Plata drepturilor banesti, salariale. Speta. Decizia 7176/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (Număr în format vechi 5832/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA nr. 7176
Ședința publică de la 07 decembrie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Nadia Raluca Ilie
JUDECĂTOR 2: Adela Cosmina Bodea
JUDECĂTOR - - A
GREFIER -
Pe rol judecarea recursului formulat de recurenta împotriva sentinței civile nr. 5718 din 29.06.2009 pronunțată de Tribunalul București Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul, având ca obiect - drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns recurenta, prin consilier juridic, ce depune delegație la dosar, intimatul prin avocat, ce depune împuternicire avocațială nr.210/04.12.2009.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că prin serviciul registratură, s-a depus la dosar la data de 18.-, de către intimatul, întâmpinare, în dublu exemplar.
Curtea comunică recurentului, un exemplar al întâmpinării.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul părților în susținerea/combaterea recursurilor.
Recurenta, prin avocat, solicită admiterea recursului său astfel cum a fost formulat, respingerea cererii intimatului la plata sumei reprezentând o compensație echivalentă cu 11 salarii și să se constate temeinicia și legalitatea acordării de către angajator a unei compensații egale cu un salariu cu ocazia concedierii colective.
Recurentul, prin avocat, solicită respingerea recursului și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii atacate, ca fiind temeinică și legală. În mod corect, instanța de fond a dispus obligarea pârâtei SC SA la plata drepturilor bănești compensatorii, conform dispozițiilor art.64 pct.1 din Contractul colectiv de muncă, având în vedere profitul societății. În contractul colectiv de muncă se stipulează că se va plăti salarii brute, iar sarcina plății contribuțiilor la asigurările sociale revine angajatorului. Această plată a drepturilor bănești nu este la latitudinea angajatorului, astfel că dispozițiile art.1010 coroborate cu prevederile art. 978 din Codul civil și analizând sintagma "se poate da", apreciază că, această sintagmă semnifică lăsarea deciziei de acordare a sumelor cu titlu de compensații la latitudinea societății, după o analiză prealabilă a situației financiare care în prezent este prosperă și astfel cele 11 salarii compensatorii pot fi acordate salariatului. Se solicită restituirea contribuțiilor la asigurări sociale, ce au fost reținute incorect, întrucât aceste compensații reprezintă o despăgubire bănească și nu un salariu. Cu cheltuieli de judecată.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Prin sentința civilă nr.5718/29.06.2009 pronunțată în dosarul nr- Tribunalul București Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul, în contradictoriu cu pârâta A având ca obiect drepturi bănești; a obligat pârâta să-i plătească reclamantului suma de bani reprezentând echivalentul a 11 salarii compensatorii conform contractului colectiv de muncă și să-i restituie contribuțiile deduse nelegal din salariul compensatoriu acordat; a respins în rest cererea; a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1400 lei.
Tribunalul Bucureștia reținut ca reclamantul a solicitat, în contradictoriu cu pârâta, obligarea pârâtei la plata a 11 salarii compensatorii, conform contractului colectiv de muncă, în cuantum de 14740 lei, obligarea pârâtei la restituirea contribuțiilor deduse din salariul compensatoriu acordat, daune morale în cuantum de 10.000 lei și cheltuieli de judecată.
Prin decizia nr. 71/21.01.2009, s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al reclamantei, prin concediere, pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, ca urmare a desființării locului de muncă ocupat de acesta. In conformitate cu art. 7 din decizia menționată, reclamantului i s-a acordat o compensație la nivelul unui salariu de bază brut avut în luna premergătoare concedierii.
Reconsiderând opinia asupra litigiului dedus judecății, opinie exprimată anterior în cauze cu aceleași părți și obiect, Tribunalul Bucureștia apreciat că acțiunea.
Din înscrisurile depuse la dosar, tribunalul a constatat că în cauză s-a dispus concedierea petentului pentru motive independente de persoana sa. De asemenea, concedierea colectivă nu a fost determinată de motive ce țin de situația financiară a societății, ci așa cum rezultă din notificare a fost determinată de reorganizarea activității.
Ca măsuri pentru atenuarea consecințelor concedierii și compensațiile ce urmează a fi acordate salariaților concediați, se face trimitere la contractul colectiv de muncă, însă motivat de aprecierea posibilităților financiare ale societății, se constată că angajatorul poate acorda o compensație la nivelul unui salariu brut lunar, conform art. 78 din contractul colectiv de muncă la nivel național.
Conform art. 64 alin. 1 lit. a din contractul colectiv de muncă, în situația concedierilor pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, individuală sau colectivă, angajatorul poate acorda, în funcție de situația financiară, o compensație echivalentă cu 12 salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii, în afara drepturilor cuvenite la zi, în cazul concedierilor colective.
Din analiza textului legal menționat rezultă că acordarea compensației echivalente cu 12 salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii, este condiționată de situația financiară a societății. Din actele contabile depuse la dosar, respectiv situația contului de profit și pierderi, instanța nu poate reține că societatea intimată se confruntă cu dificultăți financiare, cu atât mai mult cu cât nici concedierea colectivă nu a fost impusă de situația financiară a societății.
In aceste condiții, instanța nu s-a reținut susținerea intimatei că art. 64 alin. 1 prevede o posibilitate angajatorului și nu o obligație a acestuia. Art. 236 alin.1 din Legea nr. 53/2003 definește contractul colectiv de muncă, ca fiind convenția încheiată în formă scrisă între angajator sau organizația patronală, de o parte, și salariați, reprezentați prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condițiile de muncă, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de muncă, iar potrivit art. 243.muncii executarea contractului de muncă este obligatorie între părți.
