Plata drepturilor banesti, salariale. Speta. Decizia 6264/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr-(5106/2009)
DECIZIA CIVILĂ NR.6264/
Ședința publică de la 04.11.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Lizeta Harabagiu
JUDECĂTOR 2: Silvia Georgiana Ignat
JUDECĂTOR 3: Maria
GREFIER
Pe rol soluționarea recursurilor declarate de recurenta-pârâtă SC SA și intimatul-reclamant împotriva sentinței civile nr.4021/14.05.2009 pronunțate de Tribunalul București -Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.7350/3/LM/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns recurentul-reclamant prin avocat, care depune la dosar împuternicire avocațială, emisă în baza contractului de asistență juridică nr.160/2.11.2009 și recurenta-pârâtă, prin consilier juridic, care depune la dosar delegație de reprezentare juridică.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, în sensul că recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare, înregistrată la dosar la data de 28.09.2009, după care,
Președintele completului comunică o copie a întâmpinării recurentului-reclamant, prin avocat.
Părțile, reprezentate, arată că nu mai au alte cereri de formulat, excepții de invocat ori înscrisuri noi de administrat.
Nemaifiind cereri de formulat, excepții de invocat ori înscrisuri noi de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe cererea de recurs formulată de recurentul-reclamant.
Recurentul-reclamant, prin avocat, arată în susținerea motivelor de recurs că în ceea ce privește capetele 2 și 3 de cerere, că salariile compensatorii nu se încadrează în veniturile salariale, ci reprezintă o despăgubire bănească și nu un salariu, mai ales că angajatorul l-a eliberat din funcție pentru motive neimputabile (reorganizare). Arată în continuare că în legislația specială se mențin aceste sporuri. În ceea ce privește capătul trei de cerere, din bilanțul contabil rezultă că administratorii au repartizat profitul deși aveau posibilitatea să plătească salariile compensatorii.
Recurenta-pârâtă, prin consilier juridic, solicită respingerea recursului, ca nefondat și menținerea dispozițiilor hotărârii primei instanțe, cu privire la motivele de recurs invocate de recurentul-reclamant.
Curtea acordă cuvântul pe cererea de recurs formulată de recurenta-pârâtă.
Recurenta-pârâtă, prin consilier juridic, solicită admiterea recursului, modificarea sentinței atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată privind obligarea pârâtei la plata salariilor compensatorii și a daunelor morale.
Recurentul-reclamant, prin avocat, arată că în ceea ce privește motivele invocate de recurenta-pârâtă, instanța s-a pronunțat în mod corect. Invocă, în combaterea motivelor de recurs, dispozițiile art.1006 Cod civil. Arată că recurenta-pârâtă a avut un profit de peste șase milioane de euro. Mai arată că situația financiară este determinată de bilanțul contabil anual. De asemenea, arată că instanța poate acorda, suma reprezentând 12 salarii compensatorii potrivit art.1010 Cod civil, pentru lipsa înțelesului de a se obliga, prevăzut de art.978 Cod civil. Solicită obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, potrivit chitanței nr.62/2.11.2009, pe care o depune la dosar.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Asupra recursului civil de față constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.4021/14.05.2009, pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul București - Secția a VIII Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, a admis în parte cererea reclamantul în contradictoriu cu pârâta SC SA; a obligat pârâta către reclamant a 11 salarii de bază brute din luna anterioară concedierii, cu titlu de plății compensatorii, a respins capătul de cerere privind restituirea contribuțiilor reținute din salariul compensator acordat, a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata unor daune morale de 10.000 lei ca neîntemeiat, a admis în parte cererea privind obligarea pârâtei la plata unor cheltuieli de judecată și obligă pârâta la plata sumei de 1000 lei cu acest titlu.
În considerente a reținut că reclamantul a fost salariatul pârâtei SC SA până la data de 22.01.2009 când raporturile de muncă au încetat prin concediere colectivă conform deciziei nr.95/21.01.2009.
Încetarea raporturilor de muncă dintre părți a avut loc în temeiul prevederilor art. 65 alin. 1 din Codul muncii, respectiv ca urmare a emiterii de către angajator a unei decizii unilaterale de desfacere a contractului individual de muncă al reclamantului, pentru motive ce nu țin de persoana acestuia.
Potrivit prevederilor art. 67 din Codul muncii "salariații concediați pentru motive care nu țin de persoana lor beneficiază de măsuri active de combatere a șomajului și pot beneficia de compensații în condițiile prevăzute de lege și de contractul colectiv de muncă aplicabil.
Art. 78 alin. 1 si 2 din Contractul Colectiv de munca Unic la Nivel Național pe anii 2007 - 2010, are următoarea formulare:
La încetarea contractului individual de muncă din motive ce nu țin de persoana salariatului, angajatorii vor acorda acestuia o compensație de cel puțin un salariu lunar, în afara drepturilor cuvenite la zi
Prevederile alin. 1 sunt aplicabile atunci când încetarea contractului individual de muncă a intervenit ca urmare a unor motive ce nu țin de persoana salariatului
Cu ocazia concedierilor colective angajatorul a plătit salariaților disponibilizați, inclusiv reclamantului o compensare egală cu un salariu lunar, făcând aplicarea art. 78 alin. 1 si 2 din Contractul Colectiv de Munca Unic la Nivel Național pe anii 2007- 2010.
Potrivit dispozițiilor art. 64 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel SC SA: în situația concedierilor pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, individuale sau colective, angajatorul poate acorda în funcție de situația financiară o compensație astfel:
- echivalenta cu douăsprezece salarii de bază din luna premergătoare concedierii, în afara drepturilor cuvenite la zi, în cazul concedierilor colective;
- echivalenta cu trei salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii, în afara drepturilor cuvenite la zi, în cazul concedierilor individuale.
Întrucât a apreciat că dispozițiile susmenționate instituie o facultate si nu o obligație din partea angajatorului de a plăti salariaților concediați în cadrul concedierii colective compensația egală cu 12 salarii de bază, SC SA a decis să se prevaleze de dispozițiile art.78 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel național pe anii 2007 - 2010 și a plătit salariaților concediați o compensație egală cu doar un salariu lunar.
Instanța a apreciat însă că textul art. 78 sus-menționat are aplicație generală, el referindu-se la toate situațiile în care contractul încetează din motive neimputabile salariatului - inclusiv spre exemplu în cazul în care concedierea are loc pentru incapacitate psihică sau fizică.
Angajatorul a ignorat însă cu desăvârșire dispozițiile art. 80 alin.3 din același Contractul Colectiv de Muncă la nivel național invocat în întâmpinare, care se referă însă strict la situația de față - și anume la concedierile colective.
Dispozițiile sus-menționate prevăd că pentru situația în care se efectuează concedieri colective, părțile vor negocia acordarea de compensații bănești cu respectarea prevederilor legale și/sau ale contractelor colective de muncă aplicabile.
