Pretentii civile. Speta. Decizia 144/2010. Curtea de Apel Ploiesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 144
Ședința publică din data de 2 februarie 2010
PREȘEDINTE: Simona Petruța Buzoianu
JUDECĂTORI: Simona Petruța Buzoianu, Elena Simona Lazăr
- -- -
Grefier -
Pe rol fiind judecarea recursului declarat de pârâta SC SA cu sediul în Târgoviște,-, județul D, împotriva sentinței civile nr.1923 din 2 noiembrie 2009, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu intimata-reclamantă domiciliată în M, str. -.-, nr. 27, -C, etaj 3,.16, județul
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns pentru recurenta-pârâtă consilier juridic în baza împuternicirii depuse la dosar, intimata-reclamantă personal.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Consilier juridic având cuvântul arată că nu mai are alte cereri de formulat și probe de administrat și solicită acordarea cuvântului pentru dezbateri.
Intimata-reclamantă, personal având cuvântul, arată că nu mai are alte cereri de formulat și probe de administrat și solicită acordarea cuvântului în dezbateri.
Curtea analizând actele și lucrările dosarului constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pentru dezbateri.
Consilier juridic având cuvântul arată că nu va insista asupra motivelor de recurs întrucât au fost depuse înscris și solicită admiterea recursului, modificarea sentinței recurate și pe fond desființarea obligației de plăți compensatorii.
Intimata-reclamantă având cuvântul solicită respingerea recursului ca nefondat.
Arată că primul motiv de recurs este de natură artificială întrucât consiliera juridică este reprezentantul legal al pârâtei, al doilea motiv este nefondat ca urmare a faptului că în dispozitivul sentinței civile se precizează că plata compensațiilor bănești este de 8 salarii de bază plus sporul de vechime aferent avut la data desfacerii contractului individual de muncă, iar în ceea ce privește motivul trei de recurs, instanța în mod corect a avut în vedere la soluționarea cauzei art. 24 alin. 1 din Contractul colectiv de muncă.
În ceea ce privește motivul patru de recurs, termenul exercitării căii de atac este dat de lege și nu ține seama de o eventuală eroare strecurată în dispozitiv cu privire la aceasta, în cauză nefiind incidentă nici aplicarea, în speță, a deciziei nr. 6814/2004 a ICCJ. Depune la dosar concluzii scrise.
CURTEA:
Deliberând asupra recursului civil de față, în baza lucrărilor
dosarului constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița sub nr-, reclamanta a chemat în judecată pe pârâta Târgoviște pentru a fi obligată la plata drepturilor salariale reprezentând plăți compensatorii în cuantum de 8 salarii de bază plus sporul de vechime conform art. 24 alin. 1 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate; salariul cuvenit pentru perioada de preaviz; indemnizația pentru concediul de incapacitate temporară de muncă pentru aprilie-mai 2009; contravaloarea a 15 zile concediu de odihnă neefectuate în perioada 2007-2009, necompensate în bani.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că a fost încadrată la începând cu 2.10.2007 până la 29.05.2009 când, urmare reorganizării și restructurării a fost concediată potrivit art. 65 alin. 1 din Codul muncii fără a-i fi plătite sumele de bani la care era îndreptățită prin contractul individual de muncă.
Pârâta a formulat întâmpinare și cerere reconvențională(filele 16-17) prin care a solicitat respingerea acțiunii reclamantei ca nefondată și admiterea cererii reconvenționale în sensul obligării reclamantei la restituirea sumei de 450 lei primită în plus pentru depășirea numărului de zile de concediu la acre avea dreptul conform legii și convenției dintre părți.
S-a arătat că plățile compensatorii solicitate se acordă numai în caz de concedieri colective și atunci când persoana încadrată are 5 ani vechime în societate conform art. 24 lit. a din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate. În ceea ce privește perioada de preaviz reclamanta a încasat această indemnizație în luna mai 2009 când a primit suma de 2145 lei preaviz, 563 lei cota primă de vacanță și 1464 lei compensare concediu de odihnă pentru anul 2009. Indemnizația pentru incapacitate temporară de muncă pentru lunile aprilie-mai 2009 nu se justifică deoarece reclamanta a încasat această indemnizație în luna aprilie 2009 pentru două zile și în luna mai 2009 pentru 18 zile.
Cât privește concediul de odihnă neefectuat în anii 2007-2009 pârâta a susținut că pentru anul 2007 reclamanta avea dreptul la 5 zile lucrătoare de concediu de odihnă pe care le-a efectuat astfel: 4 zile în decembrie 2007 și o zi în ianuarie 2008. În anul 2008 efectuat 18 zile de concediu și 3 zile compensare iar în anul 2009 reclamanta avea dreptul la 9 zile de concediu din care a efectuat o singură zi iar acesteia i s-au plătit 12 zile de concediu. În aceste condiții rezultă că reclamanta a încasat indemnizația de concediu pentru 4 zile în plus, motiv pentru care se impune obligarea acesteia la restituirea sumei de 450 lei.