Redactarea textului art. 64 alin.1 din Contractul colectiv de muncă reprezintă o clauză îndoielnică ce este susceptibilă de mai multe înțelesuri, astfel că intimata a interpretat această prevedere în sensul că nu este obligată la plata sumelor compensatorii, în timp ce petentul a invocat ca temei al dreptului de a solicita aceste sume. In conformitate cu art. 978.civil, clauzele îndoielnice se interpretează în sensul în care ele pot produce un efect. In acest sens, tribunalul va interpreta această clauză ca o obligație în sarcina angajatorului, și nu doar o posibilitate, întrucât interpretând în sens contrar, această prevedere contractuală nu ar produce nici un efect juridic, venind în contradicție cu art. 978.civil. De asemenea, această obligație a angajatorului de a plăti cele 12 salarii brute ca o compensație pentru concedierea salariatului, este condiționată doar de situația financiară a societății și nu de aprecierile subiective ale angajatorului. Or, așa cum s-a menționat anterior, situația financiară a societății permite plata acestor sume compensatorii.
Față de aceste considerente, Tribunalul Baa dmis cererea având ca obiect plata unei compensații echivalentă cu 11 salarii de bază brute.
In ceea ce privește cererea privind restituirea contribuțiilor reținute în mod nelegal de către angajator din salariu compensatoriu acordat, prima instanța a reținut, pe baza înscrisului depus la fila 4 din dosar, că intimata a reținut impozitul, CAS, sănătatea și șomajul.
Conform art. 55 alin.2 din Legea nr.571/2003 și art. 68 lit. 1 din Normele metodologice de aplicare ale Codului fiscal, sunt incluse în categoria veniturilor impozabile și veniturile reprezentante de compensații bănești individuale acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, motiv pentru care în mod corect a fost reținut și virat impozitul de 16%.
Dispozițiile art. 55 alin. 4 lit. j din Codul fiscal potrivit cărora sumele reprezentând plățile compensatorii calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primite de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective, nu sunt incluse in veniturile salariale si nu sunt impozabile, în înțelesul impozitului pe venit, nu sunt aplicabile în cauză, întrucât baza de calcul în situația dedusă judecății o constituie salariul brut, deci venitul din care nu s-au dedus contribuțiile obligatorii legale, iar nu venitul net.
De asemenea, în aceeași ordine de idei, în mod corect i s-a reținut contribuția de asigurări sociale de sănătate și contribuția de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale căci, art. 257 alin. 2 lit. a din Legea nr. 95/2006 dispune că persoana asigurată are obligația plătii unei contribuții bănești lunară pentru asigurările de sănătate care se aplică asupra veniturilor din salarii sau asimilate salariilor care se supun impozitului pe venit. Or, dacă s-a stabilit ca veniturile din plăți compensatorii raportate la salariul brut realizat anterior concedierii sunt supuse impozitării, atunci si contribuțiile de asigurări de sănătate sunt datorate.
In ceea ce privește contribuția la asigurări sociale, potrivit art. 21 alin.6 din Legea nr. 19/2000, pentru persoanele care beneficiază de plăți compensatorii se suportă din bugetul asigurărilor pentru șomaj la nivelul cotei contribuției individuale de asigurări sociale, astfel că în mod eronat i s-a reținut reclamantului această contribuție.
De asemenea, din înscrisul aflat la fila 4 din dosar, instanța constată că pârâta i-a reținut reclamantului și contribuția individuală la bugetul asigurărilor pentru șomaj, deși art. 14 alin 2 lit. e din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2000 interzice acest lucru. De altfel, pârâta însăși a recunoscut, în cuprinsul întâmpinării, că nu ar fi trebuit să rețină contribuția individuală la bugetul asigurărilor pentru șomaj, aceasta susținând fără temei că nici nu au avut loc respectivele rețineri.
Referitor la cererea privind acordarea sumei de 10.000 lei reprezentând daune morale, tribunalul consideră că temei al acordării acestora îl reprezintă prejudiciul suferit de reclamant. Sarcina dovedirii prejudiciului revine reclamantei, conform art. 169 din Codul ccivil. Or, în cauză Tribunalul Bac onstatat că reclamantul nu a indicat în motivarea acțiunii în ce mod a fost prejudiciat și prin ce acțiune a pârâtei și nici nu a produs vreo probă din care să rezulte existența acestui prejudiciu, pentru ca apoi instanța să poată aprecia asupra necesității reparării sale.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs motivat, în termenul legal, recurenta-pârâtă SC SA, criticând-o pentru nelegalitate si netemeinicie.
In motivarea recursului, s-a arătat ca instanța de fond, interpretând greșit actul juridic dedus judecații, nu a ținut cont de posibilitățile reale de plata ale societății, respectiv de apărările din întâmpinare, concluzii si de fluxurile de numerar depuse de la dosar, care evidențiază, fara putința de tăgada, lipsa lichidităților, apreciind eronat ca din situația contului de profit si pierdere pe anul 2008 societatea nu se confrunta cu dificultăți financiare.
In mod neîntemeiat, se tratează situația financiara a societății unilateral, numai prin prisma bilanțului contabil, desi s-a arătat ca situațiile financiare ale unei societăți au mai multe componente printre care inclusiv fluxurile de numerar care evidențiază posibilitățile reale de plata ale unei societăți. Prin situațiile veniturilor și cheltuielilor la perioade s-a dovedit ca situația financiara a societății nu permitea și nu permite plata mai mult de o compensație echivalenta cu un salariu compensatoriu celor disponibilizați.
Instanța de fond considera în mod neîntemeiat ca acordarea unor compensații bănești în cuantum de 12 salarii de baza brute din luna premergătoare concedierii nu este o facultate a unității. Totodată, în mod netemeinic considera ca acestea trebuie acordate întrucât situația financiara a societății ar permite plata acestora.