Or, este evident că dispozițiile speciale ale art. 80 alin.3 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel național, au prevalenta in aplicare în situația concedierilor colective, față de dispozițiile cu caracter general prevăzute de art.78 din același contract, conform principiului "specialia generalibus derogant"
În ceea ce privește obligativitatea prevederilor art. 80 alin.3 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Național pentru anii 2007-2010, conform înțelegerii partenerilor de dialog social și având în vedere dispozițiile art. 241 alin. 1 lit. d) și art. 283 alin. 3 din Codul muncii precum și faptul că, din perspectiva salariatului, acordarea unor compensații reprezintă un drept al acestuia rezultă că acestui drept îi corespunde obligația corelativă a angajatorului de acordare a acestuia în condițiile prevăzute de contractul colectiv pentru următoarele argumente:
Din dispozițiile Codului muncii, art. 247 și cele ale Legii nr. 130/1996, rezultă că orice contract colectiv de muncă se impune, în conținutul său, părților contractului individual de muncă. El guvernează aceste contracte ca o lege, impune obligații pentru angajator și creează drepturi în favoarea salariaților, atunci când clauzele contractului au un caracter concret și pot fi executate prin aducerea la îndeplinire de către părți.
Mai mult, potrivit art. 238 raportat la art. 239 și art. 241 alin. 1 lit. d) din Codul muncii, se desprinde concluzia clară a producerii efectelor prevederilor cu caracter minimal ale contractului colectiv de muncă unic la nivel național față de toți salariații încadrați la toți angajatorii din țară, indiferent de afilierea acestora la o organizație sindicală, câtă vreme contractele individuale de muncă sau contractele colective de muncă încheiate la nivel inferior nu pot cuprinde clauze care să cuprindă drepturi mai puțin favorabile salariaților decât cele stabilite prin contractul colectiv de muncă unic la nivel național.
În acest context, câtă vreme potrivit codului muncii la încheierea contractelor colective de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal, iar prevederile art. 67 din Codul muncii referitoare la măsurile de protecție socială în caz de concediere sunt norme instituite în favoarea salariaților, astfel încât având caracter minimal, codul muncii permite completarea acestor prevederi cu prevederi mai favorabile salariaților, care devin astfel obligatorii pentru toți angajatorii, textul din contractul colectiv de muncă prin care se reglementează pentru situația în care se efectuează concedieri colective, obligația negocierii acordării de compensații bănești cu respectarea prevederilor legale si/sau ale contractelor colective de muncă aplicabile, este astfel un text complementar prevederii din codul muncii, care face trimitere la drepturile prevăzute în acest contract, prevedere ce a devenit obligatorie prin reglementarea sa în contractul colectiv de muncă unic la nivel național, unde părțile au negociat o prevedere ce conferă drepturi superioare salariaților.
Drept urmare, angajatorul care a efectuat concedieri colective avea obligația negocierii acordării de compensații bănești cu respectarea prevederilor contractului colectiv de muncă aplicabil, contract care prevede ca, dacă situația salariată o permite angajatorul să acorde o compensație echivalenta cu douăsprezece salarii de bază din luna premergătoare concedierii, salariaților disponibilizați întrucât art. 243 din Codul muncii și art. 30 din Legea nr. 130/1996 prevăd că executarea contractului colectiv este obligatorie și că neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contract atrage răspunderea celor vinovați, Tribunalul a constatat că în cazul de față angajatorul era obligat în executarea art. 80 alin 3 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Național pentru anii 2007-2010 și art. 64 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel SC SA: "la purtarea de negocieri cu privire la acordarea celor 12 salarii de bază din luna anterioară concedierii, salariaților disponibilizații.
Or, nu rezultă din actele dosarului că părțile semnatare ale Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate au ajuns la un acord cu privire la acordarea compensării în cuantum de doar un salariu de bază.
Din cuprinsul întâmpinării si din înscrisurile de la dosar rezultă că după ce s-a purtat o corespondenta intre reprezentanții salariaților si patronat cu privire la aplicarea măsurii concedierii si acordarea plaților compensatorii, în final, cuantumul compensației a fost stabilit unilateral de patronat prin hotărâre a Consiliului de Administrație.
Pe de altă parte instanța apreciază ca nefiind întemeiate susținerile pârâtei vizând caracterul facultativ al acordării plăților compensatoriu prevăzut de art.64 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate.
Din folosirea în cuprinsul acestui articol, a sintagmei "angajatorul poate acorda, în funcție de situația financiară, o compensație financiară" nu rezultă decât că obligația angajatorului era afectată de o condiție suspensivă pozitivă, potestativa simplă în sensul dispozițiilor art. 1006 Cod civil.
Evenimentul viitor și nesigur ca realizare de care depindea însăși nașterea obligației angajatorului de a plăti compensațiile în cuantumul stabilit de art.64 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate era situația financiară buna a societății la momentul concedierii.
În nici un caz nu rezultă din interpretarea prevederilor susmenționate că plata acestor compensații ținea de voința exclusivă a angajatorului, ca ar fi plătit aceste compensații doar daca ar fi vrut, ceea ce ar fi fost oricum nelegal întrucât potrivit dispozițiilor art. 1010 cod civil "obligația este nulă când s-a contractat sub o condiție potestativa din partea celui ce se obligă" pentru ca atunci când condiția potestativa este din partea debitorului, echivalează cu lipsa intenției de a se obliga.
Din actele dosarului rezultă că disponibilizarea salariaților nu a intervenit din motive financiare ci din cauze ce priveau exclusiv intenția de a reorganizare eficientă a activității societății.
Acest lucru rezultă și din răspunsul pe care patronatul l-a dat reprezentanților salariaților prin adresa nr.-/17.12.2008 răspuns din care se desprinde ideea că disponibilizările nu au avut drept cauza dificultăți de natură economică ci considerente organizatorice.
Pârâta a încercat să probeze în prezentul dosar faptul că situația financiară nu a permis salariaților acordarea plăților compensatorii în cuantumul prevăzut de art. 64 din Contractul Colectiv de Muncă depunând la dosar un flux de numerar negativ.
Instanța a apreciat că fluxul de numerar nu reflectă situația financiară a societății ci doar lichiditățile sale, singurul act în măsură să reflecte situația financiară fiind bilanțul contabil care reliefează însă o situație prosperă a societății.
Mai mult prevederile contractului colectiv de muncă aplicabil la nivelul angajatorului nu consacră dreptul angajatorului de aprecia cu privire la oportunitatea acordării plăților compensatorii către salariații concediați colectiv, aceasta având posibilitatea de a refuza executarea clauzei contractuale numai în care situația financiară a unității nu permite efectiv acordarea drepturilor în discuție, respectiv, în situația unor dificultăți economice dovedite.
Or, câtă vreme din actele dosarului rezultă că nu dificultățile economice au constituit cauza disponibilizărilor colective, acestea fiind întemeiate în fapt pe reorganizarea activității societății și pe modificarea structurii organizatorice a acesteia, pentru eficientizarea activității, angajatorul nu poate invoca cu aceeași ocazie, la momentul efectuării concedierilor colective existența unor dificultăți financiare pentru a justifica refuzul de executare a clauzei contractuale și implicit acordarea plăților compensatorii negociate.
În concluzie, apărarea pârâtei în sensul că plata acestor drepturi este condiționată de aprecierea făcută de angajator cu privire la posibilitățile sale de plată nu poate fi avută în vedere de instanță, o asemenea condiție nefiind prevăzută de lege și de clauzele contractuale și în plus, ar face ca obligația asumată să fie pur potestativa, întrucât ar presupune că nașterea obligației de plată a drepturilor bănești cuvenite reclamantului cu titlu de plăți compensatorii să depindă exclusiv de voința părții debitoare (care, deși ar constata îndeplinirea condițiilor pentru nașterea obligației ar putea oricând și nejustificat să refuze efectuarea acestor plăți) ceea ce este inacceptabil.
