Plata drepturilor banesti, salariale. Speta. Decizia 446/2009. Curtea de Apel Ploiesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ
DOSAR NR- ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA NR. 446
Ședința publică din data de 6 martie 2009
PREȘEDINTE: Vera Andrea Popescu
JUDECĂTORI: Vera Andrea Popescu, Marilena Panait Simona
: -- -
Grefier:
Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de reclamanții, G, G, G, toți prin reprezentant și, cu domiciliul ales în Târgoviște, str. - cel, - tronson B, județul D, împotriva sentinței civile nr. 2156 din 15 decembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, cu sediul în B, str. -. -, nr. 22-24 și chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul în B,-, sector 5.
La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit părțile.
Procedura îndeplinită.
Se referă instanței de grefierul de ședință că recursul este declarat și motivat în termen, scutit de plata taxei de timbru, iar prin cererea de recurs s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Curtea analizând actele și lucrările dosarului constată cauza în stare de judecată și rămâne în pronunțare.
CURTEA:
Deliberând asupra recursului civil de față, reține următoarele:
Prin acțiunea civilă înregistrată sub nr- pe rolul Tribunalului Dâmbovița, reclamanții, G, G, G, au chemat în judecată pe pârâta Curtea de Conturi a României solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța pârâta să fie obligată la acordarea aceluiași coeficient de multiplicare ce se acordă și personalului din cadrul Aparatului Central, Camerei de Conturi a Municipiului B, Autorității de Audit, pe perioada 2005-2008 până la data efectuării plății, actualizat cu indicele de inflație calculat de la data la care trebuia plătită suma și până la achitarea acesteia.
S-a mai solicitat obligarea pârâtei să corecteze încadrările salariale ale controlorilor financiari pentru perioada 2005-2008 potrivit valorii de referință sectorială prevăzută de lege ( OUG nr. 160/2000) pentru funcțiile de demnitate publică și a sporului de vechime cuvenit aferent și menținerea în continuare a acestor drepturi salariale, precum și obligarea pârâtei să facă rectificările corespunzătoare în carnetele individuale de muncă.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că sunt controlori financiari în cadrul Camerei de Conturi a Județului D și potrivit art. 7 din OG nr. 27/2007, modificată și aprobată prin Legea nr. 219/2007, prin sintagma controlor financiar, utilizată în cuprinsul ordonanței, se înțelege atât funcția de controlor financiar, cât și funcțiile de conducere de director, director adjunct din structurile de control ale Curții de Conturi.
S-a mai susținut că indiferent de locul în care își desfășoară activitatea controlorii financiari- în cadrul Direcțiilor de control financiar ulterior, în cadrul Direcției de control financiar a Municipiului B, în cadrul Diviziilor sectoriale ( paratul central) din cadrul Curții de Conturi a României, precum și în cadrul Autorității de Audit, aceștia au aceleași sarcini de serviciu, iar prin OUG nr. 160/2000 se stabilește valoarea de referință sectorială pentru toți controlorii financiari, coeficienții de multiplicare fiind prezentați în anexă diferențiat.
Au mai precizat reclamanții că aceste dispoziții legale au fost aplicate prin interpretarea trunchiată a legii, prin neaplicarea aceluiași tratament și prin restrângerea unor drepturi a unei părți din salariați față de altă parte a salariaților, ceea ce a indus o discriminare în ceea ce privește drepturile salariale cuvenite pentru muncă de valoare egală.
În ceea ce privește capetele doi și trei ale acțiunii, s-a arătat că drepturile referitoare la sporul de vechime au fost recunoscute și acordate anterior de Tribunalul Dâmbovița prin sentințele civile nr. 745/10.08.2007 și 797/13.05.2008.
În drept, s-au invocat dispozițiile art. 49-56 Cod pr. civilă și art. 111 alin.1 din Codul muncii.
Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune privind constatarea discriminării solicitând respingerea acțiunii ca tardiv introdusă, întrucât potrivit art. 20 alin.1 și art. 27 alin.2 din OG nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, termenul în care persoana ce se consideră discriminată poate sesiza Consiliul este de un an și de 3 ani pentru cererea adresată instanței de judecată, în ambele cazuri termenul curgând de la data săvârșirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoștință de săvârșirea ei, reclamanții cunoscând încă din luna noiembrie 2000 faptul că indemnizațiile pentru controlorii financiari încadrați în aparatul central diferă de cele pentru cei încadrați în cadrul Camerelor de Conturi Județene.
Pe fond, s-a solicitat respingerea acțiunii ca netemeinică și nelegală, întrucât actul normativ cadru în baza căruia sunt stabilite drepturile salariale ale controlorilor financiari din cadrul Curții de Conturi este OUG nr. 160/13.10.2000 privind salarizarea controlorilor financiari din cadrul Curții de Conturi, aprobată prin Legea nr. 711 din 3 decembrie 2001, iar reclamanții beneficiază de lege specială de salarizare, potrivit căreia sunt stabilite distinct, prin anexe separate, indemnizațiile controlorilor financiari din cadrul aparatului central al Curții de Conturi și al Camerei de Conturi a Municipiului B și cele ale controlorilor financiari din cadrul Camerelor de Conturi Județene, astfel că nu se poate reține o faptă ilicită sau discriminatorie în sarcina Curții de Conturi a României care a aplicat dispozițiile legale în materie, aflate în vigoare în toată această perioadă.
S-a mai arătat că pentru anii 2002-2004 reclamanții au beneficiat de creșterile salariale prin actele normative care precizau expres fiecare categorie de personal din sectorul bugetar căruia i se acorda creșterea salarială și procentul cuvenit, potrivit actelor normative indicate(OUG nr. 187/2001, OUG nr. 186/2002 și OUG nr. 123/2003), iar creșterile salariale sunt acordate prin act normativ special în fiecare an, în care se precizează limitativ categoriile de salariați cărora li se aplică.
Aceeași pârâtă a formulat și cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice pentru ca în cazul în care se admite acțiunea reclamanților, acesta să fie obligat să asigure fondurile necesare privind plata sporului solicitat de reclamanți, întrucât potrivit art. 1 alin.3 din Legea nr. 72/1996 privind finanțele publice, în vigoare la acea dată, constituirea, repartizarea și utilizarea resurselor financiare ale statului, ale unităților administrativ-teritoriale și ale instituțiilor publice, precum și păstrarea și întrebuințarea mijloacelor materiale și bănești ale sectorului public se controlează de către Ministerul Finanțelor Publice, iar potrivit art. 25 alin. (3) din același act normativ, Ministerul Finanțelor Publice examinează proiectele de buget și stabilește împreună cu ordonatorii principali de credite, nivelul maxim al cheltuielilor bugetare.
Pe baza probatoriilor cu înscrisuri administrate în cauză, prin sentința civilă nr. 2156 pronunțată la data de 15 decembrie 2008, Tribunalul Dâmbovițaa respins excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă și a respins acțiunea reclamanților, precum și cererea de chemare în garanție.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, că este neîntemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă întrucât potrivit art. 283 din Codul muncii, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, iar pentru perioada solicitată de reclamanți nu a intervenit prescripția dreptului la acțiune.
Pe fondul cauzei, tribunal a reținut că reclamanții sunt controlori financiari în cadrul Curții de Conturi D, iar prin acțiune aceștia invocă o discriminare salarială între controlorii financiari angajați în cadrul direcțiilor județene și controlorii financiari angajați în aparatul central, la Camera de Conturi a municipiului B și la Autoritatea de Audit, discriminare nejustificată întrucât atribuțiile de serviciu sunt aceleași.
S-a mai arătat că drepturile salariale ale reclamanților sunt stabilite prin OUG nr. 160/ 13.10.2000 privind salarizarea controlorilor financiari din cadrul Curții de Conturi aprobată prin Legea nr. 711/2001, în cadrul acestui act normativ, prin anexe separate, fiind stabilite indemnizațiile controlorilor financiari din cadrul aparatului central al Curții de Conturi și al Camerei de Conturi a municipiului B și cele ale controlorilor financiari din cadrul Camerelor de Conturi Județene. Prin urmare, a reținut instanța, chiar din cuprinsul actului normativ rezultă o salarizare diferită pentru cele două categorii de angajați ai pârâtei.