Mai mult, creează o confuzie intre cauza (motivul) concedierii colective la nivel de societate, care nu a fost bazata pe dificultăți de ordin economic, ci pe considerente organizatorice, și cauza neacordării unor compensații bănești la nivelul a 12 salarii de baza brute din luna premergătoare concedierii. Aceste aspecte sunt tratate distinct atât în notificarea nr. 46613/04.12.2008, cat și în adresa nr. 47509/17.12.2008. Instanța de fond, preluând din adresa nr. 47509/17.12.2008 cauza (motivul) concedierii colective care nu a fost bazat pe dificultati financiare, il suprapune în mod neîntemeiat peste motivul imposibilității plații de către societate a salariilor compensatorii în cuantumul prevăzut.
Sintagma situația financiara din cuprinsul art. 64 al Contractului colectiv de munca încheiat la nivelul SA se refera la toate componentele situațiilor financiare potrivit legilor contabile si nu se rezuma numai la bilanț si contul de profit si pierdere.
Situațiile financiare sunt alcătuite, potrivit Legii nr.82/1991 a contabilității și nr. 1752 2005 pentru aprobarea reglementarilor contabile cu directivele europene, din următoarele componente: bilanț, contul de profit și pierdere, situația modificărilor capitalului propnj situația modificărilor poziției financiare, sau mai exact situația fluxurilor de trezorerie sau a fluxurilor de fonduri (astfel fiind fluxurile de numerar ale de la data de 29.09.2008 și 19.01.2009). politici contabile și note explicative. Aceste documente, componente ale situațiilor financiare, reprezintă un tot unitar, care se analizează împreună prin prisma procesului de raportare financiara. O situație financiara a societății la un moment dat este determinata de posibilitățile de plata la acel moment și nu numai prin prisma bilanțului și a contului de profit și pierderi (de unde rezulta profitul net), ce evidențiază cursul societăți intr-un intreg an - care poate sa inceapa și sa se termine bine, sau invers De aceea și impozitul pe profit se calculează, final, dupa închiderea exercițiului financiar. Or, din situația fluxului de numerar prezentat de SA, pentru perioada septembrie 2008 - august 2009, rezulta veniturile si obligațiile de plata si, totodată, fara posibilitate de interpretare, ca incepand cu luna decembrie 2008 societatea este in deficit cu disponibilitate atat in lei cat si in euro.
Chiar daca, din bilanțul si contul de profit si pierderi aferent exercițiului financiar al anului 2008 rezulta ca societatea a realizat profit, repartizarea profitului se efectuează pe destinațiile prevăzute de dispozițiile legale in vigoare, conform hotărârii adunării generale a acționarilor. Astfel, după plata impozitului pe profit si repartizarea la fondul de rezerva a cotei prevăzute de Legea nr. 31/1990 a societăților comerciale, profitul net rămas, este la dispoziția exclusiva a acționarilor care decid asupra destinației acestuia. In aceste condiții direcționarea profitului către fondul de salarii (din care se plătesc inclusiv aceste compensații bănești), înainte de aprobarea bilanțului si contului de profit si pierderi, fara aprobarea adunării generale a acționarilor constituie o încălcare a legii, fiind considerata infracțiune. Niciun angajator, care este pus de acționari sa administreze o societate si sa angajeze forța de munca salariata, nu se poate angaja sa achite salariaților drepturi din profit fara aprobarea adunării generale a acționarilor, care nu l-a împuternicit in acest sens. De aceea, nici la negocierea contractului colectiv de munca la nivel de unitate, conducerea societății, împuternicita de Consiliul de administrație in acest scop, nu se putea angaja ferm sa acorde, cu titlu de compensații, sume pe care nu le putea prevedea si cuantifica in momentul negocierii si care, fara aprobarea adunării generale a acționarilor nu puteau fi incluse in Bugetul de venituri si cheltuieli, in fondul de salarii (deci, in cheltuieli, pentru ca din alte surse nu se puteau acorda).
înregistrat de societate la finele anului 2008 nu ar fi putut fi repartizat mai înainte de adunarea generala a acționarilor și, mai ales, pe fondul de salarii. La momentul disponibilizărilor, societatea a avut un motiv legitim si o justificare reala a imposibilității de plata a compensațiilor bănești la nivelul a 12 salarii de baza brute avute in luna premergătoare concedierii colective, pe de o parte pentru ca nu avusese loc adunarea generala a acționarilor, iar pe de alta parte pentru ca fluxul de numerar de la finele anului 2008 si in perspectiva pe anul 2009 erau negative.
Chiar daca la 31.12.2008 societatea a înregistrat profit, aceasta se datorează rezultatelor bune din cursul anului 2008, care insa spre sfârșitul anului s-au deteriorat si au determinat un profit diminuat fata de cel programat si un volum de numerar foarte mic, care nu permitea alte cheltuieli decât cele programate. economico-financiari de dezechilibru in actuala criza economica manifestata la nivel mondial, la nivelul tarii si, implicit, la nivelul societății, trebuie luați în considerare si au un caracter obiectiv si exterior persoanei sau voinței angajatorului, astfel incat nu se pot pune în discuție problemele de apreciere a conduitei sale.
Acordarea compensațiilor la nivelul a 12 salarii, atât intimatului - reclamant cat si altor persoane concediate, ar fi dus societatea in imposibilitate de plata a creditorilor privilegiați - salariații ramași, atâta timp cat sursa de plata o constituie fondul de salarii.
Hotărârea este netemeinica, întrucât cuprinde motive contradictorii. Pe de o parte, din considerentele si dispozitivul sentinței recurate rezulta faptul ca trebuie sa achite in integralitate, către intimatul - reclamant, suma pretinsa prin cererea introductiva, respectiv o compensație echivalenta cu 11 salarii de baza brute in cuantum egal cu cel al salariului de baza brut din luna anterioara concedierii.