Întrucât a apreciat că s-a realizat condiția potestativa simplă de care depindea nașterea dreptului salariaților concediați la încasarea plăților compensatorii, instanța apreciază că aceștia, inclusiv reclamantul, sunt îndreptățiți la plata compensației în cuantum de 11 salarii de bază.
Față de cele mai sus reținute Tribunalul a admis cererea de chemare în judecată în privința acestui capăt de cerere și va oblige pârâta la plata către reclamant a 11 salarii de bază brute din luna anterioară concedierii, cu titlul de plății compensatorii.
În ceea ce privește cererea reclamantului privind restituirea reținerilor făcute de angajator din salariul compensatoriu plătit instanța apreciază că aceasta este neîntemeiată pentru următoarele argumente:
Reținerea impozitului si a contribuțiilor deduse din salariul compensatoriu acordat s-a realizat conform prevederilor legislației aplicabile, respectiv dispozițiile codului fiscal (Legea nr. 571/2003) referitoare la impozitul pe venit si Normele metodologice de aplicare ale Codului fiscal (HG nr.44/2004) ce includ in categoria veniturilor impozabile si veniturile asimilate salariilor reprezentate de compensațiile bănești individuale acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective si, astfel, in aplicarea prevederilor art. 55 alin. (2) din Codul fiscal coroborate cu pct. 68 lit. I) din Normele metodologice de aplicare ale Codului fiscal, in mod legal s-a calculat, reținut si virat impozitul de 16%.
Sumele reprezentând salariile compensatorii sunt denumite in legislația fiscala compensații bănești individuale care sunt acordate salariaților, din fondul de salarii al angajatorului, la desfacerea contractului individual de munca. Aceste venituri reprezintă venituri salariale si se impozitează in luna in care sunt acordate salariaților disponibilizări in temeiul pct. 68 lit. 1) din Normele metodologice pentru aplicarea art. 55 alin. (1) si (2) din Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004 cu modificările si completările ulterioare, compensațiile bănești individuale acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, din fondul de salarii, potrivit dispozițiilor prevăzute in contractul de munca sunt considerate drept venituri asimilate salariilor. Veniturile obținute de persoanele disponibilizate prin concedieri colective, din fondul de salarii, sunt venituri impozabile, iar determinarea impozitului se face in conformitate cu prevederile art. 57 alin. 2) lit. b) din Codul fiscal, cu modificările si completările ulterioare.
Tot în privința susținerii reclamantului în sensul greșitei impuneri a sumei primite cu titlu de plăți compensatorii, față de dispozițiile art. 56 punctul 4 lit. j) din codul fiscal, care prevede faptul că sumele reprezentând plăți compensatorii calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate primite de persoanele concediate ca urmare a concedierilor colective nu sunt impozabile în sensul impozitului pe profit, Tribunalul a constatat că și aceasta este neîntemeiată, întrucât, prevederile codului fiscal mai sus arătate se referă la sumele reprezentând plățile compensatorii, calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primite de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective, fiind evident că nu mai pot fi impozitate acele sume la calcularea căruia s-a avut în vedere un venit salarial mediu net, ceea ce nu este cazul în speța de față, plățile compensatorii prevăzute de contractul colectiv de muncă la nivel de unitate angajatoare fiind calculate pe baza salariului brut de bază din luna premergătoare concedierii, salariului, astfel încât salariații au dreptul la suma rezultată în urma impozitării
În aceste condiții, Tribunalul a reținut că suma acordată reclamantului cu titlu de indemnizație de concediere a fost corect calculată cu privire la contribuția de asigurări sociale, art. 26 din Legea nr. 19/2000, așa cum a fost modificata prin Legea nr. 200/2008, - prevede strict categoria veniturilor asupra cărora nu se datorează contribuția de asigurări sociale, printre care nu se includ compensațiile bănești individuale acordate cu ocazia disponibilizării salariaților. Aceste sume fac parte din venitul brut realizat supus contribuției a asigurările sociale, iar în mod legal a calculat reținut și virat contribuția la fondul de asigurări sociale. Contribuția de asigurări sociale de sănătate.
Potrivit art. 257 lit. a) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, modificata, contribuția lunara a persoanei asigurate se aplica asupra veniturilor din salarii sau asimilate salariilor, care se supun impozitului pe venit Or, așa cum s-a reținut mai sus, compensațiile bănești individuale acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective sunt supuse impozitului pe venit, potrivit Codului fiscal si Normelor metodologice de aplicare ale Codului fiscal, astfel încât fiind supuse impozitării sunt supuse și reținerii contribuției de asigurări sociale de sănătate, sub forma unei cote de 5,5%, care se aplica asupra veniturilor din salarii sau asimilate salariilor care se supun impozitului pe venit
Persoanele juridice sau fizice la care asigurații își desfășoară activitatea au obligația sa calculeze si sa vireze contribuția angajatorului asupra fondului de salarii, datorata pentru asigurarea sănătății personalului din unitatea respectiva, astfel cum este prevăzut la art. 258 din aceeași lege. Prin fond de salarii realizat, în sensul legislației privind asigurările sociale de sănătate, se înțelege în temeiul art. 256 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, totalitatea sumelor utilizate de o persoana fizica si juridica pentru plata drepturilor salariale sau asimilate salariilor. Obligația calculării contribuției individuale la asigurările sociale de sănătate rezulta din faptul ca sunt drepturi primite de personalul disponibilizat potrivit contractului colectiv de munca datorita fostei calități de salariat a acestora. Prin urmare, întrucât compensațiile bănești sunt tratate din punct de vedere fiscal drept venituri salariale, apare si obligativitatea calculării contribuției la asigurările sociale de sănătate asupra acestor sume.
Astfel, în mod legal a calculat, reținut si virat contribuția la fondul unic de asigurări sociale de sănătate.
Contribuția de asigurare pentru accidente de munca si boli profesionale Potrivit Legii nr. 346/2002, modificata, rezulta ca din sfera sumelor exceptate de la plata contribuției de asigurare pentru accidente de munca și boli profesionale au fost eliminate drepturile plătite potrivit dispozițiilor legale în cazul desfacerii contractelor individuale de munca, în care s-ar fi înscris și plățile compensatorii. In acest sens, în mod legal a calculat, reținut și virat contribuția de asigurare pentru accidente de munca și boli profesionale.
Contribuția individuala la bugetul asigurărilor pentru șomaj - pârâta SC nu a calculat și nu a reținut contribuția individuala la bugetul asigurărilor pentru șomaj, potrivit art. 14 lit. e) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de munca.
În concluzie, a respins pretenția reclamantului privind obligarea la plata sumei reprezentând contribuțiile deduse din salariul compensatoriu acordat, întrucât acestea au fost calculate, reținute și virate de societate în conformitate cu legislația aplicabila.