După administrarea probei cu înscrisuri, Tribunalul Dâmbovița, prin sentința civilă nr. 1923 din 02.11.2009, a admis contestația și a obligat pârâta la plata compensațiilor bănești de 8 salarii de bază plus sporul de vechime aferent avute la data desfacerii contractului individual de muncă al reclamantei; a admis cererea reconvențională și a obligat reclamanta la 450 lei către pârâtă, iar pârâta a fost obligată la 1000 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamanta a fost concediată individual conform deciziei nr. 216/28.04.2009, în baza art. 65 Codul muncii.
Potrivit art. 24 alin. 1 din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, la desfacerea contractului individual de muncă, din inițiativa unității, în baza art. 65 alin. 1 din Codul muncii societatea se obligă să plătească salariaților în cauză compensații bănești constând în 8 salarii de bază plus sporul de vechime aferent la data desfacerii contractului individual de muncă pentru angajații cu o vechime în muncă de până la 5 ani.
În cauză sarcina probei revenea pârâtei iar aceasta nu a dovedit că reclamanta a avut o vechime în muncă și nu în unitate, mai mică de 5 ani. În aceste condiții contractul este legea părților astfel că instanța a admis primul capăt de cerere privind plata plăților compensatorii în cuantum de 8 salarii de bază plus sporul de vechime aferent.
Având în vedere că reclamanta a fost de acord cu cererea reconvențională și față de faptul că și-a restrâns la rândul său acțiunea numai sub aspectul plăților compensatorii în cuantum de 8 salarii, instanța a admis acțiunea reclamantei și cererea reconvențională formulată de pârâtă.
În baza art. 274 Cod pr.civilă instanța a obligat pârâta la cheltuieli de judecată către reclamantă.
Împotriva acestei sentințe pârâta SC SA Târgoviște a exercitat recurs(filele 4-6) criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Recurenta a susținut că instanța de fond a verificat doar apărările formulate de care nu este reprezentanta sau împuternicita societății, că nu a calculat cuantumul sumei reprezentând plățile compensatorii și a dispus obligarea la plata acestora reținând că nu a administrat dovezi privind vechimea în muncă a reclamantei, deși nu se mai află în posesia carnetului de muncă al acesteia.
În plus, admiterea acțiunii s-a făcut prin interpretarea greșită a art.24 din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate care se referă doar la concedieri colective iar nu individuale, salariatul trebuie să aibă o vechime în societate de 5 ani iar plata compensației pentru concediere se dispune prin decizia Comitetului de direcție care nu există în cauză.
S-a mai susținut că sentința este dată cu încălcarea art.80 din Legea nr.168/1999 care stabilește un termen de recurs de 10 zile iar nu de 15 zile așa cum a fost extins de tribunal.
O ultimă critică se referă la faptul că sentința recurată nu respectă practica judiciară dată de decizia nr.6814/2004 a instanței supreme.
Pentru aceste motive s-a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii și respingerea acțiunii privind plățile compensatorii.
Intimata-reclamantă a depus note scrise prin care a solicitat respingerea recursului (fila 13).
Curtea, verificând sentința recurată, prin prisma criticilor aduse, a mijloacelor de probă și a cazurilor de recurs dar și sub toate aspectele, astfel cum impune art.3041cod pr.civ. constată că nu este afectată legalitatea și temeinicia acesteia, pentru considerentele care succed:
Critica privind verificarea apărărilor formulate de intimata-pârâtă SC SA Târgoviște care ar fi fost reprezentată la judecata în fond de o persoană ce nu aaa vut mandat din partea societății- - nu este justificată.
Întâmpinarea și cererea reconvențională, formulate și semnate de reprezentanții legali ai societății pârâte (fila 16) au fost susținute în ședința dezbaterilor de consilier juridic, așa cum rezultă din consemnările menționate în partea introductivă a hotărârii(fila 41) iar instanța de fond le-a analizat și soluționat în raport de dovezile administrate în cauză, fiind fără nicio relevanță dacă și în limitele cărui mandat, persoana care a reprezentat pârâta în instanță la termenul din 2 noiembrie 2009 avea dreptul de aof ace, fiindcă excepția lipsei unei asemenea calități putea fi ridicată doar de partea adversă, adică de reclamantă, iar nu de pârâtă. Aceasta avea posibilitatea ca, pe căile legale și în condițiile legii, să conteste dreptul de reprezentare al persoanei care, fără a înfățișa în instanță un mandat din partea societății, și-a atribuit calitatea de consilier juridic și a pus concluzii la judecarea pricinii.