Astfel, prima instanța nu a luat in considerare ca din suma bruta ceruta si acordata, recurenta-parata trebuie sa retina impozitul pe salarii si celelalte contribuții datorate potrivit legii, iar, pe de alta parte, din considerentele hotărârii atacate rezulta ca instanța a constatat ca, in mod corect a calculat, reținut si virat impozitul si contribuția de asigurări sociale de sănătate din compensația acordata cu ocazia concedierii.
Or, așa cum s-a motivat in întâmpinare si in concluziile pe fond, in mod corect a procedat la deducerea contribuțiilor din compensația acordata la concediere, iar în situația în care este obligata sa plătească intimatului - reclamant o compensație echivalenta cu 11 salarii de baza brute din luna anterioara concedierii, aceasta nu se realizează la nivel de suma bruta, ci, întrucât se aplica aceleași dispoziții legale privind impunerea veniturilor, precum și reținerea și virarea contribuțiilor de asigurări sociale de sănătate si de asigurări sociale.
Instanța de fond nu a luat in considerare apărările cu privire la acest aspect, respectiv ca din pretențiile intimatului-reclamant trebuiau scăzute impozitul pe venit si contribuțiile legale datorate care, potrivit Codului fiscal se rețin la sursa, astfel incat suma ce s-ar fi cuvenit efectiv, dupa scăderea acestor obligații legale, ar fi fost de 10.401 lei si nu de 14.740 lei, cat s-a pretins si cat s-a admis.
Hotărârea pronunțata este data cu aplicarea greșita a legii. Acordarea unei compensații egala cu un salariu de baza brut din luna anterioara concedierii, cu ocazia concedierii colective este legala și temeinica, în concordanta cu dispozițiile art. 78 din Contractul colectiv de munca unic la nivel național pe anii 2007-2010, cu prevederile contractului colectiv de munca incheiat la nivelul, cu hotărârea Consiliului de administrație al și conform angajamentului asumat de prin notificările transmise reprezentanților salariaților în cadrul procedurii concedierii colective.
Se arata ca instanța de fond a nesocotit principiul înscris in art. 969 din Codul civil, potrivit căruia convențiile au putere de lege intre părțile contractante. Art. 41 alin. 5 din Constituția României stabilește: dreptul la negocieri colective in materie de munca si caracterul obligatoriu al convențiilor colective sunt garantate, iar art. 7 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de munca prevede expres: "contractele colective de munca, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea parților."
La formularea art. 64 din Contractul colectiv de munca, cu ocazia negocierii cu reprezentanții aleși ai salariaților, părțile au convenit ca angajatorul sa aiba posibilitatea de a decide asupra acordării compensațiilor, in funcție de conjunctura (situația societății la momentul respectiv, neafectarea personalului rămas, posibilitățile de plata), si bineînțeles, daca situația financiara ii permite acest lucru.
Angajatorul a aplicat corect legea si nu s-a abătut de la normele cu caracter imperativ pe care le instituie contractul colectiv de munca unic la nivel național incheiat pentru anii 2007-2010, asigurându-le salariaților o protecție socială minimă impusa de lege prin acordarea unui salariu compensatoriu.
Temeiul legal al acordării unui singur salariu compensatoriu cu ocazia concedierii colective il constituie art. 78 din Contractul colectiv de munca unic la nivel național pe anii 2007-2010, care cuprinde prevederi minimale obligatorii de aplicat de către toti angajatorii si pe care A le-a respectat întocmai.
Având in vedere situația financiara a societății, disponibilitățile bănești si fluxul de numerar negativ din ultimul trimestru al anului 2008, din perioada disponibilizării cat si din perspectiva anului 2009. precum si faptul ca art. 64 din contractul colectiv de munca al prevede o posibilitate, o latitudine a angajatorului in acordarea unor compensații in cazul concedierii colective, iar art. 78 din Contractul colectiv de munca la nivel național stabilește o obligație pentru angajator, a acordat o compensație de un salariu brut lunar, cat era obligat si cat a putut din fondul de salarii, in afara drepturilor cuvenite la zi.
Posibilitatea acordării unei compensații la nivelul a 12 salarii de baza brute din luna anterioara concedierii celor disponibilizati a fost reanalizata de Consiliul de administrație al in ședința din data de 19.01.2009, care a decis, in continuare, in raport de posibilitățile de plata ale societății, acordarea unor compensații la nivelul unui salariu de baza brut avut in luna premergătoare concedierii colective, pentru fiecare salariat disponibilizat.
Atunci cand, la 19.01.2009, Consiliul de administrație a reanalizat posibilitatea reala a acordarii salariilor compensatorii a ținut seama de cifra pe care ar reprezenta-o acordarea a douăsprezece salarii de baza brute pentru cei 129 salariați disponibilizati. Cu acest prilej, s-a constatat ca suma salariilor compensatorii ar insemna circa 3 milioane lei, reprezentând fondul de salarii al societății pentru doua luni si J, fapt ce ar genera imposibilitatea plații șamanilor pentru angajații ramași.
Fiind pus sa aleagă intre o măsura de protecție sociala pentru personalul disponibilizat (care beneficiază de alte venituri: ajutor de șomaj - care ulterior a fost prelungit, prin ordonanța de urgenta, cu inca trei luni -, eventuala remunerație pentru munca prestata in cazul angajării, pensie si alte surse) si plata muncii prestate pentru salariații ramași, in condițiile lipsei disponibilităților de plata, precum si a formulării permisive a art. 64 din Contractul colectiv de munca la nivelul societății, Consiliul de administrație a decis acordarea unui salariu compensatoriu, in conformitate cu dispozițiile imperative ale art. 78 din Contractul colectiv de munca la nivel național.