Cu privire la pretențiile reclamantului privind daunele morale în cuantum de 10.000 lei Tribunalul le-a respins ca nefondate, pentru următoarele motive:
Tribunalul a constatat din precizările reclamantului că acesta solicită aceste sume ca urmare a concedierii nelegale, efectuată cu nerespectarea criteriilor de disponibilizare iar societatea deși profitabilă s-a dispersat de salariați fără a avea nici un motiv palpabil, concedierea fiind și netemeinică, ceea ce l-a afectat din punct de vedere financiar și social.
Cu privire la plata unor daune morale solicitate ca urmare a concedierii nelegale aceste pretenții sunt nefondate, întrucât, pe de o parte, caracterul nelegal sau/și netemeinic al concedierii nu mai poate fi analizat și constatat de instanță, iar pe de altă parte, existența unor fapte ilicite săvârșite de pârâte la momentul concedierii și în legătură cu concedierea sau a unor acte discreționare exercitate de pârâte în scopul concedierii sale poate avea loc numai în cadrul contestației împotriva deciziei de concediere, ocazie cu care s-ar fi putut face si verificări de către instanța investita cu soluționarea contestației în sensul susținerilor reclamantului, referitoare la impactul negativ asupra acestuia față de încălcarea flagranta si pronunțata a drepturilor sale, la suferința psihică provocată de situația de a nu putea suporta cheltuielile zilnice, etc, ceea ce, față de caracterul definitiv al actului angajatorului nu mai poate fi verificat.
A primi cererile reclamantului și aos oluționa în condițiile în care decizia de concediere a devenit definitivă prin necontestarea ei în termenul prevăzut de lege ar avea drept efect analizarea a însăși concedierii și anihilarea efectelor deciziei de concediere deși aceasta se bucură de prezumția că este un act legal și necontestat, ceea ce ar însemna eludarea dispozițiilor legale care reglementează controlul concedierii, ceea ce nu este permis.
Împotriva sus menționatei hotărâri, în termen legal au declarat recurs și SC SA, înregistrate pe rolul Curții de Apel București - Secția a VII a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale sub nr-.
În susținerea recursului a arătat că prin sentința civilă nr. 9021/14.05.2,009 pronunțată în dosar nr- al Tribunalului Bucureștia fost admisă in parte cererea de chemare în judecată, respectiv obligând pârâta la plata 11 salarii compensatorii conform contractului colectiv de muncă, respingând capătul al doilea și al treilea de cerere, privind obligarea pârâtei la restituirea contribuțiilor deduse din salariul compensatoriu acordat și daunele morale în cuantum de 10 000 lei, fără a avea motive temeinice și un fundament legal.
În ceea ce privește restituirea contribuțiilor la asigurările sociale instanța in mod netemeinic și nelegal le-a respins, întrucât aceste compensații reprezintă o despăgubire bănească și nu un salariu, mai ales faptul că calitatea de salariat a recurentului a încetat, iar această despăgubire fiind acordată după încetarea contractului individual de muncă; potrivit legii aceste contribuții se rețin din salariu sau venituri asimilate salariilor, pârâta neputând să rețină contribuțiile legale, ci numai impozitul pe venit de 16%.
Instanța a confirmat faptul că conform Legea nr.19/2000
prevedea exceptarea de la plata contribuției la asigurările sociale și drepturile plătite potrivit dispozițiilor legale, în cazul încetării raporturilor de muncă, insă precizează faptul că Legii nr.200/2008 nu mai păstrează aceste dispoziții, dar nici nu prevede faptul că se vor plăti aceste contribuții, astfel ne fiind vorba de salariu sau venituri asimilate salariului,așa cum este stipulat în lege, fiind despăgubiri bănești, urmează a nu se reține plata acestor contribuții.
Instanța a respins capătul al treilea de cerere privind acordarea de daune morale, apreciind că nu a făcut dovada unui prejudiciu, încă simplu fapt că pârâta l-a obligat să îi solicit aceste drepturi pe cale judecătorească reprezintă un prejudiciu mai ales că din bilanțul contabil rezultă că domnii administratori și manageri in loc să plătească salariile compensatorii și-au repartizat din profit suma de 1.235.360 lei, iar în fața instanței se prezintă umili cu un flux de numerar care este negativ, arătând instanței că nu au bani, practic nu au bani de dat.
În susținerea recursului său SC SA arată că potrivit art. 304 pct. 8 din Codul d e procedura civila, recurentul solicită instanței să constate că hotărârea este netemeinica, întrucât interpretând greșit actul juridic dedus judecații, instanța a schimbat natura ori înțelesul lămurit si vădit neîndoielnic al acestuia.
Instanța de fond, interpretând greșit actul juridic dedus judecații, nu a ținut cont de posibilitățile reale de plata ale societății, respectiv de apărările din întâmpinare, concluzii si de fluxurile de numerar depuse de la dosar, care evidențiază, fără putința de tăgada, lipsa lichidităților si nu a luat in considerare faptul ca se confrunta cu dificultăți de plata, prin lipsa numerarului, apreciind eronat ca bilanțul contabil reliefează o situație prospera a societății. în mod neîntemeiat tratează situația financiara a societății unilateral, numai prin prisma bilanțului contabil, deși recurenta a arătat ca situațiile financiare ale unei societăți au mai multe componente printre care inclusiv fluxurile de numerar care evidențiază posibilitățile reale de plata ale unei societăți. Prin situațiile veniturilor și cheltuielilor la perioade (fluxuri de numerar) a susținut și dovedit ca situația financiara a societății nu permitea și nu permite Instanța de fond considera în mod neîntemeiat ca acordarea unor compensații bănești în cuantum de 12 salarii de baza brute din luna premergătoare concedierii nu este o facultate a unității. Totodată, în mod netemeinic considera ca acestea trebuie acordate întrucât situația financiara a societății ar permite plata acestora, obligându-l la achitare. Mai mult, creează o confuzie intre cauza (motivul) concedierii colective la nivel de societate, care nu a fost bazata pe dificultăți de ordin economic, ci pe considerente organizatorice și cauza neacordării unor compensații bănești la nivelul a 12 salarii de baza brute din luna premergătoare concedierii. Aceste aspecte sunt tratate distinct atât în Notificarea nr. 46613/04.12.2008 cât și în adresa nr. 47509/17.12.2008. Instanța de fond, preluând din adresa nr. 47509/17.12.2008 cauza (motivul) concedierii colective care nu a fost bazat pe dificultăți financiare, îl suprapune în mod neîntemeiat peste motivul imposibilității plații de către societate a salariilor compensatorii în cuantumul prevăzut.
Sintagma "situația financiara" din cuprinsul art. 64 al Contractului colectiv de munca încheiat la nivelul SA se refera la toate componentele situațiilor financiare potrivit legilor contabile si nu se rezuma numai la bilanț si contul de profit si pierdere.
