Plata drepturilor banesti, salariale. Speta. Decizia 826/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIA CIVILĂ NR.826/R-CM
Ședința publică din 27 Aprilie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Ion Rebeca
JUDECĂTOR 2: Georgiana Nanu
JUDECĂTOR 3: Paula Andrada
Grefier:
S-au luat în examinare, pentru soluționare, recursurile civile declarate de pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, cu sediul în B,-, sector 5 și MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE, cu sediul în B,-, sector 5, PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în Pitești, Bulevardul, nr.118, județul A, împotriva sentinței civile nr.147/F-CM din 29 octombrie 2008, pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI, în dosarul nr-, intimați fiind reclamanții, (), cu domiciliul ales la Tribunalul Argeș, cu sediul în Pitești,--5, județul A, pârâții CURTEA DE APEL PITEȘTI, cu sediul în Pitești,-, județul A și TRIBUNALUL ARGEȘ, cu sediul în Pitești,--5, județul
La apelul nominal, făcut în ședința publică, au lipsit părțile.
Procedura este legal îndeplinită.
Recursurile sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că părțile au solicitat soluționarea cauzei în lipsă, potrivit disp.art.242 pct. 2 Cod procedură civilă.
Curtea constată recursurile în stare de judecată și rămâne în pronunțare asupra acestora.
CURTEA
Constată că la data de 8.09.2008, sub nr- s-a înregistrat acțiunea formulată de reclamanții: și () în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL PITEȘTI, Tribunalul Argeș, Ministerul Economiei și Finanțelor - prin Direcția Finanțelor Publice A, prin care se solicită obligarea pârâților la calcularea și plata despăgubirilor echivalente sporului de confidențialitate, de 15%, astfel: pentru reclamantul, pentru perioada 5.12.2007 - 1.09.2008, iar pentru reclamanta pentru perioada: septembrie 2005 - 20 august 2006, precum și începând cu data de 20.08.2008 și în continuare. Ambii reclamanți solicită ca sumele amintite să fie actualizate cu indicele de inflație la data plății efective; obligarea pârâtei Curtea de APEL PITEȘTI să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă, iar pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății sumelor amintite.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că este judecător în cadrul Tribunalului Argeș, iar reclamantul a fost judecător până la data de 1.09.2008.
Se susține că reclamanților le revine obligația păstrării confidențialității informațiilor cu care au venit în contact, în virtutea funcțiilor pe care le îndeplinesc, fără ca acestei obligații să îi corespundă și dreptul bănesc corelativ, prevăzut prin mai multe acte normative, cum ar fi: Legea nr.444/2006; nr.OG6/2007; art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002, modificată prin Legea nr.405/2002.
S-a menționat că nerespectarea confidențialității lucrărilor care au acest caracter constituie abatere disciplinară, potrivit art.99 lit.d din Legea nr.303/2004, republicată. De asemenea s-a invocat dispozițiile art.14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și art.11 și 20 din Constituția României și art.I din Protocolul nr.12 la
Ministerul Justiției a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă, în principal, iar în subsidiar ca nefondată.
În motivarea întâmpinării s-a arătat că acțiunea reclamanților prin care se solicită acordarea altor drepturi, decât cele stabilite prin lege și prin care se tinde la modificarea actelor normative este inadmisibilă.
Pe fondul cauzei, s-a susținut că reclamanții nu au temei legal pentru a fi îndreptățiți la acordarea sporului de confidențialitate, invocându-se excepțiile de neconstituționalitate, ridicate de acest pârât, referitor la unele dispoziții din nr.OG137/2000.
Se menționează faptul că apare ca o atribuție de serviciu normală, obligația confidențialității, încât compensarea salariatului nu se impune.
Prin întâmpinarea, pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, susținând că raportul juridic de muncă este creat între reclamanți și Tribunalul Argeș, ci nu cu acest pârât. acestui pârât este aceea de a întocmi proiectul de lege, pe baza propunerii ordonatorilor principali de credite.