A mai arătat tribunalul că în conformitate cu disp. art. 2 alin.3 din OG nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acestui scop sunt adecvate și necesare și potrivit art. 27 alin.1 din același act normativ, persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun.
De asemenea, s-a reținut că în conformitate cu deciziile Curții Constituționale a României nr. 819, 820 și 821 din 3 iulie 2008, prevederile art. 1, art. 2 alin.3 și art. 27 alin.1 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Așa fiind, a concluzionat instanța, prin aceste decizii ale Curții Constituționale s-a stabilit în mod obligatoriu că instanța de judecată are doar posibilitatea să verifice aplicarea corectă a legii și nu poate anula dispoziții legale pe care le consideră discriminatorii și nici nu le poate înlocui cu alte norme de drept nediscriminatorii. Aceasta ar însemna ca instanța de judecată să încalce principiul separației puterilor în stat, intrând în sfera legislativului.
Cum reclamanții au solicitat prin acțiune să li se aplice un act normativ în mod nediferențiat chiar dacă actul normativ cuprinde dispoziții diferite pentru diferitele categorii de salariați ai aceluiași angajator, tribunalul a respins primul capăt de cerere pentru motivele expuse mai sus.
Singura instituție în măsură să stabilească existența discriminării și să declare neconstituțional textul respectiv, a reținut tribunalul, este Curtea Constituțională care, în cadrul atribuțiilor conferite de lege, are și atribuția exercitării controlului de constituționalitate posterior, control prin care poate declara neconstituțional orice text de lege care nu respectă drepturile omului.
Cu privire la celelalte capete de cerere, s-a reținut că ele derivă din primul, așa cum au arătat și reclamanții și, pe cale de consecință, acestea au fost respinse cu aceeași motivare.
De asemenea, cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, a fost respinsă întrucât chematul în garanție nu are atribuții privind calculul drepturilor bănești cuvenite reclamanților și nu există niciun fel de raporturi specifice relațiilor de muncă între acesta și părțile ce fac obiectul conflictului de muncă și, în plus, respingerea cererii de chemare în judecată duce în mod automat și la respingerea cererii de chemare în garanție, dat fiind caracterul subsidiar al acesteia.
Împotriva sentinței primei instanțe, au declarat recurs în termen legal reclamanții criticând-o ca nelegală și netemeinică, invocând disp.art. 304 pct. 9 și art. 3041Cod pr. civilă.
Susțin recurenții că în mod nelegal le-a fost respinsă acțiunea încălcându-se și aplicându-se greșit actele normative referitoare la salarizarea controlorilor financiari din cadrul Curții de Conturi, ce formează obiectul cauzei.
Se mai arată că angajații Curții de Conturi României în funcțiile de controlori financiari, potrivit competențelor stabilite prin legea nr. 94/1992 republicată, cu modificările și completările ulterioare, își desfășoară activitatea în cadrul direcțiilor județene de control financiar ulterior, în cadrul departamentelor sectoriale ( aparatul central) din cadrul Curții de Conturi, precum și în cadrul Autorității de audit și indiferent de locul în care își desfășoară activitatea, aceștia au aceleași sarcini de serviciu, desfășoară aceleași activități de control, participă la aceleași proceduri de verificare a constatărilor din actele de control/audit, fiind supuși acelorași restricții și incompatibilități conform Legii nr. 94/1992 republicată, cu modificările și completările ulterioare, a Normelor de control financiar ulterior extern și de valorificare constatărilor aprobate prin hotărârea nr. 33/2003 a Plenului Curții de Conturi a României, Regulamentului de Organizare și Funcționare a Curții de Conturi, Codului al profesiei și fișei postului.
Se susține, în continuare, că prin OUG nr. 160/2000 se stabilește aceeași valoare de referință sectorială pentru toți controlorii financiari, iar în cazul coeficienților de multiplicare, aceștia sunt prezentați în anexă diferențiat pentru controlorii financiari din cadrul Camerelor de Conturi Județene, pe de o parte și cei din cadrul Camerei de Conturi a Municipiului B și din aparatul central al Curții de Conturi, pe de altă parte, iar dispozițiile legale au fost aplicate prin interpretarea trunchiată a legii, prin neaplicarea aceluiași tratament și prin restrângerea unor drepturi a unei părți de salariați față de altă parte a salariaților, rezultând o discriminare în ceea ce privește drepturile salariale cuvenite pentru muncă de valoare egală.