Situațiile financiare sunt alcătuite, potrivit Legii nr.82/1991 a contabilității și nr. 1752/2005 pentru aprobarea reglementarilor contabile cu directivele europene, din următoarele componente: bilanț, contul de profit și pierdere, situația modificărilor capitalului propriu, situația modificărilor poziției financiare, sau mai exact situația fluxurilor de trezorerie sau a fluxurilor de fonduri (astfel fiind fluxurile de numerar ale de la data de 29.09.2008 si 19.01.2009), politici contabile și note explicative. Aceste documente, componente ale situațiilor financiare, reprezintă un tot unitar, care se analizează împreuna prin prisma procesului de raportare financiara. O situație financiara a societății la un moment dat este determinata de posibilitățile de plata la acel moment și nu numai prin prisma bilanțului și a contului de profit și pierderi (de unde rezulta profitul net), ce evidențiază cursul societății intr-un întreg an - care poate sa înceapă rău și sa se termine bine, sau invers. De aceea și impozitul pe profit se calculează, final, după închiderea exercițiului financiar. Or, din situația fluxului de numerar prezentat de SA, pentru perioada septembrie 2008 - august 2009, rezulta veniturile si obligațiile de plata si, totodată, fără posibilitate de interpretare, ca începând cu luna decembrie 2008 societatea este in deficit cu disponibilitățile atât in lei cât si in euro.
Un alt aspect pe care recurenta este acela ca, chiar daca din bilanțul si contul de profit si pierderi aferent exercițiului financiar al anului 2008 rezulta ca societatea a realizat profit, repartizarea profitului se efectuează pe destinațiile prevăzute de dispozițiile legale in vigoare, conform hotărârii adunării generale a acționarilor. Astfel, după plata impozitului pe profit si repartizarea la fondul de rezerva a cotei prevăzute de Legea nr.31/1990 a societăților comerciale, profitul net rămas, este la dispoziția exclusiva a acționarilor care decid asupra destinației acestuia. In aceste condiții direcționarea profitului către fondul de salarii (din care se plătesc inclusiv aceste compensații bănești), înainte de aprobarea bilanțului si contului de profit si pierderi, fără aprobarea adunării generale a acționarilor constituie o încălcare a legii, fiind considerata infracțiune. Niciun angajator, care este pus de acționari sa administreze o societate si sa angajeze forța de munca salariata, nu se poate angaja sa achite salariaților drepturi din profit fără aprobarea adunării generale a acționarilor, care nu l-a împuternicit in acest sens. De aceea, nici la negocierea contractului colectiv de munca la nivel de unitate, plata mai mult de un salariu compensatoriu celor disponibilizați.
conducerea societății, împuternicita de Consiliul de administrație in acest scop, nu se putea angaja ferm sa acorde, cu titlu de compensații, sume pe care nu le putea prevedea si cuantifica in momentul negocierii si care, fără aprobarea adunării generale a acționarilor nu puteau fi incluse in bugetul de venituri si cheltuieli, în fondul de salarii (deci, in cheltuieli, pentru ca din alte surse nu se puteau acorda).
înregistrat de societate la finele anului 2008 nu ar fi putut fi repartizat mai înainte de adunarea generala a acționarilor și mai ales pe fondul de salarii.
La momentul disponibilizărilor societatea a avut un motiv legitim si o justificare reala a imposibilității de plata a compensațiilor bănești la nivelul a 12 salarii de baza brute avute in luna premergătoare concedierii colective, pe de o parte pentru ca nu avusese loc adunarea generala a acționarilor, iar pe de alta parte pentru ca fluxul de numerar de la finele anului 2008 si in perspectiva pe anul 2009 erau negative.
Chiar daca la 31.12.2008 societatea a înregistrat profit, aceasta se datorează rezultatelor bune din cursul anului 2008, care insa spre sfârșitul anului s-au deteriorat si au determinat un profit diminuat fata de cel programat si un volum de numerar foarte mic, care nu permitea alte cheltuieli decât cele programate. economico-financiari de dezechilibru in actuala criza economica manifestata la nivel mondial, la nivelul tarii si, implicit, la nivelul societății, trebuie luați în considerare si au un caracter obiectiv si exterior persoanei sau voinței angajatorului, astfel încât nu se pot pune în discuție problemele de apreciere a conduitei sale.
Acordarea compensațiilor la nivelul a douăsprezece salarii, intimatului - reclamant cat si altor persoane concediate, ar fi dus societatea in imposibilitate de plata a creditorilor privilegiați - salariații ramași, atâta timp cat sursa de plata o constituie fondul de salarii.
În concluzie, recurenta consideră ca instanța de fond trebuia sa interpreteze art. 64 din contractul colectiv de munca încheiat la nivelul, potrivit art. 977 din Codul civil si art. 7(2) din Legea nr. 130/1996, după intenția comuna a pârtilor contractante, aceea de a nu se obliga in mod imperativ angajatorul, iar pe de alta parte, sa privească situațiile financiare ca pe un tot unitar, nu numai raportat la contul de profit si pierderi. In același timp, in afara de acționari, nimeni nu poate dispune asupra destinației profitului net al societății.
Instanța de fond a interpretat in mod greșit hotărârea Consiliului de administrație al societății din data de 19.01.2009, considerând ca in final, cuantumul compensației a fost stabilit unilateral de către patronat, iar din actele dosarului nu rezulta ca părțile semnatare ale contractului colectiv de munca ar fi ajuns la un acord cu privire la acordarea compensării in cuantumul unui salariu de baza. Din modul în care a fost redactat textul art. 64 din contractul colectiv de munca încheiat la nivelul societății rezulta ca părțile contractante nu au convenit asupra instituirii unei obligații în sarcina angajatorului în situația concedierilor colective, termenul "poare acorda" semnificând lăsarea deciziei de acordare a sumelor cu titlu de compensație la latitudinea societății, după o analiza prealabila a situației financiare. Față de modul de redactare a clauzei, nu exista nicio dificultate în determinarea înțelesului sau, respectiv a voinței interne a părților cu prilejul negocierii colective, mai ales prin raportarea la alte clauze ale contractului colectiv de munca, care instituie obligații. Astfel, nu este vorba de decizie unilaterala a Consiliului de administrație al societății, ci de interpretarea clauzelor contractului colectiv de munca încheiat la nivel de unitate.
Urmare celor prezentate, solicita sa se constate ca hotărârea este netemeinica, întrucât, interpretând greșit actele juridice deduse judecații, instanța a schimbat natura ori înțelesul lămurit si vădit neîndoielnic al acestora.
Potrivit art. 304 punctul 7 din Codul d e procedura civila, solicita sa se constate ca hotărârea este netemeinica, întrucât cuprinde motive contradictorii.
Recurenta consideră că se află în fața unor motive contradictorii, întrucât, pe de o parte, din considerentele si dispozitivul sentinței recurate rezulta faptul ca trebuie sa achite in integralitate, către intimatul-reclamant, suma pretinsa prin cererea introductiva, respectiv unsprezece salarii de baza brute in cuantum egal cu cel al salariului de baza brut din luna anterioara concedierii, neluand in considerare ca din suma bruta ceruta si acordata recurenta-parata trebuie sa retina impozitul pe salarii si celelalte contribuții datorate potrivit legii, iar, pe de alta parte, tot din considerentele si dispozitivul hotărârii atacate rezulta ca instanța respinge capătul al doilea de cerere, considerând ca in mod temeinic a calculat, reținut si virat impozitul si contribuțiile aferente salariului compensatoriu acordat la concediere.