Simplul fapt că societatea nu a înregistrat pierderi in perioada anterioara concedierii nu înseamnă ca activitatea ulterioara a rămas aceeași, nu s-a deteriorat si nu s-ar fi inrautatit prin plata compensațiilor tuturor salariaților disponibilizați, cu consecințe negative asupra salariatelor ramași
Contribuția de asigurări sociale a fost, in mod legal, calculata, reținuta si virata
Ordinul nr. 340/2001 pentru aprobarea Normelor de aplicare a Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările și completările ulterioare prevede la litera A capitolul II punctul 18: "Baza lunară de calcul a contribuției individuale de asigurări sociale o constituie venitul brut realizat lunar de către asigurații care se regăsesc în situațiile de la art. 5 alin. (1) pct. I și II din lege. Constituie bază lunară de calcul a contribuției individuale de asigurări sociale și veniturile brute realizate de persoanele care nu se mai regăsesc în aceste situații, dar încasează venituri ca urmare a faptului că au deținut una din calitățile de la art. 5 alin. (1) pct. I si II din lege."
Mai mult art. 25 din Legea nr. 19/2000, asa cum a fost modificata prin Legea nr. 200/2008, prevede strict categoria veniturilor asupra cărora nu se datorează contribuția de asigurări sociale, printre care nu se includ compensațiile bănești individuale acordate cu ocazia disponibilizării salariaților.
Aceste sume fac parte din venitul brut realizat supus contribuției la asigurările sociale, iar SA în mod legal a calculat, reținut și virat contribuția la fondul de asigurări sociale.
Pornind de la aceasta interpretare greșita asupra naturii acestor venituri, instanța de fond a considerat, in mod eronat, ca a fost reținuta si virata contribuția la acest fond special.
Or, aceasta încadrare juridica greșita a determinat si aplicarea greșita a dispozițiilor legale aplicabile in materia contribuțiilor datorate fondurilor speciale.
Totodată, aceasta contribuție reținuta la sursa a fost virata, astfel incat ea nu se mai regăsește la societate. In plus. pentru suma respectiva, a virat in contul fondului special contribuția care revine, potrivit legii, inclusiv angajatorului.
Contribuția individuala la bugetul asigurărilor pentru șomaj
Instanța de fond, in mod greșit, a constatat ca reclamantului i-a fost reținuta contribuția individuala la bugetul asigurărilor pentru șomaj din compensația acordata cu ocazia concedierii colective.
Astfel, din analiza statelor de plata, atat cel depus la dosarul cauzei de către reclamant si invocat in motivarea sentinței atacate, cat si din cel anexat prezentului recurs, se poate constata, fara urma de dubiu, ca nu a incalcat dispozițiile imperative statuate de art. 14 alin. 2 lit. e din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj si stimulare a forței de munca, care interzic reținerea acestei contribuții.
Odată cu plata drepturilor cuvenite la zi reclamantului, acestuia i-a fost acordata si o compensație, cu ocazia concedierii colective, la nivelul unui salariu de baza brut avut in luna anterioara concedierii.
Eroarea instanței de fond provine din faptul ca din statul de plata apar ca fiind reținute contribuția de asigurări sociale, contribuțiile de asigurări sociale de sănătate, contribuția individuala la bugetul asigurărilor pentru șomaj si impozitul pe venit.
Prima instanța nu a observat insa ca, pe langa compensația acordata, in statul de plata apar si drepturile cuvenite la zi, pana la încetarea contractului individual de munca.
Asupra acestor drepturi angajatorul a calculat, reținut si virat contribuția la bugetul asigurărilor pentru șomaj.
Analizând statul de plata apare ca evident faptul ca procentul de 0,5% reprezentând contribuția individuala la bugetul asigurărilor pentru șomaj a fost calculat la diferența dintre venitul brut total (2.412 lei) si compensație (1.340 lei), astfel ca, din compensația acordata, societatea a calculat, reținut si virat doar impozitul, contribuția de asigurări sociale si contribuțiile de asigurări sociale de sănătate.
Se solicita respingerea cererii privind obligarea la plata către reclamant a sumei de 14.740 lei, reprezentând o compensație echivalenta cu 11 salarii de baza brute din luna premergătoare concedierii, sa se constate temeinicia si legalitatea acordării de către angajator a unei compensații egale cu un salariu cu ocazia concedierii colective; sa se respingă obligarea paratei la plata cheltuielilor de judecata in cuantum de 1.400 lei; sa se constate temeinicia si legalitatea reținerii contribuției la bugetul asigurărilor sociale din compensația acordata cu ocazia concedierii colective si, pe cale de consecința sa se respingă cererea cu privire la restituirea acestei contribuții; sa se constate ca societatea nu a calculat si nu a reținut contribuția individuala la bugetul asigurărilor pentru șomaj din compensația acordata la concediere; in situația in care s-au săvârșit acte de executare in temeiul sentinței primei instanțe, sa se faca aplicarea art. 311 alin. (2) coroborat cu art. 404 indice 2 din Codul d e procedura civila, desființând actele de executare săvârșite si, in consecința, întoarcerea executării si restabilirea situației anterioare.
In drept, s-au invocat dispozițiile art. 299, art. 304 indice 1, art. 304 pct. 7, 8 si 9, art. 300 alin. 2 precum si art. 311 alin. 2 coroborat cu art. 404 indice 2 din Codul d e procedura civila.
Intimatul a depus întâmpinare, solicitand respingerea recursului declarat de și menținerea sentinței civile nr.5718/2009 pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului București, ca fiind temeinică și legală.
Conform contractului colectiv de muncă pârâta avea obligația la plata a 12 salarii brute compensatorii din luna premergătoare concedierii, în funcție de situația financiară a sa.
