Plata drepturilor banesti, salariale. Speta. Decizia 930/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIA CIVILĂ NR. 930/R-CM
Ședința publică din 13 Mai 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Irina Tănase JUDECĂTOR 2: Lică Togan
JUDECĂTOR 3: Maria Ploscă
Judecător: - -
Grefier: - -
S-au luat în examinare, pentru soluționare, recursurile declarate de pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, cu sediul în B,-, sector 5 și de MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în B,-, sector 5 prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A, cu sediul în P,-, județul A, împotriva sentinței civile nr.17/F-CM din 16 septembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, în dosarul nr-.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, a răspuns recurentul- pârât MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR PUBLICE, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A, prin consilier juridic, în baza delegației depusă la dosar, lipsind celelalte părți.
Procedura, legal îndeplinită.
Recursurile sunt scutite de plata taxei de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Reprezentantul recurentului- pârât susține că nu are cereri prealabile de formulat.
Curtea constată recursurile în stare de judecată și acordă cuvântul asupra acestora.
Reprezentantul recurentului- pârât, având cuvântul solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii instanței de fond în sensul respingerii ca neîntemeiate a cererii de chemare în judecată a Ministerului Economiei și Finanțelor.
CURTEA
Asupra recursurilor civile de față:
Prin cererea înregistrată la data de 29 mai 2008, reclamantul Sindicatul A, în numele și pentru membrii de sindicat, și, a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Pitești, Tribunalul Argeș, Ministerul Finanțelor Publice, intimat fiind Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să fie obligați la plata drepturilor salariale reprezentând sporul de confidențialitate de 15% începând cu luna decembrie 2007 până în prezent și pentru viitor, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, precum și la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților, iar Ministerul Finanțelor Publice să aloce fondurile necesare plății acestor sume.
În motivarea acțiunii, se arată că în scopul asigurării eficiente a confidențialității informațiilor clasificate au fost elaborate o serie de acte normative menite să conferă categoriilor de persoane ce gestionează astfel de informații sporuri salariale corespunzătoare gradului de acces la acestea.
Potrivit articolului unic, pct.1 din Legea nr.444/2006 pentru aprobarea nr.OG19/2006 pentru păstrarea confidențialității în legătură cu informațiile clasificate, funcționarii publici cu statut special, militarii angajați pe bază de contract și personalul civil din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, beneficiază de un spor lunar de până la 15% din solda lunară, respectiv din salariul de bază.
De asemenea, prin dispozițiile art.15 alin.1 din nr.OG6/2007, privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și altor drepturi ale funcționarilor publici, s-a prevăzut ca sporul de confidențialitate în cuantum de până la 15% să se acorde nu numai categoriilor de funcționari publici prevăzute în Legea nr.444/2006, ci și altor categorii de funcționari publici.
Se arată de asemenea că în raport de dispozițiile nr.OG19/2006 rezultă în mod clar voința de a se acorda acest spor de confidențialitate tuturor categoriilor de persoane din cadrul instituțiilor publice care gestionează și manipulează informații clasificate și alte informații confidențiale și nu doar celor prevăzute de Legea nr.444/2006, adică celor din sistemul apărării naționale, ordine publică și siguranță națională.
Deși grefierii, conform art.78 din Legea nr.567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești, sunt obligați să respecte secretul profesional, confidențialitatea în legătură cu faptele și informațiile despre care iau cunoștință, nu beneficiază de acest spor de confidențialitate acordat altor categorii de persoane, motiv pentru care au promovat acțiunea de față.
Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a invocat lipsa calității sale procesuale pasive în cauza de față, arătând că rolul Ministerului Finanțelor Publice este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și a proiectelor bugetelor locale, respectând procedura reglementată în Legea finanțelor publice nr.500/2002.
Raportul de serviciu în speță este creat între reclamanți și Tribunalul Argeș la care sunt angajați și o componentă a acestui raport este și achitarea drepturilor salariale la care aceștia sunt îndreptățiți. Reclamanții pot solicita îndeplinirea obligațiilor de către angajatori, însă nu au niciun raport obligațional cu Ministerul Finanțelor Publice și în absența acestuia nu sunt îndreptățiți de a introduce acțiunea prin care solicită asigurarea fondurilor împotriva acestuia.
Se arată astfel că față de Ministerul Finanțelor Publice care nu are calitatea de angajator a reclamanților, nu există un raport de drept material, care să poată fi valorificat prin prezenta acțiune în justiție, situație în care a solicitat admiterea excepției și respingerea acțiunii față de acest pârât.
La rândul său, pârâtul Ministerul Justiției, prin întâmpinarea formulată, a invocat lipsa calității sale procesuale pasive.