Astfel, contradicția rezulta din faptul ca, pe de o parte, instanța admite ca a procedat legal prin reținerea impozitului pe venit si a contribuțiilor potrivit legislației aplicabile, cu ocazia plații salariului compensatoriu acordat la concediere, respingând acest al doilea capăt de cerere, iar pe de alta parte obliga recurenta-parata la plata către intimatul-reclamant a unsprezece salarii de baza brute in cuantum egal cu cel al salariului de baza brut din luna anterioara concedierii.
Or, așa cum recurenta motivat in întâmpinare si in concluziile pe fond, în mod corect a procedat la deducerea contribuțiilor din salariul compensatoriu acordat, iar în situația în care este obligata sa plătească unsprezece salarii compensatorii intimatului-reclamant, aceasta nu se realizează la nivel de suma bruta, ci, întrucât se aplica aceleași dispoziții legale privind impunerea veniturilor, precum și reținerea și virarea contribuțiilor.
Instanța de fond nu a luat in considerare apărările recurentei cu privire la acest aspect, respectiv ca din pretențiile intimatului-reclamant trebuiau scăzute impozitul pe venit si contribuțiile legale datorate care, potrivit Codului fiscal se rețin la sursa, astfel încât suma ce s-ar fi cuvenit efectiv, după scăderea acestor obligații legale, ar fi fost de 12.108 lei si nu de 17.160 lei, cat s-a pretins si cat s-a admis.
Urmare aspectelor invocate, recurenta solicită instanței să constate netemeinicia hotărârii atacate, întrucât cuprinde motive contradictorii.
Potrivit art. 304 pct. 9 din Codul d e procedura civila, recurenta solicită instanței să constate ca hotărârea pronunțata este data cu aplicarea greșita a legii, întrucât acordarea unui singur salariu compensatoriu cu ocazia concedierii colective este legala și temeinica, în concordanta cu dispozițiile art. 78 din Contractul colectiv de munca unic Ia nivel național pe anii 2007-2010, cu prevederile contractului colectiv de munca încheiat la nivelul SA, cu hotărârea Consiliului de administrație al și conform angajamentului asumat de prin Notificările transmise reprezentanților salariaților în cadrul procedurii concedierii colective.
Instanța de fond a nesocotit principiul înscris in art. 969 din Codul Civil, potrivit căruia convențiile au putere de lege intre părțile contractante.
Art.41 din Constituția României stabilește: "Dreptul la negocieri colective in materie de munca si caracterul obligatoriu al convențiilor colective sunt garantate", iar art. 7 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de munca prevede expres: "Contractele colective de munca, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților. " La formularea art. 64 din Contractul colectiv de munca, cu ocazia negocierii cu reprezentanții aleși ai salariaților, părțile au convenit ca angajatorul sa aibă posibilitatea de a decide asupra acordării compensațiilor, in funcție de conjunctura (situația societății la momentul respectiv, neafectarea personalului rămas, posibilitățile de plata), si bineînțeles, daca situația financiara ii permite acest lucru.
Angajatorul a aplicat corect legea si nu s-a abătut de la normele cu caracter imperativ pe care le instituie contractul colectiv de munca unic la nivel național încheiat pentru anii 2007-2010, asigurându-le salariaților o protecție socială minimă impusa de lege prin acordarea unui salariu compensatoriu. Temeiul legal al acordării unui singur salariu compensatoriu cu ocazia concedierii colective îl constituie art. 78 din Contractul colectiv de munca unic la nivel național pe anii 2007-2010 nr. 2895/21/29.12.2006, care cuprinde prevederi minimale obligatorii de aplicat de către toți angajatorii si pe care Ie-a respectat întocmai. Având in vedere situația financiara a, disponibilitățile bănești si fluxul de numerar negativ din ultimul trimestru al anului 2008, din perioada disponibilizării cat si din perspectiva anului 2009, precum si faptul ca art. 64 din contractul colectiv de munca al prevede o posibilitate, o latitudine a angajatorului in acordarea unor compensații in cazul concedierii colective, iar art.78 din Contractul colectiv de munca la nivel național stabilește o obligație pentru angajator, a acordat o compensație de un salariu brut lunar, cat era obligat si cat a putut din fondul de salarii, in afara drepturilor cuvenite la zi.
Posibilitatea acordării a douăsprezece salarii compensatorii celor concediați a fost reanalizata de Consiliul de administrație al in ședința din data de 19.01.2009, care a decis, in continuare, in raport de posibilitățile de plata ale societății, acordarea unor compensații la nivelul unui salariu de baza brut avut in luna premergătoare concedierii colective, pentru fiecare salariat disponibilizat.
Atunci când, la 19.01.2009, Consiliul de administrație a reanalizat posibilitatea reala a acordării salariilor compensatorii a ținut seama de cifra pe care ar reprezenta-o acordarea a douăsprezece salarii de baza brute pentru cei 129 salariați disponibilizați. Cu acest prilej a constatat ca suma salariilor compensatorii ar însemna circa 3 milioane lei, reprezentând fondul de salarii al societății pentru doua luni si J, fapt ce ar genera imposibilitatea plații salariilor pentru angajații ramași.
Fiind pus sa aleagă intre o măsura de protecție sociala pentru personalul disponibilizat (care beneficiază de alte venituri: ajutor de șomaj - care ulterior a fost prelungit, prin ordonanța de urgenta, cu încă trei luni -, eventuala remunerație pentru munca prestata in cazul angajării, pensie si alte surse) si plata muncii prestate pentru salariații ramași, in condițiile lipsei disponibilităților de plata, precum si a formulării permisive a art.64 din Contractul colectiv de munca la nivelul societății, Consiliul de administrație a decis acordarea unui salariu compensatoriu, in conformitate cu dispozițiile imperative ale art.78 din Contractul colectiv de munca la nivel național.
Examinând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma criticilor invocate de către recurenti, ținând seama de prevederile art.3041pr.civ. Curtea reține următoarele:
Recurentul-reclamant a fost salariatul pârâtei SC SA până la data de 22.01.2009 când raporturile de muncă au încetat prin concediere colectivă conform deciziei nr.95/21.01.2009, în temeiul prevederilor art. 65 alin. 1 din Codul muncii, pentru motive ce nu țin de persoana salariatului.
Angajatorul a plătit salariaților disponibilizați, inclusiv reclamantului o compensatie egală cu un salariu lunar, asa cum rezulta din decizia de concediere si din extrasul de pe statele de plata comunicat salariatului.
In ceea ce priveste recursul formulat de recurentul-reclamant, curtea retine ca principalele critici privesc sumele retinute cu titlu de impozit si contributii speciale de bugetele de asigurari sociale de sanatate, pensie si somaj din salariul compensatoriu acordat si pretentiile cu titlu de daune morale.
Recursul recurentului-reclamant este intemeiat doar in parte sub aspectul sumelor retinute cu titlu de contributii la bugetul asigurarilor sociale, restul retinerilor fiind facute in mod legal si temeinic.
Astfel, sub aspectul impozitului, in baza art.55 alin.1 si 2 din Codul fiscal, Curtea constata ca acesta trebuia retinut din compensatiile acordate, care au fost stabilite la nivelul salariului de baza brut, motiv pentru care nu sunt aplicabile dispozitiile art.55 alin.4 lit.j dn Codul fiscal, dispozitie legala care se refera la neimpozitarea sumelor reprezentând plățile compensatorii, calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primite de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective, conform legi.