În mod corect, prima instanța a dispus obligarea pârâtei la plata a 11 salarii brute, întrucât din bilanțul contabil la dosar de către pârâtă rezultă faptul că în anul 2008 aceasta a avut un profit de peste 6 milioane de euro, astfel că nu se poate pune problema unei situații financiare precare care a fi determinat neplata acestor compensații, fapt recunoscut și de către aceasta prin adresa nr.47509/17.12.2008 către reprezentanta salariaților, prin care se precizează că motivul concedierii colective nu a fost bazat pe dificultăți de natură economică, ci pe considerente organizatorice.
Motivele de recurs sunt contradictorii, pârâta apreciind că acordarea compensațiilor nu este o obligație a angajatorului ci o posibilitate și acordarea compensațiilor este condiționată de situația financiară a societății, pe de o parte și faptul că art.7 alin. 2 din Legea nr.130/1996 privind contractele colective de muncă prevede expres faptul că: "Contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților" și faptul că hotărârea pronunțată este dată cu aplicarea greșită a legii.
Prin sintagma "poate acorda" nu se poate conferi dreptul angajatorului de a decide dacă va plăti sau nu aceste compensații, întrucât aceasta nu poate fi scoasă din context, respectiv "poate acorda, în funcție de situa; a financiară", astfel nu este vorba de o latitudine, ci o obligație a angajatorului în funcție de situația financiară. Voința internă a părților a fost aceea ca acest contract colectiv de muncă să producă efecte juridice acest contract conferind drepturi și obligații, iar în situația susținută de pârâtă am fi în prezența unui act bilateral prin care angajatorul își conferă dreptul nu și obligația de acorda aceste compensații.
Un aspect prin care îl evidențiază pârâta este faptul că cu toate că a avut profit peste 6 milioane de euro, repartizarea profitului s-a făcut conform adunării generale a acționarilor, coroborat cu faptul că Consiliu1 de administrație așa cum a acordat un salariu compensatoriu putea să le acorde pe toate 12 și nu adunarea generală a acționarilor, rezultă faptul că nu s-a dorit acest lucru și nu din cauza situației financiare.
Contractul colectiv de muncă nu trebuie interpretat în mod literar așa cum face pârâta, el trebuie interpretat din punct de vedere juridic pentru a produce efecte.
Instanța in mod corect a apreciat faptul că, situația financiară a societății pârâte este favorabilă, iar plata compensațiilor devine obligatorie pentru aceasta. Din actele contabile depuse la dosar de, extrasul din bilanțul contabil contul de profit și pierderi, reiese că, în anul 2008, s-a înregistrat un profit în cuantum de aproximativ șase milioane de euro.
Având in vedere profitul societății de peste 6 milioane de euro, este întemeiată solicitarea privind acordarea celor 11 salarii de bază brute, conform art. 64 alin.1. lit.a din Contractul colectiv de muncă, întrucât potrivit art. 236 alin. 4 din Codul muncii, contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților, iar pârâta nu poate justifica nerespectarea art. 64 alin.1 lit. a din Contractul colectiv de muncă.
Conform Legii nr.19/2000, se prevedea exceptarea de la plata contribuției la asigurările sociale și drepturile plătite potrivit dispozițiilor legale, în cazul încetării raporturilor de muncă, insă faptul că Legea nr. 200/2008 nu mai păstrează aceste dispoziții, dar nici nu prevede faptul că se vor plăti aceste contribuții, astfel ne fiind vorba de salariu sau venituri asimilate salariului,așa cum este stipulat în lege, fiind despăgubiri bănești, urmează a nu se reține plata acestor contribuții.
Analizând sentința recurată prin prisma criticilor formulate, Curtea reține ca recursul formulat de recurenta-pârâtă SC SA este fondat, pentru următoarele argumente:
Din art. 64 al Contractului colectiv de munca încheiat la nivelul SA rezulta ca acordarea compensațiilor nu este o obligație a angajatorului ci doar o posibilitate, cu care salariații au fost de acord la data negocierii contractului colectiv de munca la nivelul societății, când s-au stabilit clauzele acestuia.
Părțile au convenit mai multe clauze similare - clauza privind acordarea tichetelor de masa, acordarea primei de vacanta, a drepturilor bănești in cazul unor evenimente in viata si familia salariatului.
Formularea rezultata din negocieri este diferita de cea cuprinsa in art. 78 din Contractul colectiv de munca la nivel național pentru anii 2007-2010, unde se folosește un verb imperativ "vor acorda" compensații de cel puțin un salariu lunar.
Faptul ca, la nivelul SA, contractul colectiv de munca nu cuprinde o astfel de cauza este explicabil si prin atitudinea salariaților, ai căror reprezentanți au acceptat o prevedere incerta.
Acordarea a 12 salarii brute, în cazul concedierilor ce nu țin de persoana salariatului, nu este astfel o obligație a angajatorului, ci o facultate, salariații fiind de acord cu această prevedere la momentul negocierii contractului.
Curtea nu poate retine existenta unei condiții pur potestative. Condiția potestativă este aceea a cărei realizare depinde de voința uneia din părțile raportului obligațional (art. 1006 Cod civil). Ea este condiție pur potestativă atunci când realizarea evenimentului depinde exclusiv de voința uneia din părți. Obligația sub condiție potestativă pură suspensivă din partea debitorului este nulă (art. 1010 Cod civil).
Dacă voința contractanților ar fi fost ca plata sumelor compensatorii să constituie o obligație a societății angajatoare, ar fi menționat acest lucru în mod expres, căci există în cuprinsul contractului clauze în care se stipulează expres obligații stabilite în sarcina angajatorului, prin folosirea unor termeni precum "obligația de a plăti" (art.65 alin.3) sau "salariații vor primi din partea angajatorului" (art.66).
Plata acestor salarii este condiționată de situația financiară a societății, neputându-se prezuma ca administratorii acesteia o vor gera dezastruos numai pentru a nu achita salarii compensatorii.