Se arată că pentru a avea calitate de parte în proces, aceasta trebuie să corespundă cu calitatea de titular al dreptului și respectiv a obligației ce formează conținutul raportului juridic de drept material dedus judecății.
Printre funcțiile și atribuțiile Ministerului Justiției nu este și aceea de plată a drepturilor salariale către reclamanți, situație în care nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză. discriminarea la care fac referire reclamanții rezultă din lege, iar Ministerul Justiției nu are atribuții de legiferare, ci numai de aplicare a legilor în vigoare.
Pe fondul cauzei, a arătat că acțiunea reclamanților este neîntemeiată, întrucât în cauză nu ne aflăm la plata unui drept la sporul de confidențialitate, recunoscut și protejat de lege pentru personalul auxiliar de specialitate.
În speță, nu există niciun act normativ în vigoare care să prevadă acest drept, care nu face nici obiectul art.14 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Personalul auxiliar de specialitate reprezintă o categorie aparte de salariați ai sistemului bugetar cu un statut specific reglementat de Legea nr.567/2004, cu drepturi și îndatoriri stabilite prin nr.OG8/2007, situația acestuia neputând fi comparabilă cu a personalului miliar și funcționarilor publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională.
A admite acțiunea acestora ar însemna ca o instanță de judecată să adauge la lege, ceea ce nu este permis.
În ceea ce privește capătul de cerere care vizează acordarea drepturilor solicitate pe viitor este neîntemeiat, întrucât obiectul acestuia se referă la un drept care nu s-a născut încă.
Și cererea pentru obligarea pârâților la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă este nefondată întrucât această obligație nu revine Ministerului Justiției, care nu deține aceste documente.
Față de motivele arătate a solicitat respingerea acțiunii reclamanților.
Prin încheierea din data de 11 iulie 2008 a Tribunalului Argeșs -au constatat incidente în cauză dispozițiile art.I alin.1 coroborat cu art.II alin.2 din nr.OUG75/2008, cauza fiind scoasă de pe rol și înaintată Curții de Apel.
Curtea de Apel Pitești, prin sentința civilă nr.17/F-CM din 16 septembrie 2008, a admis acțiunea și a obligat pe pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Pitești și Tribunalul Argeș să plătească reclamanților drepturile salariale reprezentând sporul de confidențialitate de 15% începând cu luna decembrie 2007 și până în prezent, precum și pentru viitor, sume ce vor fi actualizate la data plății efective.
A obligat pe pârâta Curtea de Apel Pitești să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților și pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să aloce către ceilalți pârâți fondurile necesare plății acestor drepturi.
A respins acțiunea față de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.
În adoptarea acestei soluții, instanța de fond a reținut următoarele:
Referitor la lipsa calității procesuale pasive invocată de Ministerul Finanțelor Publice, s-a constatat că reclamanții nu sunt salariați ai acestui minister, atribuții privind angajarea și salarizarea având ceilalți pârâți.
S-a apreciat însă că Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.
În conformitate cu prevederile art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, Ministerul Finanțelor Publice elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetare anuale și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare. De asemenea, onform art.3 alin.1 pct.2 din nr.HG208/2005 această instituție gestionează și proiectul legii de rectificare bugetară.
Potrivit art.131 alin.1 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, ctivitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat.
Rezultă așadar că față de cererea având ca obiect alocarea fondurilor necesare sumelor ce urmează a fi plătite reclamanților, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă. În lipsa rectificării bugetului cu sumele necesare, Ministerul Justiției și Libertăților se află în imposibilitate de a dispune de fonduri pentru plata sumelor solicitate de reclamanți.
Și excepția lipsei calității procesuale pasive ridicată de pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților a fost privită ca nefondată, întrucât acesta are calitate procesuală pasivă, în condițiile în care, fiind ordonator principal de credite, are obligația să prevadă în bugetul său propriu veniturile din care să poată fi acoperite cheltuielile privind drepturile bănești solicitate de reclamanți.
Ministerul Finanțelor Publice elaborează proiectul bugetului de stat pe baza proiectului bugetelor ordonatorilor principali de credite, Ministerul Justiției și Libertăților fiind un astfel de ordonator.
Prin solicitarea de către reclamanți a acestor drepturi salariale nu se poate pretinde că este vorba de existența unor atribuții de legiferare și acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 din Codul muncii care garantează dreptul la despăgubiri cauzate din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.
Pe fondul cauzei, instanța de fond a constatat că reclamanții fac parte din categoria personalului din unitățile de justiție (unități finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă a acestora fiind guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art.1 și art.295 alin.2 din acest cod.