Prin sentința civilă nr.147/F-CM/29 octombrie 2008, pronunțată de C de APEL PITEȘTIa fost admisă acțiunea formulată de reclamanți și au fost obligați pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL PITEȘTI și Tribunalul Argeș, să calculeze și să plătească sporul de confidențialitate de 15% din indemnizația de încadrare lunară, actualizat în funcție de rata inflației până la data plății efective, astfel: - pentru pentru perioada 5 decembrie 2007- 1 septembrie 2008 și în continuare; - pentru () pentru perioada septembrie 2005-20 august 2006 și 20 august 2008- în continuare.
Au fost obligați pârâții Tribunalul Argeș și Curtea de APEL PITEȘTI să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților, iar pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății acestor drepturi.
Pentru a se pronunța astfel, Curtea a reținut că excepția invocată de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor referitoare la lipsa calității procesuale pasive, este neîntemeiată.
Astfel, potrivit dispozițiilor art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetare anuale și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare. De asemenea, onform art.3 alin.1 pct.2 din nr.HG208/2005 această instituție gestionează și proiectul legii de rectificare bugetară.
Pe de altă parte art.131 alin.1 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, ctivitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat .
S-a reținut deci, față de cererea având ca obiect alocarea fondurilor necesare sumelor ce urmează a fi plătite reclamanților, că pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor are calitate procesuală pasivă. În lipsa rectificării bugetului cu sumele necesare, Ministerul Justiției se află în imposibilitate de a dispune de fonduri pentru plata sumelor cerute de reclamanți.
În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii invocată de Ministerul Justiției s-a constatat că este de asemenea neîntemeiată.
Astfel, Art.4 și art.16 din Constituția României consacră principiul egalității între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, iar art.20 din legea fundamentală a statului stipulează că dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar acă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
În ceea ce privește dreptul intern, principiul nediscriminării este reglementat de dispozițiile art.6 alin.3 din codul muncii, în conformitate cu care pentru muncă egală sau de valoare egală este interzisă orice discriminare, precum și de nr.OG137/2000, aprobată prin Legea nr.48/2002, modificată prin Legea nr.27/2004, care în art.1 alin.2 lit. e punct (i) garantează egalitatea între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, subliniindu-se dreptul la un salariu egal pentru muncă egală.
Art.2 alin.3 ale aceluiași act normativ prevede că unt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanțe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
În fine, conform art.27 alin.1 din aceeași ordonanță, persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru și nu este condiționată de sesizarea Consiliului.
Prin deciziile Curții Constituționale nr.818, nr.819, nr.820 și nr.821 din 3 iulie 2008, dispozițiile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1din nr.OG137/2000, redate mai sus au fost declarate neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Rezultă așadar că, aceste dispoziții legale fiind declarate neconstituționale, ele nu mai pot fi aplicate în speță, însă, așa cum s-a arătat mai sus, dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar acă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.
Astfel, art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede că toți oamenii au dreptul, fără nici o discriminare, la salariu egal pentru muncă egală. Este interzisă orice discriminare și prin art.2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, Pactul privind drepturile economice, sociale și culturale (adoptate de Adunarea Generală a și ratificate de România în anul 1974), precum și prin art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (ratificată de România prin Legea nr.30/1994).
Aceste acte internaționale își găsesc aplicabilitatea în speță.
De altfel, n interpretarea dispozițiilor art.14 referitor la interzicerea discriminării din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Fundamentale, în hotărârea dată în cazul Fredin c/, Hoffman c/, Scalambrino c/Italie, autres c/-, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că diferența de tratament devine discriminare atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare obiectivă sau rezonabilă, ceea ce înseamnă că, pentru ca o asemenea încălcare să se producă, trebuie stabilit că persoane aflate în situații analoage sau comparabile beneficiază de un tratament preferențial și că această distincție nu își găsește nici o justificare obiectivă sau rezonabilă.