Nici criticile privind greșeala instanței de a nu fi calculat cuantumul sumei acordate drept plăți compensatorii și de a fi instituit obligația de plată a acestora fără ca reclamanta să dovedească vechimea în unitate, nu sunt întemeiate în condițiile în care, pe de o parte, sarcina probei în litigiile de muncă revine angajatorului conform art.287 din Codul muncii, corect evocate și aplicate de instanța de fond, iar pe de alta, cuantumul dreptului reclamantei reprezintă echivalentul a 8 salarii de bază plus sporul de vechime aferent avute la data concedierii, așa cum prevede art.24 lit.a din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate(fila 8 dosar fond).
Suma efectivă ce va rezulta din calculul dreptului stabilit de tribunal este o chestiune de executare a sentinței, fiindcă refuzul recunoașterii și achitării dreptului la compensații bănești ca efect al concedierii, a fost reclamat în justiție, în condițiile în care la data de 29 aprilie 2009, cererea reclamantei înregistrată la societatea pârâtă sub nr.4112(fila 6) nu a primit nici un răspuns.
Recurenta-pârâtă a susținut în acest context, ca și critică în recurs, că reclamanta nu era îndreptățită la plata acestor compensații iar instanța de fond le-a acordat în mod greșit, fiindcă cerințele art.24 din contractul colectiv de muncă nu erau îndeplinite sub aspectul felului concedierii (colectivă sau individuală) al vechimii în societate a salariatului și al lipsei deciziei Comitetului de Direcție.
În realitate, concedierea reclamantei, care a avut caracter individual, fiind dispusă prin decizia nr.216 din 28 aprilie 2009(fila 7) s-a produs din motive ce nu țin de persoana salariatului ci de desființarea postului acesteia și reducerea activității, pe temeiul art.65 alin.1 din Codul muncii, potrivit cu care concedierea pentru motive care nu țin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desființarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia.
În conformitate cu art.24 alin.1 lit.a din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, la desfacerea contractului individual de muncă din inițiativa unității în baza art.65 alin.1 din Codul muncii, societatea se obligă să plătească salariaților în cauză, compensații bănești reprezentând 8 salarii de bază plus sporul de vechime aferent avute la data desfacerii contractului de muncă pentru salariații cu o vechime în muncă de până la 5 ani, cum este cazul reclamantei.
Este adevărat că potrivit art.24 lit.e din același contract, sumele de bani reprezentând plăți compensatorii se plătesc în conformitate cu decizia Comitetului de Direcție al SC SA, cu informarea sindicatelor, dar aceasta nu este o condiție pentru existența dreptului salariatului la astfel de plăți, ci doar o condiție de aducere la îndeplinire și de plată efectivă a sumelor stabilite prin clauza contractuală sus-citată.
În plus, Curtea reține că o atare decizie a existat de vreme ce societatea pârâtă însăși, prin întâmpinare a susținut că "reclamanta a încasat această indemnizație" iar dacă plata s-a făcut în lipsa unei decizii a Comitetului de Direcție, lipsa nu poate fi imputată reclamantei sau instanței și nici invocată drept temei pentru a refuza acordarea unui drept recunoscut prin contractul colectiv de muncă care este lege pentru părțile contractante.
Sub un ultim aspect, înscrierea unui termen de recurs de 15 zile iar nu de 10 zile în dispozitivul sentinței nu este motiv de recurs, fiindcă potrivit Constituției și normelor procesual civile, căile de atac și termenele de exercitare a lor sunt prevăzute de lege și operează de plin drept în puterea legii, iar pretinsa nerespectare a practicii judiciare invocată ca și temei pentru admiterea recursului, nu constituie motiv de nelegalitate, fiindcă jurisprudența nu are în sistemul de drept național valoare de precedent judiciar pe de o parte, iar pe de alta, decizia nr.6814/2004 a ICCJ indicată de recurentă nu are nicio incidența în cauza de față.
Pentru toate considerentele expuse, Curtea constatând că niciuna dintre criticile formulate nu este justificată, în temeiul art.312 cod pr.civ. va respinge recursul ca nefondat, menținând ca legală și temeinică în totalitate sentința civilă nr.1923 pronunțată la data de 2 noiembrie 2009 de Tribunalul Dâmbovița.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC SA cu sediul în Târgoviște,-, județul D, împotriva sentinței civile nr.1923 din 2 noiembrie 2009, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu intimata-reclamantă domiciliată în M, str. -.-, nr. 27, -C, etaj 3,.16, județul
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 2 februarie 2010.
Președinte JUDECĂTORI: Simona Petruța Buzoianu, Elena Simona Lazăr
--- - --- - -- -
Fiind în concediu medical Fiind la seminar
semnează președintele instanței semnează președintele instanței
Grefier
Operator de date cu caracter personal
nr. notificare 3120/2006
4 ex./2.03.2010
/VS
Trib. D nr-
G -
Președinte:Simona Petruța BuzoianuJudecători:Simona Petruța Buzoianu, Elena Simona Lazăr