Prin însăși natura sa activitatea judiciară desfășurată de reclamanți implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate secrete de serviciu), constând de exemplu în date privind arestări, interpretări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperire, protecția victimelor, datele cu caracter personal ale justițiabililor, sesizări adresate organelor statelor, veniturile salariale, protecția minorilor, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală etc.
Reclamanții nu îndeplinesc o funcție de demnitate publică (numită sau aleasă) ori nefiind demnitari publici se află în aceeași situație ca și restul personalului din unitățile bugetare.
Însă, în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut și dreptul corelativ, de natură salarială.
Astfel, conform art.13 din nr.OUG57/2000, art.3 din nr.OG38/2003, art.13 alin.1 din nr.OUG123/2003, art.3 din nr.OG19/2006, art.15 alin.1 din nr.OG6/2007, art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002, art.15 din nr.OG64/2006, art.13 din nr.OG10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
S-a reținut că toate persoanele din acest cadru al personalului din unitățile bugetare, inclusiv reclamanții, sunt parte a unui raport juridic de muncă guvernat de Codul muncii, toate prestează o muncă și, ca efect al acestor premise, se supun obligației de confidențialitate, indiferent de categoria socio-profesională (funcția deținută).
Conform art.26 raportat la art.1 și art.295 alin.2 din Codul muncii, indiferent de categoria socio-profesională, perioada în care o persoană prestează muncă îi revine obligația de confidențialitate.
Cu privire la natura juridică a obligației de confidențialitate a reclamanților, s-a reținut că aceasta reprezintă o clauză legală a raportului de muncă al acestora, o clauză obligatorie, iar nu facultativă ca în dreptul comun al muncii. Însă raportul de muncă, indiferent dacă este tipic sau atipic, are întotdeauna un caracter juridic sinalagmatic.
Din acest motiv, obligația și prestația de confidențialitate (de "non facere") reprezintă cauza juridică expresă și indiscutabilă a obligației sinalagmatice și a contraprestației unității bugetare de plată a drepturilor salariale (a sporului, în sensul art.155 din Codul muncii ) corelative îndeplinirii prestației de confidențialitate de către reclamanți. Dacă nu ar exista o contraprestație a pârâților de plata sporului salarial corespunzătoare îndeplinirii obligației sinalagmatice de confidențialitate, această din urmă obligație ar fi nulă absolut ca fiind lipsită de cauză juridică. În cazul raporturilor juridice sinalagmatice, îndeplinirea prestației de către una dintre părți reprezintă cauza juridică pentru îndeplinirea contraprestației de către cealaltă parte.
Ca atare, legiuitorul, instituind obligația sinalagmatică profesională (de muncă) de confidențialitate în sarcina reclamanților, implicit și de drept a instituit și o obligație de plată (o contraprestație salarială), pe cale de analogie a legii (deci obligația de plată este implicită, lacunar fiind doar aspectul privind cuantumul procentual al acestui drept salarial). În caz contrar, ar fi încălcate și principiile constituționale privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la salariu pentru munca prestată (potrivit art.16 alin.1 și art.41 alin.2 din Constituție, prevederi dezvoltate de art.5, art.6 și art.154 din Codul muncii ).
Reclamanții, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitori ai acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională.
Prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamanții sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică, care fundamentează și generează acest spor salarial și pentru restul personalului. De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție ) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific (de exemplu, acordarea adaosului salarial neprezentând cota din profitul unității numai șefilor de proiecte și respingerea acordării acestuia și cadrelor medii, echivalează cu o discriminare, Al. "Tratat de dreptul muncii", 2007, pag.617).
Existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr. 212/1974, art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr. 12 la această Convenție, art.4 din Carta socială europeană revizuită, ratificată prin Legea nr.74/1999, art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a), art.40 alin.2 lit.e) și f), art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003, art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție.
Potrivit art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Conform art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct.2, în exercițiul drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță, neacordarea sporului de confidențialitate nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece restul personalului bugetar nu primește sporul de confidențialitate pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că sunt debitori ai obligației de confidențialitate (la fel ca și reclamanții).
Legiuitorul a prevăzut un singur criteriu pentru acordarea sporului de confidențialitate: îndeplinirea obligației de confidențialitate, care este unicul criteriu aplicabil și posibil în materie.
Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nicio discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală ori, munca a fost acumulată în vechimea dobândită de reclamanți, la fel ca munca celuilalt personal judiciar.
Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește la art.19 pct.3 că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi dar, în speță, nu se poate aprecia conform considerentelor expuse că acordarea unor sporuri doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
S-a reținut de prima instanță că acest aspect atrage incidența dispozițiilor art.27 alin.1 din nr.OG137/2000 coroborat cu art.269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea a fost privită ca întemeiată.