Deși art.14 conține o clauză de nediscriminare care nu are o existență de sine stătătoare, aplicându-se doar drepturilor și libertăților garantate de convenție, Curtea a extins atât de mult domeniul de incidență al acestui articol (ca răspuns la refuzul multor state europene de a ratifica Protocolul nr.12 ce stabilește o interdicție generală a discriminării, în raport de exercițiul oricărui drept prevăzut prin legea internă), încât acest text a ajuns să conțină o clauză de nediscriminare generală.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut pasul decisiv de a rupe complet clauza de nediscriminare din art.14 de celelalte drepturi garantate prin Convenție, prin hotărârea Frette din 2002 prin care a acceptat să discute de violarea art.14 într-o cerere referitoare la adopție, deși a admis că dreptul la adopție nu intră în domeniul de aplicabilitate al art.8 din Convenție.
În altă ordine de idei, instanța a reținut că, în aplicarea art.119 din Tratatul d l Roma asupra Comunităților Europene care consacră principiul remunerării egale pentru muncă egală, în cauza Defrenne//1976 Curtea Europeană de Justiție a interpretat norma comunitară în sensul că interdicția discriminării în materia remunerării salariaților are caracter imperativ, se impune autorităților publice.
A concluzionat instanța internațională că principiul remunerării egale din acest articol este susceptibil de a fi invocat în fața instanțelor naționale și că acestea au datoria de a asigura protecția drepturilor pe care această dispoziție le conferă justițiabililor, în special în cazul discriminărilor care își au originea în mod direct în dispoziții legislative sau convenții colective de muncă.
Pentru toate aceste considerente, Curtea a apreciat că prezenta acțiune este admisibilă.
În ceea ce privește fondul cauzei, instanța a apreciat că este atributul instanței de judecată să verifice dacă acordarea unor sporuri salariale doar pentru anumite categorii de salariați s-a făcut cu respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii.
Chiar Înalta Curte de Casație și Justiție, atunci când a soluționat un recurs în interesul legii (Decizia nr.VI/2007), a statuat că este atributul instanței de judecată să verifice dacă aplicarea textelor de lege prin care s-au acordat anumite sporuri doar pentru anumite categorii de persoane (sporul acordat judecătorilor și procurorilor care au soluționat cauze privind fapte de corupție) s-a făcut cu respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii consacrat de art.16 alin.(1) din Constituția României, republicată, cu cel al egalității de tratament salarial pentru muncă egală instituit prin normele internaționale.
S-a reținut ca nefondată susținerea în sensul că instanța ar fi intrat în sfera legislativului.
Reclamanții fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție (unități finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de codul muncii conform dispozițiilor art.1 si art.295 alin.2 din acest cod. Ei sunt încadrați ca judecători la Tribunalul Argeș, calitate, potrivit căreia le-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (art.99 lit. d din Legea nr.303/2004 și art.4 din Legea nr.303/2004 raportat la art.15 din Codul deontologic și art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004 și art.9 din Codul deontologic) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă.
Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamanți implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu), constând, de exemplu, în date privind arestări, interpretări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperire, protecția victimelor, datele cu caracter personal ale justițiabililor și colegilor de serviciu (art.2 alin.4 și alin.5 din Legea nr.677/2001), sesizările adresate organelor statului (de pildă, cele făcute conform art.18 lit.c din Legea nr.108/1999), veniturile salariale, protecția minorilor, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală, etc.
Reclamanții se află sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu tot celălalt personal din unitățile bugetare.
Însă, în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut și dreptul corelativ, de natură salarială.
Astfel, conform art.13 din nr.OUG57/2000, art.30 alin.3 din nr.OG137/2000, art.3 din nr.OG38/2003, art.13 alin.1 din nr.OUG123/2003, art.3 din nr.OG19/2006, art.15 alin.1 din nr.OG6/2007, art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002, art.15 din nr.OG64/2006, art.13 din nr.OG10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Rezultă deci că reclamanții, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitori ai acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională.