Intimatul-reclamant susține ca, dacă situația financiară a societății pârâte este favorabilă, atunci plata compensațiilor devine obligatorie pentru aceasta.
Se retine ca la nivelul pârâtei a avut loc o reorganizare a societății, prin care a fost aprobat numărul maxim de salariați la 330, cu consecința desființării unui număr de 129 de locuri de muncă. Această reorganizare a fost impusă de rațiuni economice și tot din aceleași rațiuni s-a luat decizia de a se acorda doar un salariu compensatoriu persoanelor cărora le-au încetat contractele individuale de muncă, în caz contrar societatea fiind pusă în situația de a nu avea posibilitatea de a achita salariile persoanelor rămase angajate.
Din situația fluxului de numerar prezentat de SA, pentru perioada septembrie 2008 - august 2009, rezulta veniturile si obligațiile de plata, faptul ca din luna decembrie 2008 societatea este in deficit, chiar daca s-a înregistrat un profit în cuantum de aproximativ șase milioane de euro, pentru întreg anul 2008. Spre sfârșitul anului 2008 profitul a fost unul diminuat fata de cel programat, in raport de criza economica mondiala, neputându-se achita aceste sume, prin prisma situației imediat viitoare a societatii comerciale.
Motivarea acesteia este justificata, căci acordarea compensațiilor la nivelul a douăsprezece salarii, recurentei cat si altor persoane concediate, ar fi dus societatea in imposibilitate de plata a creditorilor privilegiați - salariații ramași, atât timp cat sursa de plata o constituie fondul de salarii.
Este de necontestat că reclamantul se află într-o situație regretabilă produsă ca urmare a concedierii sale, fiind lipsit pe viitor de venituri, însă în contextul oferit de contractul colectiv de muncă instanța nu poate stabili dacă societatea dispune de posibilități financiare astfel încât să plătească acele compensații, în condițiile în care nu există stabilite criterii în funcție de care să se determine situația financiară a societății care să permită plata sumelor. Simplul fapt că societatea nu a înregistrat pierderi în perioada anterioară concedierii nu poate însemna că activitatea ulterioară nu i-ar putea fi perturbată prin plata compensațiilor, ținând seama de faptul că a avut loc o concediere colectivă, numărul salariaților concediați fiind considerabil. Acesta este motivul pentru care negocierea s-a purtat asupra posibilității societății de a plăti compensațiile, lăsându-i angajatorului latitudinea de a aprecia asupra modului în care ar dispune de resurse financiare pentru a acorda cele douăsprezece salarii compensatorii tuturor salariaților supuși concedierii colective, astfel încât să nu-i fie perturbată activitatea.
Sunt nefondate cererile de restituire a contributiei de sanatate si somaj, avand in vedere ca potrivit dispozițiilor art.55 alin.4 lit.j din Legea nr.571/2003 și al pct.68 lit.l din Normele Metodologice de aplicare a Codului Fiscal se includ în categoria veniturilor impozabile și compensațiile bănești individuale acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, fiind aplicabile și dispozițiile art.55 alin.2 din Codul Fiscal.
Conform art. 55 alin. 2 din Legea nr.571/2003 și art. 68 lit. l din Normele metodologice de aplicare ale Codului fiscal, sunt incluse în categoria veniturilor impozabile și veniturile reprezentante de compensații bănești individuale acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, motiv pentru care în mod corect a fost reținut și virat impozitul de 16%.
Dispozițiile art. 55 alin. 4 lit. j din Codul fiscal, potrivit cărora sumele reprezentând plățile compensatorii calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primite de persoanele ale căror contracte individuale de munca au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective nu sunt incluse in veniturile salariale si nu sunt impozabile, in intelesul impozitului pe venit, nu sunt aplicabile in cauza, intrucat baza de calcul in situația dedusa judecații o constituie salariul brut, deci venitul din care nu s-au dedus contribuțiile obligatorii legale, iar nu venitul net.
Totodata, art. 257 alin.2 lit.a din Legea nr.95/2006 prevăde obligativitatea achitării contribuției de asigurare de sănătate asupra veniturilor din salariu sau asimilat salariilor, în acest sens fiind și dispozițiile Legii nr.76/2002.
Dar, contribuția de asigurări sociale pentru persoanele care beneficiază de plăți compensatorii se suportă din bugetul asigurărilor pentru șomaj, la nivelul contribuției individuale de asigurări sociale, potrivit art.21 alin.6 din Legea nr. 19/2000. Rezultă de aici că suma cu titlu de plată compensatorie nu constituie bază de calcul pentru contribuția de asigurări sociale și nu se reține de la salariat, fiind suportată pentru salariat din bugetul asigurărilor pentru șomaj.
Pentru aceste considerente, Curtea, în baza art. 312 din Codul d e procedura civila, va admite recursul formulat de recurenta-pârâtă SC SA.
Va modifica în parte sentința recurată, în sensul că va obliga pârâta să restituie reclamantului numai contribuția aferentă salariului compensatoriu plătit.
Va respinge în rest acțiunea.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Cu opinie majoritară:
Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă SC SA, cu sediul în B,--67, sector 1 împotriva sentinței civile nr.5718/29.06.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul-reclamant, domiciliat în B,-, -.3,.1,.45, sector 5.
Modifică în parte sentința recurată, în sensul că:
Obligă pârâta să restituie reclamantului contribuția de asigurări sociale, reținută din salariul compensatoriu plătit.
Respinge în rest acțiunea.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 7 decembrie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
A
GREFIER
Red.:
Dact.:
4 ex.
16.12.2009
Jud.fond:
Cu opinia separată a d-nei judecător, în sensul admiterii recursului numai cât privește restituirea contribuției de asigurări sociale și menținerea dispoziției de obligare a pârâtei la plata a 11 salarii compensatorii.