În ceea ce privește acordarea și pentru viitor a acestui spor, s-a constatat că salariul este o prestație periodică, iar art.110 alin.2 Cod procedură civilă permite solicitarea înainte de termen a unei prestații periodice instituind practic o excepție de la regula potrivit căreia drepturile solicitate printr-o acțiune trebuie să fie actuale, urmând ca hotărârea obținută să fie pusă în executare la îndeplinirea termenului.
Fiind vorba de un drept salarial al reclamanților neacordat de angajator, s-a reținut că se impune obligarea acestuia și la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților față de prevederile Decretului nr.92/1976.
În ceea ce privește Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, acțiunea formulată de reclamanți a fost respinsă, întrucât acesta a fost introdus în cauză pentru a-și prezenta poziția cu privire la existența sau nu a caracterului discriminatoriu ale pretențiilor solicitate, fapt ce nu atrage calitatea procesuală pasivă a acestuia, în sensul de a avea obligații directe față de reclamanți.
Împotriva sentinței civile nr.17/F-CM/16 septembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, au formulat în termen legal recurs, pârâții Ministerul Justiției, actualmente Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Economiei și Finanțelor, în prezent Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice
Prin recursul său, Ministerul Justiției și Libertăților a criticat sentința pentru nelegalitate sub motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, arătând, în esență, următoarele:
- instanța de fond a admis acțiunea în baza unor texte de lege ce se aplică altor categorii de personal din sistemul bugetar, iar reglementarea prin lege a unor drepturi în favoarea unor alte persoane excede cadrului legal reglementat prin nr.OG137/2000 și, mai mult decât atât, prin decizia Curții Constituționale din 3 iulie 2008 s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art.1, art.2 al.3 și art.27 al.1 din nr.OG137/2000;
- sentința este criticabilă pentru că, în cauza de față nu este vorba de un drept la sporul de confidențialitate, ca drept recunoscut și protejat de lege pentru personalul auxiliar de specialitate, neexistând temei legal pentru acordarea acestui spor reclamanților;
- prevederile art.14 din Convenție, așa cum a statuat în jurisprudența sa, nu au o existență independentă, având efect doar în relațiile cu drepturile și libertățile protejate de prevederile Convenției și Protocoalelor sale;
- personalul auxiliar de specialitate reprezintă o categorie aparte de salariați ai sistemului bugetar cu un statut specific și care nu poate fi comparat cu statutul personalului militar, cu cel al funcționarilor publici sau cu cel al personalului Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării;
- din punct de vedere al cuantumului, acest spor, acolo unde este prevăzut de lege, este diferit, 15% reprezentând nivelul maxim al acestuia.
Prin recursul său, Ministerul Finanțelor Publice a criticat sentința pentru nelegalitate sub motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă arătând, în esență, următoarele:
- instanța nu a reținut în mod greșit excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentului deoarece Ministerul Economiei și Finanțelor nu se confundă cu Statul Român sau cu bugetul de stat, iar între acest minister și reclamanți nu există nici o obligație de garanție, cele două ministere din cauză fiind ordonatori principali de credite, iar între pârât și reclamanți nu există raporturi de muncă;
- obligarea Ministerului Economiei și Finanțelor la majorarea creditelor bugetare aprobate prin lege este inadmisibilă, deoarece legea bugetului de stat este lege organică și nu poate fi modificată de pârât, iar suplimentarea se poate face tot prin lege;
- așa cum s-a pronunțat și instanța de contencios administrativ, pârâtul nu are calitate procesuală pasivă în cauză, excepție ce trebuia soluționată cu prioritate, potrivit art.137 Cod procedură civilă;
- reclamanții pot solicita îndeplinirea obligațiilor de către angajator și nu de către pârât, neexistând un raport obligațional între reclamanți și pârât, iar ulterior, doar angajatorul îl poate chema pe pârât în judecată în condițiile art.60 Cod procedură civilă;
- pârâtul nu are, printre atribuțiile enumerate expres de art.19 din Legea nr.500/2002, obligația plății, virării, alocării de fonduri din bugetul de stat, ci doar atribuții în derularea procesului legislativ prin întocmirea proiectului de lege pe baza propunerilor făcute de ordonatorii principali de credite.
Ambele recursuri sunt nefondate.
Recursul formulat de către Ministerul Justiției și Libertăților este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Instanța de fond a admis acțiunea reclamanților reținând că aceștia, în calitate de personal auxiliar de specialitate la judecătorie, au impusă prin lege o obligație specifică de confidențialitate, iar prin natura activității lor, reclamanții se află într-o situație nu doar comparabilă ci, chiar identică, cu celălalt personal din unitățile bugetare.