Arată recurenții că prin aplicarea coeficientului de multiplicare diferențiat între salariații din cadrul unor structuri organizatorice analoage și comparabile ale aceleiași instituții, în mod automat și fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă, în condițiile în care toți salariații au aceleași sarcini de serviciu, responsabilități și restricții, se încalcă dispozițiile constituționale, respectiv art. 16 alin. 1 din Constituție, prevederile art. 5 și art. 6 alin. 2 din Codul muncii, dispozițiile art. 2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și art. 4 din Carta Socială Europeană, fiind aplicabile și disp.art. 249 alin.2 din Tratatul de Instituire a Comunității Europene, precum și art. 292-293 din Codul muncii.
Se mai învederează că între controlorii financiari nu poate exista un tratament diferențiat sau criterii de apreciere diferite întrucât toți aparțin aceleiași categorii și îndeplinesc o funcție similară, astfel încât recurenții sunt îndreptățiți să primească același coeficient de multiplicare de care beneficiază colegii lor, făcându-se trimitere și la disp.art. 1 și art. 2 alin. 3 din OG nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare republicată, precum și la prevederile art. 2 pct. 1 și art. 29 pct. 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului arătându-se că nu sunt aplicabile în speță hotărârile Curții Constituționale nr. 818,819, 820 și 821 din anul 2008 întrucât nu s-a solicitat instanței să anuleze sau să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege și nici să le înlocuiască cu alte norme, instanțele române fiind obligate să facă aplicarea prioritară a dispozițiilor Protocolului nr. 12 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, cu respectarea art. 20 din Constituție.
S-a solicitat pentru aceste motive admiterea recursului și casarea sentinței, iar pe fond admiterea acțiunii, cerându-se judecarea cauzei în lipsă.
Deși legal citați, intimații Curtea de Conturi a României și Ministerul Finanțelor Publice nu au formulat întâmpinare cu privire la recursul reclamanților.
Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate în recurs, în raport de actele și lucrările dosarului, de dispozițiile legale ce au incidență în soluționarea cauzei, Curtea constată că recursul este nefondat potrivit considerentelor ce urmează:
Prin acțiunea formulată la prima instanță, recurenții-reclamanți, controlori financiari ai Camerei de Conturi a Județului D, au solicitat, prin primul capăt de cerere al acțiunii, obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României să le acorde același coeficient de multiplicare care se acordă și personalului din aparatul central, Camerei de Conturi a Municipiului B, Autorității de Audit, pe perioada indicată, până la data efectuării plății, actualizat cu indicele de inflație calculat de la data la care trebuia plătită suma și până la achitarea acesteia. S-a invocat în cuprinsul acțiunii existența unei discriminări prin aceea că în anexa la OUG nr. 160/2000 diferă coeficienții de multiplicare stabiliți pentru controlorii financiari din cadrul Camerelor de Conturi Județene, pe de o parte și pentru personalul din cadrul Camerei de Conturi a Municipiului B și din Aparatul Central al Curții de Conturi, pe de altă parte deși s-a susținut de către reclamanți că toți salariații au aceleași sarcini de serviciu, responsabilități și restricții.
Prin anexa (anexele) la OUG nr. 160/2000 sunt stabiliți, pe perioada de referință, coeficienții de multiplicare pentru funcțiile de controlori financiari din cadrul Curții de Conturi, coeficienți care diferă pentru controlorii financiari din aparatul central și Camera de Conturi a Municipiului B de coeficienții aplicabili controlorilor financiari din cadrul Camerelor de Conturi Județene.