Pentru a stabili dacă în speță există sau nu o discriminare a reclamanților, are relevanță criteriul justificativ generator al sporului de confidențialitate: existența obligației de confidențialitate, iar în nici un caz criteriul categoriei socio-profesionale. Simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională, nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestație salarială sinalagmatică pentru îndeplinirea obligației de confidențialitate), deoarece categoria socio-profesională nu poate fi criteriul de stabilire și acordare a sporului salarial pentru confidențialitate în sistemul de salarizare (ci îndeplinirea obligației de confidențialitate).
A apreciat instanța că, prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamanții sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică, care fundamentează și generează acest spor salarial și pentru restul personalului. De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Finanțelor Publice.
Prin recursul formulat, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a criticat sentința de fond pentru motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, în sensul că hotărârea ar fi fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii.
Astfel, în mod greșit instanța de fond a admis cererea de chemare în judecată a Ministerului Finanțelor Publice și nu a avut în vedere că potrivit Legii nr.500/2002 și nr.HG386/2007, acesta nu are calitate procesuală pasivă pentru a putea fi obligat la virarea fondurilor necesare plății drepturilor salariale.
Pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților, critică sentința pentru nelegalitate, sub aspectul motivelor prevăzute de art.304 pct.4 și 9 Cod procedură civilă, după cum urmează:
Hotărârea este criticabilă pentru motivele de recurs prevăzute de art.304 pct. 4 și 9 Cod pr.civilă, astfel:
În mod greșit s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii.
Pentru a înlătura deciziile Curții Constituționale nr.818, 819, 820 din 3.07.2008, instanța se rezumă doar la a enumera dispoziții generale din legislația internațională care interzic și sancționează discriminarea și la a stabili că dacă un act normativ prevede un beneficiu unei categorii profesionale dreptul la sporul de confidențialitate, iar un alt act normativ cu caracter special nu reglementează acest spor și în beneficiu unei alte categorii profesionale, ne-am afla în prezența discriminării.
Greșit se constată că diferențierile instituite de legiuitor între diferite categorii profesionale sunt nejustificate întru-cât s-ar ajunge la ideea existenței unui sistem unic de salarizare pentru toate categoriile profesionale din sectorul bugetar.
Nu există nici un act normativ care să prevadă dreptul la sporul de confidențialitate pentru magistrați.
este o atribuție de serviciu normală, iar categoriile de personal care beneficiază de sporul de confidențialitate sunt expres prevăzute de lege.
Legiuitorul este în drept să instituie anumite sporuri la indemnizațiile și salariile de bază pe care le poate diferenția în funcție de categoriile de personal cărora li se acordă.
Analizând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, Curtea constată că recursurile sunt nefondate și vor fi respinse pentru următoarele considerente:
Recursul pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor vizând greșita soluționare a excepției lipsei calității sale procesuale pasive, este nefondat.
Potrivit dispozițiilor art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetare anuale și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare. De asemenea, onform art.3 alin.1 pct.2 din nr.HG208/2005 această instituție gestionează și proiectul legii de rectificare bugetară.
Pe de altă parte art.131 alin.1 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, ctivitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat .
Rezultă așadar că, față de cererea având ca obiect alocarea fondurilor necesare sumelor ce urmează a fi plătite reclamanților, pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor are calitate procesuală pasivă.