Mai mult, nerespectarea secretului profesional sau a confidențialității lucrărilor care au acest caracter constituie abatere disciplinară, potrivit art.84 lit.e din Legea nr.567/2004.
păstrării secretului profesional, instituită prin lege și în seama altor categorii de personal bugetar, îi corespunde un spor de confidențialitate de până la 15% din salariu, spor reglementat prin art.3 din Legea nr.444/2006 pentru aprobarea nr.OG19/2006 privind creșterile salariale ce se acordă personalului militar și funcționarilor publici cu statut special din instituțiile publice de apărare, ordine publică și siguranță națională.
Același spor este reglementat prin art.15 al.1 din nr.OG6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici din sfera puterii executive și, de asemenea, prin art.20 al.3 din Legea nr.656/2002, modificată, privind Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor.
Reclamanții se află într-o situație comparabilă cu celelalte categorii de personal care beneficiază de sporul în discuție și prin prisma faptului că și în sarcina acestora este prevăzută de lege obligația de confidențialitate, având în general același conținut.
Ca atare, excluderea reclamanților de la plata acestui drept nu poate fi justificată prin reglementarea diferențiată a salariilor, invocarea salarizării diferite în funcție de categoria profesională conducând la criteriul de discriminare al categoriei socio-profesionale.
În lipsa unei justificări obiective a tratamentului diferențiat se reține existența discriminării, sancționată nu doar de legea română ci și de dispozițiile art.14 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, care au prioritate față de legea internă, potrivit art.20 din Constituția României.
Față de aceste dispoziții, chiar și în situația constatării neconstituționalității art.1, art.2 al.3 și art.27 al.1 din nr.OG137/2000 prin deciziile Curții Constituționale, acțiunea reclamanților este admisibilă și fondată.
În ceea ce privește cuantumul sporului de confidențialitate, trebuie reținut că nu au fost invocate criterii care să justifice acordarea unui procent mai mic decât maximul prevăzut de lege.
Deosebit de important este și faptul că fiind sesizată cu recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr.46/15.12.2008 a admis acest recurs și a stabilit că judecătorii, procurorii, magistrați asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15% calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar.
Recursul formulat de către pârâtul Ministerul Finanțelor Publice este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.
În primul rând, instanța de fond a analizat și s-a pronunțat pe excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului recurent, excepție ridicată prin întâmpinarea depusă la fond, așa cum rezultă din considerentele sentinței recurate, astfel că dispozițiile art.137 al.1 Cod procedură civilă au fost aplicate corect în cauză.
În al doilea rând, instanța de fond a respins corect excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor față de atribuțiile acestuia, astfel cum sunt reglementate de lege, respectiv Legea nr.500/2002 și nr.HG208/2005, precum și nr.OG22/2002, aprobată prin Legea nr.288/2002.
Potrivit acestor reglementări, Ministerul Economiei și Finanțelor răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, precum și de proiectele de rectificare a acestor bugete, iar în situația obligării la plata drepturilor salariale doar a primului pârât-recurent, acesta ar fi în imposibilitate de a dispune de fonduri bugetare pentru plata drepturilor solicitate.
Este adevărat că legea bugetului este o lege organică și nu poate fi modificată direct de pârât, dar rectificarea acestei legi implică și întocmirea proiectelor de rectificare a bugetului, proiecte ce se întocmesc atât de către ordonatorii principali de credite cât și de către Ministerul Economiei și Finanțelor.
Chiar dacă nu există un raport de muncă între pârât și reclamanți, pârâtul-recurent este cel ce răspunde de proiectele de rectificare ale bugetului pe baza proiectelor de rectificare întocmite de ordonatorii principali de credite.
De altfel, chiar și recurentul-pârât a arătat prin recursul său că ulterior, după obligarea angajatorului la plata unui drept salarial, acesta îl poate chema în garanție potrivit art.60 Cod procedură civilă.
În consecință, Curtea, în baza art.312 al.1 Cod procedură civilă, va respinge ca nefondate ambele recursuri.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile formulate de pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A, împotriva sentinței civile nr.17/F-CM din 16 septembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, în dosarul nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 22 aprilie 2009, la Curtea de Apel Pitești - Secția Civilă, pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și pentru cauze cu Minori și de Familie.
, Pl.
Grefier,
Red.
Tehnored./
Ex.2/01.06.2009.
Jud.fond:
.
Președinte:Irina TănaseJudecători:Irina Tănase, Lică Togan, Maria Ploscă
