosar intimata Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului Bad epus prin serviciul registratură la data de 06.04.2009 întâmpinare în 2 exemplare, iar la data de 11.05.2009 intimatul Ministerul Sănătății a depus întâmpinare în 8 exemplare.
Se comunică intimatului prezent întâmpinările depuse.
Curtea pune în discuție cererea intimatei Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului B de scoatere din cauză.
Intimatul Institutul Clinic, prin consilier juridic solicită admiterea cererii.
Curtea constată că această excepție a fost soluționată în primă instanță, pentru această fază procesuală fiind citată doar pentru opozabilitate, motiv pentru care aceasta rămâne în citativ.
Curtea constatând că nu mai sunt alte cereri de formulat sau probe de administrat, cauza fiind în stare de judecată acordă cuvântul în combaterea motivelor de recurs.
Institutul Clinic prin consilier juridic solicită respingerea recursului și menținerea sentinței civile ca temeinică și legală.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.235 din 14.01.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.25789/3/LM/2008, a fost espinsă cerere formulată în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului B, Casa Națională de Asigurări de Sănătate, Autoritatea de Sănătate Publică a Municipiului B, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, a fost respinsă cererea pentru perioada 2001 -30.06.2005, ca prescrisă, și a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea privind pe reclamanții, escu, G, C, și, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Sănătății Publice și Institutul Clinic, pentru perioada 1.07.2005 - prezent.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că reclamanții au solicitat obligarea pârâtelor la plata primei de vacanță pentru perioada 2001-2007, reținând că se invocă ca temei legal Contractul Colectiv de Muncă la nivelul ramurii sanitare (art.92 alin.3 și 4 și art.94 alin.2 lit.f) și Legea nr.188/1999 privind Statutul Funcționarilor Publici.
Din conținutul Contractului Colectiv de Muncă la nivel de ramură sanitară pe 2005 -2007 nu rezultă că reclamanții au dreptul la prima de vacanță.
Textul dispozițiilor art.94 alin.1 lit.f face referire la prima de vacanță însă cu mențiunea că se va acorda odată cu modificarea legislației.
În consecință, s-a constatat că acordarea primei de vacanță este condiționată de modificarea legislației, prin care să se stabilească acest drept, act normativ care să constituie temeiul de drept.
Invocarea ca temei de drept în susținerea cererii, a actelor normative care sunt aplicabile diferitelor categorii de persoane salarizate de la bugetul de stat este neîntemeiată, având în vedere că reclamanții reprezintă o categorie socială distinctă de aceea a funcționarilor publici, de cea a magistraților și de cea a angajaților Curții de Conturi.
Sistemul de salarizare a personalului din unităților sanitare este reglementat de dispozițiilor OUG nr.115/2004, așa cum a fost aprobată prin Legea nr.125/2005. Reglementarea în mod distinct a drepturilor salariale ce se cuvin fiecărei categorii sociale, prin legi speciale reprezintă o transpunere a prevederilor art.23 din Declarația Universală a Drepturilor și Libertăților Fundamentale, a Pactului Internațional cu privire la drepturile civile și politice și a prevederilor din Carta Social Europeană Revizuită.
Celelalte capete de cerere privesc sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și sporul de confidențialitate de 15%.
Și în aceste cazuri,s-a invocat ca temei de drept acte normative care privesc salarizarea funcționarilor publici, a magistraților, a personalului Curții de Conturi.
În speță s-a apreciat că nu operează o discriminare a categoriei sociale din care fac parte reclamanții față de celelalte categorii sociale, în raport de prevederile art. 5 din Codul muncii, text adoptat prin transpunerea legislației europene.
Pe cale de consecință a fosti respinsă și cererea accesorie de efectuare a mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă în ceea ce privește prima de vacanță, sporul de suprasolicitare neuropsihică și a sporului de confidențialitate.
Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs reclamanții, criticând sentința pentru nelegalitate și netemeinicie.
În dezvoltarea motivului de recurs, întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.8 pr.civ. recurenții au arătat că interpretarea instanței de fond cu privire la acordarea primei de vacanță solicitate de reclamanți în sensul că aceasta este condiționată de modificarea legislației, prin care să se stabilească acest drept sub forma unui act normativ nu este în acord cu dispozițiile legale prevăzute în Codul muncii și în Legea nr.130/1996, privind Contractele colective de muncă.