Cum drepturile compensatorii cuvenite recurentului-reclamant au fost stabilite prin Contractul colectiv de munca la nivelul salariilor de baza brute din luna premergatoare concedierii, acestea nu se incadreaza in exceptia prevazuta de lege, urmand a li se aplica dreptul comun, fiind deci supuse impozitarii.
Curtea nu poate retine nici sustinerile recurentului sub acest aspect in sensul ca suma respectiva a reprezentat o despagubire, nefiind supusa impozitarii, deoarece legea prevede expres si limitativ veniturile care nu sunt supuse impozitarii, drepturile respective neintrand in exceptiile mentionate de aliniatul 4.
In ceea ce priveste contributiile la asigurari sociale, Curtea constata ca in cauza sunt aplicabile dispozitiile art.21 alin.6 din Legea nr.19/2000, potrivit carora ontribuția de asigurări sociale pentru persoanele care beneficiază de plăți compensatorii se suportă din bugetul asigurărilor pentru șomaj la nivelul cotei contribuției individuale de asigurări sociale.
Este adevarat ca potrivit art.26 din aceeasi lege, aceste venituri nu sunt scutite de plata contributiilor la asigurari sociale, nefiind prevazute in categoria veniturilor exceptate potrivit acestui articol, dar fostul angajator nu trebuia sa retina si sa vireze aceste contributii deoarece ele nu sunt suportate pentru aceste venituri de catre angajat, ci de catre bugetul asigurărilor pentru șomaj, potrivit art.21 alin.6 din Legea nr.19/2000.
In privinta asigurarilor sociale de sanatate, in mod corect instanta de fond a retinut ca acestea sunt datorate inclusiv pentru platile compensatorii, care din punct de vedere fiscal sunt asimilate veniturilor salariale si nu sunt exceptate de la plata acestei contributii, in baza art.257 alin.2 din Legea nr.95/2006.
De asemenea, in temeiul Legii nr. 346/2002, modificata, platile compensatorii nu fac parte din sfera sumelor exceptate de la plata contribuției de asigurare pentru accidente de munca și boli profesionale, motiv pentru care fostul angajator în mod legal a calculat, reținut și virat contribuția de asigurare pentru accidente de munca și boli profesionale.
Contribuția individuala la bugetul asigurărilor pentru șomaj nu a fost calculata și reținuta de pârâta, potrivit art. 14 lit. e) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de munca.
In ceea ce priveste daunele morale, Curtea constata ca recursul recurentului-reclamant nu este fondat, deoarece acesta nu a dovedit intrunirea cumulativa a conditiilor raspunderii patrimoniale a angajatorului in conditiile art.269 Codul muncii.
In mod corect instanta a analizat aceasta cerere in functie de motivele invocate de reclamant, care privesc nelegalitatea concedierii. Dar, avand in vedere ca acesta nu a contestat decizia de concediere in termenul prevzut de lege si nu s-a constatat nelegalitatea acesteia, instanta de fond nu putea analiza existenta unei fapte ilicite sub acest aspect, deoarece nu a fost investita cu o contestaie impotriva concedierii.
De asemenea, din probele administrate in cauza nu rezulta existenta unei legaturi de cauzalitate si nici vinovatia anagajatorului in producerea prejudiciului.
In recurs, recurentul a invocat motive noi in sustinerea acestui capat de cerere, in sensul ca prejudiciul este dovedit de simplul fapt ca a fost obligat sa-si solicite drepturile pe cale judecatoreasca. Curtea constata ca instanta de fond a fost sesizata cu pretentii cu titlu de daune morale, in conditiile in care fapta ilicita imputata fostului angajator era concedierea nelegala, nu neplata compensatiilor, ceea ce presupune o alta cauza juridica, deci o cerere noua.
Fiind o cerere noua in recurs, aceasta nu poate fi analizata fata de dispozitiile art.294 si art.316 Cod procedura civila.
In ceea ce priveste recursul formulat de recurenta-parata, acesta priveste aspecte legate doar de admiterea pretentiilor pentru cele 11 salarii compensatorii si de plata cheltuielilor de judecata.
Sub aspectul platilor compensatorii datorate de fostul anagajator, Curtea constata ca solutia pronuntata de prima instanta este temeinica si legala.
In cauza nu sunt incidente motivele de recurs prevazute de art.304 pct.8 si 9 Cod procedura civila. Instanta nu a interpretat gresit actul juridic dedus judecatii, schimband natura ori intelesul lamurit si vadit neindoielnic al acestora si nici nu a dat o hotarare cu aplicarea gresita a legii.
Solutia instantei se intemeiaza pe dispozitiile art. 64 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel SC SA, potrivit caruia în situația concedierilor pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, individuale sau colective, angajatorul poate acorda în funcție de situația financiară o compensație astfel:- echivalenta cu douăsprezece salarii de bază din luna premergătoare concedierii, în afara drepturilor cuvenite la zi, în cazul concedierilor colective; - echivalenta cu trei salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii, în afara drepturilor cuvenite la zi, în cazul concedierilor individuale.
Reclamantul se incadreaza in situatia prevazuta de textul respectiv, contractul sau incetand in cadrul unei concedieri colective, motiv pentru care avea dreptul la douăsprezece salarii de bază din luna premergătoare concedierii, în afara drepturilor cuvenite la zi.
Curtea nu poate retine sustinerile recurentei-parate in sensul ca plata compensatiilor banesti in cuantumul prevazut de Contractul Colectiv de Muncă la nivel SC SA reprezenta o facultate a angajatorului si ca acordarea unui singur salariu compensatoriu a fost justificata de situatia financiara a societatii.
In primul rand, plata compensatiilor nu reprezenta o facultate a anagajatorului, ci o obligatie impusa de lege si de Contractul colectiv de munca la nivel de unitate.
Instanta de fond a interpretat corect legea si contractul amintit si a argumentat pe larg rationamentul care justifica acordarea a douăsprezece salarii de bază din luna premergătoare concedierii.
Este adevarat ca potrivit dispozitiilor art. 78 alin. 1 si 2 din Contractul Colectiv de Munca Unic la Nivel Național pe anii 2007 - 2010, la încetarea contractului individual de muncă din motive ce nu țin de persoana salariatului, angajatorii vor acorda acestuia o compensație de cel puțin un salariu lunar, în afara drepturilor cuvenite la zi.
Dar, dispozitia mentionata este una generală si trebuie aplicata si interpretata in concordanta cu celelalte dispozitii generale si speciale prevazute de lege si de contractele colective.
In acest sens, potrivit art. 80 alin.3 din același Contractul Colectiv de Muncă la nivel național, în situația în care se efectuează concedieri colective, părțile vor negocia acordarea de compensații bănești cu respectarea prevederilor legale și/sau ale contractelor colective de muncă aplicabile.
Asa cum corect a apreciat instanta de fond, este evident că dispozițiile speciale ale art. 80 alin.3 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel național au prevalenta în situația concedierilor colective, față de dispozițiile cu caracter general prevăzute de art.78 din același contract, conform principiuluispecialia generalibus derogant.