Sunt de acord cu opinia majoritară cât privește restituirea contribuției de asigurări sociale din salariul compensatoriu plătit de angajator la concediere, motivat de faptul că sunt aplicabile dispozițiile art.21 alin.6 din Legea nr.19/2000, potrivit cărora contribuția de asigurări sociale pentru persoanele care beneficiază de plăți compensatorii se suportă din bugetul asigurărilor pentru șomaj la nivelul cotei contribuției individuale de asigurări sociale.
Potrivit art.26 din aceeași lege, aceste venituri nu sunt scutite de plata contribuțiilor la asigurări sociale, nefiind prevăzute în categoria veniturilor exceptate potrivit acestui articol, însă fostul angajator nu trebuia să rețină și să vireze aceste contribuții, deoarece ele nu sunt suportate pentru aceste venituri de către angajat, ci de către bugetul asigurărilor pentru șomaj, potrivit art.21 alin.6 din Legea nr.19/2000. Prin urmare, aceste rețineri trebuie restituite reclamantului.
Opina mea este însă diametral opusă opiniei celorlalți membrii ai completului cât privește soluția asupra cererii principale referitoare la compensațiile cuvenite reclamantului la concedierea colectivă la care a fost supus.
Este de observat că raporturile de muncă dintre părți au încetat în temeiul art.65 alin.1 coroborat cu art.68 lit. c din Codul muncii, prin concediere pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, ca urmare a desființării locului de muncă ocupat de acesta, determinată de reorganizarea activității angajatorului, în cadrul concedierii colective. La încetarea contractului individual de muncă s-a acordat salariatului o compensație la nivelul unui salariu de bază brut avut în luna premergătoare concedierii, în conformitate cu prevederile art. 78 alin. 1 și 2 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007- 2010.
Consider corectă hotărârea recurată prin care s-au admis pretențiile fostului salariat, iar societate pârâtă a fost obligată să plătească o compensație la nivelul a 12 salarii de bază brute. Astfel, au fost interpretate corect dispozițiile art.64 din contractul colectiv de muncă valabil la nivelul societății angajatoare, conform cărora în situația concedierilor pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, angajatorul poate acorda, în funcție de situația financiară, o compensație echivalentă cu douăsprezece salarii de bază din luna premergătoare concedierii.
Tribunalul a considerat că voința reală a părților a fost aceea ca plata sumelor compensatorii să constituie o obligație a societății angajatoare, și nu doar o opțiune, determinată de situația financiară. În mod evident, finalitatea clauzei contractuale și scopul pentru care a fost negociată și acceptată în contractul colectiv de muncă au fost de a fi aplicată și nicidecum de a fi lăsată la latitudinea părților, astfel încât din diverse motive să se poată invoca neexecutarea acesteia.
Sintagma "angajatorul poate acorda, în funcție de situația financiară, o compensație financiară" nu poate fi interpretată în sensul că plata acestor compensații ține de voința exclusivă a angajatorului, acordarea compensațiilor fiind condiționată în speță de situația financiară bună a societății, pentru că ar însemna că obligația angajatorului este afectată de o condiție suspensivă pozitivă, potestativă simplă, în sensul dispozițiilor art.1006 Cod civil.
Nu se poate reține apărarea societății pârâte că plata compensației în discuție depinde de voința exclusivă a angajatorului, deoarece potrivit dispozițiilor art.1010 cod civil "obligația este nulă când s-a contractat sub o condiție potestativa din partea celui ce se obligă", iar în cazul în care condiția potestativă este din partea debitorului, aceasta echivalează cu lipsa intenției de a se obliga.
Consider că angajatorul nu putea refuza executarea clauzei contractuale privind compensațiile în cuantumul stabilit de art.64 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, de vreme ce în cauză s-a realizat condiția potestativă simplă de care depindea nașterea dreptului salariaților concediați la încasarea plăților compensatorii, fiind bună situația financiară a societății.
Astfel cum rezultă din cuprinsul deciziei de concediere, cât și din răspunsul dat de patronat reprezentanților salariaților prin adresa nr.-/17.12.2008, motivul real al concedierii salariaților nu a fost determinat de dificultăți economice, ci de reorganizarea efectivă a activității societății, hotărâtă de Adunarea generală ordinară a acționarilor, care a aprobat structura organizatorică a societății și numărul maxim de personal la 330 salariați, astfel încât la nivelul societății să existe structuri flexibile, adaptate nevoilor reale ale societății, de natură să eficientizeze structural activitatea acesteia, în condițiile menținerii competitivității societății.
Prin urmare, în condițiile în care disponibilizările efectuate de către pârâtă nu au avut drept cauză dificultăți de natură economică, ci doar rațiuni organizatorice, se poate reține că plata compensațiilor pretinse prin acțiunea dedusă judecății nu reprezintă o facultate a angajatorului, ci o obligație impusă de lege și de contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
de numerar depus de către pârâtă la dosar probează doar lichiditățile societății, iar nu și împrejurarea că angajatorul are dificultăți economice care să justifice refuzul acestuia de executare a clauzei contractuale și implicit acordarea plăților compensatorii negociate în cuantumul prevăzut de art. 64 din contractul colectiv de muncă.
Având în vedere bilanțul contabil al societății care dovedește obținerea profitului de către aceasta în anul în care a avut loc concedierea colectivă, precum și prevederile art.80 alin.3 din contractul colectiv de muncă unic la nivel național pentru anii 2007-2010, art.241 alin.1 lit. d), art.243 din Codul muncii și art.30 din Legea nr.130/1996, privind obligativitatea executării contractului colectiv de muncă, se impunea respingerea recursului formulat de SC SA.
JUDECĂTOR,
Președinte:Nadia Raluca IlieJudecători:Nadia Raluca Ilie, Adela Cosmina Bodea