În acest sens recurenții au susținut că toate Contractele colective de muncă negociate și semnate anterior intrării în vigoare a OUG nr.146/2007, recunosc acordarea primei de vacanță iar odată cu intrarea în vigoare a OUG nr.146/2007, prima de vacanță a fost acordată către toate categoriile de angajați care beneficiau de ea, iar toate Contractele colective de muncă la nivel de ramură sanitară, anterioare cererii invocate de reclamanți nu conțineau vreo prevedere cu privire la condiționarea acordării acestui drept salarial de modificarea legislației.
Reclamanții au făcut referire și la HG nr.281/1993, Legea nr.125/2005, art.18, 165, 241, 243 din Codul muncii, Legea nr.130/1996, art.53 din Constituția României, art.7 și 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.7 din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Economice Sociale și Culturale, art.14 din Convenția Europeană privind Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, art.4 din Carta Socială Revizuită, Codul muncii, Constituția României.
În susținerea motivului de recurs, prevăzut de art.304 pct.9 pr.civ. reclamanții au arătat că nu poate fi reținută excepția prescripției dreptului la acțiune, pentru perioada 2001 - 30.06.2005, deoarece Decizia nr.XXIII din 12.12.2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a întrerupt cursul prescripției dreptului la acțiune pentru beneficiarii dreptului la prima de concediu, prin recunoașterea drepturilor reprezentând primele de concediu aferente anilor 2001 - 2002.
S-a arătat că OUG nr.146/2007 indică în cuprinsul său categoriile -profesionale cărora le este aplicabilă plata acestor prime, în cuprinsul cărora se regăsesc și reclamanții, iar în practică acordarea primei de vacanță nu a fost uniform reglementată pentru toate categoriile de personal contractual, unele categorii beneficiind de acest drept în baza unei legi speciale de salarizare, iar altele în baza Contractelor colective de muncă aplicabile.
Cu privire la capătul doi de cerere reclamanții au arătat că în mod nelegal instanța de fond a admis excepția prescripției parțiale a dreptului la acțiune pentru perioada 2001 - 30.06.2005, și pe fond, a respins acțiunea considerând că reclamanții nu se află într-o împrejurarea comparabilă cu alte categorii socio-profesionale cărora această primă li se acordă, sens în care au invocat Directiva nr.20/EC/78, privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare, fiind fără tăgadă apartenența acestora la personalul din unitățile bugetare precum și dispozițiile art.154 și 155 Codul muncii.
Recurenții au susținut că din moment ce se află într-o situația comparabilă cu restul personalului din unitățile bugetare, aceasta înseamnă că nu pot fi tratați diferit, cu atât mai mult cu cât nu există nicio justificare obiectivă și rezonabilă excluderii acestora, deoarece criteriul acordării sporului solicitat este unul singur și anume prestarea muncii în condiții de suprasolicitare neuropsihică.
S-a mai arătat că, deși au solicitat instanței de fond să pună în vedere angajatorului să efectueze toate demersurile necesare în vederea obținerii unui buletin de determinare prin expertizarea locului de muncă, din care să rezulte că activitatea acestora implică o suprasolicitare neuropsihică instanța de fond a respins această cerere, încălcând astfel rolul activ al instanței de judecată.
Și cu privire la capătul trei de cerere, reclamanții au arătat că, în mod nelegal și acesta a fost respins, deoarece informațiile cu care intră în contact sunt confidențiale, principiul înscris în Legea nr.95/2006, art.374, 379 și Legea nr.307/2004, art.16 și 17.
În acest sens a arătat că deși recurenții execută obligația de confidențialitate fiind debitori ai acesteia, în mod similar cu restul personalului din alte unități bugetare, totuși, pentru îndeplinirea acestei obligații nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate așa cum este recunoscut în cazul restului personalului contractual din sectorul bugetar.
Cu privire la calitatea procesuală pasivă a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice s-a arătat că aceasta rezultă din dispozițiile Legii nr.500/2005 și ale HG nr.208/2005, iar a Ministerului Sănătății din Legea nr.95/2001, din preambulul Contractului colectiv de muncă la nivel de ramură sanitară pe anii 2005 - 2007, iar cea a Autorității de Sănătate Publică a Municipiului B, din Legea nr.95/2001.