In temeiul art. 80 alin.3 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Național pentru anii 2007-2010, având în vedere dispozițiile art. 241 alin. 1 lit. d) și art. 283 alin. 3 din Codul muncii, salariatul are dreptul la acordarea unor compensații, drept căruia îi corespunde obligația corelativă a angajatorului.
Potrivit dispozitiilor art. 236 Codul muncii și cele ale Legii nr. 130/1996, contractul colectiv de muncă este obligatoriu pentru părțile semnatare.
Potrivit art. 238 din Codul muncii, la încheierea contractelor colective de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal. Plata compensatiilor în caz de concediere reprezinta măsura de protecție socială si este reglementa prin norme prevazute în favoarea salariaților, astfel încât având caracter minimal, codul muncii permite completarea acestor prevederi cu dispozitii mai favorabile.
aceasta este situatia prevederilor cuprinse in Contractul Colectiv de Muncă la nivel SC SA. In aplicarea dispozitiilor amintite din Codul muncii si din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Național pentru anii 2007-2010, partile au negociat acordarea de compensații bănești in situația în care se efectuează concedieri colective si acordul la care au ajuns este obligatoriu pentru acestea, întrucât art. 243 din Codul muncii și art. 30 din Legea nr. 130/1996 prevăd că executarea contractului colectiv este obligatorie și că neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contract atrage răspunderea celor vinovați.
de drepturile stabilite prin contractul colectiv la nivel de unitate, executarea obligatiei corelative a angajatorului nu poate fi lasata la latitudinea acestuia, deoarece, potrivit art.978 Cod civil, cand o clauza poate avea doua intelesuri, ea se interpreteaza in sensul in care poate avea un efect, iar nu in acela ce nu ar putea produce niciunul.
In ciuda negocierii de comun acord a acestor drepturi, cuantumul compensației a fost stabilit unilateral de patronat prin hotărâre a Consiliului de Administrație.
Nu pot fi retinute susținerile recurentei vizând caracterul facultativ al acordării plăților compensatorii, in mod corect instanta de fond aratand ca prevederile respective reprezinta doar o obligație afectată de o condiție suspensivă pozitivă, potestativa simplă în sensul dispozițiilor art. 1006 Cod civil.
Evenimentul viitor și nesigur ca realizare de care depindea însăși nașterea obligației angajatorului de a plăti compensațiile în cuantumul stabilit de art.64 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate era situația financiară buna a societății la momentul concedierii.
Plata acestor compensații nu putea ține de voința exclusivă a angajatorului, deoarece potrivit dispozițiilor art. 1010 Cod civil "obligația este nulă când s-a contractat sub o condiție potestativa din partea celui ce se obligă". Când condiția potestativa este din partea debitorului, aceasta echivalează cu lipsa intenției de a se obliga.
Din probele administrate in cauza rezultă că masura concedierii colective nu s-a facut din motive financiare, ci din cauze ce priveau exclusiv intenția de a reorganizare eficientă a activității societății. Astfel, Curtea a retinut răspunsul pe care patronatul l-a dat reprezentanților salariaților prin adresa nr.-/17.12.2008 si bilanțul contabil, care demonstreaza existenta profitului in anul in are a avut loc disponibilizarea.
In conditiile in care societatea a realizat profit si nu avea probleme financiare, Curtea nu poate retine sustinerile recurentei in sensul ca lipsa lichiditatilor a impiedicat-o sa acorde compensatiile la care s-a obligat. De asemenea, executarea obligatiei nu depindea nici de plata salariatilor neconcediati, in vonditiile in care acestea reprezentau obligatii diferite, ce aveau cauze diferite.
In mod corect instanta de fond a apreciat ca prevederile contractului colectiv de muncă aplicabil la nivelul angajatorului nu consacră dreptul angajatorului de aprecia cu privire la oportunitatea acordării plăților compensatorii către salariații concediați colectiv, aceasta având posibilitatea de a refuza executarea clauzei contractuale numai daca situația financiară a unității nu permite efectiv acordarea drepturilor în discuție, respectiv, în situația unor dificultăți economice dovedite. Câtă vreme din actele dosarului rezultă că nu dificultățile economice au constituit cauza disponibilizărilor colective, acestea fiind întemeiate în fapt pe reorganizarea activității societății și pe modificarea structurii organizatorice a acesteia, pentru eficientizarea activității, angajatorul nu poate invoca cu aceeași ocazie, la momentul efectuării concedierilor colective existența unor dificultăți financiare pentru a justifica refuzul de executare a clauzei contractuale și implicit acordarea plăților compensatorii negociate.
de aceste considerente, Curtea constata ca pretentiile intimatului-reclamant sunt intemeiate, iar hotararea instantei de fond sub acest aspect este legala si temeinica.
Curtea nu poate retine nici motivul de recurs intemeiat pe dispozitiile art.304 pct.7 Cod procedura civila, deoarece hotararea nu cuprinde motive contradictorii.
Instanta de fond a dispus obligarea paratei la plata catre reclamant a unsprezece salarii de baza brute in cuantum egal cu cel al salariului de baza brut din luna anterioara concedierii. Drepturile respective au fost acordate in cuantum brut, urmand ca recurenta-intimata sa retina si sa vireze impozitul si contributiile prevazute de lege, aspecte pe care Curtea le-a analizat anterior, cu exceptia contributiei la asigurari sociale, care, in temeiul art.21 alin.6 din Legea nr.19/2000, pentru persoanele care beneficiază de plăți compensatorii se suportă din bugetul asigurărilor pentru șomaj la nivelul cotei contribuției individuale de asigurări sociale.
Deci, nu exista contradictie intre aceasta dispozitie si cea referitoare la respingerea capetelor de cerere referitoare la restituirea retinerilor, nefiind incident motivul de recurs invocat de recurenta.
de toate aceste considerente de fapt si de drept, in baza art.312 Cod procedura civila, Curtea va admite recursul recurentului-reclamant, va odifica în parte sentința recurată în sensul că va obliga pârâta și la restituirea către reclamant a contributiei de asigurări sociale reținute din salariul compensatoriu acordat, mentinand celelalte dispoziții ale sentintei recurate si va espinge, ca nefondat, recursul declara de recurenta-pârâtă.
In temeiul art.274 Cod procedura civila, constatand culpa procesuala a intimatei-parate, Curtea va dispune si obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecata avansate in recurs de recurentul-reclamant, reprezentate de onorariu de avocat, potrivit chitantei depuse la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurentul-reclamant împotriva sentinței civile nr.4021/14.05.2009 pronunțate de Tribunalul București -Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.7350/3/LM/2009, în contradictoriu cu recurenta-pârâtă SC SA.
Modifică în parte sentința recurată în sensul că obligă pârâta și la restituirea către reclamant a contributiei de asigurări sociale reținute din salariul compensatoriu acordat.
Menține celelalte dispoziții.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă SC SA împotriva sentinței civile nr.4021/14.05.2009 pronunțate de Tribunalul București -Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.7350/3/LM/2009, în contradictoriu cu recurentul .
Obligă intimata-pârâtă la 2200 lei, cheltuieli de judecată către recurentul-reclamant.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 04.11.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
GREFIER,
Red:MC.
Tehnored:
2 EX./19.11.2009
Jud. fond:
Președinte:Lizeta HarabagiuJudecători:Lizeta Harabagiu, Silvia Georgiana Ignat, Maria