Prin urmare, așa cum corect a reținut și instanța de fond, chiar din cuprinsul actului normativ rezultă o salarizare diferită pentru controlorii financiari, după distincțiile mai sus-arătate și deși recurenții-reclamanți susțin că s-a făcut o aplicare trunchiată a legii, acordarea pentru aceștia, în calitate de controlori financiari ai Camerei de Conturi a Județului D, a unor coeficienți de multiplicare diferiți de coeficienții acordați controlorilor financiari din aparatul central și Camera de Conturi a Municipiului B rezultă tocmai din aplicarea prevederilor legale.
Prin decizia nr.819/3.07.2008, Curtea Constituțională, învestită cu soluționarea excepției de neconstituționalitate ridicată de Ministerul Justiției în mai multe cauze aflate pe rolul diferitelor instanțe de judecată din țară, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că prevederile art. 1, art.2 alin 3 și art.27 alin. 1 din nr.OG 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
În considerentele deciziei sus-menționate, s-a reținut, printre altele, că având în vedere dispozițiile art. 1, ale art.2 alin.3 și ale art.27 alin 1 din nr.OG 137/2000, cu modificările și completările ulterioare, la care s-a făcut trimitere, instanța de judecată ar putea să înțeleagă că are competența să anuleze o dispoziție legală pe care o consideră discriminatorie și pentru a restabili situația de echilibru între subiectele de drept, să instituie ea însăși o normă juridică nediscriminatorie sau să aplice dispoziții prevăzute în acte normative aplicabile altor subiecte de drept, în raport de care persoana care s-a adresat instanței se consideră discriminată.
Or, a reținut Curtea Constituțională, un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art. 1 alin 4 din Constituție, ca și prevederile art.61 alin 1, potrivit cărora Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.
De asemenea, Curtea Constituțională a arătat că Parlamentul și prin delegare legislativă, Guvernul, au competența de a institui, modifica și abroga norme juridice de aplicare generală, iar instanțele judecătorești nu au o asemenea competență, misiunea lor constituțională fiind aceea de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective.
În același sens, Curtea Constituțională s-a pronunțat și prin deciziile nr.818/3.07.2008, nr.820/3.07.2008 și nr.821/3.07.2008, decizii care sunt definitive și general obligatorii, așa cum statuează disp.art.147 alin.4 din Constituție și ale art.31 alin.1 din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale și având în vedere obiectul cererii reclamanților, motivarea în fapt și temeiul de drept invocat de aceștia, soluția primei instanțe apare ca fiind corectă, neputând fi primită susținerea acestora conform căreia deciziile Curții Constituționale menționate nu ar fi aplicabile în speță.
Totodată, s-a reținut în mod just că singura instituție în măsură să stabilească faptul că textul invocat din anexa la OUG nr. 160/2000 este neconstituțional, fiind discriminatoriu și încălcând dispozițiile constituționale indicate de recurenți, este Curtea Constituțională, potrivit atribuțiilor conferite de Legea nr. 47/1992, cu modificările și completările ulterioare.
Prevederile cuprinse în tratatele și pactele internaționale invocate de recurenții-reclamanți nu pot justifica, raportat la conținutul acestora și la considerentele mai sus-arătate, admiterea recursului în sensul celor solicitate de aceștia.
Concluzionând, față de cele ce preced, Curtea privește recursul reclamanților ca nefondat, astfel încât în baza art. 312 alin.1 Cod pr. civilă îl va respinge ca atare, sentința atacată fiind legală și temeinică, în cauză nefiind incidente niciunele din motivele de modificare a sentinței indicate de recurenți în motivarea recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții, G, G, G, toți prin reprezentant și, cu domiciliul ales în Târgoviște, str. - cel, - tronson B, județul D, împotriva sentinței civile nr. 2156 din 15 decembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Curtea de Conturi a României, cu sediul în B, str. -. -, nr. 22-24 și intimatul-chemat în garanție Ministerului Finanțelor Publice, cu sediul în B,-, sector 5.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi 6 martie 2009.
Președinte JUDECĂTORI: Vera Andrea Popescu, Marilena Panait Simona
--- - - - -- -
Grefier
/VS
2 ex./01.04.2009
f--Trib.
Operator de date cu caracter personal
Nr. notificare 3120
Președinte:Vera Andrea PopescuJudecători:Vera Andrea Popescu, Marilena Panait Simona