Analizând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma criticilor invocate de către recurenți, încadrate în motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 pr.civ. cât și din oficiu, conform art.3041pr.civ. Curtea constată următoarele:
În mod corect instanța de fond a reținut cu privire la primul capăt de cerere faptul că, raportat la dispozițiile legale pe care recurenții și-au întemeiat cererea nu rezultă obligativitatea angajatorului de a le acorda acest drept, deoarece art.94 al.in.1 lit.f din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură face referire la prima de vacanță, însă cu mențiunea că acesta se va acorda odată cu modificarea legislației, astfel acordarea primei de vacanță fiind condiționată de modificarea legislației, prin care să se stabilească acest drept, acte normative care să constituie temeiul de drept al unei astfel de acțiuni.
Și cu privire la celelalte capete de cerere sentința atacată apare ca fiind legală și temeinică, deoarece nu poate fi reținută susținerea potrivi căreia dreptul la acțiune al reclamanților s-a născut la data publicării Deciziei nr.XXIII din 12.12.2005 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, deoarece aceasta privește magistrații și personalul auxiliar de specialitate, iar Decizia nr.XII/2007, face referire la drepturile polițiștilor, Înalta Curte de Casație și Justiție pronunțându-se cu privire la aplicarea unitară a dispozițiilor unei legi speciale privind anumite categorii de salariați din care recurenții nu fac parte, prin urmare cursul prescripției nefiind întrerupt.
Nu poate fi reținută nici critica adusă sentinței recurate, cu privire la respingerea cererii vizând obligarea pârâților la plata primei de vacanță, deoarece Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură sanitară nu poate fi considerat ca fiind baza legală în temeiul căreia recurenții pot primi acest drept, în condițiile în care părțile acestui contract au hotărât că acordarea acestui drept se va putea face numai în condițiile modificării legislației, iar Legea nr.188/1999, nu le este aplicabilă reclamanților.
fi înlăturate și criticile aduse sentinței recurate cu privire la respingerea capetelor doi și trei din cerere deoarece conform art.17, 20, 26 din Codul muncii, clauza de confidențialitate este prevăzută expres ca fiind una din clauzele ce pot fi negociate de părți, însă recurenții nu au negociat cu angajatorul o astfel de clauză, iar acest drept nu este prevăzut de lege ca fiind obligație a angajatorului de a-l acorda, ci o posibilitate recunoscută ambelor părți, consfințită pe baza negocierilor purtate.
Cu privire la starea de discriminare pe care recurenții o invocă se reține faptul că dispozițiile art.1, art.2 al.3 și art.27 alin.1 din OG nr.137/2000, au fost declarate neconstitutionale astfel cum rezultă din Decizia nr.818/2008 a Curții Constituționale, pronunțată la 3 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial nr.537/16.07.2008:
Curtea Constituțională a reținut că art.1 din OG nr.137/2000 "nu instituie privilegii sau discriminării între cetățeni, nu încalcă principiul constituțional al egalității în drepturi a cetățenilor, tratamentul egal impunându-se doar pentru cetățeni aflați în situații identice".
Totodată, "Curtea Constituțională constată unele dispoziții ale OG nr.137/2000 și anume prevederile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1, lasă posibilitatea desprinderii unui înțeles neconstituțional, în virtutea căruia, așa cum s-a întâmplat în cauzele în care au fost ridicate excepțiile, instanțele judecătorești au posibilitatea să anuleze prevederile legale pe care le consideră discriminatorii și le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative implicabile în cauzele deduse judecății".
În consecință, Curtea Constituțională, admițând excepția de neconstituționalitate, a constatat că prevederile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1 din OG nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din ele se deprinde înțelesul instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii.
Deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii.
Mai mult decât atât, Curtea apreciază că în cauză nici nu poate fi reținută existența unei discriminări de natură salarială, întrucât categoriile profesionale în discuție, deși au calitatea de bugetari, nu se află în situații comparabile cu celelalte categorii de bugetari la care aceștia fac referire.
Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Oficial al Comunităților Europene nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații comparabile.