În lipsa rectificării bugetului cu sumele necesare, Ministerul Justiției se află în imposibilitate de a dispune de fonduri pentru plata sumelor cerute de reclamanți. Soluția se impune chiar dacă în cauză este vorba de solicitarea reclamantului de a fi obligat angajatorul să-i plătească sume de bani în directă legătură cu executarea contractului individual de muncă încheiat cu părțile în litigiu și mai ales cu referire la unul din elementele esențiale ale acestui contract, salariul/indemnizație datorată de angajator, premisa acțiunii reclamantei fiind încălcarea de către angajator a unui principiu fundamental al dreptului muncii care conferă tuturor salariaților ce prestează o muncă, dreptul la plată egală pentru muncă egală.
În acest context, Ministerul Finanțelor Publice, având calitatea de ordonator principal de credite, are obligația de a dispune toate măsurile ce se impun, inclusiv virarea de credite bugetare pentru asigurarea în bugetele proprii sau ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare efectuării plății sumelor stabilite prin titluri executorii.
Și recursul formulat de Ministerul Justiției și Libertăților este nefondat sub aspectele tuturor criticilor invocate.
Astfel instanța a soluționat corect excepția inadmisibilității acțiunii; deciziile Curții Constituționale invocate nu au fost înlăturate printr-o simplă enumerare a dispozițiilor din legislația internațională; dimpotrivă, instanța de fond a arătat că toate actele internaționale, respectiv declarația universală a drepturilor omului prin art.23, Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, prin art.2, Pactul privind drepturile economice sociale și culturale precum și convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale prin art.14, își găsesc aplicabilitatea în speță deoarece deși dispozițiile legale prevăzute de OG nr.137/2000 au fost declarate neconstituționale prin sus menționatele decizii, dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate în concordanță cu actele normative internaționale invocate care au aplicabilitate prioritară
Corect a reținut instanța că toate actele internaționale invocate își găsesc aplicabilitatea în speță, iar prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamanții ar fi prejudiciați, întrucât se află în aceeași situație juridică și faptică cu tot celălalt personal din unitățile bugetare, fiind evident vorba despre o situație comparabilă numai că, în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate i-a fost recunoscut și dreptul de natură salarială prin acte normative, ca de exemplu: art.3 din Legea nr.444/2006 pentru aprobarea nr.OG19/2006 privind creșterile salariale ce se vor acorda personalului militar și funcționarilor publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, art.15 alin.1 din nr.OG6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici, etc.
Art.4 și 16 din Constituția României consacră principiul egalității între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, iar art.20 din legea fundamentală stipulează că dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar dacă există neconcordanțe, între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Principiul nediscriminării este reglementat și în dreptul intern, prin dispozițiile art.6 alin.1 din codul muncii, în conformitate cu care pentru muncă egală sau de valoare egală este interzisă orice discriminare, precum și prin OG nr.137/2000, aprobată prin Legea nr.48/2002, modificată prin Legea nr.27/2004, care în art.1 alin.2 lit.e, punct (i) garantează egalitatea între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, subliniindu-se dreptul la un salariu egal pentru muncă egală.
Nu în ultimul rând trebuie menționată și decizia nr.46 din 15 decembrie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.99 alin.1 lit.d din Legea nr.303/2004, raportat la art.16 alin.1, 2 din Codul deontologic al magistraților și a art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004, s-a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar.
Această decizie este obligatorie potrivit art.329 alin.3 Cod procedură civilă.
În consecință, criticile formulate nu pot fi reținute de către instanța de control judiciar, astfel că, în baza art.291 codul muncii și art.312 alin.1 Cod procedură civilă se vor respinge recursurile ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile formulate de pârâții MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A și MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, împotriva sentinței civile nr.147/F-CM din 29 octombrie 2008, pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI, în dosarul nr-, intimați fiind reclamanții, (), pârâții CURTEA DE APEL PITEȘTI și TRIBUNALUL ARGEȘ.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 aprilie 2009, la Curtea de APEL PITEȘTI - Secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie.
Grefier,
Red./26.05.2009
TC/GM/2 ex.
Jud.fond:
-
Președinte:Ion RebecaJudecători:Ion Rebeca, Georgiana Nanu, Paula Andrada