Or, în speță, condițiile de numire și recrutare, statutul și atribuțiile concrete conferite recurenților, în raport cu celelalte categorii profesionale la care aceștia fac, sunt diferite.
n cauză nu poate fi vorba de o vădită discriminare, întrucât este vorba de categorii profesionale distincte, iar diferențierea făcută de legiuitor se datorează faptului că sunt categorii profesionale diferite, care, chiar dacă își desfășoară activitatea în sistemul bugetar, au atribuții și responsabilități diferite.
Drepturile pretinse nu fac obiectul articolului 14 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, iar diferența de tratament instituită prin reglementările care guvernează sistemul de salarizare al diverselor categorii profesionale are o justificare obiectivă prin raportare la deosebirile dintre aceste grupuri.
Este adevărat că modalitatea de salarizare a anumitor categorii profesionale este distinctă de cea reglementată pentru reclamanți, dar diferențele sunt motivate de răspunderea, complexitatea și riscurile funcției, de incompatibilitățile și interdicțiile prevăzute de lege pentru această categorie profesională, iar acordarea beneficiului unui drept suplimentar de natură salarială în favoarea acelor categorii profesionale nu presupune aflarea recurenților într-o situație discriminatorie.
Acesta este motivul pentru care există acte normative diferite în domeniul salarizării, care reglementează în mod distinct particularitățile ce intervin în stabilirea drepturilor salariale pentru diverse categorii profesionale, drepturi ce, în mod evident, nu sunt identice.
Simpla apartenență a reclamanților la categoria bugetarilor, nu poate constitui temei pentru ca acordarea sporurilor pretinse să fie generalizate, motiv pentru care Curtea apreciază că nu poate fi reținută incidența unei discriminări directe a reclamanților rezultând din dispozițiile art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974, art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție, art.4 din Carta socială europeană revizuită, art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1, art.40 alin.2 lit.c și f art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003, precum și a celorlalte dispoziții legale invocate de către recurenți.
De altfel, prin mai multe decizii Curtea Constituțională a reținut că principiul egalității în fața legii nu presupune uniformitate, așa încât stabilirea unor reglementări diferențiate pentru persoane aflate în situații diferite nu constituie nici discriminări și nici privilegii.
Astfel prin Decizia nr.693/2006, Curtea Constituțională a reținut că: sporurile, premiile și alte stimulente, acordate demnitarilor și altor salariați prin acte normative, reprezintă drepturi salariale suplimentare, iar nu drepturi fundamentale, consacrate și garantate de Constituție. Diferențierea indemnizațiilor și a salariilor de bază pentru demnitari și alți salariați din sectorul bugetar reprezintă opțiunea liberă a legiuitorului, ținând seama de importanța și complexitatea diferitelor funcții. Legiuitorul este în drept totodată să instituie anumite sporuri la indemnizațiile și salariile de bază, premii periodice și alte stimulente, pe care le poate diferenția în funcție de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula. Astfel, principiul egalității în drepturi și al nediscriminării, invocat de autorul excepției, aplicându-se doar situațiilor egale ori analoage, tratamentul juridic diferențiat, stabilit de legiuitor în considerarea unor situații obiectiv diferite, nu reprezintă în cauza de față nici privilegii și nici discriminări."
Nici critica vizând respingerea ca neutilă cauzei a probei privind efectuarea unui Buletin de determinare prin expertizarea locului de muncă nu poate fi reținută,aceasta apărând ca nefiind utilă cauzei, în condițiile art.167 pr.civ. aspect constatat corect de către instanța de fond.
Cu privire la lipsa calității procesuale a Ministerului Finanțelor Publice și a Autorității de Sănătate Publică a Municipiului B și acest aspect a fost constatat, în mod corect de către instanța de fond, deoarece între reclamanți și aceste instituții nu există raporturi de muncă.
Drept consecință, văzând și dispozițiile art.312 pr.civ. Curtea va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat recurenții, escu, G, C, împotriva sentinței civile nr.235 din 14.01.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.25789/3/LM/2008, în contradictoriu cu intimații, Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului B, Casa Națională de Asigurări de Sănătate, Autoritate de Sănătate Publică d Municipiului B, Ministerul Sănătății, Institutul Clinic.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 22.05.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red.:
Dact.: /2ex.
17.06.2009
Jud. fond.:;
Președinte:Nițu Petronela IuliaJudecători:Nițu Petronela Iulia, Scrob Bianca Antoaneta
